BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
Print Friendly, PDF & Email

Considerații privind exercitarea dreptului de a invoca rezoluțiunea unilaterală

21.08.2017 | Alexandru-Radu TOGAN
Newsletter
Instagram
Facebook
Alexandru-Radu Togan

Alexandru-Radu Togan

1. Legătura dintre rezoluțiunea judiciară și rezoluțiunea unilaterală

Conform art. 1516 alin. (2) C. civ., în ipoteza în care, fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin, să dispună între mai multe mecanisme legale de realizare a dreptului său. Așadar, creditorul poate, în primul rând, să ceară, sau după caz, să treacă la executarea silită a obligației, în al doilea rând, să obțină, dacă obligația este contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea contractului, ori după caz, reducerea propriei obligații corelative. Acest text legal este exemplificativ, fapt ce rezultă din al treilea punct al art. 1516 alin. (2), care prevede dreptul creditorului de a folosi „atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.

Se observă că acest articol face trimitere directă către instituția rezoluțiunii, dând dreptul creditorului obligației neexecutate de a se folosi de acest remediu contractual, printr-unul din modurile de operare prevăzute de art. 1550 C. civ. Vechiul Cod civil prevedea, ca regulă, rezoluțiunea pe cale judiciară[1] iar numai în mod excepțional se accepta rezoluțiunea convențională prin intermediul pactului comisoriu[2]. În mod distinct, modurile de operare a rezoluțiunii sunt menționate expres în Codul civil actual, fără a mai exista o ierarhie între acestea, sau o relație de la principiu la excepție[3]. În acest cadru legislativ, creditorul obligației neexecutate poate, cu puține excepții, expres prevăzute de lege, cum ar fi de exemplu art. 2263 alin. (3) C. civ., din materia contractului de întreținere, să decidă dacă va solicita rezoluțiunea pe cale judiciară sau își va exercita dreptul de a o invoca pe cale unilaterală. Așadar, rezoluțiunea judiciară și cea unilaterală sunt, în majoritatea cazurilor, instituții între care nu există o ierarhizare, creditorul decizând să facă aplicarea uneia sau alteia pe considerente de oportunitate. Pentru creditorul obligaţiei neexecutate culpabil, mai avantajoasă decât rezoluțiunea judiciară este rezoluțiunea unilaterală, adică acea rezoluţiune care nu mai presupune sesizarea instanței, ci doar notificarea scrisă pe care creditorul o comunică debitorului[4].

În ipoteza în care creditorul decide să invoce rezoluțiunea contractului pe cale unilaterală, trebuie avut în vedere că modalitatea în care mecanismul rezoluțiunii unilaterale funcționează va influența în mod direct atât condițiile substanțiale, cât și procedurale ce trebuie îndeplinite. O condiție substanțială comună pentru toate cele trei cazuri reglementate de art. 1552 C. civ. (inclusiv pentru rezoluțiunea de plin drept) o reprezintă existența unei declarați de rezoluțiune ca act unilateral substanțial[5] din partea creditorului obligației neexecutate, declarație prin care acesta își exprimă dreptul potestativ de a pune capăt raportului contractual cu debitorul, prin rezoluțiune. În ceea ce privește condițiile de ordin procedural, tot din art. 1552 C. civ. rezultă două condiții, anume punerea în întârziere a debitorului (în condițiile în care nu se află de drept în întârziere sau dacă nu există acordul părților pentru rezoluțiune) și existența unei notificări, prin care i se aduce la cunoștință debitorului despre exercitarea dreptului de rezoluțiune de către creditor.

Pe cale de consecință, mecanismul rezoluțiunii unilaterale presupune două sau trei elemente[6]. În doctrină[7], s-a afirmat că aceste trei elemente ale mecanismului pot fi reprezentate material prin trei înscrisuri, două înscrisuri, sau într-un mod cu totul aparte, printr-un singur înscris[8]. Cu titlu de exemplu, poate fi avută în vedere situația unui creditor care întocmește notificarea de punere în întârziere a debitorului, precizează un termen și include în ea și o declarație prin care își manifestă voința în sensul de a declara rezoluțiunea la împlinirea respectivului termen.

Utilizarea acestei maniere de desființare a contractului presupune un risc semnificativ pentru cel care o invocă. Instanţa poate aprecia că rezoluțiunea a fost invocată abuziv. În acest caz trebuie considerat că actul de invocare a rezoluţiunii este nul şi că la data declarării rezoluţiunii avem de a face cu un contract în vigoare. De unde rezultă o «re-repunere» a părţilor în situația anterioară (adică în situația unei executări în curs dacă aceasta mai este posibilă şi de interes pentru cealaltă parte). O asemenea ipoteză poate genera consecințe patrimoniale nefavorabile pentru creditorul abuziv. De aceea, rezoluțiunea unilaterală reprezintă un remediu care trebuie utilizat de un creditor responsabil, adică sigur de dreptatea sa.[9] Cu toate acestea, exercitarea acestui drept impune și o limitare temporară.

2. Calificarea termenului în care trebuie exercitat dreptul de a invoca rezoluțiunea pe cale laterală

Un aspect interesant ce poate naște anumite discuții în legătură cu exercitarea dreptului de a invoca rezoluțiunea pe cale unilaterală este reprezentat de termenul în care trebuie făcută declarația unilaterală de rezoluțiune.

Art. 1552 alin. (2) C. civ. menționează că declarația de rezoluțiune sau de reziliere trebuie făcută în termenul de prescripție prevăzut de lege pentru acțiunea corespunzătoare acestora. Se poate observa că acest text instituie o condiție de ordin procedural, impunând  un termen maximal în care trebuie exercitat dreptul creditorului. Se stabilește astfel o limitare temporală în care se poate face declarația unilaterală, iar în ipoteza nerespectării termenului, consecința prescrierii dreptului la acțiune pentru acțiunea corespunzătoare duce la stingerea dreptului de opțiune[10]. În doctrină s-a statuat că „termenul care nu privește exercitarea dreptului la acțiune nu poate fi calificat ca un termen de prescripție extinctivă, totuși, în mod excepțional, în cazul art. 1552 alin. (2) C. civ., deși nu este vorba de introducerea unei acțiuni în justiție, declarația de rezoluțiune sau reziliere unilaterală trebuie făcută în termenul de prescripție prevăzut de lege pentru acțiunea în rezoluțiune sau reziliere”[11].

Din acest alineat 2 al art. 1552 C. civ., rezultă că în ipoteza în care creditorul obligației neexecutate rămâne pasiv, neexercitându-și dreptul de a emite declarația unilaterală de rezoluțiune în termenul de prescripție prevăzut de lege pentru acțiunea corespunzătoare acesteia, intervine sancțiunea stingerii dreptului de a invoca rezoluțiunea pe cale unilaterală, stingându-se, pe cale de consecință, dreptul creditorului de opțiune între cele două forme de rezoluțiune menționate de art. 1550 alin. (1) C. civ. Îi rămâne deschisă acestuia, desigur, calea rezoluțiunii judiciare.

Textele legale incidente în materia rezoluțiunii unilaterale pot da naștere unor discuții, întrucât fac trimitere expresă la termenul de prescripție extinctivă prevăzut de lege pentru acțiunea corespunzătoare. În contextul noului Cod civil, prescripția nu poate fi invocată din oficiu de instanță, conform art. 2512 alin. (2) C. civ. Singurul în măsură să invoce prescripția dreptului material la acțiune este cel în folosul căruia curge, în cazul rezoluțiunii, acesta fiind debitorul obligației neexecutate. Din modul în care este formulat textul art. 1552 alin. (2) C. civ., se poate observa că prin neexercitarea dreptului de rezoluțiune unilaterală, creditorul pierde însăși dreptul de a invoca pe cale unilaterală desființarea contractului. Așadar, natura juridică a termenului prevăzut de acest alineat este aceea a unui termen de decădere, iar nu a unui termen de prescripție. Efectul decăderii constă în pierderea dreptului subiectiv neexercitat în termen sau, după caz, în împiedicarea efectuării actului unilateral după împlinirea termenului[12].

Problema care se pune în acest context este dacă instanța ar putea face aplicarea art. 2550 alin. (2), pentru a invoca din oficiu decăderea creditorului din dreptul de a cere rezoluțiunea pe cale unilaterală (acest fiind în definitiv afectat de un termen de decădere, întrucât creditorul pierde însăși dreptul subiectiv), dacă debitorul a contestat validitatea acestei declarații, fără a pune însă în vedere instanței exercitarea peste termenul de prescripție a dreptului, termen la care art. 1552 face referire expresă. Art. 2550 alin. (2) NCC prevede că instanţa este obligată să invoce şi să aplice din oficiu termenul de decădere, indiferent dacă cel interesat îl pune sau nu îl pune în discuție, cu excepția cazului când acesta privește un drept de care părţile pot dispune în mod liber. Această dispoziție legală vizează numai termenele de decădere instituite prin dispoziții legale care ocrotesc un interes general, deci termenele de decădere de ordine publică[13].

Deși este vorba de un termen de decădere, iar primul instinct ar fi acela că instanței nu ar trebui să îi fie limitat dreptul de a o invoca din oficiu, prin faptul că pentru calcularea acestui termen se face trimitere la regulile prescripției, reguli pe care instanța nu are posibilitatea de a le invoca din oficiu, concluzia logică ar fi aceea că instanța nu va putea invoca exercitarea dreptului de rezoluțiune unilaterală cu depășirea termenului, întrucât ar invoca pe cale indirectă chiar depășirea unui termen de prescripție, în lipsa punerii acestuia în discuție de către debitor.

În situația în care debitorul contestă validitatea declarației unilaterale de rezoluțiune făcută de către creditor, fără însă a invoca și depășirea termenului de prescripție, instanța se va limita la analiza elementelor contestate de către debitor, neputând depăși cadrul procesual conturat de către acesta.


[1] A se vedea, C. Stătescu, C. Bîrsan, „Tratat de Drept Civil, Teoria generală a obligaţiilor”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, p. 100.
[2] A se vedea pentru sensul acestei noțiuni de pact comisoriu, M. B. Cantacuzino, „Elementele Dreptului Civil”, ed. All Educational, 1998, Bucureşti, p. 510; C. Hamangiu , N. Georgean „Codul civil adnotat”, vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, nr. 4,  p. 578.
[3] Pentru doctrina relevantă cu privire la modalitățile de rezoluțiune și reziliere sub imperiul Noului Cod civil,  a se vedea, I.-F. Popa, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor în Noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.  230-277.
[4] G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil in reglementarea Noului Cod civil, Hamangiu, 2012, p. 183.
[5] Pentru definiția declarației unilaterale ca fiind doar un element substanțial prin care se exprima voința creditorului, a se vedea, V. Stoica, Declaraţia unilaterală de rezoluţiune, în Dreptul nr. 8/2006, p. 16.
[6] Pentru formă și modul în care trebuie încorporate cele trei acte juridice unilaterale, a se vedea, V. Stoica, loc. cit., p. 17.
[7] A se vedea, V. Stoica, loc. cit., p. 17.
[8] Pentru acest exemplu, a se vedea, V. Stoica, loc. cit, p. 17.
[9] I. F. Popa, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor în Noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 85.
[10] Pentru această soluție, a se vedea, V. Stoica, loc. cit., p. 17.
[11] A se vedea, G. Boroi, C. A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, ed. a 2-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 187.
[12] Afrasinei Mădălina, Colectiv, Noul Cod Civil comentat din 20-feb-2013, Hamangiu, p. 1011.
[13] G. Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit., p. 187.


Alexandru-Radu Togan

Newsletter
Instagram
Facebook

Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate