Întrebare preliminară cu privire la condițiile de admisibilitate a unei acțiuni în despăgubire pentru încălcarea dreptului Uniunii în materia achizițiilor publice. UPDATE: Hotărârea (dreptul Uniunii nu se opune)
8 august 2018 | Mihaela MAZILU-BABEL
Mihaela Mazilu-Babel
08 august 2018: Curtea declară:
1) Articolul 2 alineatul (6) din Directiva 89/665/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind aplicarea procedurilor care vizează căile de atac față de atribuirea contractelor de achiziții publice de produse și a contractelor publice de lucrări, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2014/23/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind atribuirea contractelor de concesiune, trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări procedurale naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care condiționează posibilitatea de a formula o pretenție de drept civil în caz de încălcare a normelor în materie de achiziții publice și de atribuire a contractelor de achiziții publice de constatarea cu titlu definitiv a încălcării de către o comisie de arbitraj sau de către o instanță în cadrul unui control jurisdicțional al sentinței acestei comisii.
2) Dreptul Uniunii, în special articolul 1 alineatele (1) și (3) din Directiva 89/665, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2014/23, interpretat în lumina articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că, în contextul unei acțiuni în daune interese, nu se opune unei norme procedurale naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care restrânge controlul jurisdicțional al sentințelor emise de o comisie de arbitraj, însărcinată în primă instanță cu controlul deciziilor adoptate de autoritățile contractante în cadrul procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice, doar la examinarea motivelor invocate în fața acestei comisii.
***
11 iunie 2018: Avocatul general propune:
„1) Dreptul Uniunii nu se opune unei reglementări procedurale naționale care condiționează exercitarea unei acțiuni în despăgubire de stabilirea prealabilă și definitivă a nelegalității deciziei unei autorități contractante de către un organism competent în acest sens potrivit articolului 2 alineatul (6) din Directiva 89/665/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind aplicarea procedurilor care vizează căile de atac față de atribuirea contractelor de achiziții publice de produse și a contractelor publice de lucrări.
2) Articolul 2 alineatul (6) din Directiva 89/665 nu se opune ca statele membre să prevadă ipotezele în care absența anulării prealabile nu este un motiv de inadmisibilitate a acțiunii în despăgubire întemeiate pe nelegalitatea deciziei unei autorități contractante.
3) Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene se opune unei reglementări naționale care condiționează introducerea unei acțiuni în despăgubire pentru încălcarea unei norme din dreptul achizițiilor publice de constatarea prealabilă a nelegalității procedurii de achiziții publice în cauză atunci când persoana care solicită despăgubiri nu a avut o posibilitate reală de a invoca în fața unei instanțe naționale motivul pe care dorește să îl invoce în susținerea acțiunii sale în despăgubire”.
:: concluzii AG
***
21 august 2017: Judecătorul suprem maghiar se întreabă cu privire la condițiile de admisibilitate a unei acțiuni în despăgubire pentru încălcarea dreptului Uniunii în materia achizițiilor publice (C-300/17 Hochtief).
Situația de fapt:
1. libertatea de stabilire;
2. reglementare procedurală a unui stat membru care condiționează posibilitatea de exercitare a unei acțiuni civile – ca urmare a încălcării unei dispoziții în materie de achiziții publice – de constatarea cu titlu definitiv de către Comisia arbitrală pentru achiziții publice (sau de către o instanță sesizată cu o acțiune împotriva deciziei Comisiei arbitrale pentru achiziții publice) a existenței unei încălcări a dispoziției respective;
3. necesitatea de a afla dacă o atare reglementare națională ar putea fi substituită de o altă prevedere în temeiul dreptului Uniunii, și mai precis dacă ar fi posibil ca persoana prejudiciată să demonstreze încălcarea dispoziției prin alte mijloace decât impusa constatare prealabilă a Comisiei arbitrale pentru achiziții publice;
4. apoi, necesitatea de a afla dacă în cadrul unei acțiuni pentru obținerea unor daune interese, este contrară dreptului Uniunii o prevedere procedurală a unui stat membru care permite controlul jurisdicțional al unei decizii administrative numai în baza argumentelor de drept invocate în procedura în fața Comisiei arbitrale pentru achiziții publice.
Dispoziții incidente: dreptul Uniunii în ansamblul său, și în special principiile efectivității și echivalenței
PS: pentru un eventual mutatis mutandis al acestei trimiteri preliminare, mutatis mutandis care s-ar putea realiza raportat la dispozițiile prohibitive din România referitoare la admisibilibilitatea unei acțiuni în despăgubire îndreptate împotriva statului pentru erorile judiciare realizate cu încălcarea dreptului Uniunii, a se vedea:
1. Trimitere preliminară din România. Cauza Târşia. Revizuirea în urma pronunţării unei hotărâri CJUE. Autoritatea de lucru judecat. Principiile efectivităţii şi echivalenţei. Art. 47 din Carta DFUE. Dreptul la o cale de atac efectivă. Principiul autonomiei procedurale (articol publicat în Pandectele Române, nr. 1/2016) unde afirmam:
În prezent, în ceea ce priveşte răspunderea pecuniară a statului pentru încălcarea dreptului Uniunii, legislaţia din România nu stabileşte o acţiune anume pentru a supune pe rolul instanţelor un astfel de tip de răspundere, şi mai ales în situaţia în care răspunderea Francovich ia naştere din cauza erorilor judiciare comise de către o instanţă naţională. De altfel, reglementarea generală din România în materia răspunderii pentru erorile judiciare este una prohibitivă deoarece deşi art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 stabileşte univoc faptul că „statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare”, alin. (2) ne arată că „răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii” pentru ca la alin. (4) să se precizeze chiar condiţiile legii, respectiv faptul că „dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară”.
Ca atare, dreptul justiţiabilului de a avea reparat prejudiciul cauzat nu se va putea exercita – fără ca instanţa să fie nevoită să lase norme de drept naţional inaplicabile – prin introducerea unei acţiuni la nivel naţional decât dacă va exista, şi doar anterior, o hotărâre definitivă prin care să se fi stabilit răspunderea disciplinară sau penală a judecătorului pentru fapta care a condus la eroarea judiciară (i.e. de nerespectare a dreptului Uniunii) şi care a condus sine qua non la apariţia prejudiciului în patrimoniul justiţiabilului.
2. CJUE. Cauzele Ciup şi Câmpean. Triada principiilor echivalenţei, efectivităţii şi cooperării loiale. Aplicarea subsidiară a Cartei DFUE. Limitele autonomiei procedurale (articol publicat în Pandectele Române, nr. 9/2016) unde am concluzionat astfel:
Primo, considerăm că rezultă – mai ales din Ciup şi Câmpean – că atunci când există deja o decizie a Curţii de Justiţie prin care se stabilise că statul membru respectiv impusese o taxă contrară dreptului Uniunii, faptul că autorităţile naţionale acţionează la nivel legislativ impunând condiţii mai puţin favorabile pentru justiţiabil în vederea reparării prejudiciului astfel creat reprezintă, pe lângă o eventuală încălcare a principiului echivalenţei, şi o încălcare expresă şi autonomă a principiului cooperării loiale.
Secundo, este în mod clar că principiul autonomiei procedurale a statelor membre îşi găseşte limita în cerinţele impuse de respectarea principiilor echivalenţei şi efectivităţii, nefiind un principiu ce ar avea un caracter absolut. Ca atare, o constatare a încălcării principiului echivalenţei va obliga instanţa naţională ca mai întâi să se comporte precum un legiuitor negativ faţă de normele de procedură incidente, lăsând inaplicabile dispoziţiile procedurale din lex specialis care se adeveresc a fi mai puţin favorabile, pentru ca apoi să aplice dispoziţiile de procedură de drept comun, în funcţie de ramura de drept în care urmează să pronunţe respectiva decizie.
Tertio, chiar dacă principiul echivalenţei ar fi respectat, principiul efectivităţii, în continuare, ar putea fi considerat că nu a fost respectat, iar cu privire la acest aspect, şi spre deosebire de situaţia în cazul verificării respectării principiului echivalenţei, Curtea de Justiţie este cea care de regulă constată atingerea astfel adusă.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
