« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia animalelorProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrepturile omuluiDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Dreptul martorului de a nu se acuza
06.09.2017 | George-Dominic POP

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice

1. Considerente prealabile. Prin art. 118 CPP cu denumirea marginală „Dreptul martorului de a nu se acuza”, legiuitorul a prevăzut că „Declarația dată de un martor care, în aceeași cauză, anterior declarației a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele Judiciare au obligația să menționeze, cu ocazia consemnării declarației, calitatea procesuală anterioară.”.

Din simpla lectură a dispozițiilor art. 118 CPP privitoare la dreptul martorului de a nu se acuza, rezultă în opinia noastră că norma procesuală se află în conflict cu dreptul la un proces echitabil (art. 21 alin. 3 din Constituția României, raportat la art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), în care prezumția de nevinovăție să fie respectată de o manieră efectivă în toate componentele sale (art. 23 alin. 11 din Constituția României și art. 6 par. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), iar dreptul la apărare să beneficieze de toate valențele sale (art. 24 din Constituția României raportat la art. 6 par. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului).

Aceasta întrucât soluția legislativă regăsită în art. 118 CPP nu consacră dreptul martorului de a nu da o declarație autoincriminatorie și de a beneficia de asistența unui avocat în această ipoteză, lipsind totodată obligația organelor judiciare de a-l avertiza pe cel audiat în această calitate asupra drepturilor enunțate, iar sancțiunea obținerii unor asemenea declarații este iluzorie, permițând folosirea în procesul penal a unor probe nelegal obținute.

În acest fel dreptul la un proces echitabil, la exercitarea dreptului la apărare și la respectarea prezumției de nevinovăție sunt încălcate prin conținutul normei criticate, care nu cuprinde în soluția legislativă existentă dreptul martorului împotriva căruia există indicii de vinovăție de a nu da nicio declarație și de a beneficia de asistența unui avocat.

Totodată, remediul prevăzut pentru ipoteza audierii unui martor care a devenit ulterior suspect sau acuzat, respectiv imposibilitatea folosirii declarației acestuia exclusiv împotriva celui care a furnizat-o, este de natură a aduce atingere dreptului la apărare și la un proces echitabil și în cazul celorlalți subiecți pasivi ai acțiunii penale, în egală măsură cu cel recunoscut subiectului procesual care a dat declarația.

În dezvoltarea acestor teze prealabile, ne vom apleca în cele care urmează asupra conținutului dreptului de a nu se acuza, conturarea sferei persoanelor care ar trebui să beneficieze de acest drept, precum și asupra identificării unui remediu procesual adecvat, în cazul încălcării dreptului analizat, încercând să demonstrăm în acest fel neconstituționalitatea normei regăsite în art. 118 CPP.

2. Conținutul dreptului la tăcere și la neautoincriminare. Încă din dreptul roman clasic s-a admis că nicio persoană nu poate fi ținută să se incrimineze, pe calea furnizării de declarații acuzatoare sau producerii de probe împotriva sa, regula fundamentală consacrată fiind cea potrivit căreia nimeni nu este ținut să declare împotriva sa (nemo tenetur edere contra se), condiții în care nicio persoană nu poate compărea în calitate de martor în propria sa cauza (nemo testis idoneus in re sua) și nu poate fi constrânsă să aducă dovezi împotriva sa (nemo cogitur edere contra se).

Ulterior dezvoltării procesului de natură inchizitorială, în care recunoașterea comiterii infracțiunii de către cel suspectat constituia „regina probelor”, această viziune asupra dreptului de a nu se acuza a pălit, pentru a renaște în întreaga sa complexitate în dreptul adversial prin consacrarea sa în al V-lea Amendament la Constituția Statelor Unite ale Americii și pronunțarea hotărârii diriguitoare de către Curtea Supremă de Justiție a Statelor Unite în cauza Miranda vs Arizona[1], ulterior și la nivel continental fiind recunoscută această componentă a prezumției de nevinovăție, prin jurisprudența, timidă la început[2] și mai fermă ulterior[3], a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Ca urmare, în cvasitotalitatea legislațiilor procesuale europene a fost recunoscut dreptul acuzatului de a nu se incrimina, prin păstrarea tăcerii și accesul la asistența unui avocat încă din fazele incipiente ale anchetei[4].

În legislația națională, ulterior modificării prin Legea 281/2003 a alineatului 2 al art. 70 din Codul de procedură penală adoptat în anul 1968, dreptul la tăcere a devenit o instituție unanim acceptată în jurisprudența națională, fiind însă recunoscut exclusiv învinuitului sau inculpatului.

Prin Noul Cod de procedură penală, alături de dreptul la tăcere al suspectului sau inculpatului (art. 78 CPP și art. 83 alin. 1 lit. a CPP), legiuitorul a recunoscut, cel puțin declarativ, dreptul martorului de a nu se acuza (art. 118. CPP).

Precizând că vom reveni asupra acestui drept conferit de art. 118 CPP ulterior, în cele care urmează apreciem drept utilă conturarea conținutului propriu-zis al dreptului la tăcere și de a nu se incrimina, urmând a verifica în secțiunea următoare în ce măsură aceste componente ale unui proces echitabil sunt satisfăcute în cazul martorului.

Astfel, Curtea de la Strasbourg a statuat că dreptul de a nu se incrimina constituie un principiu care presupune facultatea recunoscută suspectului de a nu coopera cu acuzarea prin oferirea de probe care l-ar putea acuza, inclusiv prin exercitarea dreptului la tăcere sau comunicarea de înscrisuri incriminatorii[5].

Din această perspectivă, dreptul de a nu se autoincrimina reprezintă categoria generică, iar dreptul la tăcere este o specie a acestuia[6], ambele reprezentând fațete ale dreptului la un proces echitabil izvorâte din prezumția de nevinovăție.

Legătura indisolubilă dintre dreptul de a nu se incrimina și prezumția de nevinovăție a fost cel mai bine ilustrată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului într-o hotărâre pronunțată împotriva statului austriac, când a decis că prezumția de nevinovăție împiedică tragerea unor concluzii defavorabile acuzatului din tăcerea acestuia, mai ales în condițiile în care probele de prima facie ale acuzării nu reclamau explicații din partea acestuia[7].

În consecință, dreptul de a nu se acuza și de refuza furnizarea de declarații derivă din chiar recunoașterea principiului potrivit căruia cel acuzat nu este dator să își probeze nevinovăția, fiind sarcina organului acuzator să producă probele incriminatorii, respectiv să își construiască cazul fără vreun ajutor din partea acuzatului[8]

În acest sens, persoana acuzată are dreptul de a decide dacă și în ce condiții dă declarații în legătură cu acuzația adusă și poate refuza să furnizeze organelor judiciare documente, date sau orice alte probe care pot contribui la incriminarea sa, bineînțeles cu excepția probelor care pot fi obținute fără colaborarea activă a acestuia[9].

Dincolo de manifestările concrete și de semnificația dreptului de a nu se acuza, aceeași importanță o prezintă și obligația corelativă a organelor judiciare de asigura celui acuzat deplina exercitare a acestuia.

Astfel, în considerarea regulii avertismentului consacrată de Curtea Supremă a SUA în cauza Miranda, dreptul la tăcere și la neautoincriminare nu poate fi exercitat de o manieră reală în lipsa avertizării suspectului, anterior primei sale audieri, asupra dreptului de a păstra tăcerea și de a fi asistat de către un apărător, precum și a aducerii la cunoștință a posibilității folosirii declarației împotriva acestuia.

Simetric, la nivel european s-a decis implementarea în legislația tuturor statelor Uniunii Europene[10] a obligației informării persoanelor suspectate sau acuzate asupra dreptului de a păstra tăcerea, obligații procedurale care există de altfel în legislațiile interne ale statelor comunității europene.

În plan național, obligația de avertizare a suspectului sau inculpatului asupra dreptului la tăcere se regăsește în dispozițiile cu valoare de regulă fundamentală a procesului penal care consacră dreptul la apărare, art. 10 alin. 4 CPP impunând organelor judiciare obligația de aducere la cunoștință a dreptului la tăcere, anterior ascultării suspectului sau inculpatului.

Putem desprinde concluzia potrivit căreia, prin importanța sa în respectarea drepturilor fundamentale (art. 6 par. 1 și 2 din CEDO), dreptul de a nu se incrimina și de a păstra tăcerea presupune atât asigurarea de către organele judiciare a tuturor facilităților necesare exercitării acestora, prin informarea persoanei acuzate în acest sens și oferirea posibilității ca titularul dreptului să îl exercite în deplină cunoștință de cauză, inclusiv prin apelarea la cunoștințele unui avocat, care să îl consilieze în acest sens.

În considerarea celor de mai sus, conținutul dreptului de a nu se acuza se înfățișează drept unul complex, care cuprinde și obligații corelative ale organelor judiciare și care necesită a fi respectat în toate componentele sale, inclusiv a dreptului de a nu da declarații și de a refuza cooperarea cu acuzarea, acestea fiind garanții ale dreptului la un proces echitabil și la respectarea prezumției de nevinovăție.

3. Sfera persoanelor care beneficiază de drept. Reprezentând o componentă a dreptului la un proces echitabil și o consecință a prezumției de nevinovăție, dreptul de a nu se incrimina și dreptul la tăcere sunt în mod inerent recunoscute persoanei acuzate, cea la care se referă art. 6 din CEDO, calitate căreia aparent îi corespunde în legislația internă doar cea de suspect sau inculpat.

În realitate, la o analiză atentă a jurisprudenței Curții de la Strasbourg, se constată că noțiunea de acuzație în materie penală are un înțeles mult mai larg decât cea de învinuire în dreptul intern, prerogativele conferite de art. 6 din Convenție fiind strâns legate de comunicare, chiar și implicită a unei acuzații, moment de la care debutează întreaga protecție conferită persoanei acuzate de facto de Convenția Europeană a Drepturilor Omului[11].

În acest sens, a arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului că procedura penală împotriva unei persoane începe odată cu prima sa interogare de către organele de urmărire penală, ori de la efectuarea unei percheziții, indiferent de faptul formulării sau nu a unei acuzații împotriva acestei persoane[12], iar toate garanțiile regăsite în art. 6 din Convenție se aplică și persoanei față de care s-a desfășurat o anchetă administrativă, care a fost succedată de o instrucție penală[13].

Mai mult, în o hotărâre de referință[14], aceeași instanță de control convențional european a considerat că atribuirea calității de martor unei persoane și audierea acesteia în această calitate, în contextul în care refuzul de a da declarații atrăgea consecințe sancționatorii, reprezintă o practică contrarie art. 6 din CEDO, un martor care are temerea că ar putea fi interogat în legătură cu aspecte autoincriminatorii având dreptul de a refuza să răspundă întrebărilor în această direcție.

În atare coordonate, este irefutabil că dreptul de a nu se incrimina nu poate fi condiționat de voința discreționară a organelor judiciare, funcție de decizia acestora de a formula sau nu acuzații ori de a atribui o calitate procesuală formală de martor celui suspectat, art. 6 din Convenție protejând orice persoană împotriva căreia există suspiciuni de vinovăție în orice procedură care poate conduce la stabilirea răspunderii acestuia.

Din perspectiva legislației comparate, observăm că în numeroase sisteme procesuale continentale nu doar acuzatul, dar și martorul este apărat de posibilitatea de a se acuza.

Astfel, potrivit art. 105 Cod procedură penală francez, persoana cu privire la care există indicii că ar fi participat la faptele care formează obiectul instrucției penale nu poate fi ascultată în calitate de martor.

În aplicarea acestei norme, Curtea de Casație franceză a decis că sunt încălcate prevederile art. 105 CPP francez, precum și dreptul la apărare în general, atunci când organul de urmărire penală a procedat la audierea în calitate de martor a unei persoane în legătură cu care probele administrate până la acel moment prezentau indicii de culpabilitate[15].

În sistemul procesual german, art. 55 din Codul de procedură penală recunoaște martorului dreptul de a nu răspunde întrebărilor în legătură cu fapte sau împrejurări de fapt care îl pot incrimina, iar organele judiciare sunt obligate să îi aducă la cunoștință acest drept, anterior audierii acestuia.

În conformitate cu art. 63 din Codul italian de procedură penală, dacă în fața unei autorități judiciare o persoană care nu a fost acuzată este audiată în calitate de martor, dă declarații din care rezultă indicii de delict în sarcina sa, autoritatea care îl ascultă, întrerupe audierea și îl avertizează că în cazul în care continuă aceste declarații, poate fi extinsă o anchetă împotriva sa și îi aduce la cunoștință că poate apela la serviciile unui avocat, iar declarațiile anterioare acestui moment nu pot fi utilizate contra persoanei care le-a dat, dacă persoana în cauză trebuie ascultată de la început în calitate de acuzată.

Potrivit art. 157 alin. 1 lit. a din Codul austriac de procedură penală, martorul poate refuza să dea declarații atunci când subzistă pericolul de se incrimina, expunându-se unei urmăriri penale, iar potrivit alineatului 2 al articolului amintit, dreptul amintit în precedent nu poate eludat prin alte procedee probatorii (ridicarea de înscrisuri, obținerea de date informatice, etc.).

Din cele de mai sus rezultă preocuparea la nivelul întregii legislații comunitare în sensul maximizării drepturilor martorului de a nu se autoincrimina, acesta putând alege să nu dea declarații de vinovăție și să apeleze la asistența unui avocat, pentru a decide în deplină cunoștință de cauză asupra exercitării acestui drept, iar organele judiciare sunt îndatorate corelativ să nu inițieze ori să sisteze audieri de natură a incrimina martorul și să-l avertizeze pe acesta în toate ipotezele în care se acuză.

Comparând poziția Curții Europene a Drepturilor Omului, a legislațiilor și jurisprudențelor continentale cu soluția legislativă regăsită în art. 118 CPP, constatăm că aceasta din urmă nu corespunde exigențelor dreptului la un proces echitabil și înfrânge prezumția de nevinovăție a martorului care ulterior a dobândit calitatea de suspect sau inculpat, sau anterior a fost suspect sau inculpat.

4. Neconvenționalitatea și neconstituționalitatea soluției legislative regăsită în art. 118 CPP. Aplicând de o manieră justă și echitabilă garanțiile enunțate supra în privința art. 118 CPP, constatăm în primul rând o discordanță elementară între denumirea marginală și conținutul articolului menționat.

Astfel, deși denumirea articolului este „Dreptul martorului de a nu se acuza”, în realitate prin norma enunțată se recunoaște exclusiv imposibilitatea folosirii în aceeași cauză și doar împotriva autorului declarația dată de acesta în calitate de martor, dacă anterior a avut sau ulterior a dobândit calitatea de suspect sau acuzat.

O primă observație care se naște este cea potrivit căreia niciunul dintre accesoriile dreptului de a nu se acuza nu este consacrată legislativ în legislația procesual penală.

Astfel, nu doar că martorului nu îi este recunoscut dreptul la tăcere în ipotezele în care s-ar putea incrimina, dar acestuia nu îi este conferită nici posibilitatea de a beneficia de asistența unui avocat în cursul audierii sale.

Or, inclusiv instanța de contencios convențional european a subliniat[16] că inclusiv cel citat în calitate de martor, în privința căruia ancheta desfășurată releva probe de vinovăție sau cel puțin indicii apte a-l califica drept suspect, are dreptul la tăcere, iar constrângerea acestuia să dea o declarație l-a privat a priori de un proces echitabil.

Faptul că dreptul de a nu se acuza, cu toate accesoriile sale, este recunoscut și martorului, rezultă inclusiv din realitatea că acest drept izvorăște din prezumția de nevinovăție recunoscută fără discriminare oricărei persoane atât prin instrumente internaționale (art. 6 par. 2 din CEDO, art. 14 par. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, art. 11 alin. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului), cât și prin legea fundamentală (art. 23 alin. 11 din Constituția României)  și dispozițiile procesual penale (art. 4 CPP).

Translatând aceste dispoziții fundamentale în materia drepturilor omului la situația particulară a persoanei audiată în calitate de martor în cadrul procesului penal, este lesne de constatat că organele judiciare nu pot întrebuința subterfugiul audierii în calitate de martor a unei persoane cu privire la care există indicii de vinovăție la momentul chemării sale în fața organelor de urmărire penală.

În mod similar, s-a arătat în doctrină că inclusiv martorul se bucură de dreptul de a tăcea și de a nu contribui la propria incriminare, iar neaducerea la cunoștință a acestor drepturi conduce la nelegalitatea probei astfel obținute[17].

În considerarea pozițiilor jurisprudențiale și doctrinare amintite, rezultă cu prisosință că textul art. 118 CPP necesită a fi interpretat în corelație cu dispozițiile legii fundamentale și a dispozițiilor internaționale care protejează drepturile omului.

Astfel, este de observat că atât Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Declarația Universală a Drepturilor Omului, cât și Constituția României recunosc prezumția de nevinovăție, și pe cale corelativă și garanțiile aferente, „oricărei persoane”, eficiența acesteia neputând fi condiționată de calitatea atribuită în cursul procesului penal celui care se poate acuza prin declarația solicitată de către organele judiciare.

Or, dreptul la tăcere și la neautoincriminare reprezintă un corolar nu doar al dreptului la un proces echitabil sui generis, dar și al prezumției de nevinovăție, după cum a precizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, când a analizat încălcarea dreptului la tăcere din perspectiva atât a art. 6 par 1 din CEDO, dar și a art. 6 par. 2 din CEDO, subliniind că ”dreptul de a nu se autoincrimina, presupune ca procurorul să își dovedească cauza împotriva acuzatului fără a recurge la obținerea de probe prin metode coercitive sau opresive, contrare voinței acuzatului. În acest sens, dreptul (la tăcere și neautoincriminare –n.n.) este strâns legat de prezumția de nevinovăție consacrată de art. 6 par. 2 din Convenție.[18].

În consecință, este irelevantă calitatea procesuală atribuită de către organele de urmărire penală persoanei audiate, garanțiile aferente unui proces echitabil, în care este respectată de o manieră efectivă prezumția de nevinovăție, impunând recunoașterea dreptului la tăcere și la neautoincriminare oricărei persoane chemate să declare împotriva sa.

Cât despre dreptul oricărei persoane implicată într-o investigație penală de a fi asistat de un avocat, este irefutabil că asistența juridică este recunoscută oricărei persoane, inclusiv subiecților procesuali (art. 31 CPP), printre care se regăsește și martorul, iar asigurarea exercitării efective a acestui drept impune avertizarea martorului asupra acestui drept, atunci când declarația dată este de natură să-l incrimineze.

Lipsa unor asemenea garanții în cuprinsul art. 118 CPP permite ca că datele și informațiile furnizate de către cel suspectat de facto, prin declarația sa dată în calitate de martor, să dea un sprijin important în activitatea de investigație a organelor de urmărire penală, condiții față de care dreptul de a nu se acuza nu este protejat de o manieră eficientă.

În legătură cu posibilitatea oferirii de lacune legislative pentru obținerea unor declarații acuzatoare împotriva unei persoane protejate de dreptul de a nu se incrimina, elocventă în acest sens este o altă decizie a CEDO[19], prin care s-a constatat că nu doar declarațiile obținute prin constrângere sunt contrare art. 6 din CEDO, același tratament având și orice procedee prin care este alterată voința persoanei suspectate de a nu da declarații.

In concreto, provocarea unei mărturisiri din partea celui suspectat pe calea folosirii unor dispoziții legale (în speța analizată de Curtea Europeană, organele de poliție, invocând prevederile legale care permiteau întrebuințarea unui informator, au plasat  un asemenea colaborator al poliției în celula în care era deținut acuzatul și, sub pretextul unor confidențe între deținuți, au provocat o declarație a celui care a optat pentru dreptul la tăcere), nu este altceva decât o modalitate de ocolire a drepturilor procesuale aferente privilegiului împotriva autoincriminării, un adevărat abuz de drept.

Or, ce altă calificare comportă o practică a organelor de urmărire penală, aparent permisă de dispozițiile art. 118 CPP, de a conferi artificial calitatea procesuală de martor persoanelor care sunt vizate de cercetarea penală și a le îndatora să furnizeze declarații în acest fel, doar sub umbrela iluzorie a imposibilității folosirii declarației împotriva martorului?

Singura cale de evitare a unei asemenea conduite neloiale a organelor judiciare constă în consacrarea legislativă a dreptului martorului de a nu se acuza de o manieră efectivă, respectiv prin exercitarea dreptului la tăcere atunci când obiectul declarației este de natură a produce o autoacuzare, drept asupra invocării căruia să decide ulterior avertizării sale de către organele judiciare și a consultării unui avocat.

Aceasta ne conduce la sancțiunea prevăzută de art. 118 CPP, aferentă obținerii unor declarații autoacuzatoare de la un martor, constând în imposibilitatea folosirii declarației astfel obținute doar împotriva martorului care a dat-o, sancțiune eluzivă care permite subterfugii, apte a da doar o natură formală dreptului martorului de a nu se acuza.

Împotriva acestor ipoteze de eludare a dreptului martorului de a nu se acuza, remediului procesual al imposibilității  folosirii declarațiilor astfel surprinse exclusiv împotriva celui care le-a dat în calitate de unui martor, dacă ulterior a devenit suspect sau inculpat, se relevă drept insuficient.

Astfel, prin această sintagmă folosită de legiuitor în cuprinsul art. 118 CPP se permite implicit organelor judiciare să folosească depozițiile „martorului” împotriva altor participanți la comiterea infracțiunii, ceea ce de asemenea constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil al celui care a fost audiat în calitatea de martor.

În acest sens, relevantă este o Hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului[20], potrivit căreia este încălcat dreptul al tăcere și neautoincriminare atunci când o persoană acuzată de o faptă prevăzută de legea penală a fost constrânsă să dea declarații în o altă cauză, privind alt participant la comiterea infracțiunii.

Nu este străină de practica organelor de urmărire penală ca, ulterior audierii în calitate de martor a mai multor participanți la comiterea infracțiunii cercetate, să folosească din cuprinsul depozițiilor acestora doar acele elemente de fapt relevate, care sunt de natură a sprijini învinuirea celorlalți participanți, stabilind prin coroborarea segmentelor din depozițiile coinculpaților un adevăr judiciar, care este defavorabil în final tuturor celor audiați.

Inutil de accentuat că o asemenea manieră circulară de a proceda vatămă dreptul la un proces echitabil a tuturor suspecților sau inculpaților din cauza penală dată, distincția artificială practicată de către organul de urmărire penală între declarațiile autoacuzatoare și cele acuzatoare la adresa altor subiecți pasivi ai acțiunii penale, fiind de natură a eluda dreptul la tăcere și de a conduce, în final, la obținerea în mod neloial de probe împotriva celui protejat aparent de dispozițiile art. 118 CPP.

Este neloială și sancționabilă orice practică a organelor judiciare care lipsește de substanță dreptul analizat, inclusiv prin folosirea de subterfugii sau capcane, iar actuala redactare a art. 118 CPP nu face altceva decât să confere organelor judiciare un instrument de constrângere a persoanei suspectate de facto să furnizeze declarații incriminatorii împotriva sa ori a celorlalți participanți la comiterea infracțiunii.

Apreciem în consecință că singura sancțiune eficientă este excludere in integrum a declarațiilor date în calitate de martor de către cel care ulterior a devenit sau anterior a avut calitatea de suspect sau inculpat în aceeași afacere judiciară, indiferent dacă în cauza principală sau în cauza disjunsă.

5. Remediul constituțional. Față de considerentele care preced, art. 118 CPP în actuala sa redactare, contravine dreptului la un proces echitabil (art. 21 alin. 3 din Constituția României, raportat la art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), prezumției de nevinovăție (art. 23 alin. 11 din Constituția României și art. 6 par. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), și dreptului la apărare (art. 24 din Constituția României raportat la art. 6 par. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului).

Soluția legislativă comportă această critică de neconstituționalitate întrucât nu prevede nici obligația organelor judiciare de a avertiza martorul și nici dreptul acestuia de a păstra tăcerea asupra aspectelor de natură să îl incrimineze ori de a apela la asistența unui avocat, iar lipsa unei excluderi in integrum a declarațiilor obținute de la un martor care ulterior a devenit sau anterior a fost suspect sau inculpat de asemenea suportă lipsa de corespondență între art. 118 CPP și normativul legii fundamentale și cel convențional european.

În speranța că aceste vicii fundamentale ale art. 118 CPP vor primi o cuvenită corecție din partea Curții Constituționale, nu rămâne în acest context decât să semnalizăm profunda neconstituționalitate a soluției legislative cuprinse în norma invocată.


[1] Hotărârea din 13.07.1966, disponibilă aici.
[2] E.g. Hotărârea CEDO din cauza Funke contra Franței din 25.02.1993.
[3] E.g. Hotărârea CEDO din cauza Saunders contra Marii Britanii din 17.12.1996, Hotărârea CEDO din cauza Allan contra Marii Britanii din 05.11.2002.
[4] E.g. art. 116 Cod procedură penală francez, art. 7 Cod procedură penală austriac, art. 136 Cod procedură penală german, art. 34 din UK Criminal Justice and Public Order Act 1994, etc.
[5] CEDO, Hotărârile din 21.12.2000 în cauza Heaney și McGuiness contra Irlandei și din 03.05.2001 în cauza J. B. contra Elveției.
[6] V. Pușcașu, Prezumția de nevinovăție, Editura Universul Juridic, București, 2010, p. 193.
[7] Hotărârea CEDO din cauza Telfner contra Austriei din 20.03.2001, par. 16-19.
[8] A. Ashworth, M. Redmayne, The criminal process, Oxford University Press, London, 2005, p. 133.
[9] De ex. probele biologice, care pot fi recoltate și fără consimțământul celui vizat – a se vedea în acest sens Hotărârea CEDO din cauza Tirado Ortiz și Lozano Martic ontra Spaniei din 15.06.1999
[10] Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European din 22.05.2012, art. 3 alin. 1 lit. e.
[11] R. Chiriță, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Comentarii și explicații, Ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, București, 2008, p. 314
[12] CEDO, Hotărârea din cauza Kangasluoma contra Finlandei din 20.01.2004.
[13] CEDO, Hotărârea din cauza Intiba contra Turciei din 24.05.2005.
[14] CEDO, Hotărârea din cauza Serves contra Franței din 20.10.1997.
[15] Curtea de Casație, Decizia din 13.02.1978, apud  Code de procedure penale adnote, Editura Lexis Nexis, Paris, 2016, p. 159
[16] CEDO, Hotărârea din cauza Serves contra Franței din 20.10.1997.
[17] M. Udroiu, O. Predescu, Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal român, Editura C.H. Beck, București, 2008, p. 672.
[18] CEDO, Hotărârea din 17.12.1996 pronunțată în cauza Saunders contra Marii Britanii, par. 68
[19] CEDO, Hotărârea din cauza Allan contra Marii Britanii.
[20] CEDO, Hotărârea din cauza K contra Austriei din 13.10.1992.


Avocat George-Dominic Pop

Cuvinte cheie: , , , ,
Secţiuni/categorii: Drept penal, SELECTED TOP LEGAL, Studii, _CONTENT

Pentru toate secţiunile JURIDICE.ro click aici
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD