Secţiuni » Arii de practică » Business » Proprietate intelectuală
Proprietate intelectuală
DezbateriCărţiProfesionişti
 1 comentariu

Dreptul la paternitatea operei în epoca plagiatului  
06.09.2017 | Nicolaie ADAM

Secţiuni: Content, Dreptul proprietatii intelectuale, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust
Nicolaie Adam

Nicolaie Adam

În ciuda istoriei sale normative seculare în România, dreptul de autor nu a generat niciodată dezbateri atât de efervescente ca în prezent. Nu doar la nivel național, ci și în plan european, numeroase persoane publice – președinți de stat, premieri, miniștri, parlamentari, magistrați – își văd credibilitatea pusă sub semnul întrebării pe fondul acuzațiilor de plagiat[1]. Acestea se raportează, în multe cazuri, redactarea și susținerea tezelor doctorale. Din perspectivă juridică, plagiatul presupune esențialmente încălcarea dreptului la paternitatea operei, așa cum este acesta consacrat de art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996[2].
Două cauze relativ recente înfățișează optica instanțelor române și, în mod particular, a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra conținutului acestui drept: cauza Digital Art vs. SRTV (1) și cauza Ciutacu vs. Statul român (2).

1. Cauza Digital Art vs. SRTV

Într-un tratat publicat în 2006, profesorul Caron arăta că „se întâmplă, în definitiv, rar ca dreptul la paternitate să fie eludat de jurisprudență. (…) Oricum ar fi, dificultatea reală rezidă probabil în a determina modalitățile de exercitare a dreptului la paternitate. Uzanțele joacă, din acest punct de vedere, un rol important[3]. Cu ocazia deciziei nr. 805 din 5 aprilie 2016[4], pronunțată în cauza Digital Art vs. SRTV, instanța supremă a dezbătut tocmai această problematică.

1.1 Situația de fapt

Societatea Digital Art S.R.L. (în continuare, „Digital Art”) se obligase să producă șase piese muzicale originale în beneficiul Societății Române de Televiziune (în continuare, „SRTV”), care intenționa să le integreze în emisiunile sale. Potrivit contractului, domnul Adrian Nanu – administratorul Digital Art – urma să compună și să interpreteze piesele. După executarea contractului, domnul Nanu și Digital Art au chemat în judecată SRTV, reproșându-i că le-ar fi încălcat dreptul la paternitatea operelor și solicitând obligarea acesteia la plata de daune interese. Conform susținerilor reclamanților, SRTV ar fi utilizat muzica creată și interpretată de către domnul Nanu și produsă de către Digital Art fără a indica numele acestora cu ocazia fiecărei difuzări. Aceasta, în contextul în care SRTV se îngrijise totuși să menționeze numele propriilor angajați implicați în realizarea emisiunilor respective.

În apărare, SRTV a susținut că piesele muzicale în cauză ar fi reprezentat „opere de ilustrație”, create special pentru emisiunile SRTV, iar uzanțele domeniului nu ar fi impus indicarea numelui autorului. Mai mult, potrivit SRTV, nici dreptul pozitiv nu ar fi obligat companiile de televiziune să menționeze numele autorului, al interpretului sau al producătorului cu ocazia fiecărei difuzări a muzicii de fond. Pe de altă parte, reclamanții ar fi manifestat rea-credință, așteptând aproape doi ani după data încheierii contractului înainte de a depune cererea de chemare în judecată, perioadă în care părțile au amendat contractul, fapt ce ar valora acceptarea uzanțelor de către reclamanți.

1.2 Decizia Curții de Apel

Contrar apărărilor SRTV, Curtea a subliniat că o dispoziție legală expresă care să oblige compania de televiziune să menționeze numele autorului unei opere muzicale nu este necesară, de vreme ce ipoteza este acoperită de regulile dreptului comun privitoare la paternitatea operei. Potrivit Curții, dreptul la paternitatea operei cuprinde dreptul autorului de a-i fi respectată calitatea și impune ca, în cazul comunicării publice a operei, numele său să fie deopotrivă comunicat, într-o manieră rezonabilă și adaptată specificului și naturii operei.

Referitor la argumentul derivat din conformitatea conduitei SRTV cu uzanțele domeniului, Curtea a arătat ferm că existența unor uzanțe contrare legii nu este de natură a justifica încălcarea obligației legale de a face cunoscut numele autorului cu ocazia difuzării operei sale. SRTV ar fi trebuit și ar fi putut să găsească o modalitate rezonabilă pentru a-și executa această obligație, mai ales în contextul în care: (1) menționase numele propriilor angajați și (2) nu exista vreo imposibilitate de ordin tehnic.

Deși, pe parcursul executării contractului, reclamanții ar fi putut solicita inserarea numelor lor cu ocazia fiecărei difuzări, faptul de a nu fi procedat de această manieră nu legitimează conduita SRTV. Acceptarea tezei SRTV, potrivit căreia indicarea numelui autorului implică o cerere prealabilă din partea acestuia, ar presupune adăugarea unei exigențe procedurale prealabile care să condiționeze exercițiul sau să determine însăși existența drepturilor morale de autor, ceea ce nu poate fi admis. SRTV ar fi trebuit să respecte ex officio dreptul reclamanților la paternitatea operei, fără ca aceștia să fie nevoiți să o ceară în mod expres.

1.3 Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prin decizia din data de 5 aprilie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a infirmat raționamentul instanței de apel. Citând literatura de specialitate, instanța supremă arată, în considerentele deciziei sale, că „dreptul la paternitatea operei constă în dreptul autorului de a-și afirma calitatea de creator. Dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei rezidă, în general, în dreptul autorului de a revendica oricând calitatea de autor, respectiv în dreptul de a se opune oricărui act de contestare a acestei calități de către terți. Manifestarea cea mai clară a dreptului la paternitate se realizează prin dreptul autorului de a cere ca numele său să figureze pe operă sau să fie asociat automat acesteia”.

Raportându-se la speța dedusă judecății, Curtea observă că uzanțele televiziunilor „sunt în sensul de a nu însoți difuzarea muzicii de fundal cu mențiuni legate de producătorul, autorul și interpretul acesteia cu ocazia fiecărei difuzări, iar din încheierea contractelor succesive pe parcursul difuzării fonogramelor (…)  a reieșit faptul că reclamanții au acceptat această uzanță. (…) Contrar celor reținute de instanța de apel, Legea nr. 8/1996 nu conține o dispoziție generală care să se aplice tuturor operelor/interpretărilor, indiferent de natura acestora, de modalitatea de aducere la cunoștință publică, astfel că nu se poate reține existența unei obligații, în general, de a menționa numele autorului/interpretului ori de câte ori este prezentată opera/interpretarea, indiferent de modalitatea în care se realizează acest lucru.”. Pe de altă parte, legea cuprinde „mai multe dispoziții speciale prin care se reglementează modalitatea în care se realizează acest drept în anumite cazuri particulare­” – cum ar fi cazul studiilor și al proiectelor de arhitectură și urbanism, cazul fotografiilor de comandă ș.a. – „situația în speță neîncadrându-se în niciunul dintre cazurile reglementate expres.”.

Or, cum legea nu prevede un „procedeu concret” și general prin care să se realizeze recunoașterea paternității operei, „dreptul autorului/interpretului de a-și asocia numele cu opera/interpretarea se manifestă diferit în funcție de genul operei și de natura suportului acesteia, a destinației acesteia, ținând cont și de uzanțele care există într-un anumit domeniu (…). În cazul de față nu se poate reține că nemenționarea numelui autorului operei/a interpretului a îmbrăcat forma unui act fraudulos, atât timp cât pârâta s-a conformat uzanțelor în domeniu, față de aplicarea cărora a existat un acord implicit al reclamantului, dedus din faptul că pe tot parcursul derulării contractelor nu a pretins să îi fie menționat numele la fiecare radiodifuzare a opere/interpretării, perioadă în care acest drept chiar putea fi reparat moral.”.

1.4 Triumful injust al uzanțelor asupra dreptului la paternitatea operei

1.4.1. Concepția normativă asupra uzanțelor

În sistemul Codului civil[5], uzanțele constituie, alături de lege și de principiile generale de drept, izvoare ale dreptului civil. Ele devin aplicabile atunci când legea tace, sub rezerva conformității lor cu ordinea publică și bunele moravuri. În cazurile ce beneficiază de reglementare legală expresă, uzanțele se aplică în măsura îngăduită în mod expres de legea în cauză. Această concepție normativă „reprezintă o creație a doctrinei și a jurisprudenței[6], codificată de legiuitorul noului cod civil, dar aplicabilă și actelor juridice guvernate de legea veche.

Relevanță în cele ce succedă prezintă dispozițiile art. 13 din Codul civil, conform cărora renunțarea la un drept nu se prezumă, dar și prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora drepturile morale nu pot face obiectul vreunei renunțări sau alienări.

1.4.2. Ignorarea acestei concepții în cauza Digital Art vs. SRTV   

În cauza Digital Art vs. SRTV, Înalta Curte de Casație și Justiție dă prevalență uzanțelor în detrimentul legii, ignorând totodată interdicția de ordine publică prevăzută de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, care face renunțarea la drepturile morale de autor imposibilă din punct de vedere juridic.

Fizionomia actuală a uzanțelor domeniului este rezultatul pasivității autorilor care, în decursul executării diverselor contracte încheiate cu societățile de televiziune, nu au insistat ca numele lor să fie indicate cu ocazia fiecărei difuzări. Această pasivitate nu le este, însă, imputabilă în totalitate. Ea pare să decurgă din poziția de forță de care se bucură televiziunile (și alți actori media) cu ocazia negocierilor precontractuale. Autorul va prefera întotdeauna să-și conserve pe termen lung relația cu o anumită companie, decât să-și irite partenerul contractual prin solicitări de ordin formal susceptibile să-i bulverseze acestuia din urmă practicile obișnuite. De altfel, chiar și în speță, reclamanții și-au motivat pasivitatea prin teama de a cădea în dizgrație și de a nu mai putea încheia contracte cu SRTV în viitor.

Este însă o astfel de practică, bazată pe omisiunea recurentă de a exercita un drept, susceptibilă să legitimeze, sau chiar să legalizeze, o conduită deviantă într-un caz particular? Răspunsul la această întrebare rezidă în alte trei. Primo, sunt ținuți terții, de plano, în virtutea dreptului autorului la paternitatea operei, să comunice numele acestuia cu ocazia fiecărei utilizări a operei? Secundo, în caz afirmativ, care este natura interesului protejat? Tertio, sunt acceptate derogări de la regulă?

În concepția instanței supreme, dreptul la paternitatea operei, așa cum este acesta reglementat de art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996, constă în „dreptul autorului de a-și afirma calitatea de creator”, precum și în dreptul „de a revendica oricând calitatea de autor, respectiv în dreptul de a se opune oricărui act de contestare a acestei calități de către terți”. Aceste două ultime ipoteze au în vedere, în realitate, aceeași situație, întrucât revendicarea nu poate fi concepută decât pe fondul unei contestări prealabile a dreptului în chestiune. Iar opoziția la actele de contestare se realizează tocmai pe calea revendicării calității de autor. Prima ipoteză – afirmarea calității de autor – este însă cea care prezintă mai mult interes în contextul demersului nostru intelectual.

Dacă divulgarea operei se realizează de către autor, prin mijloace proprii, afirmarea calității sale este implicită, publicul fiind în măsură să îi asocieze ușor numele cu opera. Dimpotrivă, dacă divulgarea este realizată de către un terț, cum este cazul din speță, omisiunea acestuia de a indica numele autorului îi aduce beneficiul prezumției prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 8/1996[7], putând astfel valora act de contestare a calității de autor.

Dacă autorul are dreptul de a-i fi recunoscută calitatea, înseamnă că terților le revine obligația corelativă de a o respecta și de a nu aduce atingere acestui drept, nici prin acțiune și nici prin omisiune. Deși este vorba despre o atitudine eminamente subiectivă (recunoașterea de către terți a unui fapt), executarea unei asemenea obligații nu poate decurge decât din elemente obiective. Iar elementul obiectiv care, prin excelență, exprimă recunoașterea calității de autor, este indicarea numelui acestuia cu ocazia divulgării sau a utilizării operei. Numele autorului trebuie să însoțească opera tocmai pentru ca utilizarea acesteia de către terț să nu poată valora act de contestare a calității de autor.

Dreptul la paternitatea operei „impune ca opera să-i fie asociată creatorului, ceea ce permite, de altfel (…) prezumarea calității de autor[8]. Asocierea operei creatorului său este percepută ca o „obligație de drept natural”, de vreme ce creatorul nu poate culege roadele creației sale decât fiindu-i asociat acesteia[9]. Singura limită a acestei obligații o constituie imposibilitatea obiectivă (de indicare a numelui autorului), căci ad imposibilium nulla obligatio.

Răspunzând primei întrebări, apare întemeiată optica expusă de Curtea de Apel. Dreptul autorului la paternitatea operei obligă terțul care o folosește sau care o divulgă să indice numele creatorului, într-o manieră adaptată naturii operei, cu excepția situației în care indicarea este obiectiv imposibilă.

În privința celei de-a doua întrebări, ce urmărește să lămurească natura interesului protejat, „caracterul de ordine publică al dreptului moral nu este indicat în lege. El decurge însă în mod logic din acest drept care tinde să protejeze autorul inclusiv contra propriei indiferențe de moment. De aceea, dreptul moral este impregnat de o ordine publică de protecție, ceea ce-i explică și caracterul inalienabil[10], dar și interdicția autorului de a renunța la el. Este vorba aici despre „nucleul dur al protecției autorului, dreptul moral fiind irigat, în integralitatea sa, de ordinea publică[11]. Prin urmare, interesul protejat este unul de ordine publică, fiindcă legiuitorul nu urmărește să securizeze doar gloria autorului, ci și întreaga concepție asupra creațiilor intelectuale, care nu trebuie să fie asumate de persoane străine de realizarea lor. În alte cuvinte, ratio legis constă în salvgardarea adevărului asupra genezei creațiilor intelectuale, ceea ce-i conferă normei caracterul de ordine publică.

Inutil să mai amintesc că nu sunt posibile amenajări contractuale ale unei norme de ordine publică. Or, dacă acordul de voințe al părților nu este susceptibil să excludă aplicarea unei astfel de norme, cu atât mai puțin o vor face uzanțele domeniului, bazate ele însele pe suma manifestărilor de voință ale actorilor domeniului.

De aici rezultă că SRTV îi incumbă o obligație legală, corelativă dreptului autorului la paternitatea operei sale, de a comunica numele acestuia cu ocazia difuzării operei. Pentru motivele expuse coerent de către Curtea de Apel, eficacitatea acestei obligații nu poate depinde de vreo cerere prealabilă din partea autorului.

Uzanțele nu pot justifica neîndeplinirea unei obligații legale deoarece ele nu pot fi substituite legii și nici nu pot suprima efectele juridice ale unei norme de ordine publică. Acceptarea tezei contrare, conform căreia o conduită deviantă bine împământenită ar putea justifica nerespectarea normelor juridice ce fac parte din dreptul pozitiv, îi răpește acestuia din urmă caracterul obligatoriu, transformându-l într-un mănunchi de recomandări, și atentează la securitatea circuitului juridic.

Prin urmare, în cauza Digital Art vs. SRTV, instanța supremă a conferit eficiență uzanțelor într-un domeniu reglementat expres de către lege. Mai mult, Curtea a stabilit că reclamanții ar fi acceptat uzanțele prin pasivitatea de care au dat dovadă, în contextul în care această acceptare presupune, în speță, renunțarea la un drept moral (sau cel puțin la exercițiul său), operațiune strict interzisă de lege.

Triumful uzanțelor asupra dreptului la paternitatea operei apare aici ca nemeritat.

2. Cauza Ciutacu vs. Guvernul României și Ministerul Justiției

Articolul 33 din Legea nr. 8/1996 permite, în anumite cazuri, reproducerea operei fără acordul autorului și fără remunerație, sub rezerva utilizării operei conform bunelor uzanțe și a neprejudicierii autorului. Unul dintre aceste cazuri excepționale vizează „reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare, parlamentare sau administrative ori pentru scopuri de siguranță publică”. Înalta Curte de Casație și Justiție a avut relativ recent ocazia de a statua asupra sferei de aplicare a dispoziției legale precitate, într-o cauză ce l-a opus pe profesorul Florică Ciutacu Guvernului României și Ministerului Justiției.

2.1. Datele speței

În cuprinsul prefeței la lucrarea „Codul civil adnotat”, publicată în anul 2007, profesorul Ciutacu își exprimase, de manieră originală, percepția asupra importanței și a funcției codului civil, în general, în cadrul societății. Potrivit concepției profesorului, „Codul civil al fiecărei țări este o oglindă a respectivului sistem social. Normele pe care le conțin răspund unor nevoi concrete și, în același timp, tind să vină în întâmpinarea necesităților ce rezultă din dinamica vieții sociale. Astfel, el se constituie într-un modelator al raporturilor interumane, oferind individului aflat în relație cu sine însuși și cu alți indivizi principii după care își poate conduce viața sub toate aspectele ei – spiritual, material, biologic și, mai ales, social. Normele dintr-un Cod civil par, uneori, chiar și celor avizați, ca având un înalt grad de generalitate și abstractizare. Pentru fiecare caz concret, interpretarea, în vederea aplicării, a textelor din Cod are un caracter de noutate absolută. De asemenea, este dificil, dacă nu chiar imposibil, ca interpretând Codul civil, să poată fi considerate ca fiind sub incidența normelor sale toate categoriile de relații sociale. Cu toate acestea, de câteva mii de ani, principiile care guvernează raporturile dintre oameni, sunt aceleași. Iată ceea ce oferă, prin excelență, orice Cod civil: principii de drept natural, în jurul cărora se structurează orice tip de societate, indiferent de timp și spațiu (…)”.

Fără a indica sursa, legiuitorul noului Cod civil a preluat expunerea profesorului Ciutacu, integrând-o în expunerea de motive a Legii nr. 287/2009.

Prin cererea de chemare în judecată din 25 iulie 2011, profesorul Ciutacu a solicitat Tribunalului București, în contradictoriu cu Guvernul României și cu Ministerul Justiției recunoașterea dreptului său de autor asupra lucrării din 2007 și constatarea încălcării acestui drept de către pârâți. De asemenea, reclamantul a mai solicitat obligarea pârâților la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat ca urmare a încălcării dreptului de autor.

Pârâții s-au apărat invocând prevederile art. 33 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, precitate[12].

2.2. Hotărârea Curții de Apel București

Curtea de Apel a confirmat hotărârea Tribunalului București, prin care prima instanță dispusese respingerea cererii de chemare în judecată, considerând conduita pârâților ca încadrându-se în ipoteza art. 33 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996. În optica Tribunalului, reproducerea operei în cadrul expunerii de motive făcea obiectul unei limitări legale a dreptului de autor, care îi permitea Guvernului să nu indice numele autorului.

Curtea a îmbrățișat, la rândul său, această teză, relevând că expunerea de motive constituie documentul care însoțește actul normativ în cadrul procedurilor administrative și parlamentare de adoptare a legilor, dezvăluind rațiunile ce au determinat intervenția legiuitorului. Din această perspectivă, Guvernul ar fi respectat bunele uzanțe, neproducându-i autorului vreo pagubă prin faptul reproducerii operei sale în cadrul expunerii de motive. Cu alte cuvine, opera făcuse obiectul unei exploatări normale.

Potrivit Curții, conținutul noțiunii de „bune uzanțe” depinde de modalitatea concretă în care se realizează reproducerea și de scopul urmărit. Reproducerea unor pasaje scurte intră în sfera de aplicare a excepției legale și se determină prin raportare la amploarea și complexitatea operei în cauză. În speță, pasajele reproduse totalizează 8 rânduri, în contextul în care expunerea de motive este un document de 30 de pagini, iar lucrarea reclamantului are 1052 de pagini. Acest fapt confirmă că au fost reproduse doar scurte pasaje. Mai mult, acestea din urmă nu fac parte din partea principală a operei din care provin și nici nu pot fi privite ca esențiale acesteia.

Interesul public a impus citarea, în contextul în care rațiunea expunerii de motive a fost aceea de a informa publicul asupra motivelor ce au determinat intrarea în vigoare a legii, cu excluderea oricărui avantaj direct sau indirect, comercial sau economic. Prin urmare, pârâții, care nu i-au contestat niciodată reclamantului calitatea de autor, au avut doar intenția de a informa publicul, fără a urmări o eventuală apropriere a operei.

Curtea de Apel își încheie motivarea stabilind că opera ar fi făcut obiectul unei exploatări normale deoarece „preluarea” nu „ar putea avea efecte importante din punct de vedere practic”. În plus, reclamantul nu ar fi dovedit producerea vreunui prejudiciu, de vreme ce introducerea fragmentelor preluate în textul expunerii de motive „nu a generat drepturi de autor în patrimoniul unei alte persoane”.

2.3. Hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție

În recursul declarat împotriva acestei hotărâri, profesorul Ciutacu a subliniat că prejudiciul suferit este de ordin moral, iar „un scop non-profit nu este automat privit ca echitabil. (…) Folosirea de către intimată a textelor în speță contravine bunelor uzanțe, căci nu se poate accepta că vreun legiuitor, vreodată, a considerat ca fiind conform uzanțelor să își însușească ceea ce un individ a creat, fără acordul său și fără a face referire la opera acestuia. (…) Utilizarea textelor incriminate contravine bunei exploatări a operei, căci s-ar putea crea ideea că filosofia exprimată în Expunerea de motive aparține autorilor acesteia, iar nu reclamantului, chestiune pe deplin prejudiciabilă, cel puțin din punct de vedere moral. Prejudiciul său ar putea apărea în ipoteza în care o viitoare operă a unui autor ar putea prelua și cita textele din speță din expunerea de motive la noul Cod civil și nu din lucrarea sa (…) Recurentul, în calitate de profesor și doctor în drept ar fi lipsit de posibilitatea de a fi citat în diverse lucrări, chestiune ce l-ar prejudicia în mod evident[13].

Argumentele profesorului Ciutacu nu au convins instanța supremă care, prin decizia nr. 889 din 18 martie 2014, a respins recursul. Curtea a relevat că limitările prevăzute de art. 33 din Legea nr. 8/1996 sunt conforme dispozițiilor Directivei 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului și sunt impuse de rațiuni de ordine publică, cum ar fi imperativul informării publicului asupra importanței unei intervenții legislative. Teza potrivit căreia publicul ar putea fi indus în eroare cu privire la identitatea autorului textelor în cauză nu poate fi acceptată atât timp cât legiuitorul însuși autorizează, în anumite cazuri, reproducerea operelor deja divulgate „fără consimțământul autorului, fără remunerație și fără indicarea sursei sau a numelui autorului”.

Pentru a-și întări concluziile, Curtea recurge și la o interpretare per a contrario a dispozițiilor art. 33 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, conform cărora, autorul reproducerii este ținut să indice sursa numai în câteva din cazurile excepționale prevăzute de art. 33 alin. (1) din aceeași lege. Or, ipoteza aplicabilă în speță – art. 33 alin. (1) lit. a) – nu face parte dintre acestea, de unde ar rezulta, potrivit instanței supreme, și lipsa obligației de indicare a numelui autorului ori a sursei.

2.4. Injusta limitare a dreptului la paternitatea operei

Soluționând recursul, instanța supremă a invocat Directiva nr. 2001/29/CE a Parlamentului european și a Consiliului, pentru ca, susținând conformitatea dintre prevederile acesteia și cele ale legii naționale, să le confere acestora din urmă și, pe cale de consecință, și soluției extrase din interpretarea lor, un plus de legitimitate. Deși perfect natural, acest demers intelectual nu a fost desăvârșit și de aceea, concluziile Curții sunt, în opinia mea, inexacte.

Jurisprudența istorică a Curții de Justiție a Uniunii Europene obligă judecătorul național să interpreteze legislația statului său „la lumina textului și a scopului directivei[14]. În speța de față, în cuprinsul considerentelor directivei, legiuitorul european arată că „Drepturile morale ale titularilor drepturilor ar trebui exercitate în conformitate cu legislația statelor membre și prevederile Convenției de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice, ale Tratatului OMPI privind dreptul de autor și ale Tratatului OMPI privind interpretările sau execuțiile și fonogramele. Astfel de drepturi morale nu sunt incluse în domeniul de aplicare a prezentei directive.[15].

Cu alte cuvinte, excepțiile și limitările impuse de art. 5 al directivei – transpus în legea națională de art. 33 din Legea nr. 8/1996 – nu vizează drepturile morale de autor și, pe cale de consecință, nu instituie derogări prin raportare la această categorie de drepturi. În mod similar, art. 33 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, care permite reproducerea forțată a unei opere în anumite condiții, limitează dreptul autorului la reproducerea operei, care face parte din categoria drepturilor patrimoniale de autor. Or, așa cum am explicat deja cu ocazia comentariului dedicat cauzei Digital Art vs. SRTV[16], obligația celui ce exploatează opera de a indica numele autorului este corelativă dreptului moral la paternitatea operei, iar nu dreptului patrimonial de a-i autoriza sau a-i interzice reproducerea. Doar acest din urmă drept este atins de limitările prevăzute de art. 33 din Legea nr. 8/1996, respectiv de art. 5 al directivei.

În acest context, posibilitatea reproducerii forțate a unei opere nu limitează per se și drepturile morale ale autorului, în general, și nici dreptul la paternitatea operei, în particular. Aceasta, în primul rând pentru că exceptio est strictissimae interpretationis et applicationis. Pentru a da eficiența cuvenită dreptului la paternitatea operei, autorul unei reproduceri, fie autorizate, fie forțate, va trebui întotdeauna să indice numele autorului. Altminteri, așa cum am văzut cu ocazia cauzei Digital Art vs. SRTV, omisiunea sa ar putea valora act de contestare a paternității operei.

Interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 33 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, el însuși parte a normei ce instituie excepțiile de la regulă, nu poate fi acceptată în sensul ce-i este conferit de către Curte, în primul rând pentru că ar conduce la știrbirea integrității dreptului la paternitatea operei, drept moral care, așa cum am arătat, este străin limitărilor impuse de art. 5 al Directivei, respectiv de art. 33 din Legea nr. 8/1996. Or, dispozițiile legii naționale nu pot fi interpretate într-o manieră care să contravină dreptului european aplicabil. În al doilea rând, în temeiul aceluiași principiu potrivit căruia excepțiile sunt de strictă interpretare, orice limitare a dreptului la paternitatea operei trebuie să fie expresă și nu ar putea fi dedusă dintr-o normă legală ce confirmă obligația indicării numelui sau a citării raportat la alte cazuri. Iar o astfel de excepție nu există.

Așa fiind, limitarea instituită de art. 33 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 privește doar drepturile morale de autor și nu face inaplicabile prevederile art. 10 din aceeași lege, care alcătuiesc sediul materiei drepturilor morale de autor.

Prin urmare, asemenea oricărui alt terț, Guvernul era ținut să respecte dreptul autorului la paternitatea operei și să indice numele profesorului Ciutacu, mai ales în contextul în care, din perspectiva oportunității, nu ar fi fost în nici un caz supus vreunei sarcini excesive.

Pe de altă parte, criteriul aprecierii cantitative, folosit de către instanțe pentru a ilustra caracterul nesemnificativ al preluării, se poate dovedi irelevant și pervers într-un domeniu în care cheia obținerii protecției legale este tocmai originalitatea creației, iar nu proporțiile acesteia. Într-adevăr, originalitatea se referă mai degrabă la calitate decât la cantitate. Este posibil ca un autor să reitereze, pur și simplu, în lucrarea sa, stadiul cunoașterii dintr-un anumit domeniu și să-și aducă propria contribuție în doar câteva fraze sau într-un capitol. Justețea preluării acestor fraze sau a acestui capitol nu poate depinde de raportul cantitativ în care textul preluat se află cu restul lucrării.

3. În loc de concluzii

Imperativul asigurării unei protecții bine caracterizate în domeniul drepturilor de autor a fost afirmat și asumat de către legiuitorul european, așa cum rezultă din cuprinsul considerentului nr. 9 al Directivei 2001/29/CE, potrivit căruia „Orice armonizare a dreptului de autor și a drepturilor conexe trebuie să aibă la bază un nivel ridicat de protecție, deoarece aceste drepturi sunt esențiale pentru creația intelectuală. Protecția lor contribuie la menținerea și dezvoltarea creativității în interesul autorilor, artiștilor interpreți sau executanți, producătorilor, consumatorilor, culturii, industriei și publicului larg”.

Cheia de boltă a acestei protecții elevate și a arhitecturii drepturilor de autor este dreptul la paternitatea operei, căci numai paternitatea operei îi deschide autorului calea valorificării tuturor celorlalte drepturi specifice.

Cele două decizii comentate expun o concepție jurisprudențială destul de suplă a instanțelor române chemate să apere acest drept esențial. Într-o epocă în care plagiatul a devenit practică obișnuită, dreptul la paternitatea operei necesită o solidă protecție jurisprudențială, iar aceasta, cu atât mai mult cu cât mizele nu sunt limitate la interesele părților litigante. Indulgența pe care instanțele o manifestă față de încălcarea drepturilor morale de autor poate constitui un prim pas către o reformatio in pejus a peisajului reglementar din acest domeniu, cu consecința restrângerii drepturilor de care beneficiază, în prezent, autorii creațiilor intelectuale.

***

Acest material a fost publicat în Revista francofonă de dreptul proprietății intelectuale nr. 4/2017 și tradus prin grija autorului.


[1] V. P. Moullot, Ces hommes politiques accusés de plagiat; Q. Blanc, Thèses, doctorats: le plagiat reste tabou à l’université; S. Huet, Plagiat: l’affaire Rigaux rebondit; L. Couvelaire, Petite compilation du plagiat politique.
[2] A. Speriuși-Vlad, Despre plagiat, dreptul de autor și protejarea ideilor sau o teorie coerentă a plagiatului,, 30 noiembrie 2016, publicat pe JURIDICE.ro
[3] Ch. Caron, Dreptul de autor și drepturile conexe, editura Litec, Paris, 2006, p. 203.
[4] Publicată în Buletinul Casației nr. 12/2006, p. 9.
[5] A se vedea, art. 1 din Codul civil.
[6] C. T. Ungureanu, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină, jurisprudență, vol. I, editura Hamangiu, București, 2012, p. 1.
[7] Potrivit acestei dispoziții legale, „Se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţă publică.”.
[8] Ch. Caron, op. cit., p. 202; V. Roș, D. Bogdan. O. Spineanu-Matei, Dreptul de autor și drepturile conexe, editura All Beck, București, 2005, p. 216.
[9] Ch. Caron, op. cit., p. 203.
[10] Ibidem, p. 195.
[11] Idem.
[12] A se vedea, supra pct. 2.
[13] A se vedea, Decizia nr. 889 din 18 martie 2014, publicată în Buletinul Casației nr. 1 din 2015, editura C.H. Beck, București, 2015, p. 22.
[14] CJCE, 8 octombrie 1987, cauza 80/86, Kolpinghuis Nijmegen BV, pct. 14.
[15] A se vedea, considerentul nr. 19 al directivei.
[16] A se vedea, supra pct. 1.4.2.


Avocat Nicolaie Adam

Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

1 Comment
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti