3 octombrie 2017: Consiliul Superior al Magistraturii a anunțat ca a transmis către Ministerul Justiției hotărârea Plenului CSM conţinând motivele care au fundamentat avizul negativ emis asupra proiectului de Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit unui comunicat al CSM.
:: Hotărârea
***
28 septembrie 2017: Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a avizat negativ proiectul de lege privind modificarea Legilor Justiției, potrivit unui comunicat CSM.
Pentru emiterea unui aviz negativ au fost exprimate 10 voturi, în timp ce pentru un aviz favorabil cu observaţii s-au exprimat 8 voturi.
Argumentele şi motivele care fundamentează avizul negativ vor fi redactate în termen legal, comunicate Ministerului Justiţiei şi publicate pe site-ul oficial al CSM.
Aflaţi mai mult despre aviz negativ, Consiliul Superior al Magistraturii, Legile Justiției
Un rezultat corect, într-un fel neaşteptat de strâns, pentru „cunoscători”, însă, nimic neobişnuit.
Trebuia respins, măcar la nivel de aviz consultativ, pentru că scopul său era şi este unul singur: aducerea în „matcă” a Justiţiei prin propunerea trecerii IJ la MJ (cine a trăit vremurile în sistem, la pe începutul anilor 2000, îşi aduce aminte cum era cu domnii inspectori de la MJ), dar şi prin aberanta propunere a debutului în magistratură dela 30 de ani… în sus – enorm, în nicio profesie nefiind asemenea debuturi… tardive -, prevedere al cărei unic scop (departe de ceea ce s-a mai arătat, cu bună-credinţă pe acest site de comentatori… pentru inerenta lipsă de experienţă, prezentă la orice vârstă dacă îţi schimbi atribuţiile pe care urmează să le exerciţi în mod efectiv, existând alte soluţii practice) este „speranţa” de a aduce în sistem oameni care sunt, poate, mai blajini în ceea ce priveşte anumite comportamente ce ajung să fie deduse judecăţii, din lipsă de experienţă reală în profesia de jude, din prea multă experienţă „de viaţă” etc.
Ca să nu mai vorbesc despre deschiderea certă a unei „portiţe” ca, din cauza unei lipse de personal previzibilă, să ne trezim cu o nouă modificare a legii prin care, invocându-se chiar problema creată cu bună-ştiinţă, să ne „garnisim” cu tot felul de persoane…, bine conectate, că intră în magistratură pe baza unui simplu interviu, cum s-a mai întâmplat în trecutul nu foarte îndepărtat, de îţi venea să plângi când te uitai pe rezultatul „muncii” lor, de multă ori perfectul exemplu de prostie harnică.
E drept, aşa cum a arătat, parcă, un membru CSM, că existau şi vreo 2 -3 -4 propuneri bune, puse acolo „la derută”, dar acelea erau doar picături într-un ocean otrăvit.
Însă, fiind un aviz consultativ, o să le pese de el cum îmi pasă mie de voucherele de biciclete al doamnei Firea şi vor face tot cum vor vrea.
Cât despre domnul Toader, eu nu „cumpăr” explicaţia pe care a dat-o privind absenţa sa, pur şi simplu, nu s-a dus pentru că era greu să susţii asemenea… picături din oceanul otrăvit, asta ca să mă exprim eufemistic.
Aşa că i-a lăsat pe cei 18 să facă „valuri” din oceanul pe care domnia sa l-a creat.
Curat otrăvitor, mon cher, nu altceva!
Bune observaţii! Parcă au fost prea multe voturi din partea judecătorilor din CSM pentru aviz favorabil, în puternică contradicţie cu ce a votat corpul magistraţilor.
Între timp, d-nul ministru a ieşit la atac, printr-un interviu dat la o televiziune agreată şi preluat de un site apropiat al respectivului post, criticând propunerea CSM de scoatere a 600 de posturi la concursul de promovare pe loc, în funcţii de execuţie, arătând că „traditional, in anii din urma, CSM scoatea 100 de posturi la promovare pe loc”. Asta ori e neştiinţă, ori e încercare de manipulare a opiniei publice, de vreme ce numărul „tradiţional” de locuri scoase la asemenea concursuri era de 300 pentru întregul corp al magistraţilor (câte 100 pentru judecători şi, respectiv, pentru procurori în grad de tribunal şi câte 50 pentru judecători şi, respectiv, pentru procurori în grad de curte de apel); acestora li se mai adăugau vreo 10 locuri pentru procurori, în grad de PICCJ.
Mai mult, d-nul ministru reafirmă dorinţa sa de a nu se mai promova pe loc, iar fiecare magistrat să fie plătit corespunzător gradului instanţei/parchetului unde îşi desfăşoară efectiv activitatea, indiferent de gradul deţinut.
Ce nu spune însă dumnealui este că personalul asimilat judecătorilor şi procurorilor, care desfăşoară, de regulă, activităţi specifice consilierilor juridici (în niciun caz nu instrumentează dosare de urmărire penală sau de judecată), şi care ocupă peste 200 de posturi prin diverse autorităţi publice centrale ce au legătură (mai mare sau mai mică) cu justiţia, promovează pe loc, în condiţii mai favorabile decât magistraţii cărora le sunt asimilaţi, fără a concura între ei pe un număr limitat de locuri scoase la concurs, ajungând până la gradul de PICCJ (ceea ce judecătorilor le este interzis – aceştia nu pot promova la ICCJ decât efectiv). Interesant este faptul că promovarea în grad a personalului asimilat se realizează fără ca cei în cauză să fie nevoiţi să îşi schimbe locul de muncă sau atribuţiile de serviciu (pentru că nu lucrează în instanţe sau în parchete).
Până la urmă, justiţia se face de către magistraţi sau de către asimilaţii lor? Poate ne spune d-nul ministru de ce personalul asimilat se bucură de un tratament privilegiat în raport de magistraţi şi, în fond, de ce este nevoie de „personal asimilat judecătorilor şi procurorilor”, atâta vreme cât activităţile acestora pot fi prestate de funcţionari publici?
Sau poate ne spune ce modificări are de gând să propună pentru degrevarea instanţelor şi parchetelor foarte încărcate.
În fine, sunt atâtea probleme în sistem care aşteaptă rezolvare, încât e de neînţeles cum de a devenit atât de important să fie trecută Inspecţia Judiciară în subordinea MJ şi tot MJ să-i numească pe şefii parchetelor, indirect, după cum se propune, prin imposibilitatea CSM de a refuza mai mult de o dată propunerea primită de la ministru. Mă mir că s-a prevăzut chiar şi posibilitatea unui refuz unic; ar fi putut să nu-l propună nici pe acesta…
Vaaaaai, nu mai spuneți observații, căci minoritatea e cu avizul cu observații.
Eu doar am tras niște concluzii de parcurs pentru care am fost făcută cu ou și oțet în privat, pe motiv că habar nu am drept, că susțin aberații, că nu recunosc că susțin aberații (aici mi-a fost păcatul cel mai mare, nu am recunoscut, ce-i drept:)))))))) și că, pe scurt, nu știu eu cum e cu avizul pozitiv cu observații, cu legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă etc., deși mărturisesc că nu voi înțelege (desigur, nu în sensul strict al aplicării juridice a acestei aberații) niciodată cum s-ar putea da un aviz pozitiv, dar… cu observații, spre exemplu, unui proiect de act normativ în care observațiile critice ar viza, să spunem, covârșitoarea majoritate a articolelor sau articolele esențiale.
E un soi de să zic da, ca să nu zic nu și să îmi ”acopăr” spatele, în cazul în care nu iese bine.
Iar asta nu îmi pare juridic oricât de stupidă aș fi catalogată.
Ce nu observă sau nu vor să observe cei care au ”dat-o” zilele acestea în tehnicalități e că nu este vorba despre tehnicalități aici și acum.
Ci despre tendințe.