Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
Print Friendly, PDF & Email

Considerații privind operarea rezoluțiunii de plin drept
14.08.2017 | Alexandru-Radu TOGAN

Alexandru-Radu Togan

Alexandru-Radu Togan

1. Viziunea noului Cod civil asupra rezoluțiunii și rezilierii

În vechiul Cod civil, modul principal de operare a rezoluțiunii era pe cale judiciară, această modalitate reprezentând regula în materie. Exista posibilitatea rezoluțiunii convenționale prin intermediul pactului comisoriu, însă numai în mod excepțional. Vechiul Cod civil instituia o anumită ordine în materia modurilor de operare ale rezoluțiunii, ordine care putea fi dedusă din ansamblul reglementării. Spre deosebire de Vechiul Cod civil, în cadrul normativ actual se oferă o viziune inovatoare asupra mecanismului rezoluțiunii și asupra modurilor de operare, prin intermediul art. 1550 C. civ. Cu toate acestea, formularea textului legal a dus la interpretări neunitare în doctrină, textul nefiind suficient de clar[1]. Articolul în cauză, anume art. 1550 C. civ., prevede: „rezoluțiunea poate fi dispusă de instanță, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată în mod unilateral de către partea îndreptățită. De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părțile au convenit astfel, rezoluțiunea poate opera de plin drept”. Caracterul judiciar al rezoluțiunii rezultă în mod expres din primul alineat, însă a doua ipoteză a textul introduce o noutate în cadrul legislativ român, fiind menționată posibilitatea rezoluțiunii pe cale unilaterală, printr-o declarație unilaterală ce aparține creditorului obligației neexecutate. Acest mecanism al rezoluțiunii unilaterale a fost propus în doctrină chiar și sub imperiul vechiului Cod civil, nefiind însă admis în jurisprudența din acea perioadă. După intrarea în vigoare a noului Cod, s-a afirmat că „rezoluțiunea unilaterală reprezintă o premieră pentru dreptul pozitiv românesc și trebuie salutată ca un mare câștig”[2].

2. Modurile de operare ale rezoluțiunii și rezilierii – conturarea cadrului legislativ pentru operarea rezoluțiunii de plin drept și utilitatea acesteia

Al doilea alineat din art. 1550 C. civ. nu este redactat într-un mod elocvent, fapt ce poate da naștere unor interpretări neunitare. Conform acestui text, rezoluțiunea poate opera de plin drept în anumite cazuri prevăzute de lege, cu condiția ca părțile să convină acest lucru. Pe baza acestui text, în mod justificat, în doctrină s-au ridicat întrebări referitoare la câte tipuri de rezoluțiune există în noul Cod civil[3], întrucât textul poate fi interpretat atât în sensul că există două, cât și trei moduri de operare, putând fi găsite argumente în ambele sensuri. În proiectul Codului civil, constituit de către Ministerul Justiției[4], art. 1550 C. civ. conținea un unic alineat conform căruia „rezoluțiunea poate fi dispusă de instanță, la cerere sau, după caz, poate fi declarată unilateral de către partea îndreptățită”. Analizând acest text al proiectului de lege asumat de Senat[5] se observă că se instituiau doar două moduri de operare a rezoluțiunii, iar alineatul 2 din forma actuală a textului nu exista. În cadrul procedurii legislative, proiectul de lege pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287 din 2009 privind Codul civil a fost dezbătut în cadrul Camerei Deputaților[6]. În urma raportului comisiei juridice,  un nou alineat a fost adăugat la art. 1550 C. civ., alineat care prevedea că „dacă termenul fixat pentru prestația uneia dintre părți este stipulat ca fiind esențial în interesul celeilalte, aceasta din urmă, sub rezerva unei convenții contrare, trebuie să notifice în 3 zile cealaltă parte dacă vrea executarea după îndeplinirea termenului. În lipsa notificării, contractul se consideră desființat de plin drept chiar dacă rezoluțiunea nu a fost expres prevăzută”. Această formă a alineatului 2 a fost aprobată în doctrina recentă[7], afirmându-se că „în această formă, textul alineatului (2) al art. 1550 C. civ. era rațional, pentru că desființarea contractului era doar considerată de plin drept, fără a înlătura rolul voinței creditorului în producerea desființării: creditorul își  păstrează dreptul de opțiune, el putând să împiedice desființarea contractului printr-o notificare făcută debitorului în termen de trei zile de la data împlinirii termenului esențial, comunicându-i acestuia că vrea executarea chiar ulterior acestei date”[8]. Cu toate acestea, alineatul (2) nu a fost menținut în această formă, fiind ulterior modificat, ajungându-se la forma actuală: „de asemenea, în cazurile prevăzute de lege sau dacă părțile au prevăzut astfel, rezoluțiunea poate opera de plin drept”.

Conform unor interpretări[9] făcute pe baza art. 1550 alin. (2) C. civ., în doctrina recentă[10] s-a afirmat că „există trei moduri de operare a rezoluțiunii: prin hotărâre judecătorească, prin declarație unilaterală de rezoluțiune și de plin drept, în acest ultim caz nefiind însă exclus dreptul de opțiune al creditorului, care se exercită într-o formă specială, iar nu în forma declarației unilaterale de rezoluțiune”. În concordanță cu această opinie, a prins contur ideea că „rezoluțiunea contractului poate opera printr-unul din următoarele cazuri: pe cale judiciară, prin declarație unilaterală a creditorului obligației neexecutate și în mod automat, fără intervenția instanței, conform pactului comisoriu și a cazurilor anume prevăzute de lege”[11]. Într-o altă interpretare, în sensul ideii că dispozițiile art. 1550 alin. (2) C. Civ. reglementează un mod distinct de operare a rezoluțiunii s-a afirmat că „în noul Cod civil rezoluțiunea este de trei feluri: judiciară, prin declarație unilaterală și de plin drept. Intervenția acesteia din urmă face ca înțelegerea să ia sfârșit automat, prin simplu fapt al neexecutării, exclusă fiind orice putere de decizie a creditorului în privința păstrării contractului: dacă nu se execută, contractul se desființează, automat, prin rezoluțiune. Singur. Fără nicio intervenție”[12]. Totuși, ideea că dreptul de opțiune al creditorului de a menține sau de a desființa contractul pare a fi excesivă și nerezonabilă. În ipoteza în care s-ar ignora dreptul de opțiune al creditorului obligației neexecutate, s-ar ajunge în situația în care inclusiv debitorul ar putea determina rezoluțiunea, printr-o neexecutare voită, o astfel de soluție fiind profund injustă. Debitorul ar putea crea condițiile pentru ca rezoluțiunea de plin drept să opereze, creditorul neavând posibilitatea de a-și exprima intenția pentru menținerea raportului contractual. Pe această linie de argumentare, a fost subliniat în doctrină[13]„dacă al treilea mod de operare, respectiv de plin drept, nu ar mai depinde de o manifestare unilaterală de voință din partea creditorului, adică de exercitarea dreptului său de opțiune, el ar permite nu numai creditorului, ci și debitorului să invoce rezoluțiunea, la fel cum se întâmplă în cazul desființării contractului în ipoteza imposibilității fortuite de executare. Soluția ar fi profund inechitabilă, pentru că ar lăsă soarta executării contractului la bunul-plac al debitorului”. Față de neclaritatea textului legal din art. 1550 alin. (2) C. civ., opinia majoritară conturată în doctrină este că nu există trei moduri de operare ale rezoluțiunii, ci doar două. Conform unei opinii[14] „în ceea ce privește așa numita rezoluțiune legală de drept, avem serioase rezerve, întrucât considerăm că reprezintă o noțiune inacceptabilă în peisajul juridic în care deja și-a făcut loc rezoluțiunea unilaterală”. Pe baza argumentelor pe care le prezintă, autorul este de părere că acest text legal nu își găsește aplicarea și că „ar fi preferabilă evitarea inserării acestui timp de rezoluțiune în noul Cod civil”.

Rezumând ideile prezentate, art. 1550 alin. (1) C. civ. prevede că „Rezoluțiunea poate fi dispusă de instanță, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată unilateral de către partea îndreptățită”. Acest alineat consacră în primul rând modul tradițional de operare a rezoluțiunii judiciare, care însă sub imperiul noului Cod civil nu mai reprezintă regula, întrucât textul legal menționează și posibilitatea rezoluțiunii unilaterale, prin intermediul unei declarații unilaterale a creditorului, fără a institui o ierarhie între acestea.

Cu privire la art. 1550 alin. (2) C. civ., „de asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părțile au convenit astfel, rezoluțiunea poate opera de plin drept”, deși în actuala legislație nu există „cazuri anume prevăzute de lege” care să facă aplicabil acest text, ducând la operarea rezoluțiunii de plin drept, nu trebuie exclusă ab initio posibilitatea ca pe viitor legiuitorul să introducă astfel de cazuri prin alte norme legislative. Referitor la a doua ipoteză din acest alineat, anume aceea când „părțile au convenit astfel”, consider că această situație intră sub incidența unui eventual pact comisoriu și ca urmare nu trebuie privită ca un mod distinct de operare a rezoluțiunii.

Un alt argument în sensul negării existenței rezoluțiunii de plin drept este acela că în niciunul dintre sistem de drept și în niciunul din proiectele europene analizate, nu se prevede o a treia modalitate de operare a rezoluțiunii, care să opereze fără acordul creditorului.

Cu toate acestea, există anumite consecințe ale rezoluțiunii care pot contura utilitatea unui al treilea mod de operare al rezoluțiunii. Unul dintre efectele rezoluțiunii este reprezentat de posibilitatea creditorului de a solicita daune-interese pentru neexecutarea obligației asumate de către debitor. Având în vedere acest aspect, un factor important este momentul de la care daunele interese încep să curgă. În ipoteza rezoluțiunii unilaterale, momentul desființării contractului (iar pe cale de consecință, inclusiv momentul de la care încep să curgă daunele-interese pentru neexecutarea obligației asumate de către debitor, întrucât anterior desființării contractului, puteau fi eventual cerute daune interese pentru întârziere în executarea obligației, iar nu pentru neexecutare) depinde de exprimarea intenției creditorului de a desființa respectivul contract. În acest context, trebuie avut în vedere că există posibilitatea ca o neexecutare suficient de importantă, care ar putea determina desființarea contractului, să fie luată la cunoștință de către creditor cu întârziere din motive ce nu îi sunt imputabile. Buna-credință în raporturile contractuale l-ar obliga pe debitor să comunice creditorului orice neexecutare a obligațiilor contractuale, însă de multe ori, „viața bate filmul”, practica demonstrând că o astfel de notificare lipsește în majoritatea cazurilor. În aceste ipoteze, prin simplul fapt că nu a luat la cunoștință despre neexecutare în mod prompt, creditorul nu pierde dreptul de a cere rezoluțiunea contractului, însă solicitarea de daune-interese pentru neexecutare nu poate acoperi perioada dintre momentul neexecutării și momentul declarației unilaterale de rezoluțiune. În acest context, se poate dovedi extrem de util mecanismul rezoluțiunii de plin drept, care ar presupune că prin simplul fapt al neexecutării, rezoluțiunea poate opera. Pun accent pe cuvântul „poate”, întrucât creditorul păstrează dreptul de a analiza dacă menținerea contractului se poate dovedi mai utilă decât desființarea acestuia, însă exercitarea dreptului său potestativ de a invoca rezoluțiunea îi va da dreptul de a solicita daune-interese pentru neexecutare încă de la momentul din care debitorul nu și-a executat obligația. Așadar, prin exercitarea dreptului de a invoca rezoluțiunea care a operat de plin drept, se naște dreptul creditorului de a solicita daune-interese inclusiv pentru perioada dintre neexecutarea care a determinat rezoluțiunea și momentul exercitării acestui drept. Rezoluțiunea de plin drept poate fi considerată ca un mecanism de protejare a creditorului împotriva situației în care acesta nu ia la cunoștință despre neexecutarea contractului în mod prompt.

În lumina argumentelor menționate mai sus, rezoluțiunea de plin drept poate fi analizată ca fiind un mod distinct de operare a rezoluțiunii, exercitarea dreptului creditorului de a invoca acest tip de rezoluțiune reprezentând o condiție rezolutorie în sensul art. 1401 C. civ., creditorul putând fie să confirme operarea rezoluțiunii, fie să o infirme, preferând menținerea raportului contractual.

Pentru a concluziona, conchidem că în cadrul legislativ actual sunt posibile două moduri de operare ale rezoluțiunii și rezilierii: rezoluțiunea judiciară și rezoluțiune unilaterală, la care se adaugă încă unul, anume rezoluțiunea de plin drept. Față de formularea relativ ambiguă a textului legal din art. 1550 C. civ., această afirmație nu este la adăpost de critică, însă având în vedere motivele menționate mai sus, pot fi imaginate situații în care legiuitorul să decidă că ar fi oportun ca rezoluțiunea să opereze chiar din momentul neexecutării, sau chiar părțile pot decide acest lucru prin convenția lor. Cu toate acestea, în cazul rezoluțiunii de plin drept, pentru a nu se ajunge la situația în care debitorul ar putea să în mod abuziv să nu execute obligațiile pentru a pune capăt raportului contractual, este necesară în toate cazurile notificarea din partea creditorului, însă nu pentru operarea rezoluțiunii, ci pentru invocarea efectelor sale, aflându-ne într-o ipoteză de desființare a contractului condiționată de exercitarea unui drept de către creditor.


[1] Pentru o analiză a modurilor de operare a rezoluțiunii în actualul cadru normativ a se vedea V. Stoica, Modurile de operare a rezoluțiunii și mecanismul declarației unilaterale de rezoluțiune, în RRDP nr. 5/2013, p. 10; I. F. Popa, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor în Noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 230 – 231; L. Pop, I. Fl. Popa, S.I. Vidu,  Tratat de drept civil.Obligaţiile, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 293; V. Diaconiță, Condiţile substanţiale ale rezoluţiunii în Noul cod civil, Revista română de drept privat nr. 6/2012, p. 88 – 94; C. Zamșa, comentariu la art. 1553, în Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, CH Beck, București, 2012, pag. 1648
[2] A se vedea, L. Pop, I. Fl. Popa, S. I. Vidu, op. cit., p. 287.
[3] A se vedea, V. Stoica, Modurile de operare a rezoluțiunii și mecanismul declarației unilaterale de rezoluțiune, în RRDP nr. 5/2013, p. 10.
[4] Proiectul poate fi consultat aici.
[5] Proiectul poate fi consultat aici.
[6] Proiectul poate fi consultat aici.
[7] A se vedea, V. Stoica, loc. cit., p. 11.
[8] Pentru o analiză critică privind prima formă propusă a alineatului (2) din art. 1550 C. civ., a se vedea, I. F. Popa, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor în Noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 235, nota 1.
[9] A se vedea , V. Stoica, Înţelesul noţiunilor de rezoluţiune şi reziliere în Codul civil român. Între dezideratul clarităţii şi fatalitatea ambiguităţii, în RRDP nr. 4/2013, p. 13; ; V. Diaconiță, Condiţile substanţiale ale rezoluţiunii în Noul cod civil, Revista română de drept privat nr. 6/2012, în RRDP nr. 6/2012.
[10] Pentru acest punct de vedere, a se vedea, V. Stoica, loc. cit., p. 13.
[11] Pentru acest punct de vedere, a se vedea, C. Zamșa, comentariu la art. 1553, op. cit., pag. 1648.
[12] Pentru acest punct de vedere, a se vedea V. Diaconiță, loc. cit., p. 88-94.
[13] Pentru această explicație a se vedea, V. Stoica, loc cit., p. 10-11.
[14] A se vedea I. F. Popa, op. cit., p. 234-237.


Alexandru-Radu Togan


Aflaţi mai mult despre , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.