BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul munciiCyberlaw
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii în procesul penal
16.09.2017 | Ilie-Adrian GHIRDOVEANU, Florian HĂRĂBOIU


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019
Ilie Adrian Ghirdoveanu

Ilie Adrian Ghirdoveanu

Florian Hărăboiu

Florian Hărăboiu

Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii în procesul penal sunt prevăzute în mod expres și unitar[1] de Codul de procedură penală în Partea generală, Titlul IV, Articolele 97-201. Legea procesual penală delimitează conceptual cele trei noțiuni.
Potrivit art. 97 al. (1) CPP „Constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.”

Această definiție a probei surprinde esența procesului penal, finalitatea urmărită prin desfășurarea acestuia. Fără probe nu poate exista o condamnare a unei persoane pentru săvârșirea unei infracțiuni. Totuși, deși probele nu sunt enumerate strict și limitativ de Codul de procedură penală, acestea trebuie administrate în procesul penal cu respectarea strictă a dispozițiilor legale. Constatarea la timp și în mod complet, de către organele judiciare care desfășoară urmărirea penală și judecata, a faptelor care constituie infracțiuni, astfel încât nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, trebuie făcută cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali.

Aflarea adevărului în procesul penal[2] se face pe bază de probe, dar în același timp, această obligație a organelor judiciare nu are caracter absolut. Astfel, respectarea acestui principiu al procesului penal se face sub condiția garanției din partea organelor judiciare a administrării legale și loiale a probelor. Rezultă deci că în îndeplinirea atribuțiilor lor, organele judiciare nu pot motiva încălcarea legii în virtutea aflării „cu orice preț” a adevărului în procesul penal.

Cu toate că, deseori, în limbajul juridic curent noțiunea de probă în sens larg include atât proba propriu-zisă, cât și mijlocul de probă, sub aspect tehnic procesual, cele două noțiuni au conținuturi și sensuri distincte. Astfel, probele sunt elemente de fapt, în timp ce mijloacele de probă sunt modalități legale folosite pentru dovedirea elementelor de fapt.[3]

Potrivit art. 97 al. 2 CPPProba se obține în procesul penal prin următoarele mijloace:
a) declarațiile suspectului sau ale inculpatului;
b) declarațiile persoanei vătămate;
c) declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente;
d) declarațiile martorilor;
e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă;
f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.”

Posibilitatea dată de către legiuitor organelor judiciare în sensul administrării de probe în procesul penal prin alte mijloace de probă decât cele prevăzute cu titlu exemplificativ demonstrează o gândire juridică flexibilă, modernă, adaptată realităților sociale, în slujba aflării a adevărului în cadrul procesual penal, deosebită de cea abordată în vechiul Cod de procedură penală[4]. Libertatea probelor condiționată de legalitatea obținerii acestora, în contextul schimbărilor tehnologice continue și implicit a mijloacelor de comitere a infracțiunilor, reprezintă o evoluție din punct de vedere juridic, un instrument util și flexibil pus la îndemâna organelor judiciare în vederea aflării adevărului.

Între probe și mijloacele de probă există o legătură indisolu­bilă, întrucât probele pot fi folosite numai dacă sunt obținute prin mijloacele de probă prevăzute de lege, legătură care poate produce confundarea unora cu celelalte[5].

Mijloacele legale de probă prin care se obțin probele în procesul penal presupun anumite modalități practice concrete la care organele judiciare trebuie să apeleze pentru administrarea legală a acestora. Aceste modalități poartă denumirea de procedee probatorii.[6]

Potrivit art. 97 al. 3 din CPPProcedeul probatoriu este modalitatea legală de obținere a mijlocului de probă.”

Între probe, mijloace de probă și procedee probatorii există o strânsă legătură. Plecând de la elementele de fapt pe care trebuie să le stabilească, organele judiciare recurg la procedeele probatorii prevăzute de Codul de procedură penală[7] și administrează probele necesare, concludente și utile cauzei, prin intermediul mijloacelor de probă.

Obiectul probațiunii

Potrivit art. 98 CPP „Constituie obiect al probei:
a) existenţa infracţiunii şi săvârşirea ei de către inculpat;
b) faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă;
c) faptele şi împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii;
d) orice împrejurare necesară pentru justa soluţionare a cauzei.”

Cunoașterea obiectului probațiunii are o deosebită importanță pentru soluționarea legală și temeinică a cauzelor penale, deoarece ne indică tot ce trebuie dovedit, îndrumând autoritățile judiciare să lămurească, prin probe, toate aspectele care interesează cauza, dar, totodată, împiedicându-le să iro­seas­că timp și mijloace cu dovedirea unor fapte și împrejurări care nu prezintă niciun in­teres pentru cauză[8].

Din prevederile art. 98 CPP rezultă că în obiectul probațiunii se cuprind deci, pe de o parte, fapte sau împrejurări care au relevanță asupra fondului cauzei, aflate în legătură cu latura sa penală și, după caz, cu latura civilă, iar pe de altă parte, fapte sau împrejurări de fapt referitoare la desfășurarea procesului penal. În acest din urmă caz este vorba despre situațiile în care legea procesual penală condiționează o activitate procesua­lă de o anumită împrejurare de fapt care trebuie astfel dovedită. Spre exemplu, în situația formulării unei propuneri de arestare în lipsă, caz în care este necesară dovedirea faptului că inculpatul lipsește nejustificat ori este dispărut ori se sustrage de la urmărirea penală sau nu se prezintă ori nu poate fi adus în fața judecătorului din cauza stării de sănătate, dintr-o cauză de forță majoră sau stare de necesitate[9].

Normele juridice nu trebuie dovedite, întrucât ele se consideră cunoscute de participanții în procesul penal. Nu intră astfel în obiectul probei normele de incriminare sau dispozițiile procedurale, care sunt prezumate a fi cunoscute, cu excepția dispozițiilor legale din dreptul străin sau a normelor extrapenale care se află într-o legătură cu tipicitatea faptei (de pildă, în ipoteza în care se invocă eroarea de drept extrapenal drept cauză care înlătură caracterul penal al faptei.)[10] De asemenea, textele care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într-o altă modalitate, convenţiile, tratatele şi acordurile internaţionale aplicabile în România, care nu sunt integrate într-un text de lege, precum şi dreptul internaţional cutumiar trebuie dovedite de partea interesată. Dispoziţiile normative cuprinse în documente clasificate pot fi dovedite şi consultate numai în condiţiile prevăzute de lege. Instanţa de judecată poate lua cunoştinţă din oficiu de dreptul unui stat străin, cu condiţia ca acesta să fie invocat.

Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanţa va putea decide, ţinând seama de circumstanţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui. Uzanţele, regulile deontologice şi practicile statornicite între părţi trebuie probate de către cel care le invocă.

În cursul urmăririi penale obiectul probațiunii nu este limitat de aspectele faptice inițiale din actul de sesizare[11], acesta putând fi extins și la alte fapte de natură penală care rezultă pe parcursul administrării probelor. Dacă în cursul acestui demers apar elemente faptice noi, diferite de cele din actul de sesizare, dar în legătură cu acestea, organele de urmărire penală vor proceda la extinderea urmăririi penale față de aceste fapte și vor administra probe și cu privire la acestea, în aceeași cauză. De asemenea, în cazul în care apar elemente noi din care rezultă indicii privind săvârșirea unor infracțiuni ce nu au legătură cu cauza, organele de urmărire penală au posibilitatea fie de a se sesiza din oficiu cu privire la acestea, fie de a dispune disjungerea cu privire la acestea și continuarea cercetărilor și implicit administrarea de probe într-o cauză separată[12].

În cursul judecății nu este posibilă extinderea obiectului probațiunii. Potrivit art. 371 CPP „Judecata se mărginește la faptele și la persoanele arătate în actul de sesizare a instanței.”

În literatura de specialitate[13] se face distincție între faptele și împrejurările de fapt care trebuie în mod obligatoriu dovedite în procesul penal, cele care pot fi dovedite (nu există obligația, ci numai facultatea de a fi dovedite), cele care nu trebuie dovedite (pentru care există dispensă de probă) și cele care nu pot fi dovedite.

De asemenea, în ceea ce privește clasificarea probelor în procesul penal, în literatura de specialitate sunt avute în vedere, în principal, trei criterii după care aceasta are loc, respectiv natura sau caracterul lor, sursa sau izvorul lor și raportul în care se află cu obiectul probațiunii.

Astfel:

a. În funcție de natura sau caracterul probelor (funcția procesuală pentru care intervin), acestea se împart în probe în favoarea suspectului sau a inculpatului (în apărarea acestuia față de acuzațiile care i se aduc) și probe în defavoarea acestuia (în sprijinul acuzării suspectului sau inculpatului). Organele judiciare sunt obligate în același timp atât să identifice cât și să administreze aceste tipuri de probe.

Deși art. 100 al. (1) CPP[14] face referire la existența unui suspect sau inculpat în cauză, trebuie menționat faptul că în practică, încă din etapa urmăririi penale in rem, în mod indirect, administrarea de probe cu privire la săvârșirea unei infracțiuni urmărește nu numai aspecte de fapt legate de existența infracțiunii, ci chiar și legate de persoana – făptuitor la care se face referire în actul de sesizare sau identificată ulterior. Astfel, spre exemplu, în cazul în care se constată că infracțiunea sesizată nu a fost săvârșită de persoana indicată, se va dispune clasarea cauzei cu privire la infracțiunea sesizată, cu referire la persoana menționată în actul de sesizare.

b. În funcție de sursa sau izvorul din care provin, probele se împart în imediate (nemijlocite, primare) și mediate (mijlocite, derivate).

Probele imediate sunt cele care provin de la surse direct legate de comiterea faptei penale. Spre exemplu, probele care provin din declarația unui martor ocular.

Probele mediate sunt probele care provin de la surse indirecte, din planul secund al comiterii infracțiuni. Spre exemplu, proba ADN a inculpatului găsită la locul comiterii faptei. Acestea sunt mai credibile cu cât nu provin dintr-o verigă foarte îndepărtată de sursa primară.

Deși organele judiciare trebuie să se concentreze asupra obținerii de probe din surse primare, în practică, de multe ori, acest lucru este imposibil. Având în vedere că dispozițiile procesual penal nu fac o ierarhie a importanței probelor, care sunt lăsate la aprecierea organelor judiciare, administrarea unor probe indirecte, obiective, suficient de convingătoare și care nu lasă loc nici unor îndoieli, constituie temeiul suficient pentru o hotărâre de condamnare, indiferent de gravitatea infracțiunii comise.

În contextul evoluției tehnicii criminalistice, pot fi administrate în procesul penal probe indirecte de o calitate superior fiabilă altor probe cum ar fi declarațiile persoanei vătămate sau ale unui martor ocular la săvârșirea unei infracțiuni în condiții sau împrejurări ce pot pune sub semnul întrebării percepția acestora asupra realității. Probele indirecte nu se confundă însă cu indiciile temeinice care nu pot constitui temei pentru o condamnare.

c. În funcție de raportul în care se află cu obiectul probațiunii, probele se împart în directe și indirecte.

Probele directe sunt cele care se află în legătură directă cu fapta prevăzută de legea penală și persoana care a săvârșit-o, adică cu obiectul probațiunii. Acestea sunt fapte principale (res probanda) ce trebuie în mod obligatoriu dovedite în cadrul procesului penal. Spre exemplu, în cazul unei tentative la infracțiunea de tâlhărie, probele directe pot fi reprezentate de relatările martorilor sau ale persoanei vătămate ori de prinderea în flagrant a făptuitorului.

Probele indirecte sunt cele care nu se află în legătură directă cu obiectul probațiunii. Prin intermediul acestora se constată faptele probatorii (res probantes), adică acele fapte sau împrejurări care conduc în mod indirect la stabilirea faptei prevăzute de legea penală și a persoanei care a săvârșit-o. Spre exemplu, identificarea în locuința inculpatului a unor bunuri ce au fost sustrase persoanei vătămate cu ocazia săvârșirii unei infracțiuni de omor.

Probațiunea prin probe indirecte trebuie supusă unei analize atente din partea organelor judiciare, în vederea evitării unor erori. Ea este mai complexă și trebuie supusă anumitor reguli.[15]

De regulă, într-o cauză există atât probe directe, cât și probe indirecte. Există situații când există doar probe indirecte și se pune problema dacă sunt suficiente aceste probe pentru aflarea adevărului. Jurisprudența a decis că o singură probă indirectă nu e suficientă, dar dacă există două sau mai multe astfel de probe, acestea pot fundamenta o hotărâre de condamnare, dacă din înlănțuirea lor logică rezultă o concluzie univocă referitoare la vinovăția inculpatului.[16]

Sarcina probei

Potrivit art. 99 al. (1) CPPÎn acțiunea penală sarcina probei aparține în principal procurorului, iar în acțiunea civilă, părții civile ori, după caz, procurorului care exercită acțiunea civilă în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă.”

Acțiunea penală și acțiunea civilă au o sursă comună și anume încălcarea unei conduite (acțiune sau inacțiune) interzise sau impuse de legea penală, care constituie în același timp o infracțiune (care constituie singurul temei al răspunderii penale) și o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii materiale sau morale (care constituie temei pentru angajarea răspunderii civile)[17].

Noțiunea de „sarcină a probei în procesul penal” desemnează obligația procesuală ce revine organelor judiciare de a căuta, identifica și releva toate elementele de fapt aflate în legătură cu obiectul probațiunii. În acțiunea penală, pentru îndeplinirea acestei obligații, legiuitorul l-a însărcinat pe procuror, ca reprezentant al statului, fiind unicul subiect activ al acțiunii penale. În cauzele în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă, sarcina probei incumbă, în subsidiar, și persoanei vătămate, care față de natura infracțiunii căreia i-a fost victimă, este cel mai bine plasată în aducerea de elemente probatorii relevante.[18]

Deși sarcina probei în acțiunea penală este atribuită de legiuitor în sarcina procurorului, trebuie menționat că și organele de cercetare penală au această obligație, însă sub conducerea și supravegherea procurorului competent.

În latura civilă, sarcina probei revine părții civile și, în mod subsidiar, procurorului care exercită acțiunea civilă din oficiu, în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă[19]. Organele judiciare au însă obligația de a aduce la cunoștința persoanei vătămate faptul că are dreptul de a se constitui parte civilă în procesul penal, până la începerea cercetării judecătorești.[20]

În principiu, acțiunea civilă fiind accesorie acțiunii penale, se soluționează în cadrul procesului penal, dacă prin aceasta nu se depășește durata rezonabilă a procesului. Disjungerea acțiunii civile (care este de competența exclusivă a instanței), nu înseamnă nici trimiterea cauzei către instanța civilă și nici lăsarea nesoluționată a acesteia.

Potrivit art. 99 al. (2) CPP „Suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție, nefiind obligat să își dovedească nevinovăția, și are dreptul de a nu contribui la propria acuzare.”

Prezumția de nevinovăție reprezintă unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal, instituit pentru protecția persoanelor acuzate de săvârșirea unor infracțiuni[21]. Aceasta însoțește acuzatul până la pronunțarea unei soluții definitive în procesul penal. Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei sau de condamnare. De asemenea, menținerea stării de arest preventiv nu este de natură să înfrângă prezumția de nevinovăție sau să transforme arestarea preventivă într-o pedeapsă anticipată aplicată inculpaților.[22]

Suspectul sau inculpatul nu este obligat să-și dovedească nevinovăția[23], putându-și exercita dreptul la tăcere. În același timp, poate proba lipsa de temeinicie a acuzațiilor prin formularea unor declarații, depunerea unor cereri de probatorii, ridicarea unor excepții sau punerea de concluzii.

Potrivit art. 4 alin. 2 CPP „După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.” Această dispoziție, consacră regula de drept „in dubio pro reo”, potrivit căreia orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare cu privire la vinovăția suspectului sau inculpatului, profită acestuia. Consecința aplicării obligatorii a acestei reguli de către organele judiciare, este încetarea oricărei forme de urmărire față de persoana acuzată și în definitiv, scoaterea acesteia de sub acuzare.

Înainte de a fi o problemă de drept, regula „in dubio pro reo” este o problemă de fapt. Aceasta este strâns legată de probatoriul administrat în cauză și poate fi aplicată numai după ce organele judiciare au depus diligențele necesare în vederea strângerii tuturor probelor referitoare la obiectul probațiunii. Numai în acest moment, aplicarea regulii produce efecte asupra stabilirii răspunderii penale a suspectului sau inculpatului, în caz contrar fiind înfrânt un alt principiu al desfășurării procesului penal și anume cel al aflării adevărului.

În același sens este și jurisprudența în materie a Curții europene a drepturilor omului. Potrivit acesteia, sarcina probei revine organelor de urmărire penală care formulează acuzația, iar orice dubiu în stabilirea situației de fapt profită acuzatului.

