Conceptul de libertate din perspectiva măsurilor preventive și a prezumției de nevinovăție
8 septembrie 2017 | Petru CRUCIU1. Libertatea ca drept fundamental al omului
Secolul XXI ne-a impus libertatea sub toate formele sale. Ca principiu, putem afirma faptul că libertatea nu reprezintă numai un corolar al tuturor aspirațiilor omenești, ci chiar un important nucleu al spiritualității omului fără de care acesta din urmă nu ar putea decât să accepte cu capul plecat exclamația lui Tacitus: „o homines ad servitutem paratos”.
Așadar, omul este născut să fie liber, să se desfăşoare independent şi să nu fie supus unor restricţii. Acest concept filozofic al libertăţii individuale a intrigat numeroase personalităţi şi a stârnit multe opinii, de cele mai multe ori contradictorii. Viziunea cu privire la libertate, după cum se va putea observa în următoarele rânduri, diferă în funcţie de modul de abordare al acestui subiect. Deşi într-o oarecare discordanţă, concepţiile filozofice şi concepţiile juridice cu privire la libertate au ca numitor comun concluzia universal valabilă că libertatea semnifică o lipsă a constrângerilor.
Conceptul de libertate este un concept complex, datorită faptului că înglobează în interiorul său o serie de idei capabile să reflecte mai multe viziuni, în funcție de perspectivele din care este abordată această noțiune. Deşi între noţiunea de libertate şi noţiunea de drept există o sinonimie, din punct de vedere filozofic acestea nu se confundă. Natura filozofică a acestor idei generale delimitează în mod distinct originea de provenienţă a libertăţii, într-un cadru diferit faţă de mediul în care apărut dreptul, ca principiu juridic.
Unul dintre cei mai iluştri gânditori ai iluminismului, francezul Jean Jacques Rousseau, sublinia în conceptul lui despre libertate faptul că omul nu a fost niciodată atât de liber ca atunci când a putut să trăiască departe de societate. Proaspăt ieşit din mâinile naturii, omul primitiv este imaginat ca trăind în mod solitar şi izolat, departe de orice îngrădire a libertății. Cu toate acestea, din cauza unor factori externi, precum nevoile sociale sau pericolele care atentau la siguranţa sa, dar și interni, precum instinctul de conservare, acesta a fost determinat să părăsească starea de solitudine în care se afla în favoarea unor grupuri sociale menite să sporească rezistenţa la condiţiile naturale care erau într-o continuă schimbare.
Organizarea de grupuri sociale a dus, în viziunea lui Rousseau, la apariţia unui contract social, prin care omul a consimţit să renunţe la o parte din libertatea sa în favoarea unui suveran care avea obligaţia să ofere supuşilor săi protecţie.[1] Protecţia statului era absolut necesară, deoarece s-a putut observa că libertatea individuală absolută existentă anterior contractului social era generatoare de conflicte permanente, iar siguranţa colectivă nu putea fi asigurată decât prin cesionarea puterii către un suveran.[2]
În celebrul său eseu cu privire la libertate, John Stuart Mill a pus în evidenţă faptul că orice persoană care se bucură de protecţia socială a statului este datoare ca pentru acest beneficiu să aibă o conduită pozitivă faţă de ceilalţi membrii ai societăţii.[3] Mai mult decât atât, acesta a considerat că protecţia libertăţii individuale este justificată atât timp cât prin conduita proprie, un individ nu lezează libertatea altui individ. Limitarea libertăţii intervine prin raportare la ceilalţi oameni, prin faptul că orice persoană trebuie să respecte prin abţinere „jocul libertăţii celorlalţi”.[4]
Trecând peste conceptele filozofice cu privire la noţiunile de libertate şi drept, doctrina juridică a subliniat într-un mod cu totul diferit legătura dintre ideile exprimate mai sus. Astfel, din punct de vedere juridic s-a opinat faptul că libertatea este un drept, iar dreptul este o libertate, deoarece din punct de vedere al naturii juridice nu există două noţiuni distincte, ci suntem în prezenţa unei singure noţiuni care se poate exprima prin ambii termeni. În argumentarea acestei opinii a fost invocat faptul că termenul drept a evoluat de fapt, chiar din termenul de libertate, când odată cu schimbările politice şi sociale ale Europei acestea au devenit sinonime. Mai mult decât atât, sinonimia dintre cele două noţiuni a fost argumentată şi prin prisma faptului că legătura dintre aceste noţiuni, ţine de expresivitatea şi de frumuseţea limbajului juridic, prin care se valorifică sensul iniţial şi tradiţia.[5]
Trecerea de la concept la normă s-a făcut timpuriu, încă de la începutul secolului al XIII-lea, prin Magna Carta (1215), unde în paragraful 39 s-a afirmat faptul că „Niciun om liber nu va putea fi reţinut, pus în închisoare, privat de libertate sau exilat, iar împotriva lui nu se va putea lua sau ordona nicio măsură restrictivă cu excepţia măsurilor care rezultă dintr-o hotărâre judecătorească în conformitate cu legea ţării”[6], ca mai apoi libertatea individuală să fie reafirmată în Bill of Rights în 1627 şi în Habeas Corpus Act în 1679. Ulterior, consacrarea libertăţii individuale s-a făcut prin mai multe acte, precum Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului (1789), Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948), ca mai apoi aceste reglementări să fie preluate de alte tratate internaţionale şi pacte, precum şi de majoritatea constituţiilor democratice ale lumii.
Apariţia statului democratic a dus la schimbarea concepţiilor cu privire la libertate. Dacă la început, libertatea era considerată de sorginte divină şi era privită ca un dar sacru manifestat prin monarh şi venit din partea lui Dumnezeu, ulterior viziunea cu privire la libertate s-a concentrat mai mult pe relaţia individului cu statul, așa încât, în ipoteza supunerii acestuia faţă de stat, acesta din urmă se obliga să îî asigure o serie de drepturi şi libertăţi de care se putea bucura într-un regim de egalitate şi echitate. Este la fel de adevărat și faptul că Statul avea obligativitatea de a-şi autolimita puterea şi de se angaja să nu stânjenească în niciun fel libera dezvoltare fizică, intelectuală şi morală a individului.[7]
Toate statele democratice au adoptat diverse mecanisme de protecţie şi garantare a drepturilor fundamentale, prin consacrarea lor atât în Constituţie cât şi în alte legi, cu menirea de a diversifica cât mai mult paleta de protecţie a cetăţeanului. Caracterul fundamental al drepturilor menţionate în Constituţie rezultă din importanţă socială sporită a acestora, deoarece ele sunt considerate ca esenţiale pentru viaţă şi demnitatea individului.
Deşi vitale pentru condiţia individului, drepturile fundamentale au suferit de-a lungul timpului o serie de ingerinţe care au avut legitimitate tocmai în Constituție. Pentru a fi legitimă, limitarea drepturilor şi intervenţia statului trebuie să se facă doar în situaţii excepţionale, pe baza unor proceduri strict reglementate de lege şi numai pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru sau ale unui sinistru deosebit de grav.[8] Mai mult decât atât, restrângerea poate fi dispusă numai în cazul în care aceasta este necesară într-o societate democratică, iar aplicarea măsurii este făcută într-un mod nediscriminatoriu, fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii, dar şi într-un mod proporţional cu situaţia care a determinat măsura.[9]
Revenind la Rousseau, acesta definea libertatea ca fiind „dreptul de a face ceea ce permit legile”, pentru că altminteri dacă am putea face ceea ce legile ne interzic, ne-am pierde libertatea, întrucât și ceilalți actori ar avea o asemenea putere. Astfel, limitarea libertăţii își are sorgintea tocmai în considerentul că ea reprezintă o putere care îşi are rădăcina în voinţă şi raţiune, prin care omul poate dispune de sine, prin fapte deliberate. Rezultă, astfel, că individul nu are dreptul de a spune orice şi de a face orice, pentru că o asemenea libertate absolută ar fi generatoare de conflicte continue și permanente.
Individul, ca o consecinţă a progresului său moral, tinde să îşi exercite libertatea într-un cadru cât mai larg, până când exerciţiul libertăţii sale atinge într-o oarecare măsură libertatea altui individ. În această situaţie statul, ca garant al ordinii de drept, intervine în acest raport şi obligă individul să accepte un comportament impus de afară, înlocuind libertatea cu siguranţa.[10]
Conceptul juridic de libertate individuală, amplifică ideea existenţei în mod obligatoriu a unor norme juridice imperative care să garanteze individului posibilitatea de a dispune după bunul plac de toate posibilităţile pe care viaţa socială i le pune la dispoziţie. Literatura de specialitate a emis opinia potrivit căreia în relația stat-individ trebuie să plecăm de la constatarea că libertatea individuală, ca de altfel toate libertăţile umane, nu este, nu poate şi nu trebuie să fie absolută.[11]
Alți autori[12] au opinat că este important să înţelegem că libertatea este limitată şi supusă greşelii, iar limitarea acesteia își are justificarea tocmai în considerentul că exercitarea ei nu implică dreptul de a spune orice şi de a face orice.
Ca urmare a intervenţiei statului se pune întrebarea: merită individul să plătească pentru siguranţa lui preţul pierderii libertății individuale? Răspunsul la această întrebare este evident unul deschis.
2. Măsurile preventive şi prezumţia de nevinovăţie
Este de necontestat faptul că libertatea persoanei trebuie garantată de legislaţia oricărui stat. Cu toate acestea, unii indivizi decid să adopte o conduită neconformă legilor penale motiv pentru care autoritățile statului sunt determinate să întreprindă toate eforturile necesare pentru stoparea acestor devianţe sociale și pentru restabilirea ordinii sociale dereglate de conduita reprobată a indivizilor.
Astfel, Statul devine subiect activ al raportului juridic de drept procesul penal, raport în care poziţiile subiecţilor se inversează faţă de raportul juridic de drept penal. În baza suveranităţii sale, Statul este îndreptăţit să tragă la răspundere persoanele care încalcă legile și potrivit acestui drept, făptuitorul, din poziția de subiect activ al infracțiunii, ajunge pe poziţia de subiect pasiv al acțiunii penale, trebuind să suporte orice constrângere prevăzută de legea statului pe care a violat-o.
Este evident că acest conflict de drept face ca cei doi actori ai săi să se afle pe poziții diametral opuse, iar interesele acestora să devină divergente. Sub acest aspect, ne regăsim pe doua planuri. Un plan în care identificăm statul, ca suveran, în încercarea lui de a trage la răspundere făptuitorul și un alt plan în care regăsim individul, ca supus al contractului social, care încearcă de cele mai multe ori să evite să se supună măsurilor de constrângere juridică venite din partea statului.
În multe situații interesul individului cu privire la fapta cercetată nu se manifestă în favoarea aflării adevărul în timp util, ci la tergiversa prin orice modalitate a anchetei desfășurate împotriva sa. Mai mult decât atât, în numeroase situații acești indivizii cercetați se străduiesc să zădărnicească aplicarea corectă a legii penale prin diferite mijloace, precum sustragerea de la ancheta penală ori de la judecata faptei sale.
Pentru a preîntâmpina folosirea unor astfel de practici evazive, Statul are la dispoziţie o serie de măsuri procesuale cu ajutorul cărora poate evita impedimentele, obstacolele sau dificultăţile care pot periclita eficacitatea activităţii judiciare. În lipsa acestor măsuri procesuale, există pericolul ca suspectul sau inculpatul lăsat în libertate să săvârşească în continuare şi alte infracţiuni sau să îngreuneze activitatea organelor judiciare prin ştergerea probelor, influenţarea martorilor ori prin sustragere de la procesul penal.[13]
Deşi nu se bucură de foarte multă simpatia, instituția măsurilor preventive reprezintă preţul pe care societatea îl plăteşte Statului ca o contraprestaţie la serviciul de siguranţă pe care acesta îl aduce. Deoarece prin aceste măsuri se aduce atingere dreptului la libertate, acestea sunt considerate cele mai grave măsuri procesuale.[14]
Având un caracter de constrângere, măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual penal prin care suspectul sau inculpatul sunt împiedicaţi să desfăşoare anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia. Sub acest aspect, art. 202 din noul Cod de procedură penală subliniază funcţionalitatea măsurilor (scopul) preventive arătând că acestea se pot lua pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea suspectului ori a inculpatului de la procesul penal.[15]
Având în vedere obiectul specific al măsurilor preventive, în doctrină[16] s-a evidenţiat faptul că acestea au un caracter adiacent activităţilor principale ale procesului penal. Apreciem deci că întrebuinţarea acestor mecanisme de constrângere are loc doar în cazul în care în procesul penal se întâmpina greutăţi sau se profilează situaţii a căror evitare impune luarea acestor măsuri.
Cu toate că au stârnit numeroase discuţii în literatura de specialitate, importanţa măsurilor preventive apare ca o consecinţă logică a faptului că prin intermediul lor se satisface nevoia de apărare a societăţii faţă de posibilele impedimente care ar putea întârzia luarea unor măsuri de coerciţie faţă de cei care săvârşesc fapte antisociale. În acelaşi timp, nu trebuie trecută cu vederea importanţa garanţiilor care trebuie să însoţească persoana împotriva căreia sunt îndreptate acestea.[17]
În lumina celor arătate mai sus, rezultă că măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual penal utile, dar nu obligatorii pentru procesul penal. Întrebuinţarea lor trebuie să se facă într-un mod excepţional, intervenţia efectivă a acestora manifestându-se numai dacă în procesul penal apar greutăţi care impun luarea lor. Deşi suntem obişnuiţi ca prin măsurile preventive să se aducă protecţie cursului normal al procesului penal ori societăţii, nu puţine au fost cazurile când prin luarea acestor măsuri a fost asigurată protecţia suspectului faţă de indignarea membrilor unei colectivităţi ori a fost realizată împiedicarea inculpatului de automutilare sau suicid. După cum se poate observa, protecţia acestor măsuri se extinde şi asupra suspectului sau inculpatului, fapt care denotă concluzia că scopul de prevenire poate fi atins în funcţie de fiecare cauză, prin raportarea concretă la gravitatea faptei şi periculozitatea făptuitorului.
3. Măsurile preventive şi prezumţia de nevinovăţie
Instituită ca regulă de drept pentru prima dată doar în secolul al XVIII-lea, prezumţia de nevinovăţie a fost proclamată în Franţa, prin Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din anul 1789, sub următoarea formulă: „orice om trebuie considerat nevinovat până la probarea culpabilităţii sale”. Sintagma „orice om” extinde domeniul de aplicare a prezumţiei de nevinovăţie faţă de toate procedurile pe care Statul le poate intenta împotriva unei persoane şi nu limitează acest principiu doar la procesul penal. [18]
Caracterul relativ al garanţiei libertăţii este justificat de necesitatea absolută de a recurge în anumite cazuri şi condiţii la măsurile preventive privative de libertate, pentru realizarea scopului procesului penal şi pentru înfăptuirea justiţiei penale.[19] Art. 9 Cod de procedură penală nu doar că garantează libertatea persoanei, ci şi legitimează recurgerea de către organele judiciare la măsuri preventive privative de libertate atunci când, potrivit legii, ele devin necesare.
Conform Codului de procedură penală, privarea de libertate se poate ivi doar în două situaţii. Una dintre aceste situaţii poate apărea pe parcursul procesului penal sub forma unor măsuri procesuale preventive (reţinere, arestare preventivă), iar cealaltă situaţie de privare a libertăţii individuale poate lua naştere la sfârşitul procesului penal, când în urma unei hotărâri judecătoreşti definitive se decide executarea pedepsei de către condamnat într-un mediu penitenciar.
Din cauza faptului că în cea de-a doua situaţie privarea de libertate se justifică printr-o sentinţă definitivă care răstoarnă prezumţia de nevinovăţie, s-a pus în discuţie ideea potrivit căreia exercitarea arestării preventive împotriva unei persoane care nu a fost condamnată definitiv ar putea duce la o încălcare a acestei prezumţii legale, argumentul principal al acestei idei sugerând că singurul temei al unei privări de libertate ar trebui să fie o sentinţă definitivă de condamnare şi nu un mandat de arestare bazat pe probe din care să rezulte o suspiciune rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunea.
Cu toate acestea, din analiza teoretică a celor două instituţii reiese faptul că acestea nu se exclud una pe cealaltă, ci mai degrabă se completează, pentru că prezumţia de nevinovăţie stă la baza tuturor garanţiilor procesuale legate de protecţia persoanei în procesul penal, inclusiv cu privire la arestarea preventivă. Analizând mai departe textele legale, putem observa faptul că temeiurile şi scopurile celor două instituţii sunt diferite. Prezumţia de nevinovăţie apare ca un garant al drepturilor persoanelor în procesul penal împotriva arbitrariului organelor statului, pe când art. 202 Cod de procedură penală precizează faptul că scopul măsurilor preventive, deci şi a arestării preventive, este de a asigura buna desfăşurare a procesului penal sau pentru a împiedica sustragerea suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală și/sau judecată.[20]
Fiind o prezumţie relativă, prezumţia de nevinovăţie operează până la stabilirea vinovăţiei în mod legal, adică până la data pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive prin care judecătorul să se pronunţe asupra existenţei faptei, identităţii făptuitorului, precum şi asupra vinovăţiei acestuia. Deoarece temeiurile arestării preventive vizează buna desfăşurare a procesului penal şi nu soluţionarea pe fond a cauzei şi deci pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, putem conchide că prezumţia de nevinovăţie nu poate fi răsturnată printr-o măsură preventivă.[21]
Conform art. 202 Cod de procedură penală, măsura arestării preventive poate fi dispusă dacă se constată că din probele existente la dosar rezulta suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune. Așadar, prin dispunerea arestării preventive nu se constată vinovăţia persoanei, întrucât dacă s-ar constata vinovăţia persoanei atunci ar fi posibilă soluţionarea fondului, iar luarea măsurilor preventive ar rămâne fără temei.[22]
Cu privire la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta precizează în hotărârile sale că prezumţia de nevinovăţie, consacrată de art. 6 din Convenţie, constituie unul dintre elementele de bază ale noţiunii de proces echitabil în materie penală.[23]
Concluzionând, putem sublinia faptul că legiuitorul constituant a acceptat posibilitatea unei privări de libertate înainte de constatarea definitivă a vinovăţiei, prin reglementarea indirectă a principiului prezumţiei de nevinovăţie în cadrul reglementării mai largi a privării de libertate. Opinia potrivit căreia prezumţia de nevinovăţie ar fi încălcată prin dispunerea arestării preventive pe baza unei convingeri de vinovăţie pe care şi-o formează judecătorul care dispune măsura, suferă numeroase lacune, prin aceea că invocând caracterul procesual al arestării se ajunge la concluzia că prin aceasta se recurge la o măsură care să asigure normala desfăşurare a procesului penal şi nu o soluţionare a fondului cauzei.
[1] Friedrich J. C., (2009), Liberty , Editura Transaction Publishers, New York, pg. 34-35.
[2] Ionescu C., (2008), Tratat de drept constituţional contemporan. Ediţia 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, pg. 230.
[3] Mill J. S., (1865), On liberty, Editura Longmans Green And CO, Londra, pg. 44.
[4] Danişor D. C.,(2007), Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. I. Teoria generală. Tratat, Editura C.H. Beck, Bucureşti, pg. 525.
[5] Iancu G., (2007), Drept constituţional şi instituţii politice. Ediţia a IV-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, pp. 105-106.
[6] Suresh, H., (2010), All Human Rights are Fundamental Rights, Editura Universal Law Publishing CO., New Delhi, pg. 3.
[7] A se vedea Ionescu C., (2008), op.cit., pp. 232-233.
[8] Art. 53 alin. (1) din Constituţia României republicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003.
[9] Art. 53 alin. (2) din Constituţia României republicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003.
[10] Danişor D. C., (2007), op.cit. pg. 519.
[11] Muraru I., Tănăsescu E. S., (2003), Drept constituţional şi instituţii politice. Vol I, Editura ALL Beck, Bucureşti, pg. 179.
[12] Friedrich J. C., (2009), op.cit., pg. 34-35.
[13] Volonciu N., (1993), Tratat de procedură penală. Partea generală. Vol. I, Editura Paideia, Bucureşti, pg. 399.
[14] Julean D. L., (2010), Drept procesual penal. Parte generală, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, pg. 307.
[15] Neagu I., (2008), Tratat de procedură penală. Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, pg. 534.
[16] Volonciu N., (1993), op.cit., pg. 399.
[17] Tulbure A. Şt., Tatu A. M., (2003), Tratat de drept procesual penal. Ediţia a II-a, Editura ALL BECK, Bucureşti, pg. 229.
[18] Mateuţ Gh., (2007), Tratat de procedură penală. Partea generală. Vol. I, Editura C.H. Beck, Bucureşti, pg. 155.
[19] Dongoroz V., Siegfried K., Antoniu G., Bulai C., Iliescu N., Stanoiu R.,(1975) Explicaţii teoretice ale codului de procedură penală român. Vol. I, Editura Academiei RSR, Bucureşti, pg. 50.
[20] Tulbure A. Şt., Prezumţia de nevinovăţie în Constituţia Romaniei şi în perspectiva modernizării legislaţiei procesual penale, în Dreptul nr. 9/1993, pp. 47-50.
[21] Theodoru Gr., (2007), Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, pg. 95.
[22] Crişu A., (2011), Drept procesual penal. Ediţia 3, Editura Hamangiu, Bucureşti, pg. 81.
[23] C.E.D.O., cauza Deweer vs. Belgia, hot. din 27 februarie 1980.
Avocat Petru Cruciu
HODOȘ, MIHEȚ & ASOCIAȚII
