Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
Print Friendly, PDF & Email

Poate fi rezoluțiunea în baza unui pact comisoriu considerată o formă a rezoluțiunii unilaterale?
28.08.2017 | Alexandru-Radu TOGAN


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019
Alexandru-Radu Togan

Alexandru-Radu Togan

Rezoluțiunea în baza pactului comisoriu – specie a rezoluțiunii unilaterale?

În baza principiului libertății de voință, părțile pot insera într-un contract sinalagmatic anumite clauze referitoare la desfiinţarea contractului în caz de neexecutare culpabilă a obligației asumate de către oricare dintre ele, clauză care poartă denumirea de pact comisoriu[1].

Termenul de pact comisoriu își găsește originea în conceptul de lex comissoria, care desemna o conveție accesorie unui contract de vânzare în dreptul roman, convenție prin care părțile prevedeau că vânzarea se desființează în cazul în care cumpărătorul nu își îndeplinea obligația de plată a prețului[2].

În baza vechii reglementări, pactele comisorii, denumite și clauze rezolutorii, erau prevăzute în contracte în scopul de a da posibilitatea desființării pe cale extrajudiciară a raporturilor contractuale, pentru neexecutarea obligațiilor menționate în aceste pacte. În baza vechiului Cod civil, rezoluțiunea judiciară reprezenta regula, însă aceasta prezenta anumite dezavantaje incompatibile cu o economie de piață bazată pe liberul schimb și pe celeritatea desfășurării relațiilor economice. Astfel, necesitatea de a formula o acțiune în justiție pentru a obține desființarea contractului, posibilitatea judecătorului de a aprecia asupra neexecutării, durata – în general – îndelungată a procesului și existența, totodată, a unor costuri însemnate, culminând cu amânarea clarificării raporturilor juridice dintre părți[3] au determinat folosirea pe scară largă a pactelor comisorii. Principalul beneficiu al pactelor comisorii, atât sub imperiul C. civ. din 1864, cât și al actualului Cod civil este acela de a diminua sau chiar de a înlătura rolul instanței judecătorești în aplicarea sancțiunii rezoluțiunii[4], debitorul nemaiputând beneficia de acordarea unui termen de grație pentru executare[5]. Totuși, accesul la justiție al părții interesate nu putea fi îngrădit întru totul, dar rolul instanței se rezumă la verificarea condițiilor prevăzute în clauzele convenționale[6].

Spre deosebire de reglementarea consacrată de vechiul Cod civil, în care pactele comisorii nu erau prevăzute în mod expres, acestea fiind un rezultat al dezbaterilor doctrinare și ale jurisprudenței, noul Cod prevede nu doar mecanismul rezoluțiunii/rezilierii unilaterale, ci și posibilitatea operării acesteia în baza unor pacte comisorii, aspect ce rezultă din art. 1553 C. civ.

Pactul comisoriu are ca efect rezoluțiunea/rezilierea de drept a contractului, însă este necesar ca prin acordul părților să fi fost prevăzut în mod expres care sunt obligațiile a căror neexecutare atrage acest remediu contractual [art. 1553 alin. (1) C. civ.]. Această cerință legală a fost denumită în doctrină regula specializării pactului comisoriu, având drept consecință ineficiența unui pact care conține doar referiri generale la neîndeplinirea obligațiilor contractuale[7].

Din analizarea celor trei alineate consacrate de Codul civil pactelor comisorii, reiese faptul că părțile trebuie să prevadă nu doar ce obligații determină încetarea contractului în baza clauzei rezolutorii, ci și condițiile în care aceasta operează. Față de această reglementare, pactul comisoriu a fost definit în doctrină ca o clauză contractuală prin care părțile stabilesc în prealabil care neexecutare contractuală poată să atragă rezoluțiunea[8].

Rezoluțiunea sau rezilierea este, totuși, condiționată de îndeplinirea unei condiții, anume punerea în întârziere a debitorului, părțile având, în baza principiului libertății contractuale, posibilitatea să înlăture această condiție, convenind că din simplul fapt al neexecutării obligației contractuale, debitorul s-ar afla de drept în întârziere.

Din textul legal, s-ar putea înțelege că, spre deosebire de rezoluțiunea unilaterală, pactul comisoriu determină încetarea de drept a contractului, fără a mai fi nevoie de o manifestare de voință a creditorului în acest sens. Totuși, de lege ferenda, textul trebuie interpretat în sensul că nu este înlăturată complet manifestarea de voință a creditorului. Astfel cum rezultă și din art. 1549 C. civ., care vizează, cu titlu general, toate modurile de operare ale rezoluțiunii, creditorul are un drept de opțiune, putând recurge la rezoluțiunea sau rezilierea contractului în ipoteza în care nu a cerut executarea silită a obligațiilor neexecutate de către debitor. Nici măcar în cazul pactelor comisorii nu este înlăturat acest drept de opțiune, creditorul având posibilitatea de a decide, după propria sa rațiune, dacă va apela la rezoluțiunea/rezilierea contractului. În ipoteza în care creditorul decide să recurgă la reziliere și în contract a fost menționat un astfel de pact comisoriu, pact care îndeplinește cerințele prevăzute de art. 1553 C. civ., creditorul trebuie să îi notifice debitorului intenția sa de a pune capăt raportului contractual. Pactul comisoriu, pentru a-și produce efectele prefigurate de părți la momentul la care a fost agreat, trebuie invocat de către creditor, care este titularul dreptului potestativ de a opta între a invoca rezoluțiunea (judiciară sau unilaterală), rezoluțiunea convențională în temeiul pactului comisoriu, sau de a cere executarea silită. Efectele pactului comisoriu nu se produc de drept, nici în cazul în care o asemenea formulare se regăsește în conținutul clauzei rezolutorii[9].

Se poate constata că inclusiv acest tip de rezoluțiune/reziliere, în baza unui pact comisoriu, își va produce totuși efecte în baza declarației unilaterale a creditorului, deși are un temei convențional, fiind necesar acordul părților cu privire la clauza rezolutorie. Prin declarația sa, creditorul poate să decidă încetarea contractului, fără intervenția instanței. Cu toate acestea, nici într-o astfel de ipoteză nu este înlăturat complet controlul judecătoresc. Debitorul împotriva căruia s-a invocat rezoluțiunea sau rezilierea poate solicita, post factum, intervenția organelor judiciare pentru evaluarea respectării pactului.

În doctrină s-a stabilit că în ipoteza controlului judiciar subsecvent invocării clauzei rezolutorii de către creditor, instanța va analiza, în primul rând, dacă desființarea contractului a fost cerută de către creditorul obligației neexecutate[10]. Așadar, chiar dacă neexecutarea faptică intervenită coincide în mod fidel neexecutării menționate în pactul comisoriu, rezoluțiunea nu va avea loc în lipsa unei manifestări de voință a creditorului în acest sens.

Instanța se va limita la a verifica dacă erau îndeplinite condițiile prevăzute în pactul comisoriu, prezumându-se caracterul esențial al neexecutării prevăzute în respectivul pact, nemaifiind verificată condiția prevăzută de art. 1551 alin. (1) C. civ. Așadar, importanța neexecutării se analizează în acest caz prin raportarea neexecutării faptice intervenite în raportul contractual la neexecutarea abstractă, definită de clauza contractuală[11]. În doctrină s-a menționat că în această situație se admite cenzura invocării clauzei de către instanță[12], dar totuși instanța nu face altceva decât să verifice îndeplinirea condițiilor invocării clauzei rezolutorii și dacă va constata că una dintre acestea, respectiv gravitatea neexecutării – astfel cum a fost definită în clauza rezolutorie – nu este îndeplinită, va paraliza invocarea rezoluțiunii. Pe de altă parte, există și opinia contrară conform căreia în prezența unei clauze rezolutorii, instanța nu poate refuza să constate rezoluțiunea intervenită, atunci când ar putea să califice ca nefiind suficient de gravă neexecutarea, și nu poate acorda debitorului termene de grație pentru a-și executa obligația și pentru a evita rezoluțiunea[13].

În ceea ce privește efectele, acestea se produc retroactiv, desființarea contractului având loc din momentul neexecutării.

Deși s-ar putea găsi argumente și în sensul de a analiza rezoluțiunea în baza pactului comisoriu ca o modalitate distinctă de operate a rezoluțiunii, pe lângă cea judiciară și cea convențională, trebuie avut în vedere că mecanismul pactului comisoriu se produce în baza declarației unilaterale a creditorului obligației neexecutate. Chiar dacă temeiul este convențional, acest mod de rezoluțiune, rămâne, în definitiv, un mod de intervenție a rezoluțiunii unilaterale, fiind necesară exclusiv manifestarea de voință (exercitată cu respectarea pactului comisoriu) a creditorului obligației neexecutate, poziția debitorului fiind indiferentă. Așadar, rezoluțiunea bazată pe un pact comisoriu poate fi văzută drept o specie a rezoluțiunii unilaterale în lumina noului Cod civil.


[1] G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil in reglementarea Noului Cod civil, Hamangiu, 2012, p. 183-184.
[2] A se vedea, Valeriu Stoica, V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, ed. All Educational, 1997, p. 139.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem  p. 140.
[5] L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Contractul vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 739.
[6] C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat”, vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, nr. 4, p. 578.
[7] C. Zamșa, comentariu la art. 1553, în Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, CH Beck, București, 2012, p. 1648.
[8] L. Pop, I. Fl. Popa, S. I. Vidu, Tratat de drept civil. Obligaţiile, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012  op. cit. p. 296.
[9] I. Fl. Popa, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor în Noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 192.
[10] I. Turcu, Noul cod civil, Cartea a V-a. Despre obligaţii (art. 1164-1649). Ediția 2, p. 684.
[11] I. Fl. Popa, op. cit.,  p. 192.
[12] Ibidem.
[13] Ionica Ninu, în Noul Cod Civil, Doctrină și jurisprudență, colectiv, vol. II, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 910.


Alexandru-Radu Togan

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate