Contractul de finanţare a procesului de către un terţ/Third party funding din perspectiva dreptului românesc

Marius Stanciu

1. Definirea conceptului

O definiție a conceptului de third party funding/contract de finanțare a unui proces nu este unanim acceptată, chestiune explicabilă având în vedere multitudinea de forme sub care poate apărea în practică.

În Marea Britanie, conceptul de third party funding a fost definit ca „finanțarea acțiunilor în instanță de către întreprinderile comerciale în schimbul unui procent din câștiguri”[1]. În Hong Kong, contractul de finanţare a procesului de către un terţ a fost prezentat, în contextul arbitrajului, „ca un aranjament prin care se prevede că terțul finanțator va plăti părții finanțate costurile legale și alte costuri ale arbitrajului, în schimbul unui procent din câștig sau al oricărui alt beneficiu financiar din arbitraj”[2].

Apreciez că am putea defini conceptul de third party funding ca un contract „prin care un terţ, de regulă o întreprindere specializată, care este străin de litigiu, plăteşte toate sau o parte din cheltuielile clientului său (reclamant sau pârât), pe care le presupune procesul, în schimbul unui procent din câştigul obţinut de client prin hotărârea judecătorească/hotărârea arbitrală sau prin înţelegerea părţilor (settlement)”[3]. Astfel, dacă partea care a fost finanţată pierde procesul, finanţatorul nu obține niciun beneficiu în urma demersului, pierzând investiţia făcută. Când cel finanţat câştigă, finanţatorul primeşte, conform contractului de finanțare a procesului încheiat, un procent din câştig, care variază de la caz la caz. În general, reclamanții sunt cei care recurg la acest contract de finanțare. Este posibil ca și pârâții să fie interesați de acest mecanism, în cazul în care formulează cerere reconvențională, invocând astfel, la rândul lor, o pretenție proprie, aptă de a le aduce un beneficiu patrimonial.

2. Distincție față de instituții similare

Contractul de finanțare a procesului se distinge faţă de împrumutul încheiat pentru acoperirea cheltuielilor unui proces[4]. Spre deosebire de împrumut, care trebuie restituit, indiferent de soarta procesului, adică indiferent dacă împrumutatul câştigă sau pierde, în contextul contractului de finanțare a procesului, finanţatorul primeşte procentul din câştig, aşa cum au convenit părţile, dar numai dacă cel finanţat câştigă procesul.

De asemenea, contractul de finanțare a procesului trebuie delimitat și față de vânzarea de drepturi litigioase. Astfel, în timp ce în cazul vânzării de drepturi litigioase, cumpărătorul dreptului ar trebui să devină parte în proces și să continue judecata, în cazul contractului de finanțare a procesului, finanțatorul nu devine parte în cadrul litigiului, ci partea finanțată pornește și continuă judecata, finanțatorul având doar drept de creanță împotriva părții finanțate, în caz de succes.

Legat de vânzarea drepturilor litigioase, art. 39 alin. (1) C. pr. civ. prevede că „[d]acă în cursul procesului dreptul litigios este transmis prin acte între vii cu titlu particular, judecata va continua între părţile iniţiale.” Alin. (2) al aceluiași articol prevede, printre altele, că „succesorul cu titlu particular este obligat să intervină în cauză, dacă are cunoştinţă de existenţa procesului, sau poate să fie introdus în cauză, la cerere ori din oficiu”[5]. În fine, alin. (3) conchide că „[h]otărârea pronunţată contra înstrăinătorului […] va produce de drept efecte şi contra succesorului cu titlu particular şi va fi întotdeauna opozabilă acestuia din urmă.” Astfel, poate apărea situația interesantă în care o parte cumpără dreptul litigios, nu intervine și nu este introdusă în proces, iar la final, hotărârea pronunțată produce efecte și față de aceasta, deși partea care a continuat întregul proces a fost vânzătorul dreptului litigios. În acest caz, destul de particular, se poate observa o oarecare asemănare cu ipoteza finanțării procesului de către o terță persoană, întrucât cumpărătorul (ca și finanțatorul) nu devine parte în proces, ci doar așteaptă rezultatul pentru a vedea dacă investiția sa a meritat.

Totuși, prin intermediul contractului de finanțare a procesului se poate ajunge, indirect, la dobândirea parțială a dreptului ce a fost litigios. Un exemplu ar fi cel al unui proces având ca obiect o acțiune în revendicare a unui teren de 10 hectare, proces finanțat de un terț. S-ar putea stipula în contractul de finanțare a procesului ca, în caz de admitere a acțiunii, terțul finanțator să devină proprietar al unei părți de 2 hectare din terenul revendicat, drept beneficiu ce i se cuvine, ca urmare a succesului procesului.

O altă discuție care ar putea apărea este dacă incapacitatea de a cumpăra drepturi litigioase, reglementată de art. 1653 din Codul civil[6], se aplică și finanțatorului din cadrul unui contract de finanțare a procesului. Se poate argumenta că nu se aplică aceste incapacități și finanțatorului, pentru că excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare, iar ipoteza finanțării procesului nu este cuprinsă în textul legal. Cu toate acestea, sunt de părere că, în primul rând, interpretarea teleologică (scopul legii fiind să evite situații în care persoanele desemnate în acest articol să uzeze de poziţia şi influenţa lor) și, în al doilea rând, metoda de interpretare logică (mai precis, regula conform căreia „unde există aceleași rațiuni, trebuie aplicate aceleași norme juridice”) atrag soluția aplicării incapacității și în cazul contractul de finanțare a procesului.

3. Pactul de quota litis, o specie a contractului de finanțare a procesului

O aplicație particulară a contractului de finanțare a procesului este reprezentată de pactul de quota litis.

Statutul profesiei de avocat, în art. 130 alin. (2), definește pactul de quota litis ca fiind „o convenţie încheiată între avocat şi clientul său înainte de soluţionarea definitivă a unei cauze, convenţie care fixează exclusiv totalitatea onorariilor avocatului în funcţie de rezultatul judiciar al cauzei, indiferent dacă aceste onorarii constau într-o sumă de bani, un bun sau orice altă valoare”.

Practic, prin pactul de quota litis, avocatul finanțează (indirect) procesul clientului său, în ceea ce privește onorariile pe care acesta din urma ar fi trebuit să le plătească pe parcursul procesului. Clientul va plăti doar dacă va câștiga procesul, avocatul asumându-și riscul să nu primească nimic în cazul în care procesul va fi pierdut.

Art. 130 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat prevede expres că „este interzis avocatului să îşi fixeze onorariile în baza unui pact de quota litis.” Cauza principală a interzicerii pactului de quota litis este apărarea independenţei avocatului în relaţia cu clientul său; nicio acţiune a avocatului întreprinsă în reprezentarea clientului său nu trebuie să depindă de interesul financiar al avocatului sau de obţinerea de profit personal[7].

Merită menționat faptul că pactul de quota litis are ca și corespondent, în sistemul common law, mecanismul contingency fee, care este, însă, valabil, potrivit legislațiilor common law.

Trebuie remarcat și că avocatului nu îi este interzis să stabilească un onorariu de succes, atât timp cât percepe și un onorariu fix, acesta din urmă fiind plătit independent de rezultatul cauzei.

4. Încadrarea juridică a contractului de finanțare a procesului

Contractul de finanțare a procesului este unul nenumit (nefiind reglementat de lege). Pe cale de consecință, așa cum prevede art. 1168 C. civ.[8], i se vor aplica prevederile din teoria generală a obligațiilor, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult.

Contractul de finanțare a procesului este un contract aleatoriu întrucât oferă unei părți (finanțatorului) şansa unui câştig şi, totodată, o expune la riscul unei pierderi, ambele evenimente depinzând de un eveniment viitor şi incert. O consecință a acestei încadrări o reprezintă faptul că acest contract nu poate fi atacat pentru leziune, după cum rezultă din art. 1224 C. civ[9]. Astfel, partea finanțată nu va putea să invoce faptul că procentul pe care trebuie să îl plătească finanțatorului este prea mare, față de finanțarea pe care a primit-o, finanțatorul profitând de starea sa de nevoie sau de lipsa de cunoștințe.

De asemenea, contractul de finanțare a procesului este un contract consensual, astfel că se va forma prin simplul acord de voință al părților. Cu toate acestea, în practică, din considerente probatorii, părțile vor încheia cel puțin un contract sub semnătură privată.

5. Probleme pe care le ridică contractul de finanțare a procesului

5.1 Este necesar ca finanțatorul să fie cunoscut în cadrul procesului?

O dezbatere care a apărut în cadrul practicii arbitrale este aceea dacă finanțatorul ar trebui să fie cunoscut de către cealaltă parte, precum și de către arbitri.

Într-o decizie ICSID recentă, tribunalul arbitral a obligat reclamanții să arate dacă beneficiază de o finanțare a procesului din partea unor terțe persoane și, dacă se întâmpla să fie așa, să indice finanțatorul sau finanțatorii, precum și condițiile în care a fost acordată finanțarea[10]. Unul dintre argumentele tribunalului arbitral a fost că, în acest fel, se asigură că niciunul dintre arbitri nu se află în conflict de interese cu finanțatorul sau finanțatorii.

Consider că și în cadrul procesului civil român ar fi utilă indicarea finanțatorului, în condițiile în care art. 43 alin. (1) pct. 13 C. pr. civ. prevede că judecătorul este incompatibil „atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa”.

5.2 Este posibil accesul finanțatorului la informații din dosar?

O altă problemă care s-a născut în practica arbitrală este cea referitoare la accesul finanțatorului la detaliile din cadrul disputei, în cazul în care părțile sunt ținute de obligații de confidențialitate.

Terțul va fi interesat să aibă acces la toate detaliile dosarului pentru a putea realiza un „due diligence”, pentru a estima care sunt șansele de câștig și, pe cale de consecință, pentru a decide dacă merită să investească în acel proces și, dacă decide să investească, care să fie procentul pe care să îl ceară părții finanțate[11]. Miza este simplă: cu cât un proces este mai riscant, cu atât procentul solicitat de finanțator va fi mai mare.

Art. 7 alin. (3) din Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României prevede că „dosarul litigiului este confidenţial. Nicio persoană, în afara celor implicate în desfăşurarea litigiului respectiv, nu are acces la dosar fără acordul scris al părţilor.”

Pe cale de consecință, se poate observa că, potrivit regulilor de procedură arbitrală sus-citate, accesul finanțatorului la informațiile din dosar se va face doar în baza acordului scris al celeilalte părți. În spiritul acestui principiu, regulile de procedură prevăd că, atât Curtea de Arbitraj, cât şi personalul Camerei de Comerţ şi Industrie a României, au obligaţia să asigure confidenţialitatea arbitrajului.

Confidențialitatea, ca trăsătură a arbitrajului, rezultă și din normele Codului de procedură civilă. Astfel, art. 565 prevede că „arbitrii răspund, în condiţiile legii, pentru prejudiciul cauzat, dacă: c) nu respectă caracterul confidenţial al arbitrajului, publicând sau divulgând date de care iau cunoştinţă în calitate de arbitri, fără a avea autorizarea părţilor”.

În doctrină s-a afirmat că „acest caz de răspundere a arbitrului relevă un caracter fundamental al arbitrajului – confidenţialitatea”[12].

Din nou, se poate trage concluzia că accesul finanțatorului la dosar se va face doar cu acordul celeilalte părți care, în felul acesta, renunță, în ceea ce îl privește pe finanțator, la caracterul confidențial al arbitrajului. Este firesc că, în această ipoteză, finanțatorul va trebui să încheie, cu partea finanțată și cu cealaltă parte, un acord de confidențialitate cu privire la informațiile care i se relevă.

În ceea ce privește judecata ce are loc în fața instanțelor judecătorești, în jurisprudență s-a statuat faptul că la dosarul cauzei au acces doar părţile din dosar, apărătorii, judecătorii cauzei, grefierii, persoane care au obligaţia păstrării confidenţialităţii lucrărilor[13].

În același sens, art. 93 alin. (2) al Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015 a CSM, prevede că „dosarele şi evidenţele instanţei privitoare la activitatea de judecată pot fi consultate de persoanele care justifică un interes legitim, cu respectarea ordinii de solicitare şi a măsurilor de asigurare a integrităţii documentelor.”.

Exemplele oferite în doctrină privind persoanele care justifică un interes legitim constau în avocați, părți, experți și interpreți[14].

Pe cale de consecință, finanțatorul nu va putea avea acces, el însuși, la dosarul cauzei. Discuția este însă una pur teoretică pentru că, în realitate, va obține documentele din dosar de la partea finanțată.

5.3 Gradul de implicare a părții finanțate în cadrul procesului

Finanțatorul, prin prisma existenței contractului de finanțare a procesului, are o influență în desfășurarea litigiului. Astfel, finanțatorul se va implica în alegerea avocaților, în strategia care va fi urmată, în posibilitatea încheierii sau nu a unei tranzacții, și în atacarea unei hotărâri nefavorabile.

Mai mult, dacă partea finanțată câştigă, dar nu declanșează executarea silită, considerăm că finanțatorul ar avea la dispoziție un demers oblic pentru a obține executarea silită a hotărârii favorabile părții finanțate[15].

În doctrină s-a confirmat faptul că „legitimare procesuală activă pentru formularea cererii de executare are şi creditorul titularului creanţei constatate prin titlul executoriu, care poate solicita în numele acestuia încuviinţarea executării silite, pe calea acţiunii oblice”[16]. În același sens, se admite că pe calea acţiunii oblice poate fi cerută și executarea silită, căci ea „ar fi iluzorie dacă creditorul ar putea numai să intenteze acţiunea în justiţie pentru valorificarea unui drept al debitorului fără să poată acţiona pentru executarea hotărârii pe care ar obţine-o”[17].

Considerăm că finanțatorul ar putea să fie chiar intervenient accesoriu în cadrul procesului, în temeiul art. 61 alin. (3) C. pr. civ., sprijinind apărările părții finanțate.

În mod corect s-a afirmat că „şi în ipoteza cererii de intervenţie accesorie, terţul trebuie să justifice un interes personal, care constă în apărarea unui drept sau a unui interes propriu, suplimentar celui al părţii în folosul căreia a intervenit”[18]. În speță, interesul finanțatorului există, întrucât, în caz de succes al părții finanțate, va primi beneficiul agreat prin contractul de finanțare a procesului. Din punct de vedere practic, însă, este greu de crezut că finanțatorul ar vrea să se implice atât de mult în cadrul procesului, întrucât intervenția sa ar implica costuri suplimentare pentru el, pe lângă cele ale părții finanțate.

5.4 Este posibilă recuperarea finanţării pe calea cheltuielilor de judecată?

Această ipoteză a apărut ca urmare a unei decizii inedite din Marea Britanie. Astfel, în decizia încă nepublicată, Essar Oilfield Services Limited v Norscot Rig Management Pvt Limited, instanţa a menţinut decizia arbitrului dintr-un arbitraj ICC care a acordat, cu titlu de cheltuieli de judecată, costurile pe care reclamantul le-a avut cu contractul de finanţare a procesului, alături de celelalte costuri suportate cu arbitrajul[19]. Altfel zis, procentul plătit de către reclamant către finanţator, ca urmare a câştigării procesului, a fost recuperat de către reclamant prin intermediul cheltuielilor de judecată.

Considerăm că o asemenea soluţie nu se poate aplica în contextul reglementării procesual civile din ţara noastră. Astfel, potrivit art. 451 alin. (1) C. pr. civ., „cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului.”

Apreciem că în categoria de „alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului”, intră, spre exemplu, sumele necesare deplasării instanței de judecată pentru efectuarea unei cercetări la fața locului, iar nu cheltuielile analizate.

De altfel, acceptarea soluției contrare creează un hazard moral prin faptul că, practic, reclamantul nu mai suportă niciun risc în ceea ce priveşte soluţia litigiului din moment ce, dacă va pierde, oricum cheltuielile sunt suportate de finanţator, iar dacă câştigă, costurile contractului de finanţare vor fi suportate de pârât, prin intermediul cheltuielilor de judecată[20].

O altă problemă care ar putea fi ridicată este aceea dacă partea finanțată, în ipoteza câștigării litigiului, poate cere, pe calea cheltuielilor de judecată, onorariul de avocat care a fost suportat de către finanțator.

Un prim argument că, totuși, s-ar putea obține aceste cheltuieli derivă din interpretarea literală a art. 451 alin. (1) C. pr. civ. care include în cadrul cheltuielilor de judecată onorariile avocaților, fără a menționa că acestea tebuie să fie plătite chiar de partea care câștigă procesul. Mai mult, art. 1472 C. civ. prevede expres că plata unei obligații (în speță, onorariul avocaților) poate fi făcută de orice persoană, chiar dacă este un terț în raport cu acea obligație.

Un al doilea argument, în același sens, este dat de faptul că, la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală. Astfel, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute justificat de partea câştigătoare[21].

Cât privește teza contrară, aceasta ar putea fi susținută de o abordare mai rigidă, conform căreia se pot acorda doar sumele plătite de parte.

Suntem de părere că aceste cheltuieli pot fi obținute întrucât, dacă s-ar admite că nu se pot recupera onorariile avocațiale în ipoteza în care acestea au fost plătite de către un terț, ar însemna ca partea care se află în culpă procesuală să nu răspundă.

6. Concluzii

Conceptul de contract de finanțare a procesului este încă prea nou pentru a-i putea decela toate nuanțele și implicațiile practice, fiind în continuă dezvoltare, în special în practica arbitrajului internațional. Se pot identifica, însă, anumite avantaje și dezavantaje ale acestuia.

Astfel, contractul de finanțare a procesului are, printre altele, ca beneficiu, fapul că asigură accesul la justiţie al unei părţi care poate altfel nu şi-ar fi permis să plătească taxa de timbru, cauţiunea, onorariul de avocat, etc.

Un dezavantaj ar putea fi identificat în faptul că se poate spori numărul de litigii speculative, întrucât terţii finanţatori ar putea fi dispuşi să rişte finanţarea unor procese cu şanse mai mici de reuşită în schimbul unor procente mai mari din valoarea totală a câştigului, iar reclamanții ar fi mai predispuși la intentarea de acțiuni, întrucât nu ar suporta deloc sau în parte costurile procesului, dacă vor pierde.

Rămâne de văzut care va fi poziția legiuitorului român față de această realitate, dacă va exista una, fiind încă numeroase jurisdicțiile în care contractul de finanțare a procesului nu este încă reglementat.

[1] Lord Justice Jackson, „Third Party Funding or Litigation Funding„, pagina 2 (Discurs livrat la a Șasea Prelegere referitoare la Programul de Implementare a Reformei referitoare la Costurile Procesului Civil, disponibil aici.
[2] Raportul Comisiei privind Reforma Dreptului din Hong Kong referitor la finanțarea litigiului de către terți, pagina 9, disponibil aici.
[3] Carmen Tamara Ungureanu, Dreptul comerțului internațional, Ed. Hamangiu, 2014, București, p. 137.
[4] M. de Morpurgo, “A Comparative Legal and Economic Approach to Third-party Litigation Funding”, în Cardozo Journal of International and Comparative Law, vol. 19, 2011, p. 365, citat în C.T. Ungureanu, op. cit., p. 140.
[5] S-a arătat, în doctrină, că în ipoteza introducerii din oficiu a succesorului sunt aplicabile prevederile art. 78-79 C. pr. civ. deoarece suntem într-un caz expres prevăzut de lege în care operează introducerea forţată în cauza altor persoane. A se vedea, în acest sens, V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedura civilă. Comentat și adnotat, Volumul I, Ed. Universul Juridic, 2013, București, p. 144.
[6] „Art. 1653: Incapacitatea de a cumpăra drepturi litigioase
(1) Sub sancţiunea nulităţii absolute, judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici, consilierii juridici şi practicienii în insolvenţă nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea.
(2) Sunt exceptate de la prevederile alin. (1):
1. cumpărarea drepturilor succesorale ori a cotelor-părţi din dreptul de proprietate de la comoştenitori sau coproprietari, după caz);
2. cumpărarea unui drept litigios în vederea îndestulării unei creanţe care s-a născut înainte ca dreptul să fi devenit litigios;
3. cumpărarea care s-a făcut pentru apărarea drepturilor celui ce stăpâneşte bunul în legătură cu care există dreptul litigios.
(3) Dreptul este litigios dacă există un proces început şi neterminat cu privire la existenţa sau întinderea sa.”.
[7] M. de Morpurgo, A Comparative Legal and Economic Approach to Third-party Litigation Funding, în Cardozo Journal of International and Comparative Law, vol. 19, 2011, p. 404, citat în C.T. Ungureanu, op. cit., p. 140.
[8] Art. 1168 C. civ.: „[c]ontractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile prezentului capitol, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult”.
[9] Art. 1224 C.civ: „[n]u pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacţia, precum şi alte contracte anume prevăzute de lege”.
[10] Muhammet Çap & Sehil Inşaat Endustri ve Ticaret Ltd. Sti. v. Turkmenistan, hotărâre disponibilă aici.
[11] Jonas von Goeler, Show Me Your Case and I’ll Show You the Money – How to Balance Conflicts Between Third-Party Funding and Confidentiality in Arbitration Proceedings, articol disponibil aici.
[12] Flavius George Păncescu în G. Boroi (coord.), Codul de procedura civila comentat, vol. II, Ed. Hamangiu, 2016, București, p. 304.
[13] A se vedea, în acest sens, Decizia 285/2015, pronunțată de către Curtea de Apel Suceava, secția I civilă; Decizia 189/2011, pronunțată de către Tribunalul Olt.
[14] A se vedea, în acest sens, Marius Petroiu, Dreptul de acces la informațiile de interes public, Ed. Hamangiu, 2014, București, p. 359.
[15] Art. 1560 alin. (1) C. civ.: „[c]reditorul a cărui creanţă este certă şi exigibilă poate să exercite drepturile şi acţiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le exercite”.
[16] G. Boroi, Mirela Stanciu, Drept procesual civil, Ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, 2016, București, p. 998.
[17] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția a IX-a, Ed. Hamangiu, 2008, București, p. 352.
[18] Delia Narcisa Theohari, în Gabriel Boroi (coord.), Noul cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Vol. I, ediția a 2-a, Ed. Hamangiu, 2016, București, p. 196.
[19] A se vedea, pentru mai multe detalii despre acest caz, Maximilian Szymanski, Recovery of Third Party Funding Ordered by ICC Tribunal and Confirmed by the English High Court – An Under-Theorised Area of the Law, articol disponibil aici.
[20] A se vedea, în acest sens, Maximilian Szymanski, op. cit.
[21] A se vedea, în acest sens, Decizia nr. 208/2012, pronunțată de către C.A. Alba Iulia, secția I civilă.

Avocat Marius Stanciu
ȚUCA ZBÂRCEA & ASOCIAȚII

Citeşte mai mult despre contract de finantare, contract de imprumut, Marius STANCIU, proces civil! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn  WhatsApp  Threads  Google News 

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.