Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
5 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Competența determinării creanțelor fiscale din 2005 până în 2017
15.08.2017 | Daniel UDRESCU

Daniel Silviu Udrescu

Daniel Udrescu

Nu de puţine ori în cercetarea penală, ne aflăm în faţa unor rechizitorii în care apar trimiteri la Legea 241/2005, fără o determinare a creanţelor fiscale de către organul competent. Mă întreb de ce? Conform art. 2 lit. g) la definiţii nu apare procurorul, specialistul, expertul, auditorul, consultantul fiscal sau poliţistul economic ca organ competent, ci ANAF sau alte organe competente care au atribuții de efectuare a verificărilor financiare, fiscale sau vamale, potrivit legii, iar la lit. a) buget general consolidat reprezintă ansamblul tuturor bugetelor publice, componente ale sistemului bugetar, agregate și consolidate pentru a forma un întreg. TREBUIE clar indicat că responsabilitatea documentării unei evaziuni fiscale aparţine inspectorului fiscal, prin inspecţie fiscală, pentru că el este organ competent conform Legii 241/2005 şi nu procurorului, prin ordonanţă. Art 132 CPF este cât se poate de clar:

ART. 132 Sesizarea organelor de urmărire penală

(1) Organul de inspecție fiscală are obligația de a sesiza organele judiciare competente în legătură cu constatările efectuate cu ocazia inspecției fiscale și care ar putea întruni elemente constitutive ale unei infracțiuni, în condițiile prevăzute de legea penală.

(3) Procesul-verbal întocmit potrivit alin. (2) reprezintă act de sesizare și stă la baza documentației de sesizare a organelor de urmărire penală.

Analizând Codul de procedură fiscală la care face trimitere art. 2 lit. e) obligațiile fiscale sunt cele prevăzute de Codul fiscal și de Codul de procedură fiscală. Art. 9 este poate cel mai întrebuinţat articol din Legea 241/2005 şi nicăieri nu am văzut cuvântul prejudiciu, ci din contră am identificat legat de evaziunea fiscală fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

Drept pentru care o analiză a Codului de procedură fiscală arată că:

– Art. 2. Obiectul și sfera de aplicare a Codului de procedură fiscală – alin (1) Codul de procedură fiscală reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea creanțelor fiscale datorate bugetului general consolidat, indiferent de autoritatea care le administrează, cu excepția cazului când prin lege se prevede altfel;

– Art. 3 Raportul Codului de procedură fiscală cu alte acte normative

(1) Prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea creanțelor prevăzute la art. 2.

(2) Unde prezentul cod nu dispune, se aplică prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă, republicat, în măsura în care acestea pot fi aplicabile raporturilor dintre autorități publice și contribuabili/plătitori;

Art. 4 Principiul legalității

(1) Creanțele fiscale și obligațiile corespunzătoare ale contribuabilului/plătitorului sunt cele prevăzute de lege.

(2) Procedura de administrare a creanțelor fiscale se desfășoară în conformitate cu dispozițiile legii. Organul fiscal are obligația de a asigura respectarea dispozițiilor legale privind realizarea drepturilor și obligațiilor contribuabilului/plătitorului sau ale altor persoane implicate în procedură;

Art. 6 Exercitarea dreptului de apreciere

(1) Organul fiscal este îndreptățit să aprecieze, în limitele atribuțiilor și competențelor ce îi revin, relevanța stărilor de fapt fiscale prin utilizarea mijloacelor de probă prevăzute de lege și să adopte soluția întemeiată pe prevederile legale, precum și pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză raportat la momentul luării unei decizii;

Art. 7 Rolul activ și alte reguli de conduită pentru organul fiscal

(1) în desfășurarea unei proceduri de administrare a creanțelor fiscale, organul fiscal înștiințează contribuabilul/plătitorul asupra drepturilor și obligațiilor prevăzute de lege ce îi revin acestuia în desfășurarea procedurii.

(2) Organul fiscal are obligația să examineze starea de fapt în mod obiectiv și în limitele stabilite de lege, precum și să îndrume contribuabilul/plătitorul în aplicarea prevederilor legislației fiscale, în îndeplinirea obligațiilor și exercitarea drepturilor sale, ca urmare a solicitării contribuabilului/plătitorului sau din inițiativa organului fiscal, după caz.

(3) Organul fiscal este îndreptățit să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obțină și să utilizeze toate informațiile și documentele necesare pentru determinarea corectă a situației fiscale a contribuabilului/plătitorului. în analiza efectuată, organul fiscal este obligat să identifice și să ia în considerare toate circumstanțele edificatoare fiecărui caz în parte.

(4) Organul fiscal decide asupra felului și volumului examinărilor, în funcție de circumstanțele fiecărui caz în parte și de limitele prevăzute de lege;

Art. 26 Dispoziții speciale privind stabilirea răspunderii

(1) Răspunderea persoanelor prevăzute la art. 25 (administratori, asociaţi, acţionari şi orice alte persoane care au determinat cu rea credinţă insolvabilitatea) se stabilește prin decizie emisă de organul fiscal competent pentru fiecare persoană fizică sau juridică în parte. Decizia este act administrativ fiscal potrivit prezentului cod.

Se pune în discuţie răspunderea fiscală a societăţii comerciale, care conform stabilirii răspunderii altor persoane, se face prin decizie a ANAF, nu prin ordonanţă a procurorului, pentru că ANAF este responsabil pentru verificarea situaţiei de fapt fiscală. Dacă societatea comercială nu este în insolvenţă, aceasta are răspunderea fiscală pentru plata creanţelor fiscale stabilite de organul competent prin decizie, ce este act administrativ supus cenzurii Legii 554/2004. Dacă societatea comercială intră în faliment, în baza Legii 85/2014 se aplică procedurile de redresare, o condiţie fiind respectarea acestor proceduri de reorganizare până la faliment, unde bunurile societăţii pot fi vândute pentru a acoperii creditorii, inclusiv creanţele fiscale. Abia după epuizarea acestor căi se poate atrage răspunderea altor persoane CARE CU REA CREDINŢĂ au dus la intrarea în insolvenţă.

Rezultă foarte clar că scopul legislaţiei fiscale este de colectare a creanţelor fiscale, nu de pedepsire a faptelor penale. Tocmai din acest punct de vedere CPF are şi calea art. 105 – corectarea declaraţiilor fiscale, fără să devină incidente dispoziții ale dreptului penal.

Pentru a nu prejudicia bugetul public naţional, LEGEA consacră această competenţă de stabilire a creanţelor fiscale prin declaraţie STRICT organului fiscal conform art. 95 CPF. Legea nu prezintă prejudiciul fiscal ca atribut al organului fiscal sau ca metodă alternativă de stabilire a creanţelor fiscale ce compun bugetul public naţional. Art. 93 alin. (1) arată că stabilirea creanțelor fiscale reprezintă activitatea de determinare a materiei impozabile, de calculare a bazei de impozitare și a creanțelor fiscale, iar alin. (2) arată că există NUMAI două moduri de stabilire a creanţelor fiscale:

a) prin declarație de impunere, în condițiile art. 95 alin. (4) și art. 102 alin. (2);

b) prin decizie de impunere emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri.

Mai trebuie menţionat şi art. 150 CPF:

ART. 150 Regimul actelor de sesizare a organelor de urmărire penală

(1) Procesele-verbale de sesizare a organelor de urmărire penală prin care organele fiscale constată situații de fapt ce ar putea întruni elementele constitutive ale unei infracțiuni, precum și procesele-verbale încheiate la solicitarea organelor de urmărire penală, prin care se evaluează prejudiciul nu sunt acte administrativ-fiscale în sensul prezentului cod.

(2) Pe baza proceselor-verbale prevăzute la alin. (1), organul fiscal organizează evidența fiscală a sumelor reprezentând prejudiciul înscrise în aceste procese-verbale, distinct de evidența creanțelor fiscale.

(3) Contribuabilul/Plătitorul sau altă persoană interesată poate să plătească sumele înscrise în procesele-verbale prevăzute la alin. (1) sau, după caz, pretențiile organului fiscal înscrise în documentele prin care s-a constituit parte civilă în procesul penal.

Din punct de vedere tehnic, neplata unei taxe, impozit, contribuţie sau acciză este creanţă fiscală, iar evaziunea fiscală înseamnă că o creanţă fiscală a fost ascunsă. Termenul de prejudiciu nu apare definit în Codul de procedură fiscală sau Legea 241/2005 şi nu este identificată diferenţa între o creanţă fiscală ascunsă şi neplătită care este venit la bugetul public naţional sau local şi prejudiciu.  Legea este neclară în acest aspect. Alin. (2) de mai sus nu poate organiza evidenţa fiscală a creanţelor fiscale, reprezentând prejudiciu distinct de evidenţa creanţelor fiscale care nu sunt prejudiciu, ci poate să identifice creanţele fiscale ce ar fi evaziune fiscală. Această denumire de prejudiciu ar indica faptul că altcineva ar putea determina o creanţă fiscală, ceea ce nu este cazul.

Ce este cu adevărat interesant este faptul că în Codul de procedură fiscală plata sumelor înscrise
în procesele verbale se poate face fără să existe răspundere penală, tocmai pentru că Legislaţia Europeană a stabilit că dobânzile şi penalităţile au caracter penal. Aduc în discuţie că procesele verbale care nu sunt acte administrative, emise de organul competent, pot fi atacate în contestaţia la executare, pentru că produc efecte, aşa cum am exemplificat aici.

Indicam aici, că ANAF trebuie, în temeiul art. 20 alin. (2) Cod procedură penală, să se constituie ca parte civilă, ceea ce presupune o manifestare de voinţă a subiectului de drept, manifestare ce trebuie să se concretizeze într-o declaraţie scrisă de constituire de parte civilă, înscris care să conţină informaţii concrete cu privire la „natura şi întinderea pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care se întemeiează.” Or alin. (3) de mai sus indică obligativitatea proceselor verbale ca manifestare de voinţă.

Avem Legislaţie Europeană, dar nu ştim să o folosim.

Pentru a fi şi mai clar, continui şi cu Titlul VII Capitolul II, care prevede stingerea creanţelor fiscale prin plată. Este foarte clar rolul ANAF de a colecta creanţe fiscale, nu de a pedepsi. În CPF (cu dispoziţiile relevante ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ), accentul se pune pe colectarea impozitelor, taxelor și a contribuţiilor. În acest sens, este de subliniat că nerespectarea dispoziţiilor în materie fiscală atrage plata de dobânzi şi penalităţi, ce au caracter de sancţiune penală: în sensul în care orice abatere de la plata taxelor şi impozitelor cade sub incidenţa art. 173 alin. (1) CPF – Dispoziţii generale privind dobânzi şi penalităţi de întârziere, în sensul în care „pedeapsa” pentru neplata la termen sunt dobânzile şi penalităţile de întârzire: „Pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor fiscale principale, se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere.”

Mai trebuie analizat şi aspectul legat de art. 277 CPF – Suspendarea procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă

(1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când:

 a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare și a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

Rezultă foarte clar că organul fiscal finalizează inspecţia fiscală.  Aliniatul 2) prevede şi un termen clar de suspendare:

La cererea contestatorului, organul de soluționare competent suspendă procedura și stabilește termenul până la care aceasta se suspendă. Termenul de suspendare nu poate fi mai mare de 6 luni de la data acordării. Suspendarea poate fi solicitată o singură dată.

Un aspect neclar este dat de aplicarea alin. (4) Hotărârea definitivă a instanței penale prin care se soluționează acțiunea civilă este opozabilă organelor de soluționare competente, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă. Această complicare a aspectelor penale cu cele fiscale trebuie lămurite pentru a nu exista o dublă judecare. Corelarea acestor articole de lege cu cele din Legea 241/2005 ar reduce confuzia unde se opreşte şi unde continuă urmărirea penală.

Americanii, dar nu numai ei, au prevederi foarte clare:

Codul fiscal, secțiunea 26 din Codul Statelor Unite ale Americii, prevede în Sec. 7201. Încercarea de evaziune sau neplată a impozitul:

Orice persoană care în mod intenționat încearcă să comită o evaziune sau să nu plătească orice taxă impusă prin acest titlu sau plata acesteia, trebuie să fie, în afară de alte sancțiuni prevăzute de lege, vinovată de o infracțiune și, după condamnarea acesteia, să fie amendată cu cel mult 100.000 $ (500.000 $ în cazul unei corporații), sau închis nu mai mult de 5 ani, sau ambele, împreună cu costurile de urmărire penală.

Evaziunea fiscală este separată de „evitarea taxelor”, care este utilizarea legală a regimului fiscal în avantajul propriu pentru a reduce cuantumul impozitului care se plătește prin mijloace care se încadrează în lege. Evaziunea fiscală este ilegală, în timp ce evitarea fiscală este legală.

Daniel Udrescu


Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Au fost scrise până acum 5 de comentarii cu privire la articolul “Competența determinării creanțelor fiscale din 2005 până în 2017”

  1. Mi se pare tare interesantă jurisprudența franceză referitoare la infracțiunile fiscale.
    De exemplu, și as far as I know, instanțele de drept penal anulează trimiteri în judecată care sunt realizate fără implicarea anterioară obligatorie a unei Comisii fiscale speciale (art. 228 din Livres des procedures fiscales).

    Și ce mi se pare interesant este art. 150 alin. (1) CPF.
    S-a plâns cineva de neconstituționalitatea acestui articol?
    Sau de neconformitatea cu art. 47 din Carta DFUE?
    Ce au zis instanțele în urma unei astfel de invocări?

    De asemenea, de ce doar estimativ și de unde diferența dintre proces-verbal și decizii de impunere. As far as I know o atare diferență nu este prezentă în Franța. Adică în Franța ai proces verbal – la fel ca în România – dar prin acel proces verbal nu se estimează doar, ci se spune cum se spune la noi în deciziile de impunere. Deci de ce această diferență? Sau mă aflu eu în eroare?

    Mulțumesc anticipat oricui socotește că mi-ar putea răspunde,
    Mihaela

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.