Chiria pentru Castelul Peleș. 10 detalii esențiale
17 august 2017 | Alexandru MURARU
Alexandru Muraru
Știrea despre posibilitatea creșterii cuantumului chiriei pe care Ministerul Culturii o plătește pentru închirierea Castelului Peleș are nevoie de câteva completări și detalii, pentru ca o eventuală dezbatere pe această temă să fie completă și, mai ales, obiectivă.
Voci critice, legate de această posibilă indexare a cuantumului chiriei pentru cel mai simbolic obiectiv de patrimoniu al României și al istoriei naționale, neglijează – voluntar sau involuntar – argumente legale și istorice. Am condus pentru o perioadă de timp Institutul Național al Patrimoniului, organismul care gestionează fondurile de reabilitare a programului național din domeniu și care inventariază toate monumentele istorice din România. De asemenea, cunosc speța în sine legată de Peleș și încercările de îmbunătățire a situației. Știu, deci, aș spune, ce se întâmplă în acest domeniu, cum sunt protejate și eventual, evaluate asemenea valori și cred, mă pot pronunța, în această dezbatere.
1. Castelul Peleș în cifre
Peleșul poate fi considerat de departe un monument unicat, cel mai important bun de patrimoniu românesc cu valoare istorică, artistică, statală și o capodoperă a Europei secolului XIX. Peleșul, parte a domeniului Regal Sinaia, a fost imaginat și proiectat de Carol I, ca un leagăn al Dinastiei, așa cum toate familiile regale au sau avut în Europa națiunilor. Construcția sa s-a întins pe parcursul a 41 de ani și edificiul reprezintă simbolic nu doar istoria dinastiei sau a monarhiei românești, ci este o reprezentare vibrantă a istoriei moderne și contemporane. Este, deci, o bijuterie arhitectonică, cu o valoare inestimabilă. A fost reședință regală între 1883-1948, muzeu (1951-1975; 1990-prezent), iar din 1914 a deservit, până la abolirea monarhiei, deopotrivă ca muzeu, spațiu public ceremonial și reședință a Dinastiei. Un inventar al monumentului istoric de valoare națională deosebită, aflat la 970 de metri deasupra nivelului Mării Negre, poate fi relevant pentru a înțelege ce înseamnă această măiastră construcție: suprafața clădită a castelului este de 3220 m2, 160 de camere, 30 de săli de baie, 2330 de corpuri de iluminat. Pentru construcția sa, au lucrat în decursul timpului câteva mii de arhitecți, proiectanți, zidari, fierari, meșteri de diverse profesii, din peste 30 de țări și 20 de etnii, iar costurile totale de construcție s-au ridicat atunci la 16,4 milioane lei aur. Peleșul are 14 săli vizitabile (apartamente, cabinete, holuri, săli de teatru sau film, biblioteci, dormitoare), fiecare opere de artă în sine. Spre exemplu, numai la holul de onoare au lucrat la realizarea sa 140 de artiști timp de 6 luni, generând peste 2000 de figurine sculptate în lemn. Peleșul adăpostește, totodată, o serie de colecții unice de ceramică (peste 5000 de piese), metal și argint (550 de piese), zeci de ceasuri cu valoare mare, peste 200 de tablouri însemnate, 1500 de piese de sticlărie etc. Trebuie precizat că toate aceste obiecte și colecții, adică patrimoniul mobil, care fac parte din patrimoniul național, nu au făcut obiectul retrocedării, deși ele au aparținut familiei regale. La momentul finalizării negocierilor în vederea retrocedării, familia regală și-a asumat obligația de a nu mai revendica bunurile mobile din Castelul Peleș, pentru a grăbi procedura (care altfel, probabil ar mai fi durat ani de zile), dar și ca o formulă de donație indirectă față de statul român.
2. Castelul Peleș este, din 2008, proprietatea exclusivă a Familiei Regale
Domeniul Regal Sinaia a reprezentat de-a lungul timpului subiectul unor polemici aprinse. Mihai I a fost, încă prin codicilul din ianuarie 1926 atașat de Ferdinand la testamentul său, investit ca proprietar unic și direct al Domeniului Regal Sinaia și al Peleșului. Înainte de punerea efectivă în posesie, în 2001, a fost propusă o lege care prevedea un regim special de retrocedare. Statul propunea 30 milioane de euro Regelui pentru a putea păstra castelele Peleș, Pelișor, Foișor şi celelalte clădiri de pe domeniu. Proiectul a fost însă atacat cu succes pentru neconstituționalitate la Curtea Constituțională. Faţă de această situație, Familia Regală a hotărât revendicarea Domeniului Regal Peleș potrivit dreptului comun. Ulterior, nicio altă despăgubire bănească nu a fost acordată. Procedurile juridice, negocierea unor detalii și punerea efectivă în posesie au durat cinci ani, iar din februarie 2007 până în momentul preluării și al cesionării către statul român prin Ministerul Culturii, încă un an și jumătate. Din 2008, Peleșul este intabulat pe numele Regelui Mihai, alături de Pelișor și de alte imobile de pe domeniu, castelul Foișor rămânând cu statutul de reședință de protocol a statului român.
3. Regele Mihai: „Porțile Peleșului vor rămâne deschise românilor pentru eternitate”
Regele Mihai a luat în 2008 decizia să păstreze „pentru eternitate” destinația de muzeu a Castelului Peleș. În iunie 2008, după aproape un deceniu de dezbateri, procese civile, negocieri și tergiversări instituționale și birocratice, familia regală s-a întors acasă la șase decenii de la abolirea monarhiei și alungarea dinastiei. Regele nu mai călcase la Peleș din 1948 (exista un fel de legământ ca familia să nu meargă acolo decât odată cu restaurarea proprietății), iar nicio principesă, cu excepția Sofiei, nu mai avuseseră curajul să pășească în scaunul dinastic, confiscat de comuniști și apoi păstrat abuziv, încă aproape douăzeci de ani, de statul republican postrevoluționar. Castelul Pelișor este folosit de Familia Regală, în timp ce Castelul Foişor continuă să fie dedicat protocolului de stat, pentru vizitele înalților oaspeți. Pășind în holul de onoare pe ușa regilor, pe 5 iunie 2008, regele făcea un legământ istoric: „România trăiește o reparație istorica si identitară. Sperăm ca întoarcerea mea definitivă la Peleș și la Sinaia, Scaunul istoric al Familiei Regale, să fie începutul respectului definitiv, total al proprietății private, al demnității, al democrației și libertăților, al instituțiilor din societatea românească. Porțile Peleșului vor rămâne deschise românilor pentru eternitate, așa cum a fost mereu, începând cu anul 1914. (…) Castelul Peleș este un simbol al independenței și puterii țării noastre”. Așadar, nu există nici un dubiu asupra voinței suverane a ultimului rege al românilor în privința Peleșului, iar orice speculații privind schimbarea destinației edificiului sunt nefondate.
4. Statul român nu a acordat nici un leu despăgubire pentru confiscarea și folosirea Peleșului în perioada 1948-2008
Statul român a relaționat, legal și juridic, cu familia regală, la fel ca în cazul altor sute de mii de români cărora le-a confiscat abuziv proprietățile în timpul regimului comunist. Începând cu regele și până la ultimul țăran al României, deposedarea de proprietatea privată s-a menținut încă un lung timp după 1990. Proceduri și procese interminabile au demonstrat că statul a eșuat în cel mai amplu proces juridico-patrimonial de după 1990. Unii au murit cu suferința sălilor de tribunal în minte și a zecilor de ani petrecuți în ele, iar alții n-au mai reușit niciodată să-și recâștige bunurile. Statul român nu a cerut vreodată public iertare acestor oameni în nici un act statal-simbolic pentru pierderile patrimoniale suferite și a traumelor asociate. A fost și cazul familiei regale, care nu a beneficiat de tratament special, bunurile fiind câștigate pe calea instanțelor. Nicio altă despăgubire nu a fost acordată. Asta deși, timp de 60 de ani, statul român a beneficiat din plin de uzufructul tuturor proprietăților. Spre exemplu, asemenea compensații ar fi trebuit să se raporteze la valoarea bunurilor. În cazul domeniului Regal Sinaia, acesta are, de departe, cea mai mare valoare dintre proprietățile familiei regale a României și, până la această oră, nimeni nu poate ști dacă edificiul valorează 30, 300 sau 500 de milioane de euro. În condițiile în care Castelul Bran fusese evaluat și listat la o valoare de 140 de milioane de euro, este aproape imposibil să fie stabilită o valoare nominală a unui bun înscris în patrimoniul național, european și chiar simbolic mondial, acesta aflându-se pe harta și în circuitul marilor companii turistice, ca un obiectiv cu înalt grad de apreciere.
5. Chiria actuală plătită de statul român valorează echivalentul chiriei unui spațiu comercial modest din București
Există un memorandum încheiat cu Guvernul României, prin Ministerul Culturii, care se reînnoiește din 3 în 3 ani, prin care statul român plătește Casei Regale o chirie modică (Castelul Peleş – 6132,17 RON/lună, Castelul Pelişor – 3261,67 RON/lună, Căsuţa Poartă – 677,16 RON/lună, iar chiria terenului aferent – 42060 RON/lună, însumând în total 52131 RON/lună) pentru a putea folosi și administra ca muzeu Peleșul și Pelișorul, adică echivalentă cu valoarea chiriei unui spațiu comercial modest din București. O comisie formată din demnitari cu rang înalt din minister, funcționari și experți în patrimoniu, dar și reprezentanți ai Casei Majestății Sale, negociază la fiecare 3 ani termenii acestui memorandum, cu drepturi și responsabilități, de ambele părți. Este important să adăugăm faptul că Peleșul este cel mai vizitat muzeu al României (potrivit Tripadvisor), iar valoarea biletelor încasate de Ministerul Culturii este semnificativă, în condițiile în care, numai până 2013, Peleșul primise peste 7 milioane de turiști. Clasamentele nu includ pe cei care vizitează domeniul și parcul din jurul Castelului pentru că nu îi poate contoriza, dar numărul acestora depășește cu siguranță astăzi orice alt muzeu frecventat de vizitatori, precum Bran, Antipa sau Brukenthal. E, totodată, necesar să adăugăm că valoarea acestei chirii este impozitată de către finanțele publice, ca orice alt venit pe care un cetățean român îl are, în urma închirierii unui imobil.
6. Aflat sub contractul cu statul român, Peleșul este deficitar administrat
Statul este recunoscut ca fiind un slab administrator al patrimoniului său din cauze diverse. Cert este că, de multe ori, incapacitatea sa de administrare face imposibilă performanța pe o piață concurențială. Un exemplu grăitor este Muzeul Național Bran, aflat în vecinătatea castelului, și care are anual în jur de 14.000 de turiști (având spre 40 de angajați), în timp ce Castelul Bran, aflat sub administrare privată, atinge un milion de turiști anual. În cazul de față, Peleșul are nevoie de reparații urgente. În ciuda unui personal adecvat și pregătit, Peleșul suferă în ceea ce privește administrarea sa. Este destul să mergeți într-o vizită ca să remarcați defazarea generală, o penurie a resurselor evidentă. Monumentul istoric este degradat masiv în multiple zone, iar restaurarea sa pare – cel puțin acum – o întreprindere sisifică și extrem de costisitoare. Am deblocat în 2013-2014 un proces de reabilitare doar a teraselor exterioare, foarte greoi și complicat și care reprezenta o foarte mică parte din complexul muzeal. Edificiul are nevoie de expertiză generală, atât a patrimoniului imobil cât și mobil, are nevoie de echipe extinse și interdisciplinare de specialiști pentru a monitoriza constant evoluția sa. Există și un litigiu, precum și o colaborare deficitară cu Primăria Sinaia pentru câteva rute de acces spre și de pe domeniul Peleș. În fine, un exemplu este drumul de piatră cubică ce duce la Castel, deteriorat, uneori plin de comercianți, inadecvat pentru simbolistica statală a monumentului, cât și pentru ceremoniile statale pe care le găzduiește. Ca să nu mai adăugăm detalii despre întreținerea parcului, care este în grija Casei Majestății Sale, dar care este, de asemenea, un obiectiv în sine ce contribuie semnificativ la punerea în valoare a Peleșului și de pe urma căruia Muzeul Național Peleș beneficiază, aș spune, cu titlu gratuit. Deci, un noian de cacofonii instituționale, pe care statul român prin structurile sale implicate, nu le poate gestiona potrivit și echilibrat. Aș aduce aici în discuție cazul Castelului de la Săvârșin, transformat în „Domeniul Regal Săvârșin”, care a devenit o „bijuterie” a României, mai ales după încheierea procesului de restaurarea a Castelului, Parcului, clădirilor adiacente, care au luat aproape un deceniu și au costat, potrivit unor surse, între 1,5 și 2 milioane de euro. Potențialul reședinței transilvănene a familiei regale este valorificat astăzi prin evenimente și ceremonii. Transformarea Săvârșinului într-un model de comunitate rurală și de reprezentare regală a României întărește ideea potrivit căreia casa regală este un vehicul valoros de dezvoltare durabilă prin proprietățile, energiile, proiectele, resursele, planurile puse în aplicare. O dovadă vie că puterea exemplului regal depășește valoare efectivă a unor proprietăți. Astăzi, Săvârșinul este un model de bună practică pentru revitalizarea patrimoniului istoric, pentru integrarea sa în circuitul turistic, pentru punerea în valoare a identității unor locuri din spațiul rural românesc.
7. Statutul actual pentru Peleș nu permite reabilitarea sa decât din fonduri private
Datorită formulei de cesionare (proprietar privat-Ministerul Culturii, prin administrarea Muzeului Național Peleș) și al protocolului existent, statul român nu este dispus să facă o reabilitare de substanță și nici să întrețină adecvat bunul. Datorită valorii sale de patrimoniu și tipului de proprietate, axele europene de finanțare nu permiteau (cel puțin până anul trecut) accesarea de către familia regală a unei sume adecvate. Doar entitățile publice sau organizațiile private pot face acest lucru și nu persoane private. Pentru ca Regele Mihai să dea bunul unui ONG sau unei instituții în administrare pentru zeci de ani este o chestiune nu doar delicată, dar aproape imposibilă având în vedere istoria traumatică a castelului. Nu există, de asemenea, nici un plan de restaurare astăzi, nicio evaluare instituțională sau independentă a nevoilor de reabilitare, dar cel mai probabil, undeva între 10 și 25 de milioane de euro poate fi o sumă de bază. Din fonduri private sau credite, prin ipotecarea bunurilor familiei regale, această chestiune pare foarte riscantă și problematică, dacă nu chiar imposibilă. Ori, „casa” Muzeului Național Peleș nu doar că este foarte ieftină, dar administratorul temporar nu se ridică la nivelul așteptărilor și nici la nivel de intenții nu se întrevede nimic pentru anii următori. Astfel încât, creșterea cuantumului chiriei are ca argument primordial punerea în valoare a edificiului, întreținerea sa, constituirea unui posibil fond sau bază de plecare (cofinanțare) pentru o eventuală operațiune privată de reabilitare coordonată de Casa Regală.
8. Cu cât închiriază familia regală britanică proprietățile?
Proprietățile regale sunt astăzi, aproape peste tot în lume, bunuri cu valoare adăugată mare pentru că au însemnătate istorică, simbolică, instituțională și, în cele mai multe cazuri, au beneficiat de locații privilegiate, de arhitecți renumiți, materiale de calitate și de alte atuuri la momentul ridicării lor. Nu există o asemenea piață imobiliară publică pentru că astfel de parteneriate (contracte/protocoale de (con)cesiune/închiriere/locație de gestiune) sunt destul de rare și, evident, considerate privilegiate. Ele se fac pentru scopuri importante (muzee, case memoriale, sedii de instituții), ceremonii, prezentări, activități caritabile și după cunoștința mea sunt întotdeauna supuse unui regim special. Castelul Peleș are o valoare simbolică deosebită pentru că acesta este scaunul dinastic al familiei regale a României, așa cum Windsor deservește Coroana britanică. Și totuși, putem face câteva comparații pentru a înțelege mai bine valoare acestor proprietăți. Fosta proprietate a Reginei-mamă Elisabeta, Castelul Mey – un loc preferat și astăzi de Prințul Charles – un impozant edificiu neogotic din nordul Scoției, se poate închiria cu suma de 50.000 de lire sterline pe weekend. De asemenea, acum doi ani, pentru prima dată în istoria monarhiei britanice, casa regală a decis ca pentru 20.000 lire sterline pe lună sau 250.000 lire pe an să poată fi închiriate apartamente în Palatul „St James”.
9. Ce spune și cum acționează Regele Mihai în relația patrimonială dintre statul român și familia regală
Regele Mihai a fost extrem de reținut în problema proprietăților sale și, spre deosebire de alți monarhi detronați, nu a condiționat niciodată procesul de retrocedare de revenirea sa sau de acțiunile de reprezentare în beneficiul statului român. De aceea, în interviurile și mesajele sale regele era evident afectat de discursurile și polemicile cu tentă naționalistă și extremistă din anii ’90, care vizau familia regală și chestiunea proprietăților, inoculându-se ideea că aceasta era miza reveniri dinastiei acasă și, eventual ulterior, vânzarea acestora. De pildă, în ianuarie 2004, la câțiva ani de la revenirea la Palatul Elisabeta, în urma unui eveniment public, mass-media a reluat aceleași speculații și acuzații. Regele Mihai a avut atunci o poziție publică, de dezavuare categorică a acestora, către societatea civilă: „Mulți dintre voi s-au întrebat de ce am acceptat, în ultimii trei ani, să particip la unele evenimente la care prezența mea ar fi fost de neconceput, în anii dinainte. Aș vrea să vă împărtășesc un principiu de la care nu m-am abătut niciodată: A ierta nu înseamnă a uita. De la bun început am înțeles să fiu Rege pentru absolut toți românii, și pentru cei aflați în pribegie, și pentru cei mulți de acasă. Niciodată, nici măcar în clipele cele mai contradictorii de după decembrie 1989, eu nu mi-am îngăduit să divizez, în sufletul meu, românii, nici după trecutul lor, nici după faptele lor. Am judecat, am încercat să îndrept lucrurile, uneori i-am criticat aspru, dar nu i-am împărțit niciodată pe categorii. În cei peste șaizeci de ani în care am făcut față istoriei și demenței continentului, puțini mi-au stat alături, în momente grele. Cel puțin în România, a fost aproape un obicei să rămân singur în clipe cruciale, din 1940 încoace. Așadar, nu cred că există nici măcar un singur om în viață, pe acest pământ, care să aibă dreptul moral de a-mi cere socoteală. Ceea ce eu, familia mea și țara au pierdut în anii comunismului nu este măsurabil. Nu se poate, deci, pune problema ca eu să primesc avantaje materiale de la nimeni. Ceea ce a fost furat este incomensurabil: în termeni materiali, morali și de demnitate națională”. Cele două decenii de la reîntoarcerea regelui și a familiei sale, împlinite anul acestea, sunt dovada că toate fobiile și dezinformările anilor post-decembriști nu au astăzi sens. Unii analiști și istorici au subliniat că cel mai probabil, puterea de la București, din primii ani post-revoluționari, ar fi preferat soluționarea condiționată a chestiunii proprietăților regale, de un eventual pact cu regele Mihai, lucru pe care acesta l-ar fi dezavuat imediat. Acest mit postcomunist, al proprietăților regale, continuă să fie astăzi întreținut, la o scară infinit mai redusă, de către aproximativ aceleași persoane, jurnaliști sau comentatori împătimați. Ceea ce se cunoaște destul de puțin este că există proprietăți pe care Regele Mihai le-a lăsat statului fără a mai fi revendicate sau unele fiind ulterior donate instituțiilor românești, imediat după ce acestea au fost retrocedate familiei regale. Este cazul sediului Institutului de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași, care își desfășoară activitatea în fosta clădire a fundației Regina Maria (Casa Asachi). Casa Asachi a fost donată acum câțiva ani, imediat după retrocedare, de către Regele Mihai Academiei Române – Filiala Iași. Astfel, institutul și-a continuat activitatea, fără să plătească vreo chirie sau compensație proprietarului său. În alte cazuri, drumurile de servitute ale proprietăților regale (Domeniul Regal Sinaia) sau alte facilități sunt folosite de către comunități, fără ca familia regală să perceapă taxe sau comisioane. De asemenea, este cunoscut faptul că impozitele pentru proprietățile familiei (cu excepția a 10 hectare care sunt scutite de taxe în virtutea calității de veteran de război a Regelui Mihai) merg către bugetul de stat, iar unele comunități încasează venituri importante din acestea (Comuna Săvârșin).
10. Cât plătește Ministerul Culturii chirie pentru alte obiective?
Există destule exemple în care Ministerul Culturii închiriază de la proprietari privați spații pentru a fi puse la dispoziția muzeelor, caselor memoriale sau instituțiilor de cultură. Chiriile plătite acestor persoane sau familii sunt destul de ridicate, în condițiile în care vorbim de imobile care uneori nu sunt monumente istorice, iar niciunul dintre acestea nu ridică la valoarea Peleșului. De curând, Ministerul Culturii a fost nevoit să reînnoiască un contract de închiriere pentru Muzeul Național Bran, în vecinătatea castelului, și se presupune că Ministerul plătește câteva mii de euro bune, lunar, pentru a dispune de clădire. De asemenea, la Iași, sediul Institutului Francez, care aparține familiei Racoviță, este închiriat pe baza unui contract, iar chiria este plătită în baza unui memorandum de Ministerul Culturii și Guvernul Francez, prin Ambasada Franței. Clădirea, redusă ca dimensiuni, este folosită pentru aproximativ 5000 de euro chirie lunară. Deja, Ministerul Culturii, prin Direcția de Cultură și Patrimoniu Iași, a plătit proprietarilor peste un milion de euro în ultimii ani. Faceți o comparație cu valoarea Peleșului și menirea sa. Totodată, alte autorități publice închiriază de la proprietari privați diverse imobile pentru activități diverse, uneori pentru sume care depășesc cu mult chiria pe care o plătește statul român familiei regale. Instituții funcționează astăzi în complexe comerciale și chiriile sau utilitățile și cheltuielile asociate sunt, de asemenea, mult mai mari decât cuantumul din cazul Peleșului.
Ce e de făcut?
În primul rând, argumentele prezentate în acest material reprezintă de fapt un apel la rațiune și cumpătare, fără isterii, comparații nepotrivite și, mai ales, fără retorici specifice anilor ’90. În Ungaria, Cehia, Austria, Germania sau Polonia, acest subiect nu ar fi unul de interes public, eventual ministerul de resort și cei care înțeleg bine fenomenul ar accepta imediat faptul că o familie regală sau aristocratică nedomnitoare are de cele mai multe ori o anumită decență, toleranță și înțelegere în a crea o relație pe termen lung pentru a da propriilor cetățeni acces spre istoria statului și a dinastiei respective. Ceea ce și familia regală a făcut până acum și, consider, va face și de acum încolo, potrivit menirii și filosofiei sale. Relația dintre statul român și familia regală are nevoie de alte formule de colaborare extinse și este deseori dificil de a progresa în asemenea cazuri, în condițiile –deseori – ale unor informații puține și distorsionate vehiculate public. Aceeași situație a fost întâlnită și acum un an, în cazul proiectului de lege privind instituționalizarea casei regale a României.
Ministerul Culturii și Casa Regală vor găsi cu siguranță o formulă consensuală, însă orice variantă degajată nu trebuie să fie condiționată de rațiuni populiste și, eventual emoționale sau patetice. Nu ajută la nimic dacă dialogul se poartă fără o bază a discuției cu comparații instituționale adecvate și planuri concrete pentru următorii ani.
Ministerul nu mai poate ignora urgența reabilitării Peleșului și este simptomatic pentru societatea românească și lumea politică autohtonă ca deciziile sensibile (dar, de obicei, cele mai importante) să fie amânate la nesfârșit. Chiria simbolică plătită astăzi de statul român nu curmă obligația chiriașului de a pune în valoare imobilul și de a-l întreține la standardele solicitate de domeniu și de statutul, valoarea, prestigiul sau potențialul castelului.
Din păcate, administrarea va continua să fie deficitară în cazul acțiunilor muzeale și a întregului sistem de administrare. Peleșul are un potențial imens neexploatat, poate fi un excelent mijloc de promovare statală și europeană, iar beneficiile – de natură diversă – ar fi majore. Personal, cred că varianta existentă astăzi la Bran sau în alte numeroase cazuri din Austria sau Franța este cea mai fericită: funcționarea ca muzeu sub administrarea unei companii sau a unui grup de companii internaționale cu expertiză vastă în domeniu, pe baza unui parteneriat pe termen mediu și lung cu Casa Regală. Această formulă ar degaja stabilitate, coerență, performanță și – poate cel mai important – un plan și o proiecție clară în privința restaurării de ansamblu a întregului edificiu. Astfel, toate părțile implicate ar beneficia de pe urma acestei formule: Casa Regală, în calitate de proprietar, statul român, în calitate de chiriaș, românii, ca beneficiari simbolici și eterni ai valorii adăugate istorice și statale a Peleșului.
***
În cuprinsul acestui material s-au folosit secvențe, informații sau detalii din următoarele surse: Alexandru Muraru, „Casa Regală a României, în drum spre instituționalizare”, în Daniel Șandru, Alexandru Muraru (editori), Anul Regal: jurnalul Jubileului de 150 de ani de la fondarea Casei Regale a României, Editura Adenium, Iași, 2016, pp. 299-320; Principele Radu al României, Povestea Castelului Peleș, Curtea Veche Publishing, 2017; a se vedea aici; a se vedea aici; a se vedea aici; a se vedea aici ș.a.
* Mulțumim revistatimpul.ro