Prezumția de nevinovăție este consacrată și la nivel european în articolul 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și articolul 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și în articolul 14 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (PIDCP) și articolul 11 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Cu scopul de a consolida dreptul la un proces echitabil în cadrul procedurilor penale, Parlamentul și Consiliul Uniunii Europene au adoptat Directiva nr. 2016/343 din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale.

Utilizarea unor prezumţii de fapt pentru a stabili vinovăţia unei persoane nu contravine prezumţiei de nevinovăţie a acesteia. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza Salabiaku c. Franţa, 7 octombrie 1988, 10519/83, că în anumite domenii, utilizarea unor prezumţii de fapt pentru a stabili vinovăţia unei persoane nu contravine prezumţiei de nevinovăţie a acesteia. Orice sistem de drept cunoaşte astfel de prezumţii, însă în materie penală statele sunt obligate să nu depăşească anumite limite în utilizarea lor, întrucât prin utilizarea lor excesivă puterea de apreciere a judecătorului ar fi golită de conţinut, dacă vinovăţia unei persoane ar fi stabilită pe baza unor prezumţii. În consecinţă, Curtea a considerat că astfel de prezumţii sunt admisibile doar în măsura în care sunt rezonabile, prezumă lucruri dificil sau imposibil de probat şi pot fi răsturnate de către persoana interesată.

Potrivit art. 99 al. (3) CPP „În procesul penal, persoana vătămată, suspectul și părțile au dreptul de a propune organelor judiciare administrarea de probe.”

Propunerea de probe nu echivalează cu o inversare a sarcinii probei. Cu toate acestea, în procesul penal există situații în care sarcina probei revine acuzatului, suspect sau inculpat, spre exemplu în cazul în care acesta invocă o cauză justificativă sau de neimputabilitate.[24]

Administrarea probelor

Potrivit art. 100 alin. (1) și (2) CPP „Administrarea probelor
(1) În cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală strânge și administrează probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere.
(2) În cursul judecății, instanța administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților și, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale.”

Administrarea probelor reprezintă activitatea prin care sunt strânse sau aduse în fața organului judiciar probele legale, relevante și utile pentru stabilirea faptelor sau împrejurărilor a căror existență sau inexistență trebuie constatată în vederea aflării adevărului în cauză.[25]

Potrivit art. 3 alin. (4) CPP „În exercitarea funcției de urmărire penală, procurorul și organele de cercetare penală strâng probele necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată.”

După sesizarea legală a organelor de urmărire penală[26], acestea au obligația începerii urmăririi penale „in rem”. Administrarea probelor în procesul penal începe odată cu această primă etapă a urmăririi penale[27]. În cazul în care probele administrate conduc la concluzia existenței unei infracțiuni, organele de urmărire penală continuă urmărirea penală și implicit administrarea de probe pentru a stabili dacă o persoană a săvârșit această infracțiune. Organele de urmărire penală trec la următoarea etapă a urmăririi penale în momentul în care probele administrate până la acest moment sunt apte să producă o bănuială rezonabilă că infracțiunea a fost comisă de către o persoană și nu există vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 CPP. Administrarea de probe continuă în cauză față de un suspect, cu respectarea garanțiilor procesuale instituite în favoarea acestuia. În cazul în care probele administrate sunt apte să depășească standardul bănuielii rezonabile și să convingă în mod obiectiv că suspectul este persoana care a comis infracțiunea cercetată, constatând că nu există vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 CPP, procurorul dispune punerea în mișcare a acțiunii penale față de suspect, care dobândește calitatea de inculpat. Punerea în mișcare a acțiunii penale față de o persoană, știind că este nevinovată constituie infracțiunea de represiune nedreaptă, prev. de art. 283 al. 1 din Codul penal.

Organele de urmărire penală continuă administrarea probelor, iar în cazul în care se constată că acestea sunt apte să conducă la concluzia că fapta cercetată există, că a fost săvârșită de inculpat și că acesta răspunde penal, vor dispune trimiterea în judecată a inculpatului pentru comiterea infracțiunilor reținute în sarcina sa.[28]

Pe parcursul desfășurării urmăririi penale, după începerea urmăririi penale in rem, organele de urmărire penală sunt obligate să evalueze permanent și concomitent cu activitatea de  administrare de probe, dacă din acestea nu rezultă vreunul din cazurile prevăzute de art. 16 CPP, care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau exercitarea acesteia.

Potrivit art. 5 al. 2 teza I CPP „Organele de urmărire penală au obligația de a strânge și de a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului.”

În faza camerei preliminare, având în vedere obiectul acesteia[29], nu este posibilă administrarea de probe cu privire la obiectul probațiunii. Ca efect însă al deciziei Curții Constituționale nr. 641 din 11 noiembrie 2014 și în urma modificărilor legislative efectuate prin Legea 75/2016, judecătorul de cameră preliminară poate administra proba cu înscrisuri, la cerere sau din oficiu, pentru dovedirea nelegalității probelor administrate în faza de urmărire penală.

În cursul judecății, instanța administrează probe din oficiu numai în mod subsidiar, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale. Instanța administrează însă probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților[30].

Administrarea de probe în cursul judecății cunoaște o serie de particularități în funcție de procedura în care are loc judecata, respectiv procedura abreviată în cazul recunoașterii învinuirii sau procedura obișnuită. Astfel, în cazul recunoașterii învinuirii, când instanța a admis cererea inculpatului, judecata are loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți și de persoana vătămată, încuviințate de instanța de judecată. Ascultarea inculpatului în condițiile art. 375 al. 1 CPP nu reprezintă administrarea unui nou mijloc de probă în procesul penal, ci numai o condiție pentru îndeplinirea procedurii abreviate.

În cazul procedurii obișnuite, atunci când probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt contestate de către părți și persoana vătămată, acestea nu se mai readministrează în cursul cercetării judecătorești. Acestea sunt puse însă în dezbaterea contradictorie a părților, a persoanei vătămate și a procurorului și sunt avute în vedere de instanță la deliberare. Această procedură nu împiedică însă instanța de judecată să administreze din oficiu o anumită probă, în cazul în care apreciază că acest lucru este necesar pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.

De asemenea, în dinamica cercetării judecătorești, se poate releva o anumită probă ca fiind utilă fondului cauzei, astfel că procurorul, persoana vătămată și părțile pot cere inclusiv administrarea unor probe noi. Există însă și dreptul acestora de a renunța la anumite probe administrate în procedurile anterioare, când instanța poate dispune ca proba să nu mai fie administrată întrucât nu mai este necesar acest lucru. Instituirea unor reguli clare și precise cu privire la probatoriul administrat în cursul cercetării judecătorești, în condiții de oralitate și contradictorialitate, în mod nemijlocit în fața instanței de judecată și transparent, reprezintă garanții asigurate părților și persoanei vătămate pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, care să aibă ca finalitate aflarea adevărului.

În cursul judecății în apel, instanța poate readministra probele administrate la prima instanță, dar poate administra și probe noi, din oficiu sau la cererea procurorului, a părților sau a persoanei vătămate, în condițiile în care acestea sunt legale, concludente și utile cauzei și există posibilitatea materială de administrare.[31] În urma evaluării probelor administrate, instanța de apel poate da acestora o altă interpretare, putând ajunge la concluzii total opuse celor la care a ajuns prima instanță de judecată. În cazul în care prima instanță a pronunțat achitarea inculpatului, iar instanța de apel apreciază că s-ar impune condamnarea acestuia, este obligatorie administrarea declarațiilor pe care s-a întemeiat soluția de achitare, dispozițiile de la judecata în primă instanță referitoare la probele necontestate, administrarea din oficiu a acestor probe, administrarea unor probe noi sau cazurile în care este imposibilă administrarea probelor, aplicându-se în mod corespunzător.

Producerea, falsificarea ori ticluirea de probe nereale de către un organ de urmărire penală, un procuror sau un judecător, constituie infracțiunea de cercetare abuzivă, prevăzută de art. 280 al. 2 din Codul penal.

După cum rezultă din dispozițiile referitoare la administrarea probelor pe parcursul diferitelor faze ale procesului penal, această activitate procesuală constituie elementul central al procesului, pentru că numai în urma administrării întregului probatoriu, în condițiile strict prevăzute de lege, există certitudinea unor hotărâri judecătorești care reflectă adevărul și restabilesc ordinea socială.

Potrivit art. 100 al. 3 CPP „Cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii se admite ori se respinge, motivat, de către organele judiciare.”, ținând seama de legalitatea, relevanța, utilitatea și posibilitatea materială de administrare a probei. Dreptului părților și persoanei vătămate de a propune probe în procesul penal nu îi corespunde în mod corelativ obligația organelor judiciare de a admite toate probele propuse.

Potrivit art. 100 alin. (4) CPP „Organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe atunci când:
a) proba nu este relevantă în raport cu obiectul probațiunii din cauză;”
Organele judiciare resping administrarea unei probe pentru faptul că nu este relevantă în raport cu obiectul probațiunii, atunci când în mod obiectiv aceasta nu este aptă să aibă vreo influență asupra faptelor ce trebuie dovedite în procesul penal.

„b) se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă;”
Atunci când din probatoriul administrat în cauză rezultă suficiente probe cu privire la elementele ce compun obiectul probațiunii, propunerea de administrare a unei alte probe va fi respinsă ca fiind inutilă. În acest fel organele judiciare asigură și respectarea principiului rezolvării cauzelor într-un termen rezonabil.

„c) proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu;”
Faptele notorii sunt fapte ce nu trebuie dovedite în procesul penal, pentru care există dispensă de probă. Este vorba despre fapte evidente, cunoștințe generale ale oamenilor despre anumite stări, situații sau împrejurări.

„d) proba este imposibil de obținut;”
În contextul în care organele judiciare constată că în mod obiectiv o probă nu poate fi administrată vor respinge cererea de administrare a acesteia. Imposibilitatea poate fi evidentă sau poate rezulta în urma administrării altor probe.

„e) cererea a fost formulată de o persoană neîndreptățită;”
Părțile și persoana vătămată în procesul penal pot propune probe în latura penală sau civilă a cauzei, după caz, în funcție de interesul fiecăruia în cadrul raportului juridic penal. Apreciem însă că organele judiciare nu pot respinge, spre exemplu, o probă propusă de persoana vătămată în procesul penal, prin care aceasta încearcă să dovedească faptul că unul dintre inculpați nu a participat la comiterea infracțiunii a cărei victimă este. De asemenea, în contextul în care organele judiciare resping o probă pentru acest motiv (spre exemplu, atunci când denunțătorul formulează o cerere de probatoriu), acestea pot dispune administrarea probei din oficiu, atunci când proba este legală, utilă cauzei și poate fi administrată.

„f) administrarea probei este contrară legii.”
În cazul în care se propune ca o probă să fie administrată prin mijloace care încălcă dispoziții legale, aceasta va fi respinsă ca nelegală.

Potrivit jurisprudenței constante în materie a Curții europene a drepturilor omului admisibilitatea probelor intră în primul rând sub incidența normelor de drept intern și, în principiu, este sarcina instanțelor naționale să evalueze mijloacele de probă adunate de acestea. Refuzul nemotivat al organelor judiciare de a administra o probă propusă de una dintre părțile în procesul penal poate încălca dreptul acestora la un proces echitabil (atunci când este încălcată egalitatea armelor)  și poate înfrânge principiul prezumției de nevinovăție.[32]

Potrivit art. 5 al. 2 teza a II-a CPP „Respingerea sau neconsemnarea cu rea-credință a probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancționează conform dispozițiilor prezentului cod.”

Principiul loialității administrării probelor

Potrivit art. 101 CPP „(1) Este oprit a se întrebuința violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obține probe.
(2) Nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei. Interdicția se aplică chiar dacă persoana ascultată își dă consimțământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare.
(3) Este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acționează pentru acestea să provoace o persoană să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe.”

Loialitatea decurge din dreptul la un proces echitabil și implică o anumită „moralitate procedurală” a organelor de urmărire penală în activitatea de strângere a probelor aptă de a asigura credibilitatea actului de justiție și aflarea adevărului.[33]

În activitatea organelor judiciare, interdicția de a utiliza violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obține probe, are aplicabilitate practică în special în cazul organelor de urmărire penală, prin specificul atribuțiilor legate de strângerea probelor, fiind mai greu de imaginat cazuri în care instanța de judecată ar putea proceda în acest fel în procesul de administrare a unei probe. Încălcarea acestei inter­dicții constituie infracțiunea de cercetare abuzivă, prev. de art. 280 al. 1 din Codul penal sau cea de tortură, prev. de art. 282 din Codul penal. Nici o împrejurare excepțională sau ordinul superiorului ori al autorității publice nu poate justifica folosirea torturii, care presupune utilizarea unor mijloace de natură a provoca puternice suferințe fizice ori psihice.

Termenul „tortură” înseamnă orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice, fizice ori psihice, mai ales cu scopul de a obține de la această persoană sau de la o persoană terță informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferințe sunt aplicate de către un agent al autorității publice sau de orice altă persoană care acționează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimțământul expres sau tacit al unor asemenea persoane. Acest termen nu se referă la durerea ori suferințele rezultând exclusiv din sancțiuni legale, inerente acestor sancțiuni sau ocazionate de ele.[34]

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că există o încălcare a art. 3 din Convenția europeană prin aplicarea următoarelor tratamente în scopul obținerii de mărturisiri sau informații: spânzurătoarea palestiniană (suspendarea persoanei de mâinile legate la spate, ceea ce conduce la paralizia ambelor mâini cel puțin o perioadă mai lungă de timp) [Aksoy c. Turciei (1996)], violul [Aydin c. Turciei (1997)], aplicarea unui număr mare de lovituri și a altor forme de tortură [Dikme c. Turciei (2000), Selmouni c. Franței (1999)], combinarea mai multor tehnici violente de interogare: poziția de stres, dezorientarea prin aplicarea cagulei, expunerea la zgomot, privarea de somn, privarea de mâncare și băutură [Irlanda c. Regatului Unit (1978)], întrucât aplicate separat ar constitui tratament inuman.

Utilizarea acestor mijloace în scopul obținerii de probe aduce atingere nu numai respectului demnității umane, care constituie un principiu al aplicării legii procesual penale[35], dar și demnității justiției, într-un stat de drept care funcționează pe principiul preeminenței dreptului și al respectării legilor.

Simpla afirmație a părților sau a persoanei vătămate a folosirii în procesul penal unor mijloace de constrângere, a unor promisiuni sau îndemnuri în scopul obținerii de probe, nu poate conduce la înlăturarea probei. Cel care face o afirmație în fața unui organ de jurisdicție trebuie să o dovedească. (actori incumbit onus probandi)[36]

Deopotrivă, principiul loialității administrării probelor presupune și interdicția organelor judiciare de a folosi orice metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei, indiferent dacă persoana ascultată își dă consimțământul la aceasta, precum și interdicția organelor de urmărire penală de a provoca o persoană să săvârșească sau să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe.

În contextul specific al tehnicilor de investigare utilizate în combaterea traficului de droguri și a corupției, jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului este aceea că, deși utilizarea agenților sub acoperire poate fi tolerată, ea trebuie să fie supusă unor restricții și garanții clare. Nu poate fi justificată folosirea probelor obținute ca urmare a instigării poliției, deoarece acest lucru ar expune pe cel acuzat la riscul de a fi privat definitiv de un proces echitabil încă de la începutul anchetei.

Definiția instigării este dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea Ramanauskas contra Lituaniei din 5 Februarie 2008 și are următorul cuprins: „Instigarea poliției are loc în cazul în care ofițerii implicați – fie membri ai forțelor de securitate, fie persoane care acționează conform instrucțiunilor acestora – nu se limitează la anchetarea activității criminale într-o manieră pasivă în esență, ci exercită o astfel de influență asupra subiectului astfel încât să îl incite la săvârşirea unei infracţiuni care altfel nu ar fi fost săvârşită, cu scopul de a face posibilă stabilirea infracţiunii, şi anume de a oferi probe şi de a începe urmărirea penală.”

În cauza Morari contra Republicii Moldova din 8 martie 2016[37], Curtea europeană a  arătat că „Provocările organizate de poliție au loc atunci când ofițerii implicați – fie membrii forțelor de securitate, fie persoanele care acționează conform instrucțiunilor lor – nu se limitează doar la investigarea activității criminale într-o manieră pasivă, dar exercită asupra subiectului o influență de natură să-l determine la săvârșirea unei infracțiuni pe care în mod normal nu ar fi comis-o, cu scopul de a permite stabilirea infracțiunii, inclusiv să furnizeze probe și să facă posibilă acuzarea (vezi Ramanauskas, citat mai sus § 55). Principiul de mai sus a fost reflectat în cauzele Bannikova v. Rusia (no. 18757/06, § 47, 4 Noiembrie 2010) și în Veselov și alții contra Rusiei (nos. Hotărîrea Morari c. Republicii Moldova 6 23200/10, 24009/07 și 556/10, § 92, 2 Octombrie 2012) în care Curtea a atenționat că operațiunile sub acoperire necesită a fi executate într-o manieră pasivă, fără nicio presiune care l-ar determina pe reclamant la săvârșirea infracțiunii prin mijloace cum ar fi preluarea inițiativei de a contacta reclamantul, reînnoirea ofertei în pofida refuzului inițial, încurajare insistentă, promisiunea de avantaje financiare cum ar fi creșterea prețului peste medie, sau apelarea la compasiunea reclamantului.”

În cauza Pătrașcu contra României din 14 februarie 2017[38], Curtea europeană a analizat existența provocării în funcție de următoarele criterii: un criteriu substanțial al provocării și un criteriu al procedurii urmate în cazul în care s-a invocat provocarea.

În ceea ce privește primul criteriu, al analizei existenței materiale a provocării, s-a reținut că trebuie să se stabilească dacă infracțiunea ar fi fost săvârșită fără intervenția autorităților. Pentru a decide dacă ancheta a fost „în esență pasivă”, vor fi examinate motivele care stau la baza operațiunii sub acoperire și conduita autorităților care o desfășoară. De asemenea, se va avea în vedere existența unor suspiciuni obiective conform cărora reclamantul a fost implicat anterior în activități criminale sau a fost predispus la săvârșirea unei infracțiuni. Orice informații preliminare privind intenția criminală preexistentă să fie verificabile.

În legătură strânsă cu criteriul de suspiciune obiectivă se pune problema punctului în care autoritățile au lansat operațiunea sub acoperire, adică dacă agenții sub acoperire doar „s-au alăturat” acțiunilor infracționale sau le-au instigat. În cazul în care autoritățile susțin că au acționat în baza informațiilor primite de la o persoană fizică, Curtea face o distincție între o plângere individuală și informații provenind de la un colaborator sau informator al poliției. Este esențial în fiecare caz să se stabilească dacă fapta penală era deja în curs în momentul în care sursa a început să colaboreze cu poliția.

În afară de cele menționate, în funcție de circumstanțele unui anumit caz, se poate considera, de asemenea, ca fiind un indicator al activității sau intenției criminale preexistente: familiaritatea demonstrată a solicitantului cu prețurile actuale ale medicamentelor și capacitatea de a obține droguri și câștigul său pecuniar din tranzacție.

În ceea ce privește al doilea criteriu de care trebuie ținut cont în analiza provocării, criteriul procedurii urmate în cazul în care s-a invocat provocarea, s-a reținut că trebuie examinat modul în care instanțele naționale au tratat plângerea reclamantului în ceea ce privește instigarea sa. În cazurile în care lipsa dezvăluirii dosarelor sau controversa interpretării evenimentelor de către părți împiedică Curtea să stabilească cu suficientă certitudine dacă reclamantul a fost supus la instigarea poliției, aspectul procedural ar putea deveni decisiv. Este de datoria procurorului să demonstreze că nu există nicio incitare, în condițiile în care acuzațiile inculpatului să nu sunt pe deplin improbabile. În absența unor astfel de probe, este sarcina autorităților judiciare de a examina faptele cazului și de a lua măsurile necesare pentru a descoperi adevărul, pentru a determina dacă există vreun fel de incitare.

Curtea a hotărât că, atunci când un inculpat afirmă că a fost incitat să comită o infracțiune, instanțele penale trebuie să efectueze o examinare atentă a materialelor din dosar, deoarece, pentru ca procesul să fie echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție, toate dovezile obținute ca urmare a instigării poliției trebuie să fie excluse. Acest lucru este valabil în special atunci când operațiunea poliției a avut loc fără un cadru legal suficient sau cu garanții adecvate. Orice formă de procedură urmează instanțele naționale, Curtea cere ca aceasta să fie contradictorie, amănunțită, cuprinzătoare și concludentă cu privire la problema capturării. În ceea ce privește principiile procedurilor contradictorii și egalității armelor, Curtea a constatat că aceste garanții sunt indispensabile pentru determinarea unei afirmații de provocare, în special în contextul nedivulgării informațiilor de către autoritățile de investigare. Domeniul de aplicare al revizuirii judiciare trebuie să includă motivele pentru care a fost înființată operațiunea sub acoperire, amploarea implicării poliției în infracțiune și natura oricărei incitări sau presiuni la care a fost supus reclamantul. De exemplu, s-a constatat că o procedură de excludere a probelor îndeplinește aceste criterii. Ca regulă generală, Curtea impune ca agenții sub acoperire și alți martori care pot depune mărturie cu privire la chestiunea incitării să fie audiați în mod nemijlocit de către instanță, în prezența apărării sau, cel puțin, să se prezinte motive detaliate pentru imposibilitatea de a face acest lucru.

Utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală și a colaboratorilor, precum și participarea autorizată a acestora la anumite activități, sunt prevăzute de art. 148 CPP, respectiv 150 CPP. Aceste tehnici speciale de cercetare pot fi folosite numai în condițiile impuse imperativ de aceste texte normative, în cazul unor infracțiuni cu un grad ridicat de pericol abstract.

Excluderea probelor obținute în mod nelegal

Potrivit art. 102 CPP „(1) Probele obţinute prin tortură, precum şi probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal.
(2) Probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.
(3) Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei.
(4) Probele derivate se exclud dacă au fost obţinute în mod direct din probele obţinute în mod nelegal şi nu puteau fi obţinute în alt mod.”

Probele obținute prin recurgerea la tortură, precum și probele derivate din acestea (indiferent dacă probele derivate au fost administrate în mod legal), nu pot fi folosite în nici o situație în procesul penal, acestea urmând a fi excluse în mod automat, indiferent de constatarea vreunei vătămări. Utilizarea unor astfel de mijloace va fi analizată sub aspectul încălcării dreptului garantat de art. 3 („interzicerea torturii”) din Convenția europeană.

Sancțiunea obținerii în mod nelegal a probelor este sancționată cu imposibilitatea folosirii acestora în procesul penal. Aceasta nu este o imposibilitate absolută, astfel că probele considerate ca fiind obținute în mod nelegal nu sunt înlăturate în mod automat[39], urmând ca acestea să fie analizate de judecătorul de cameră preliminară, în funcție de sancțiunea care intervine, respectiv nulitatea relativă sau absolută. Sancțiunea excluderii probelor este deci subsecventă constatării nulității actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea probelor ori prin care acestea au fost administrate.

În Decizia nr. 383 din 27 mai 2015[40], Curtea Constituțională a constatat că o probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei. Or, nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. Aceasta deoarece nulităţile, aşa cum sunt ele reglementate la art. 280 – 282 din Codul de procedură penală, privesc doar actele procedurale şi procesuale, adică mijloacele de probă şi procedeele probatorii, şi nicidecum probele în sine, care nu sunt decât elemente de fapt. Prin urmare, este firească aplicarea regimului nulităţilor, conform art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, doar actelor prin care s-a dispus sau s-a autorizat proba sau actelor prin care s-a administrat aceasta. Doar aceste acte pot fi lovite de nulitate absolută sau relativă, aceasta din urmă presupunând o încălcare a drepturilor unui participant la procesul penal, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin excluderea probei astfel obţinute din procesul penal. Aşadar, Curtea a apreciat că art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă. Cele două alineate nu reglementează instituţii diferite, ci presupun întotdeauna aplicarea regimului nulităţilor în materia probaţiunii, aşa cum este acesta reglementat la art. 280 – 282 din Codul de procedură penală, iar rezultatul nulităţii actelor, respectiv a mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii, determină imposibilitatea folosirii probelor în proces.

Probele derivate[41] din probele obținute în mod nelegal nu vor fi excluse în mod automat din probatoriul administrat, judecătorul de cameră preliminară urmând a analiza legătura acestora cu probele din care provin și posibilitatea obținerii lor în alt mod. Astfel, în cazul în care se constată că există o legătură directă și necesară între probele obținute sau administrate în mod nelegal, cu privire la care s-a dispus excluderea (ca urmare a constatării nulității actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea probelor ori prin care acestea au fost administrate) și probele derivate, judecătorul de cameră preliminară va constata și nulitatea actelor subsecvente prin care s-a dispus sau autorizat administrarea probelor ori prin care acestea au fost administrate și va dispune excluderea acestor probe.

După cum se arată în doctrină[42], probele derivate nu sunt excluse dacă:
(i) legătura dintre proba administrată ilegal și probele administrate ulterior legal este marginală, adică legătura de cauzalitate a devenit așa de atenuată încât a disipat nelegalitatea;
(ii) dacă proba ulterioară putea fi obținută și prin alte mijloace legale, diferite de proba inițial administrată ilegal (dintr-o sursă independentă);
(iii) dacă proba ulterior administrată, chiar dacă este legată de proba inițial administrată în mod nelegal, ar fi fost în mod inevitabil descoperită ulterior prin mijloace legale.

Având în vedere obiectul camerei preliminare[43], probele care nu au fost excluse sau actele de urmărire penală menținute cu ocazia verificării în camera preliminară nu mai pot fi excluse în etapa judecății.

Aprecierea probelor

Potrivit art. 103 CPP „(1) Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.
(2) În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.
(3) Hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi.”

Codul de procedură penală nu instituie o ierarhie a probelor care pot fi administrate în cursul procesului penal. Valoarea acestora nu este stabilită de lege, ci este supusă liberei aprecieri a organelor judiciare, după evaluarea de către acestea a tuturor probelor administrate. Acest proces este unul sistematic și continuu, plecând din faza urmăririi penale, când procurorul verifică și apreciază probatoriul administrat de către organele de cercetare penală, continuând în faza judecății, când instanța, readministrând probele administrate de către organele de urmărire penală sau administrând probe noi, poate da o apreciere proprie probatoriului, terminându-se în fața instanței de apel, care, după ce controlează modul de stabilire a faptelor de către prima instanță pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, putând readministra probele administrate la prima instanță sau putând administra probe noi, poate da motivat o nouă apreciere probelor.

Decizia instanței de judecată asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului trebuie să fie motivată, cu trimitere la toate probele evaluate, inclusiv cele administrate în faza urmăririi penale[44]. De asemenea, instanța de judecată trebuie să motiveze reținerea anumitor probe și înlăturarea altora, putând considera relevante și convingătoare numai anumite probe, indiferent de numărul și natura acestora față de probele înlăturate[45]. Convingerea instanței asupra realității situației de fapt se formează prin examinarea și coroborarea fiecărei probe în raport cu restul probelor, numai în măsura în care acestea ajută la aflarea adevărului.[46] Decizia luată trebuie să fie însă bazată pe raționamente logico-juridice, astfel încât indiferent de probele reținute să confirme o situație clară, de necombătut.

Cu privire la probele în baza cărora instanța de judecată poate dispune o soluție de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau amânare a aplicării pedepsei, doctrina de specialitate menționează un anumit standard al probei și anume standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă.[47]

Pe bună dreptate, se susține faptul că standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă nu cere existența unei certitudini absolute în determinarea vinovăției inculpatului cu privire la infracțiunea reținută în sarcina sa, însă trebuie să se afle în proximitatea acestei certitudini, în scopul garantării eficiente a prezumției de nevinovăție.

După administrarea întregului probatoriu și evaluarea acestuia, orice îndoială a organelor judiciare în formarea convingerii cu privire răspunderea penală a acuzatului pentru infracțiunea comisă, se interpretează în favoarea acestuia. Principiul „in dubio pro reo”, consacrat în art. 4 al. 2 CPP, reprezintă un complement al prezumției de nevinovăție, în strânsă legătură cu atribuțiile organelor judiciare legate de aflarea adevărului în procesul penal. Respectarea acestui principiu este obligatorie, fiind necesară în vederea evitării producerii unor erori judiciare. Dacă în urma evaluării întregului probatoriu administrat în mod legal și loial, rezultă în mod obiectiv dubii, îndoieli rezonabile cu privire la vinovăția acuzatului, organele judiciare sunt obligate să dispună, după caz, clasarea cauzei sau achitarea inculpatului. Aprecierea probelor de către organul de urmărire penală nu prejudecă procesul penal, ci determină modul de finalizare a urmăririi penale.[48]

Analiza standardului probei dincolo de orice îndoială a fost efectuată și de Curtea Constituțională în Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial  nr. 323 din 27 aprilie 2016, referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală. În această decizie Curtea a analizat conformitatea cu prevederile Constituției (în aspectele referitoare la statul de drept, la principiul supremației legii și la dreptul la un proces echitabil) a standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, în aprecierea instanței de judecată asupra existenței faptei, a îndeplinirii elementelor constitutive ale infracțiunii și a săvârșirii acesteia de către inculpat.

Astfel, Curtea Constituțională a constatat că tocmai dispozițiile legale contestate referitoare la dispunerea condamnării doar atunci când acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă conferă procedurii caracterul echitabil, deoarece, pe lângă faptul că, potrivit art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului/inculpatului, principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existența unor mijloace compensatorii care să asigure existența unui echilibru suficient între acuzare și apărare.

Curtea mai reține că standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă își are originea în modul de reglementare a sistemului probator, referitor la care doctrina identifică două orientări majore: cea a capacității probelor de a convinge, respectiv de a conduce la formarea convingerii intime a judecătorului aflat în situația de a soluționa o cauză penală, orientare specifică sistemului de drept continental,  și cea a capacității probelor de a demonstra vinovăția, dincolo de orice îndoială rezonabilă, specifică sistemului de drept anglo-saxon și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Preluarea în sistemul continental a standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, specific sistemelor adversariale, este rezultatul tendinței de obiectivizare a standardului convingerii intime a judecătorului care, în esența sa, presupune un grad apreciabil de subiectivitate. Acest standard poate fi pe deplin înțeles doar prin raportare la standardul in dubio pro reo, care, la rândul său, constituie o garanție a prezumției de nevinovăție și reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat la art. 5 din Codul de procedură penală, este aplicat în materia probațiunii. El se referă la aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susținerea vinovăției celui acuzat conțin o informație îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția făptuitorului, în legătură cu fapta imputată, instanțele judecătorești nu își pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine și, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăției acuzatului și să îl achite.

Așa fiind, standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă din cuprinsul dispozițiilor art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală constituie o garanție procesuală a aflării adevărului și, implicit, a dreptului la un proces echitabil. De asemenea, acest standard asigură respectarea prezumției de nevinovăție până la momentul asumării de către judecător a convingerii cu privire la vinovăția inculpatului, dincolo de orice îndoială rezonabilă, asumare concretizată prin pronunțarea hotărârii judecătorești de condamnare.

Hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi.

Această prevedere expresă în capitolul referitor la regulile generale în ceea ce privește probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii, care nu exista în vechea reglementare, are rolul de a asigura și de a garanta dreptul la un proces echitabil persoanelor acuzate de comiterea unor fapte penale, având în vedere dezechilibrul care s-ar putea crea în această situație între acuzare și apărare, prin încălcarea principiului egalității armelor. Folosirea acestor declarații nu este interzisă în procesul de apreciere a probatoriului, însă valoarea acestora este condiționată, pe de o parte de coroborarea acestora cu alte probe directe sau indirecte suficient de puternice de vinovăție, iar pe de altă parte de obligația organelor judiciare de a oferi posibilitatea acuzatului să combată aceste probe în mod eficient, de pildă prin posibilitatea adresării de întrebări acestei persoane, referitoare la depoziția făcută.

În legătură cu noțiunile de „investigator sub acoperire” și „colaborator”, acestea trebuie înțelese prin raportare la prevederile art. 148 al. 4 și 10 din CPP[49]. Potrivit art. 148 al. 8 CPP, investigatorul sub acoperire și colaboratorul acestuia pot fi audiați ca martori în cadrul procesul penal, în aceleași condiții ca și martorii amenințați. Întrucât dispozițiile menționate nu fac deosebire între investigatorii acoperiți și cei cu identitate reală, apreciem că valoarea probatorie a declarațiilor acestora în procesul penal este identică, fiind deci condiționată de caracterul exclusiv sau determinant al acestora. Potrivit art. 150 al. 6 CPP, investigatorul cu identitate reală, care a desfășurat activitățile autorizate, poate fi audiat ca martor în cadrul procesului penal, cu respectarea dispozițiilor privind audierea martorilor amenințați, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară. Rezultă din aceste dispoziții faptul că audierea investigatorilor și colaboratorilor nu este obligatorie în procesul penal, însă în cazul în care se consideră că audierea lor este necesară, aceasta se va putea face cu asigurarea protecției lor, prin audierea ca martori amenințați[50]. Apreciem că și actele întocmite de investigatorii sub acoperire sau cu identitate reală, respectiv procese-verbale, reprezintă mijloace de probă condiționate, putând fi avute în vedere în procesul de apreciere a probelor ca și declarațiile date de aceștia.

Cu privire la noțiunea de „martori protejaţi”, întrucât legiuitorul nu a dat acestora o definiție, apreciem că trebuie luată în considerare jurisprudența bogată a Curții Europene a Drepturilor Omului în acest domeniu, care include în această categorie și persoanele vătămate care sunt audiate cu asigurarea protecției. Instanța europeană face referire la martorii anonimi, având în vedere în acest caz persoanele care au fost audiate cu protejarea identității sau prin includerea acestora în programe speciale de protecție.

Cu privire la expresia „în măsură determinantă”, aceasta trebuie înțeleasă în contextul unui standard impus instanțelor de judecată în procesul de apreciere al probelor, în sensul că acestea nu se pot baza în mod hotărâtor pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi, care deși nu sunt furnizează probe obținute nelegal sau neloial, totuși creează un real dezechilibru între acuzare și apărare, având în vedere specificul acestor probe. În contextul existenței în procesul penal a acestor mijloace de probă, instanțele trebuie să țină cont de probele furnizate de acestea la stabilirea vinovăției inculpatului, însă trebuie să le acorde o atenție sporită și să ofere apărării mijloace procedurale eficiente de a le combate, spre exemplu, prin administrarea lor în condiții de contradictorialitate[51].  În contextul în care aceste declarații au un aport probatoriu semnificativ instanțele de judecată trebuie să confere apărării mijloace procedurale de contrabalansare, care să înlăture eventualele dubii cu privire la elemente de fapt pe care tind să le dovedească. De asemenea, instanțele de judecată trebuie să țină cont la analizarea acestor declarații de procedura penală în ansamblul său, aceasta incluzând și faza urmăririi penale.

Deși situația martorilor protejați nu este similară cu cea a martorilor absenți, Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată că aceasta nu este diferită în principiu, în condițiile în care reprezintă aceleași dezavantaje pentru apărare. Prin urmare, jurisprudența dezvoltată în legătură cu aprecierea probelor rezultate din declarațiile martorilor absenți trebuie avută în vedere și în situația martorilor anonimi, a investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor.

În practica recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Al-Khawaja și Tahery contra Regatului Unit, a fost stabilită o analiză în trei pași a compatibilității procedurii în care se administrează probe ale unor martori absenți, cu prevederile art. 6 parag. (1) și (3) lit. d) din Convenția europeană.[52] Acești trei pași se află în  interdependență și, numai evaluați împreună, fără o anumită ordine prestabilită, conduc la o concluzie în ceea ce privește caracterul echitabil al procedurii în ansamblul său.

Această hotărâre, aplicată și dezvoltată ulterior în cauza Schatschaschwili c. Germaniei, reprezintă un reper pentru organele judiciare atât cu privire la aprecierea probelor care provin din declarații ale investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor, în sensul autonom folosit de Curte, cât și cu privire la procedura de urmat în cazul în care sunt administrate și apreciate aceste probe, pentru asigurarea dreptului la un proces echitabil, în toate componentele sale, conform art. 6 parag. (1) și (3) lit. d) din Convenția europeană.


[1] Nediferențierea probelor și mijloacelor de probă în funcție de fazele și etapele procesului penal asigură unitatea și continuitatea acestuia, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive.
[2] Art. 5 CPP „Aflarea adevărului. (1) Organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului. (2) Organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. Respingerea sau neconsemnarea cu rea-credinţă a probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancţionează conform dispoziţiilor prezentului cod.”
[3] DCC nr. 383 din 27 mai 2015, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (2) şi ale art. 342 – 346 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial  nr. 535 din 17 iulie 2015; în același sens, Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Partea generală, Universul Juridic, 2008.
[4] Vechiul CPP conținea o enumerare limitativă a mijloacelor de probă. Anterior modificării CPP prin Legea 141/1996 era consacrat același principiu al libertății probelor prin expresia „orice ale mijloace neoprite de lege” la care însă legiuitorul a renunțat.
[5] Grigore Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, 2013, op. cit. pag. 283.
[6] Spre exemplu, în cazul săvârșirii unei infracțiuni de deținere ilegală de droguri în vederea consumului propriu fără drept, proba este faptul deținerii în mod nelegal de către o persoană de droguri în vederea consumului propriu, mijlocul de probă este reprezentat după caz, de procesul verbal de percheziție corporală sau de percheziție domiciliară, de declarația suspectului/inculpatului, de raportul de constatare-tehnico științifică, de declarațiile unor martori, iar procedeul probatoriu îl reprezintă efectuarea percheziției corporale sau domiciliare, ascultarea suspectului/inculpatului, efectuarea constatării tehnico-științifice de către experți, ascultarea martorilor.
[7] Procedeele probatorii sunt reglementate în Cod de procedură penală, Titlul IV al Părții generale, Capitolele II – IX.
[8] Grigore Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, 2013, op. cit. pag. 285.
[9] Art. 225 alin. (4) CPP „Soluţionarea propunerii de arestare preventivă se face numai în prezenţa inculpatului, în afară de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu se prezintă sau nu poate fi adus în faţa judecătorului.”
[10] M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală, Editura C.H. Beck, Ediția 4, op. cit. pag. 267.
[11] Potrivit art. 288 CPP, sesizarea organelor de urmărire penală cu privire la săvârșirea unei infracțiuni se face prin plângere, denunț sau sesizare din oficiu.
[12] Art. 292 CPP „Organul de urmărire penală se sesizează din oficiu dacă află că s-a săvârşit o infracţiune pe orice altă cale decât cele prevăzute la art. 289 – 291 şi încheie un proces-verbal în acest sens.”
[13] Pe larg, în M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală, Editura C.H. Beck, Ediția 4, 2017, pag. 268-270; Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Universul Juridic, 2008, pag. 432-439; Grigore Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, 2013, pag. 284-287.
[14] Art. 100 al. (1) CPP „În cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere.”
[15] Grigore Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, 2013, pag. 291, „În primul rând, o singură probă indirectă dovedeşte un singur fapt probator, or, acesta poate fi doar în relaţie întâmplătoare cu faptul principal; de exemplu, duşmănia din­tre victimă şi inculpat, luată izolat, nu poate să convingă că acesta a comis omo­rul; de aceea, în probaţiunea cu probe indirecte, întotdeauna sunt necesare mai multe probe indirecte. În al doilea rând, inte­resează nu atât numărul probelor indirecte, ci ansamblul lor, fiecare probă indirectă urmând a se încadra într-o înlănţuire de probe indirecte, astfel încât înlăturarea unei singure probe indirecte ca ine­xactă atrage destrămarea înlănţuirii lor. În al treilea rând, este ne­cesar ca ansamblul probelor indirecte să conducă la o singură concluzie cu privire la existenţa faptului principal (X a ucis pe Y). Când concluzia este alternativă (Y a fost ucis fie de X, fie de Z), probe­le indirecte nu pot atrage o condamnare şi trebuie continuată proba­ţiunea până ce rămâne o singură versiune.”
[16] I.C.C.J, Secția penală, Decizia nr. 6978/2004 în Codul de procedură penală adnotat, Luciana Mera, Lucia Rog, Lia Savonea, Remus Budăi, Editura C.H. Beck, 2008, pag. 241-242.
[17] Art. 19 alin. 1 CPP „Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.”
[18] M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală, Editura C.H. Beck, Ediția 4, op. cit. pag. 278.
[19] Art. 20 alin. 2 CPP „Constituirea ca parte civilă se face în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază.”
[20] Art. 20 alin. 2 CPP ”Constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătoreşti. Organele judiciare au obligaţia de a aduce la cunoştinţa persoanei vătămate acest drept.”; Art. 374 al. 3 CPP „Preşedintele … pune în vedere persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti.”
[21] Art. 23 alin. (11) din Constituția României „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată.”; Art. 4 alin. 1 CPP „Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.”
[22] I.C.C.J, Secția penală, Decizia nr. 1321/2006 în Codul de procedură penală adnotat, Luciana Mera, Lucia Rog, Lia Savonea, Remus Budăi, Editura C.H. Beck, 2008, pag. 253.
[23] CEDO, Secția III, Hotărârea Telfner contra Austriei, 20 martie 2001, 33501/96, „A impune unei persoane să își probeze nevinovăția este contrar prezumției de nevinovăție.”; CEDO, secţia I, Hotărârea Capeau c. Belgia, 13 ianuarie 2005, 42914/98 „Prezumţia de nevinovăţie interzice inversarea sarcinii probei, indiferent dacă este vorba de o procedură pe fond, ori una accesorie.”
[24] M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală, Editura C.H. Beck, Ediția 4, pag. 281.
[25] M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală, Editura C.H. Beck, Ediția 4, op. cit. pag. 272.
[26] Potrivit art. 288 al. 1 CPP, sesizarea organelor de urmărire penală are loc prin denunț, prin plângere, prin actele încheiate de organele de constatare sau prin sesizarea din oficiu.
[27] Excepție face cazul prevăzut de art. 111 al. 9 CPP, când declarația persoanei vătămate constituie mijloc de probă chiar dacă a fost administrată înainte de începerea urmăririi penale.
[28] Art. 283 al. 1 CP – Represiunea nedreaptă – „Fapta … de a trimite în judecată o persoană, știind că este nevinovată, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani și interzicerea dreptului de a ocupa o funcție publică.”
[29]  Art. 342 CPP „Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.”
[30] Art. 374 al. 3 CPP „Preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe.”
[31] Art. 420 al. 5 CPP „Instanţa de apel poate readministra probele administrate la prima instanţă şi poate administra probe noi, în condiţiile art. 100.”; art. 428 alin. 8 CPP „Instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a oricăror probe administrate în faţa instanţei de apel.
[32] Hotărârea din 8  ianuarie 2013 a Curții Europene a Drepturilor Omului, publicată în Monitorul Oficial nr. 350 din 13 iunie 2013, cauza Bucur și Toma împotriva României, „Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, înglobează, printre altele, dreptul părților din proces de a prezenta observațiile pe care le consideră relevante pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unor drepturi concrete și efective (Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, pct. 33, seria A nr. 3), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt cu adevărat „înțelese”, adică examinate cu atenție de instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică în special în sarcina „instanței” obligația de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și probelor propuse de părți, cu excepția cazului în care se apreciază relevanța acestora [Perez împotriva Franței (MC), nr. 47.287/99, pct. 80, CEDO 2004-I, si Van de Hurk împotriva Olandei, 19 aprilie 1994, pct. 59, seria A nr. 288].”
[33] M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală, Editura C.H. Beck, Ediția 4, op. cit. pag. 288.
[34] Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată la New York la 10 decembrie 1984, la care România a aderat prin Legea nr. 19 din  9 octombrie 1990.
[35] Art. 11 al. 1 CPP – Respectarea demnității umane și a vieții private – „Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnității umane.”
[36] Susținerile formulate în cadrul apelului în sensul că organul de urmărire penala a recurs la acte de cercetare abuzivă, prin aceea ca a făcut promisiuni pentru un tratament penal mai ușor, în scopul obținerii mărturisirii, alternativ cu amenințări, chiar violențe de natură psihică, nu au fost dovedite, neputându-se constata existența vreunui motiv de nulitate, prevăzut de art. 197 C.proc.pen. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1386/2004]; Față de prevederile art. 63 si art. 69 C.proc.pen., conform cărora probele nu au valoare mai dinainte stabilită în raport cu faza procesuală în care au fost administrate, cât timp recurentul a relatat împrejurări de fapt ce nu puteau fi cunoscute decât prin percepere directă, cât timp nu s-a invocat ori probat că recunoașterea a fost smulsă, în condițiile art. 68 C.proc.pen., iar în apel el a criticat exclusiv cuantumul pedepselor aplicate, rezultă că nu există temei legal pentru înlăturarea declarațiilor inițiale, retractate în al treilea grad de jurisdicție. [C.A. Ploiesti, s. pen. si pentru cauze cu minori si de familie, dec. nr. 54/R/1999, CPJ 1999, p. 112] în Codul de procedură penală adnotat, Luciana Mera, Lucia Rog, Lia Savonea, Remus Budăi, Editura C.H. Beck, 2008, pag. 257-258.
[37] A se vedea aici.
[38] A se vedea aici.
[39] Excepție fac probele obținute prin tortură, (art. 102 al. 1 CPP), probele obținute cu încălcarea confidențialității contactului între suspectul sau inculpatul reținut sau arestat și avocatul său (art. 89 al. 2 CPP), probele rezultate din procedeul examinării fizice dispuse de procuror în ipoteza în care suspectul sau inculpatul nu și-a manifestat acordul pentru examinare dacă judecătorul de drepturi și libertăți dispune respingerea cererii de validare a procedeului probator și infirmarea acestuia (art. 190 al. 5 CPP).
[40] A se vedea aici.
[41] Excluderea probelor derivate, expres prevăzută de art. 102 al. 4 CPP, consacră dezbaterile doctrinale cu privire la „efectul la distanță” al probelor nelegale sau „fructele pomului otrăvit” (fruits of the poisonous tree).
[42] M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală, Editura C.H. Beck, Ediția 4, op. cit. pag. 931.
[43] Art. 342 CPP „Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.”
[44] Înlăturarea nejustificată de către instanță a declarațiilor date de martori în faza de urmărire penală doar pe considerentul că martorii audiați în instanță nu și-au menținut declarațiile inițiale, în Codul de procedură penală adnotat, Luciana Mera, Lucia Rog, Lia Savonea, Remus Budăi, Editura C.H. Beck, 2008, pag. 289.
[45] Probe contradictorii. Motivarea înlaturarii probelor considerate nerelevante. Dacă probele sunt contradictorii, instanța poate sa rețină pe unele ca fiind expresia adevărului, cu obligația de a motiva înlăturarea celorlalte. Indiferent de numărul și natura probelor administrate în cauză, pentru stabilirea adevărului nu se face o paritate a lor. Din ansamblul probelor administrate într-o cauza este posibil ca doar una sau unele sa confirme concluzia ca inculpatul este autorul faptei, restul probelor putând fi nerelevante sau neconvingătoare. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 6978/2004 în Codul de procedură penală adnotat, Luciana Mera, Lucia Rog, Lia Savonea, Remus Budăi, Editura C.H. Beck, 2008, pag. 242.
[46] I.C.C.J, Secția penală, decizia nr. 1339/2003 în Codul de procedură penală adnotat, Luciana Mera, Lucia Rog, Lia Savonea, Remus Budăi, Editura C.H. Beck, 2008, pag. 245.
[47] M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală, Editura C.H. Beck, Ediția 4.
[48] Decizia Curții Constituționale nr. 324/2004 în Codul de procedură penală adnotat, Luciana Mera, Lucia Rog, Lia Savonea, Remus Budăi, Editura C.H. Beck, 2008, pag. 231.
[49] Art. 148 al. 4 și 10 din CPP „(4) Investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din cadrul poliţiei judiciare. În cazul investigării infracţiunilor contra securităţii naţionale şi infracţiunilor de terorism pot fi folosiţi ca investigatori sub acoperire şi lucrători operativi din cadrul organelor de stat care desfăşoară, potrivit legii, activităţi de informaţii în vederea asigurării securităţii naţionale.”; „10) În situaţii excepţionale, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1), iar folosirea investigatorului sub acoperire nu este suficientă pentru obţinerea datelor sau informaţiilor ori nu este posibilă, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate autoriza folosirea unui colaborator, căruia îi poate fi atribuită o altă identitate decât cea reală.”
[50] CPP, art. 125-129, paragraful 1. Protecția martorilor amenințați.
[51] Doorson c. Olanda. Declarații anonime în Codul de procedură penală adnotat, Luciana Mera, Lucia Rog, Lia Savonea, Remus Budăi, Editura C.H. Beck, 2008, pag. 298.
[52] a. dacă există un motiv întemeiat pentru absența martorului și, prin urmare, pentru admiterea declarației acestuia care nu s-a făcut în ședință publică; b. dacă declarația martorului absent constituie o probă exclusivă sau determinantă în condamnarea inculpatului; c. dacă au existat suficiente elemente de contrabalansare, printre care și garanții procedurale puternice, pentru a compensa dificultățile create apărării prin admiterea declarației și pentru a asigura în fiecare proces, analizat în ansamblu, echitatea procedurii așa cum aceasta este înțeleasă în art. 6 parag. 1 și 3 lit. d) din Convenție; Pe larg, cu privire la testul Al-Khawaja în M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală, Editura C.H. Beck, Ediția 4, pag. 306-307.


Procuror Ilie-Adrian Ghirdoveanu 
Procuror Florian Hărăboiu

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate