ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Despre politică în justiție
31.08.2017 | Mădălin NICULEASA


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019
Mădălin-Irinel Niculeasa

Mădălin-Irinel Niculeasa

Ne certăm, manipulăm şi divagăm

Am devenit atât de conflictuali încât şi când ar trebui să discutăm preferăm să ne certăm, să avem dreptate cu orice preţ. Nu dialogăm, nu avem argumente, discutăm vorbe şi categorisim. Până şi în materie de justiţie lucrurile nu sunt cu mult diferite în condiţiile în care nimeni nu dialoghează juridic, ci toată lumea se ceartă, se acuză, împrăştie în stânga şi în dreapta păreri şi principii.

Nu este vorba despre monopolul discuţiei ci despre suveranitatea instrumentelor folosite în cadrul discuţiei. Există domenii unde discuţia poate fi liberă atâta vreme cât există „proprietatea termenilor”, cum este şi domeniul justiţiei unde lucrurile au un grad de profunzime ce necesită o anumită înţelegere a lucrurilor. Aceasta face ca spre exemplu, o astfel de discuţie punctuală şi concretă să nu fie neapărat accesibilă unui fost Ministru al Sănătăţii, altfel foarte priceput în domeniul său de activitate, sau unui eseist şi filosof ce abordează problema justiţiei strict de pe poziţii principiale. Ca orice dialog, în afară de bună-credinţă mai trebuie să existe şi „ştiinţa” a ceea ce se vorbeşte acolo, întrucât doar buna cuviinţă nu este suficientă pentru a face dialogul roditor. Or discuţia de faţă, despre justiţie trebuie purtată cu bună-credinţă dar şi cu priceperea detaliilor ce ar trebui să fie desluşite pe calea convieţuirii ideatice.

Standardul „discuţiilor” din piaţa ideilor din ţara noastră era compus până la acest moment din două etape: mai întâi se crea emoţia şi apoi se discuta aplicat despre una sau alta. La acest moment, pe acest subiect se foloseşte doar prima etapă – emoţia – fără să se mai treacă şi la cea de-a doua etapă, cea a discuţiei concrete şi aplicate. Un astfel de subiect ar fi trebuit să creeze o avalanşă de discuţii juridice în mediile de specialitate – JURIDICE.ro, Revista DREPTUL, Revista de Drept Privat, etc. Nimic sau foarte puţin, oricum.

Democraţia constituţională, cum spune Constituţia, sau Politica cum spune mass-media

Art. 1 alin. (4) din Constituţie spune în mod expres că „statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, (….) în cadrul democraţiei constituţionale.” În continuare, art. 8 din acelaşi act normativ identifică pluralismul şi partidele politice drept condiţii şi garanţii ale democraţiei constituţionale.

Vreau să spun că dacă ne place democraţia trebuie să ne placă şi politica întrucât esenţa democraţiei constituţionale adică a politicii este dată de partide politice şi de dreptul la vot. O astfel de discuţie în niciun caz nu trebuie să şubrezească rolul politicii în cadrul democraţiei noastre. Dacă avem dubii cu privire la modalitatea de funcţionare a politicii, înţeleasă ca democraţie constituţională, ar trebui să vedem ce mijloace juridice dar şi non-juridice avem la dispoziţie pentru a corija, cenzura această activitate. Împuţinând ideatic politica nu facem decât să şubrezim la fel de mult democraţia în care trăim. Consecinţele sunt cu bătaie lungă.

Aplicând criteriile de mai sus în determinarea organelor politice, vom vedea că în contextul de faţă avem următorii actori politici implicaţi în discuţie: Preşedintele României şi Ministerul Justiţiei. Parchetele, CSM-ul şi Judecătorii sunt în mod clar în afara a ceea ce numim organe politice. Ne referim la instituţii şi nu la persoane.

Rolul constituţional al Preşedintelui României în funcţionarea autorităţii judecătoreşti

Trei sunt dispoziţiile constituţionale ce stabilesc rolul Preşedintelui României în acest domeniu. Prima este cuprinsă în art. 94 lit. c)Alte atribuţii – „Preşedintele României îndeplineşte şi următoarele atribuţii (….) c) numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege;” A doua dispoziţie este cea din art. 125 în acord cu care „Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legii. Propunerile de numire, precum şi promovare, transferare şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa CSM, în condiţiile legii sale organice. Funcţia de judecător este incompatibilă (…..).” Nu în ultimul rând art. 134 alin. (1) potrivit căruia „Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii.

Textele constituţionale mai sus menţionate disting între numirea în funcţia de judecător şi procuror şi numirea, promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor. Primul este un moment static, uno icto, în timp ce cel de-al doilea moment este dinamic şi cu executare succesivă. Nu credem că există dubii cu privire la faptul că Preşedintele României numeşte în funcţie atât judecătorii cât şi procurorii. Discuţiile apar ulterior numirii în funcţie, adică cu privire la promovarea judecătorilor şi procurorilor, spre exemplu.

Cu privire la acest din urmă aspect, două sunt interpretările posibile, credem noi.

Prima are în vedere echivalarea a ceea ce spune art. 125 alin. (1) cu ceea ce rosteşte art. 125 alin. (2) prima teză – propunerile de numire. Din aceste dispoziţii legale se poate trage concluzia sistematică potrivit căreia numirile ulterioare celei în funcţie cad tot în competenţa Preşedintelui României. Această concluzie rezultă din faptul că alin. (1) al art. 125 vorbeşte despre numirile făcute de Preşedintele României, fără să distingă dacă este o numire pe funcţie, sau o numire ulterioară, în sensul de promovare.

A doua interpretare priveşte deosebirea art. 125 alin. (1) şi art. 125 alin. (2) teza 1 de art. 125 alin. (2) teza 2 – precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa CSM, în condiţiile legii sale organice. Această distincţie sau deosebire aduce cu sine şi o echivalare contrară primei interpretări. Mai exact, dacă admitem că art. 125 alin. (2) are două teze şi că prima teză este diferită de cea de-a doua teză, atunci va trebui să admitem că numirile în funcţie despre care face vorbire atât art. 125 alin. (1) cât şi art. 125 alin. (2) teza 1 au în vedere ceea ce spune art. 94 lit. c) adică numirile în funcţiile publice, fiind astfel momentul static mai sus identificat. Această concluzie pare să fie însuşită şi de art. 134 din Constituţie care stabileşte în mod expres faptul că numirile în funcţiile publice de judecător şi procuror sunt realizate de Preşedintele României. Teza 1 din art. 125 alin. (2) nu poate fi echivalată cu teza 2 din acelaşi articol întrucât aceasta ar însemna ca Preşedintele României să aibă şi atribuţii în ceea ce priveşte promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor, fapt ce ar contraveni esenţei justiţiei. Teza 1 vorbeşte despre propunerile de numire ce cad în competenţa CSM, în timp ce teza 2 discută despre promovare, transferare şi sancţionare.

Întorcând spatele echipolenţei [art. 94 cu art. 125 alin. (1), art. 125 alin. (2) teza 1 şi art. 134] astfel încât să revenim la diferenţa din art. 125 alin. (2), între cele două teze identificate, considerăm că teza 2 din art. 125 alin. (2) atribuie CSM rolul esenţial în ceea ce priveşte promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor. Cu alte cuvinte, dacă în momentul iniţial, cel static, astfel cum l-am identificat mai sus, CSM-ul doar propune iar Preşedintele României numeşte, în cel de-al doilea moment, cel cu executare succesivă, Preşedintele României nu are nicio atribuţie rolul esenţial revenind CSM-ului în exclusivitate şi în totalitate. În acest din urmă moment, intră inclusiv promovarea despre care vorbesc prevederile constituţionale, înţeleasă atât drept promovarea pe cale administrativă, cât şi promovarea pe cale profesională.

În ceea ce ne priveşte ţinând seama inclusiv de rolul constituţional atribuit atât Preşedintelui României cât şi CSM-ului achiesăm la această din urmă interpretare în acord cu care Preşedintele României numeşte judecătorii şi procurorii în funcţia publică de judecător sau procuror, în timp ce CSM-ul este implicat în ceea ce înseamnă promovarea ulterioară a judecătorilor. Vom reveni în ceea ce priveşte momentul ulterior numirii în funcţia publică a procurorilor.

Rolul constituţional al Ministrului Justiţiei în funcţionarea autorităţii judecătoreşti

Din punctul nostru de vedere, Ministrul Justiţiei nu are nicio atribuţie esenţială cu privire la numirea în funcţia publică a judecătorilor sau a procurorilor, după cum nu are nicio atribuţie în ceea ce priveşte promovarea (interpretarea lato sensu mai sus menţionată) judecătorilor ulterior numirii în funcţia publică de către Preşedintele României; CSM-ul este implicat în totalitate în ceea ce priveşte promovarea judecătorilor.

Cu privire la promovarea, înţeleasă lato sensu, după cum am arătat mai sus, a procurorilor două sunt prevederile constituţionale relevante. Este vorba de art. 132 alin. (1) şi art. 133. Art. 132 dispune că „procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei” iar art. 133 cuprinde Ministrul Justiţiei în cadrul CSM.

Întrebarea care se pune este aceea dacă tăcerea art. 125 alin. (2) teza 2 din Constituţie cu privire la procurori, împreună cu rostirea art. 132 alin. (1) – sub autoritatea Ministrului Justiţiei poate justifica rolul Ministrului Justiţiei în procedura de promovare ulterior numirii în funcţia publică a procurorilor. În drumul nostru necesar a fi parcurs pentru a răspunde acestei întrebări dorim să facem o primă deosebire şi anume între controlul ierarhic şi autoritatea Ministrului Justiţiei. Controlul ierarhic al activităţii profesionale a procurorilor se realizează în cadrul sistemului autorităţii judecătoreşti, adică  mai întâi la procurorii ierarhici iar în final la instanţele judecătoreşti. În niciun caz controlul ierarhic nu include dreptul Ministrului Justiţiei de a cenzura activitatea judiciară a Procurorilor (direct sau indirect).

Dacă am scos de sub autoritatea Ministrului Justiţiei activitatea profesională a procurorilor trebuie să vedem ce rămâne în ceea ce Constituţia numeşte autoritatea Justiţiei.

Or sub acest aspect sunt posibile următoarele interpretări.

Prima are în vedere că autoritatea Ministrului Justiţiei asupra activităţii procurorilor se întinde doar cu privire la activitatea administrativă a celor din urmă şi nu are nicio treabă cu privire la cea profesională. Sub acest aspect, dacă promovarea despre care face vorbire art. 125 alin. (2) teza 2 din Constituţie se aplică şi procurorilor dar privită drept o promovare administrativă, doar cu atribuţii administrative (ordonator de credite, spre exemplu), fără atribuţii în controlul activităţii profesionale a procurorilor, s-ar putea admite că Ministerul Justiţiei are un rol în procedura de promovarea Procurorilor.

A doua interpretare priveşte extinderea atribuţiei Preşedintelui României ce îi permite numirea în funcţie a procurorilor (momentul static) şi asupra procedurii de promovare a procurorilor dincolo de momentul iniţial al numirii în funcţie. Această interpretare se bazează mai mult pe specificul activităţii procurorilor ce, cel puţin din perspectivă instituţională, nu este lipsită de obiectivitate, respectiv pe rolul atribuit de Constituţie Preşedintelui României, anume acela de mediator.

A treia interpretare are legătură cu rolul CSM inclusiv în ceea ce priveşte promovarea (lato sensu) procurorilor. Sumar, dar nu funciar, în sistemul nostru de drept procurorul este perceput din perspectivă instituţională ca fiind mai apropiat de judecător decât de avocat, ceea ce înseamnă că şi activitatea acestuia trebuie să fie supusă aceloraşi rigori ca cele aplicabile funcţiei de judecător.

Din punctul nostru de vedere, prima interpretare are întâietate, în sensul că Ministerul Justiţiei poate fi implicat în procedura de promovare a procurorilor, înţeleasă ca o promovare administrativă şi nu una profesională.

În schimb, dacă legea ataşează promovării efectuate de Ministrul Justiţiei (N.B.) şi atribuţii pe linia activităţii judiciare a procurorului, rolul important în procedura de promovare trebuie să revină CSM-ului şi nu Ministrului Justiţiei. În ceea ce ne priveşte implicarea unuia sau altuia, acesta ar trebui alocat în raport de această distincţie – atribuţii profesionale în sensul activităţii judiciare faţă de atribuţii administrative de bună funcţionare administrativă a Parchetului, urmând ca Ministerul Justiţiei (dacă noua poziţie are doar atribuţii administrative) respectiv CSM-ul (dacă noua poziţie are şi atribuţii pe linie profesională, de control profesional) să fie implicate în raport de natura promovării.

În orice caz, discuţia este despre Ministrul Justiţiei şi CSM, iar nu despre Preşedintele României şi Ministrul Justiţiei şi trebuie să fie relativă la atribuţiile instituţional-constituţionale, iar nu referitoare la profilul uman al unui sau altuia ce ocupa temporar funcţia.

Rolul CSM în ceea ce priveşte funcţionarea autorităţii judecătoreşti

În ceea ce priveşte această autoritate publică, din punctul nostru de vedere, există trei categorii de discuţii: unele cu un grad mare de certitudine, altele supuse discuţiei menite să lămurească şi altele menite să înlăture anumite inerţii.

Din prima categorie fac parte cele relative la faptul că CSM este singurul organ ce promovează (lato sensu) ulterior numirii în funcţia de judecător de către Preşedintele României, judecătorii. În a doua categorie cuprindem faptul că CSM-ul ar trebui să fie cel care promovează procurorii, dacă această promovare este însoţită atât de atribuţii administrative cât şi de atribuţii profesionale cu privire la activitatea judiciară. Iar în cea din urmă categorie cuprindem rolul CSM-ului în ceea ce priveşte sancţionarea judecătorilor şi a procurorilor.

Discuţia cu privire la sancţionarea magistraţilor ar trebui deosebită după cum vorbim de judecători sau de procurori.

În ceea ce priveşte judecătorii, există art. 125 alin. (2) teza 2, interpretat în sensul că este diferit de art. 125 alin. (2) teza întâi, adică în ceea ce priveşte sancţionarea judecătorilor CSM-ul are un rol esenţial. În acelaşi sens este şi art. 134 alin. (2) din Constituţie ce stabileşte pentru judecători şi procurori caracterul de primă instanţă pentru CSM în ceea ce priveşte răspunderea disciplinară a acestora din urmă. Pentru procurori nu există un text identic cu cel din art. 125 alin. (2) teza 2; există doar art. 134 aplicabil deopotrivă judecătorilor şi procurorilor. Dacă achiesăm la interpretarea de mai sus aferentă art. 125 alin. (2) teza 2 cu privire la judecători, trebuie să admitem că inclusiv organul de inspecţie judiciară pentru judecători trebuie să facă parte din CSM şi nu trebuie să fie separat.

Cuprinderea inspecţiei judiciare în cadrul CSM, astfel cum pare să spună art. 125 alin. (2) teza 2 din Constituţie ar putea intra în antinomie legislativă cu art. 134 din acelaşi act normativ ce stabileşte pentru CSM rolul de primă instanţă de judecată în ceea ce priveşte răspunderea disciplinară. În realitate antinomia este doar aparentă întrucât ambele texte legale spun acelaşi lucru: sancţionarea judecătorilor ca urmare a răspunderii disciplinare cade în seama CSM-ului în totalitate, independent de etapele procedurii de stabilire a răspunderii disciplinare (cercetare și aplicare sancţiune). Împărţirea procedurii şi alocarea instituţiilor în raport de etapele în care este implicată una sau alta (Inspecţia în ceea ce priveşte cercetarea şi CSM-ul în ceea ce priveşte sancţionarea propriu-zisă) nu rezultă din Constituţie, ci este o creaţie a legiuitorului ordinar. Constituţia atribuie CSM-ului întreaga procedură de sancţionare ca urmare a răspunderii disciplinare.

În consecinţă, chiar dacă se admite o autonomie funcţională a Inspecţiei Judiciare faţă de CSM, deosebire de natură legală şi nu constituţională, apreciem că legăturile cele mai strânse trebuie să fie cu CSM şi nu cu Ministerul Justiţiei. Nu există niciun temei constituţional în baza căruia o anumită etapă a procedurii de sancţionare a judecătorilor să fie în sarcina Ministerului Justiţiei.

Aceleaşi concluzii se impun şi în ceea ce priveşte sancţionarea procurorilor, în sensul că inspecţia judiciară trebuie să aibă legătură cu CSM-ul şi nu cu Ministerul Justiţiei, aceasta cu atât mai mult cu cât autoritatea Ministrului Justiţiei menţionată în art. 132 nu cuprinde nici controlul profesional, după cum am arătat anterior, şi nici dreptul de sancţiune atribuit de art. 134 direct CSM-ului.

Sumarizând, apreciem că Preşedintele are un rol exclusiv în ceea ce priveşte numirea pe funcţie a procurorilor şi a judecătorilor, că CSM-ul are un rol în ceea ce priveşte promovarea judecătorilor inclusiv promovarea procurorilor dacă prin această promovare se primesc şi atribuţii de natură profesională cu privire la activitatea procurorilor, că Ministrul Justiţiei şi nu Ministerul Justiţiei poate avea o implicare în promovarea procurorilor doar dacă această promovare primeşte doar atribuţii de natură administrativă, iar în final Inspecţia Judiciară nu poate funcţiona altfel decât în relaţie cu CSM-ul, întrucât dreptul de sancţionare a judecătorilor şi a procurorilor aparţine în exclusivitate dar şi în totalitate CSM-ului.

Avocat Mădălin Niculeasa
NICULEASA LAW OFFICE

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate