Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Contencios administrativ
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Un an de mandat la Tribunalul Uniunii Europene
10.10.2017 | Diana BULANCEA


Diana Bulancea

Diana Bulancea

1. Scurtă prezentare a activităţii judecătorului român

De la debutul mandatului de judecător al Tribunalului Uniunii Europene, respectiv din data de 19 septembrie 2017, doamna judecător Octavia Spineanu-Matei a participat, în calitate de membru al Camerei a şasea, la instrumentarea unui număr total de 112 cauze, dintre care, până în prezent, au fost soluţionate 48, în 18 dintre acestea având calitatea de judecător raportor.

Sub aspectul dreptului material, cauzele se circumscriu unor domenii variate, precum proprietate intelectuală, ajutoare de stat, achiziţii publice, acces la documente, fonduri europene şi funcţie publică europeană, implicând, de asemenea, numeroase şi variate aspecte procedurale. La acestea se adaugă diverse acţiuni relevând aspecte de drept instituţional, de răspundere materială contractuală şi extracontractuală sau de concurenţă.

Doamna judecător este unul din cei cinci membri ai Grupului de reflecţie „Deontologie”, fiind desemnată în acest sens în Conferinţa plenară din data de 12 octombrie 2016, la propunerea preşedintelui Tribunalului, şi, de asemenea, face parte din Grupul de reflecţie „Dreptul mărcilor”, creat la iniţiativa vicepreşedintelui jurisdicţiei.

Complementar activităţii din cadrul instanţei, doamna judecător a reprezentat Tribunalul şi a susţinut o prezentare la conferinţa internaţională „Evolution of Constitutional Control in Europe: lessons learned and challenges”, care a avut loc la Chişinău, în perioada 2-3 martie 2017. De asemenea, a participat şi a avut intervenţii, cu aprobarea Plenului Tribunalului, la a IX-a Conferinţă a reţelei EuRoQuod, organizată de Institutul Naţional al Magistraturii, care s-a desfăşurat în perioada 24-26 mai 2017, la Tulcea, şi la seminarul internaţional de proprietate intelectuală organizat de Reţeaua Europeană de Formare Judiciară (EJTN), în perioada 20-21 septembrie 2017, la Bucureşti, unde a avut calitatea de moderator. În data de 12 mai 2017 a susţinut o prezentare în cadrul Şcolii europene Luxembourg II, despre rolul şi activitatea judecătorului Tribunalului Uniunii Europene.

Cabinetul doamnei judecător a fost, de asemenea, implicat în organizarea vizitelor efectuate de magistraţi români sau de reprezentanţi ai altor profesii juridice din România în cadrul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi în desfăşurarea conferinţei „Regards de la Bulgarie et de la Roumanie sur dix années d’adhésion”, organizată în cadrul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene la data de 12 ianuarie 2017.

2. Cauzele soluţionate în calitate de judecător raportor

Cauzele soluţionate în calitate de judecător raportor, în ordinea finalizării lor[1], pot fi consultate utilizând următoarele coordonate de identificare:

1. T-259/16, Trost Auto Service Technik/EUIPO (AUTOSERVICE.COM), soluţionată prin ordonanţa din 14 noiembrie 2016, nepublicată, referinţa EU:T:2016:670, limba de procedură – limba germană;

2. T-703/15, Groupe Go Sport/EUIPO – Design Go (GO SPORT), soluţionată prin hotărârea din 6 decembrie 2016, nepublicată, referinţa EU:T:2016:707, limba de procedură – limba engleză;

3. T-181/14 DEP, Nürburgring/EUIPO – Biedermann (Nordschleife), soluţionată prin ordonanţa din 26 ianuarie 2017, publicată în extras, semnalată în Signalement de jurisprudence, referinţa EU:T:2017:41, limba de procedură – limba germană;

4. T-594/16, Walton/Comisia, soluţionată prin ordonanţa din 16 februarie 2017, nepublicată, referinţa EU:T:2017:110, limba de procedură – limba franceză;

5. T-697/14, MIP Metro/EUIPO – Associated Newspapers (METRO), soluţionată prin ordonanţa din 9 martie 2017, nepublicată, referinţa EU:T:2017:180, limba de procedură – limba germană;

6. T-49/16, Azanta/EUIPO – Novartis (NIMORAL), soluţionată prin hotărârea din 6 aprilie 2017, nepublicată, referinţa EU:T:2017:259, limba de procedură – limba engleză;

7. T-341/16, De Masi/Comisia, soluţionată prin ordonanţa din 4 mai 2017, nepublicată, semnalată în Signalement de jurisprudence, referinţa EU:T:2017:301, limba de procedură – limba germană;

8. T-11/16, De Masi/Comisia, soluţionată prin ordonanţa din 7 iunie 2017, nepublicată, referinţa EU:T:2017:385, limba de procedură – limba germană;

9. T-6/16, AWG/EUIPO – Takko (Southern Territory 23°48’25″S), soluţionată prin hotărârea din 8 iunie 2017, nepublicată, referinţa EU:T:2017:383, limba de procedură – limba germană;

10. T-83/17, Heineken Romania/EUIPO – Lénárd (Csíki Sör), soluţionată prin ordonanţa din 14 iunie 2017, nepublicată, referinţa EU:T:2017:418, limba de procedură – limba engleză;

11. T-287/15, Tayto Group/EUIPO – MIP Metro (real), soluţionată prin hotărârea din 28 iunie 2017, nepublicată, referinţa EU:T:2017:443, limba de procedură – limba engleză;

12. T-333/15, Josel/EUIPO – Nationale-Nederlanden Nederland (NN), soluţionată prin hotărârea din 28 iunie 2017, nepublicată, referinţa EU:T:2017:444, limba de procedură – limba engleză;

13. T-343/14, Cipriani/EUIPO – Hotel Cipriani (CIPRIANI), soluţionată prin hotărârea din 29 iunie 2017, publicată, semnalată în Signalement de jurisprudence, referinţa EU:T:2017:458, limba de procedură – limba engleză;

14. T-423/16, De Masi/Comisia, soluţionată prin ordonanţa din 19 iulie 2017, nepublicată, referinţa EU:T:2017:546, limba de procedură – limba germană;

15. T-374/15, VM/EUIPO – DAT Vermögensmanagement (Vermögensmanufaktur), soluţionată prin hotărârea din 7 septembrie 2017, publicată în extras, semnalată în Signalement de jurisprudence, referinţa EU:T:2017:589, limba de procedură – limba germană;

16. T-451/15, AlzChem/Comisia, soluţionată prin hotărârea din 7 septembrie 2017, nepublicată, referinţa EU:T:2017:588, limba de procedură – limba engleză;

17. T-880/16, RF/Comisia, soluţionată prin ordonanţa din 13 septembrie 2017, nepublicată, referinţa EU:T:2017:647, limba de procedură – limba polonă;

18. T-143/16, Intesa Sanpaolo/EUIPO – Intesia Group Holding (INTESA), soluţionată prin hotărârea din 4 octombrie 2017, nepublicată, referinţa EU:T:2017:687, limba de procedură – limba engleză.

3. Jurisprudenţă rezumată

Cu titlu de exemplu, redăm în extras câteva din cauzele soluţionate de Camera a şasea:

T-343/14, Cipriani/EUIPO – Hotel Cipriani (CIPRIANI)

Marcă a Uniunii Europene – Procedură de nulitate – Marcă a Uniunii Europene verbală CIPRIANI – Lipsa relei-credinţe – Articolul 52 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 – Lipsa încălcării dreptului la nume al unei persoane notorii – Articolul 53 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009

Judecător raportor – dna O. Spineanu-Matei; Limba de procedură – engleza

În prezenta cauză, reclamantul, domnul Arrigo Cipriani, a contestat respingerea, de către camera de recurs a Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO), a cererii sale de declarare a nulităţii mărcii verbale CIPRIANI, a cei titulară este intervenienta Hotel Cipriani Srl[2]. Această marcă a fost înregistrată în special pentru următoarele servicii: „Hoteluri, rezervarea hotelurilor, restaurante, cafenele, localuri de alimentație publică, baruri, catering, livrare de băuturi pentru consumul imediat”. Motivele de nulitate invocate în susținerea cererii menționate erau cele vizate, în primul rând, de articolul 52 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009, în sensul că marca Uniunii Europene ar fi fost înregistrată cu rea‑credință, și, în al doilea rând, de articolul 53 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 8 alineatul (3) din Codice della Proprietà Industriale (Codul proprietății industriale din Italia, denumit în continuare „CPI”), în sensul că marca respectivă ar fi adus atingere dreptului la nume al unei persoane notorii, mai exact numelui Cipriani, a cărui notorietate ar fi strict legată de persoana reclamantului, care ar fi un om de cultură, a cărui activitate din sectorul restaurantelor ar fi cunoscută pe plan mondial.

Începutul relaţiilor de afaceri între reclamant (şi familia sa) şi intervenientă se plasează în anii 50. Cu toate acestea, aceste relaţii au devenit conflictuale în ultimii douăzeci de ani, atât în Italia şi în Regatul Unit, cât şi la nivelul Uniunii Europene.

Autorizarea utilizării numelui Cipriani – Interpretarea Acordului din 1967

În 1956, domnul Giuseppe Cipriani, tatăl reclamantului, și un membru al familiei Guinness au creat Hotel Cipriani SpA, predecesoarea în drept a intervenientei. În martie 1958, hotelul purtând numele Cipriani și-a deschis porțile. Unsprezece ani mai târziu, toate participațiile predecesoarei în drept a intervenientei au fost transferate unei societăţi care a fost autorizată, prin acordul încheiat cu domnul Arrigo Cipriani, să folosească numele Cipriani în anumite condiţii. Întinderea acestei autorizări este controversată şi a fost subiectul unor dezbateri în faţa unor diverse jurisdicţii naţionale. Întrucât camera de recurs a făcut referire la una din deciziile naţionale care au abordat această problematică, ea este din nou pusă în discuţie în cadrul celor două motive invocate în prezenta cauză.

Absenţa relei-credinţe – Existenţa unei mărci naţionale anterioare

Pentru a ajunge la concluzia că nu a existat rea-credință din partea predecesoarei în drept a intervenientei, Tribunalul a avut în vedere faptul că respectiva predecesoare în drept era deja titulara unei alte mărci CIPRIANI, și anume marca italiană verbală CIPRIANI, depusă la 12 decembrie 1969 și înregistrată la 9 decembrie 1971 pentru, printre altele, „hoteluri”, „restaurante”, „baruri”, „cafenele”, „snack‑baruri” și „unități de alimentație”. Reclamantul a confirmat în şedinţă că nu a contestat nici înregistrarea nici folosinţa acestei mărci.

De altfel, reclamantul pretinde că predecesoarea în drept a intervenientei a intenționat să paraziteze notorietatea sa prin imitarea inițiativelor sale și să profite de notorietatea de care se bucura numele Cipriani în sectorul serviciilor din sectorul restaurantelor la data pertinentă. Acest lucru ar fi confirmat în special de faptul că, din 1979, respectiva predecesoare în drept ar fi inaugurat un bar la Londra (Regatul Unit), denumit „Harry’s Bar”, care ar fi fost o copie, nu numai din punctul de vedere al numelui, ci și al stilului, a „Harry’s Bar” din Veneția (Italia), al cărui proprietar ar fi fost reclamantul. În această privință, s-a considerat că, dacă reclamantul s-ar fi opus înregistrării și utilizării mărcii naționale CIPRIANI și, în pofida acestei opoziții, predecesoarea în drept a intervenientei ar fi decis totuși să solicite înregistrarea unui semn identic ca marcă a Uniunii Europene, aceste fapte ar fi putut conduce eventual la punerea în discuție a relei-credințe a predecesoarei în drept menționate la data pertinentă. În schimb, în lipsa contestării mărcii italiene anterioare CIPRIANI și deși marca contestată este compusă din același element verbal, care, în plus, figura în denumirea acestei predecesoare în drept, nu se poate admite că inaugurarea, de către aceasta, a unui pretins bar la Londra, denumit „Harry’s Bar”, poate permite să se considere că, prin depunerea cererii de înregistrare a mărcii contestate, aceeași predecesoare în drept ar fi avut un comportament care urmărea să profite de notorietatea invocată a numelui Cipriani și de cea invocată a reclamantului.

Absenţa violării unui drept la nume al unei persoane notorii

Reclamantul consideră, în esență, că decizia atacată este eronată în măsura în care camera de recurs a concluzionat că intervenientei nu i se poate interzice utilizarea numelui Cipriani, în temeiul articolului 53 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 8 alineatul 3 din CPI, care prevede că „Dacă sunt notorii, pot fi înregistrate ca marcă numai de către titular sau cu consimțământul acestuia […]: numele de persoane […]”.

În primul rând, camera de recurs a examinat, conform articolului 8 alineatul 3 din CPI chestiunea referitoare la măsura în care înregistrarea unei mărci ar putea aduce atingere unui nume notoriu. În acest sens, reiese suficient de clar din raționamentul său că a făcut referire la protecția împotriva uzurpării comerciale a unui nume de persoană, iar nu la protecția împotriva uzurpării identității civile a unei persoane.

În al doilea rând, pentru a putea invoca protecţia decurgând din dreptul la nume prevăzut de articolul 8 alineatul 3 din CPI şi a se putea opune la utilizarea notorietăţii acestui nume şi a valorii comerciale ataşate lui, astfel cum camera de recurs în mod corect a considerat, reclamantul nu putea invoca notorietatea acestui nume decât cu condiţia ca, utilizat singur, numele să fi evocat în mod necesar persoana sa.

Or, la data pertinentă, numele Cipriani putea, eventual, să desemneze membrii familiei reclamantului, dacă numele era însoţit de un prenume, după cum el putea să desemneze pe predecesoarea în drept a intervenientei şi ulterior pe intervenientă, dacă numele era însoţit printre altele, de cuvântul „hotel”, sau chiar hotel Cipriani. El putea, printre altele, să facă referire la marca italiană verbală CIPRIANI.

Pe de altă parte, în cadrul prezentei acțiuni, Tribunalului nu îi revine sarcina de a stabili nici existența invocatei notorietăți a fiecăreia dintre părți sau a entităților menționate anterior, care pot fi desemnate prin numele Cipriani, nici, eventual, data la care o asemenea notorietate ar fi fost dobândită.

În sfârșit, trebuie să se observe că prezenta cauză trebuie diferențiată de cea în care s‑a pronunțat Hotărârea din 14 mai 2009 Fiorucci/OAPI – Edwin (ELIO FIORUCCI) (T‑165/06, EU:T:2009:157), confirmată în recurs prin Hotărârea din 5 iulie 2011, Edwin/OAPI (C‑263/09 P, EU:C:2011:452). În această cauză, nu se contesta că numele Elio Fiorucci evoca în mod necesar persoana stilistului italian Elio Fiorucci, al cărui nume era notoriu cunoscut în Italia, iar marca în litigiu care fusese înregistrată era exact marca Uniunii Europene Elio Fiorucci, aceasta făcând trimitere în mod evident la stilistul în discuție, reclamant în respectiva cauză.

T-49/16, Azanta/EUIPO – Novartis (NIMORAL)

Marcă a Uniunii Europene – Procedură de opoziţie – Cerere de marcă a Uniunii Europene verbală NIMORAL – Marcă a Uniunii Europene verbală anterioară NEORAL – Motiv relativ de refuz – Risc de confuzie – Articolul 8, paragraful 1, litera b), din Regulamentul (CE) nr. 207/2009

Judecător raportor – dna O. Spineanu-Matei; Limba de procedură – engleza

Azanta A/S a solicitat înregistrarea semnului verbal NIMORAL ca marcă UE pentru „produse farmaceutice pentru întărirea efectului radioterapiei la pacienţii suferinzi de cancer”.

Novartis AG, titulara unei mărci UE verbale anterioare NEORAL, înregistrată pentru „produse farmaceutice”, a formulat opoziţie, care a fost admisă de divizia de opoziţie a Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală[3] (EUIPO).

Camera de recurs a EUIPO a respins recursul Azanta împotriva deciziei diviziei de opoziţie, considerând că există un risc de confuzie.

Prin acţiunea promovată, reclamanta Azanta a contestat decizia camerei de recurs a EUIPO, susţinând că nu există risc de confuzie, întrucât nu există similitudine sub aspect fonetic şi conceptual între mărcile în cauză şi că există doar un nivel slab de similitudine sub aspect vizual.

Tribunalul a respins acţiunea, confirmând existenţa riscului de confuzie în percepţia publicului relevant.

Tribunalul a constatat mai întâi că identitatea produselor, reţinută de camera de recurs – determinată de includerea „produselor farmaceutice pentru întărirea efectului radioterapiei la pacienţii suferinzi de cancer” în categoria „produselor farmaceutice”, pentru care beneficia de protecţie marca anterioară – nu fusese contestată în cauză.

Comparând semnele în conflict, Tribunalul a reţinut un grad mediu de similitudine din punct de vedere vizual, având în vedere că ambele mărci sunt compuse din câte un singur cuvânt, unul de şase litere („neoral”) şi celălalt de şapte litere („nimoral”), dintre care cinci litere plasate în aceeaşi ordine fiind identice: litera „n” cu care fiecare dintre mărcile în cauză începe şi literele „o”, „r”, „a”, „l”, care formează sufixul „oral”, cu care ambele mărci se termină. Tribunalul a tras, astfel, concluzia că uşoarele diferenţe referitoare la literele care le compun sau la numărul acestora nu sunt suficiente pentru a exclude similitudinea vizuală a mărcilor în conflict.

Din punct de vedere fonetic, Tribunalul a subliniat că diferenţa foarte ușoară existentă între mărcile în conflict, determinată de pronunţia primelor două silabe, care rămân totuşi apropiate în sonoritatea lor, nu este suficientă pentru a neutraliza existenţa unei similitudini fonetice care reiese din pronunţarea identică a celei de-a treia silabe.

Sub aspect conceptual, Tribunalul a înlăturat susţinerile reclamantei referitoare la posibila semnificaţie a elementului „neo” din marca anterioară ca făcând referire la „nou” sau „recent”, subliniind că, deşi termenul „neo” are o anumită forţă evocatoare, marca anterioară nu are nicio semnificaţie în limbile pertinente. În privinţa referinţei la administrarea orală a elementului „oral”, dincolo de faptul că acesta include litera „o”, deja inclusă în prefixul „neo” al mărcii anterioare, Tribunalul a subliniat că, acesta fiind comun mărcilor în cauză, nu ar putea decât să creeze o similitudine conceptuală între acestea, contrar celor susţinute de reclamantă.

În consecinţă, niciuna din mărcile în cauză, luate în ansamblu, n-ar putea fi considerată ca având o semnificaţie clară şi determinată pe care publicul ar fi susceptibil să o remarce imediat [a se vedea hotărârea din 17 martie 2004, El Corte Inglés/OHMI – González Cabello şi Iberia Líneas Aéreas de España (MUNDICOR), T‑183/02 et T‑184/02, EU:T:2004:79, punctul 93 şi jurisprudenţa citată].

Tribunal a conchis că, în ciuda unui nivel de atenţie ridicat, în raport de produsele protejate, din partea publicului relevant – alcătuit, pe de o parte, din publicul larg (pacienți), iar pe de altă parte, din specialişti (doctori sau farmacişti) – date fiind identitatea produselor şi gradul mediu de similitudine vizuală şi fonetică al mărcilor în conflict, există un risc de confuzie [a se vedea, în acest sens, hotărârea din 13 noiembrie 2012, tesa/OHMI–Superquímica (tesa TACK), T‑555/11, non publié, EU:T:2012:594, punctul 53].

T‑103/16, Aldi Einkauf/EUIPO – Weetabix (Alpenschmaus)

Marcă a Uniunii Europene – Procedură de opoziţie – Cerere de marcă a Uniunii Europene figurativă Alpenschmaus – Marcă a Uniunii Europene verbală anterioară ALPEN – Motiv relativ de refuz – Risc de confuzie – Articolul 8, paragraful 1, litera b), din Regulamentul (CE) nr. 207/2009

Judecător raportor – dl G. Berardis, preşedintele Camerei a şasea; Limba de procedură – germana

Zamek Nahrungsmittel GmbH & Co. KG (în drepturile căreia s-a subrogat ulterior reclamanta Aldi Einkauf GmbH & Co. OHG) a solicitat la 16 august 2011 înregistrarea semnului figurativ ca marcă UE pentru produse făcând parte, printre altele, din clasa 30, corespunzând următoarei descrieri: „Preparate pe bază de cereale; muesli, batoane de muesli; produse de panificaţie; produse de cofetărie”.

Weetabix Ltd, titulara unei mărci UE verbale anterioare ALPEN, înregistrată pentru produse făcând parte din clasa 30, corespunzând următoarei descrieri: „Preparate pe bază de cereale destinate alimentaţiei umane”, şi a unei mărci neînregistrate ALPEN, utilizată în mediul de afaceri din Regatul Unit, pentru aceleaşi produse, a formulat opoziţie, care a fost respinsă de divizia de opoziţie a EUIPO.

Camera de recurs a EUIPO a admis recursul Weetabix împotriva deciziei diviziei de opoziţie, pe care a anulat-o, considerând că există un risc de confuzie în percepţia publicului relevant.

Prin acţiunea promovată, reclamanta Aldi a contestat decizia camerei de recurs a EUIPO, în privinţa determinării publicului relevant, stabilirii similitudinii produselor, a caracterului distinctiv intrinsec al elementului „alpen” şi a similitudinii semnelor, susţinând că nu există risc de confuzie în sensul articolului 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009.

Tribunalul a respins acţiunea, confirmând existenţa riscului de confuzie.

În privinţa publicului relevant, Tribunalul a subliniat că deşi în decizia atacată nu fusese expus nici un motiv pentru care camera de recurs examinase riscul de confuzie numai în raport cu publicul din Regatul Unit, această alegere nu era, în sine, de natură să conducă la anularea deciziei. În cazul în care, examinând celelalte argumente ale reclamantei, va ajunge la concluzia că existența unui risc de confuzie între mărcile în cauză trebuie să fie confirmată în privinţa publicului din Regatul Unit, o astfel de constatare va fi suficientă pentru a menţine soluţia de admitere a opoziției, întrucât, pentru a refuza înregistrarea unei mărci a Uniunii Europene, este suficient ca un motiv relativ de refuz în sensul articolului 8 alineatul 1 litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009 să existe într-o parte a Uniunii [făcând referire, în acest sens, la hotărârea din 14 decembrie 2006, Mast-Jägermeister/OHMI – Licorera Zacapaneca (VENADO avec cadre e.a.), T‑81/03, T‑82/03 et T‑103/03, EU:T:2006:397, punctul 76 şi jurisprudenţa citată].

În privinţa similitudinii produselor, Tribunalul a confirmat soluţia camerei de recurs, în sensul că „preparatele pe bază de cereale destinate alimentaţiei umane”, protejate de marca anterioară, pe de o parte, erau identice cu „preparatele pe bază de cereale; muesli, batoane de muesli; produse de panificaţie” vizate de marca solicitată, iar pe de altă parte, prezentau un grad ridicat de similitudine cu „produsele de cofetărie”, de asemenea vizate de către aceasta din urmă.

În ceea ce priveşte similitudinea semnelor, Tribunalul a reamintit (făcând referinţă, în acest sens, la hotărârea 12 iunie 2007, OHMI/Shaker, C‑334/05 P, EU:C:2007:333, punctul 35 şi jurisprudenţa citată) că aprecierea globală a riscului de confuzie trebuie să se întemeieze, în ceea ce privește similitudinea vizuală, auditivă sau conceptuală a mărcilor în cauză, pe impresia de ansamblu produsă de acestea, ținând cont în special de elementele lor distinctive și dominante. Percepția asupra mărcilor pe care o are consumatorul mediu al produselor sau al serviciilor în cauză joacă un rol determinant în aprecierea globală a riscului amintit. În această privință, consumatorul mediu percepe o marcă în mod normal ca un tot și nu face o examinare a diferitelor detalii ale acesteia.

Astfel, Tribunalul a confirmat soluţia camerei de recurs, în sensul că similitudinea vizuală între semne era slabă, din cauza elementului verbal „schmaus” şi a elementelor figurative, prezente numai în marca solicitată, că similitudinea fonetică era peste medie, dată fiind identitatea între marca anterioară şi primele cinci litere din elementul verbal al mărcii solicitate, iar comparaţia conceptuală era neutră, din cauza lipsei unei semnificaţii a elementelor verbale ale semnelor în conflict pentru publicul din Regatul Unit.

Subliniind că unul dintre factorii relevanți în aprecierea similitudinii între două mărci îl reprezintă caracterul distinctiv mai ridicat sau mai scăzut al elementelor lor comune [a se vedea, în acest sens, la hotărârea din 26 martie 2015, Royal County of Berkshire Polo Club/OHMI – Lifestyle Equities (Royal County of Berkshire POLO CLUB), T‑581/13, nepublicată, EU:T:2015:192 , punctul 41 şi jurisprudenţa citată], Tribunalul a arătat că, pentru publicul din Regatul Unit, nivelul caracterului distinctiv intrinsec al elementului comun „alpen” nu era influențat în mod deosebit de răspunsul la întrebarea de a şti dacă se referă la lanțul muntos al Alpilor. Astfel, în ipoteza avută în vedere de camera de recurs cu titlu principal, în care publicul din Regatul Unit nu înțelege elementul „alpen” ca fiind versiunea germană a cuvântului englez „alps” (alpi), acest element fiind aşadar lipsit de semnificaţie, trebuie considerat ca având un caracter distinctiv intrinsec mediu. Însă, nici în ipoteza în care consumatorul din Regatul Unit ar asocia elementul „alpen” cu termenul englez „alps”, caracterul distinctiv intrinsec al acestui element nu ar fi afectat în mod semnificativ. Astfel cum a subliniat în mod întemeiat camera de recurs, acest cuvânt nu descrie nicio caracteristică a produselor în cauză – preparate pe bază de cereale; muesli, batoane de muesli; produse de panificaţie; produse de cofetărie-, în special originea lor geografică. În această privință, camera de recurs a subliniat în mod întemeiat că, deși era posibil ca Alpii să fie cunoscuți pentru laptele produs de animalele care sunt crescute în zona lor și produsele lactate fabricate din acest lapte, aceste considerații nu pot fi transpuse pentru produsele pe bază de cereale. Pe de altă parte, după cum s-a discutat în cadrul ședinței, presupunând chiar că produsele în cauză ar putea fi considerate produse alimentare care furnizează energia necesară pentru schi sau alte sporturi de iarnă, alpinism sau drumeții, sau, mai general, pentru o viață sănătoasă caracterizată prin activități în aer liber, cum ar fi cea petrecută în munți, legătura dintre aceste caracteristici ale produselor și elementul „Alpen“ ar fi prea indirectă pentru a avea vreo incidenţă asupra caracterului său distinctiv intrinsec.

Având în vedere faptul că produsele în cauză erau identice sau foarte apropiate, că semnele erau similare într-un grad peste medie din punct de vedere fonetic, slab similare din punct de vedere vizual, iar din punct de vedere conceptual necomparabile, coroborat cu un nivel mediu de atenție al publicului relevant, Tribunalul a estimat că există un risc de confuzie.

T-287/15, Tayto Group/EUIPO – MIP Metro (real)

Marcă a Uniunii Europene – Procedură de decădere – Marcă a Uniunii Europene figurativă real – Utilizare serioasă – Formă care diferă prin elemente care nu alterează caracterul distinctiv – Articolul 15, paragraful 1, al doilea alineat, litera a), din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 – Folosirea mărcii de către un terţ – Articolul 15, paragraful 2, din Regulamentul nr. 207/2009 – Proba utilizării serioase – Articolul 15, paragraful 1, şi articolul 51, paragraful 1, litera a), din Regulamentul nr. 207/2009 – Obligaţia motivării

Judecător raportor – dna O. Spineanu-Matei; Limba de procedură – engleza

MIP Metro Group Intellectual Property GmbH & Co. KG a obţinut la 11 mai 2006 înregistrarea semnului figurativ , conţinând elementul verbal „real” reprezentat în culoarea roşie şi elementul „,-” reprezentat în culoarea albastră, ca marcă UE, pentru produse din clasele 3, 8, 16, 18, 20, 21, 22, 24, 25, 28, 29, 30, 31 et 32.

La data de 19 august 2011, Tayto Group Ltd a formulat o cerere de decădere, invocând absenţa utilizării serioase al respectivei mărci, care a fost admisă de divizia de anulare a Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO).

Camera de recurs a EUIPO a anulat în parte decizia diviziei de anulare, considerând că MIP Metrou a făcut dovada utilizării serioase pentru produsele din clasele 3, 16, 20, 21, 24, 29, 30, 31 et 32.

În faţa Tribunalului, reclamanta Tayto Group a solicitat anularea deciziei camerei de recurs a EUIPO. Ea susţine, în esenţă, că, pe de o parte, elementele individuale ale mărcii în cauză sunt lipsite de caracter distinctiv propriu, iar pe de altă parte, marca în cauză a fost folosită într-o formă care alterează semnificativ caracterul său distinctiv.

Tribunalul a respins acţiunea în anularea deciziei camerei de recurs a EUIPO, reţinând, în privinţa lipsei de caracter distinctiv, că într-o procedură de decădere nu îi este permis să stabilească sau să repună în discuţie existenţa caracterului distinctiv al mărcii înregistrate, controlul său fiind limitat la analizarea aprecierilor făcute de camera de recurs în privinţa utilizării serioase.

În privinţa utilizării serioase, Tribunalul a subliniat că, în situaţia în care semnul utilizat în comerţ diferă de forma sub care acesta a fost înregistrat ca marcă doar prin elemente neglijabile, astfel încât cele două semne pot fi considerate ca fiind echivalente, obligaţia utilizării mărcii înregistrate se poate considera îndeplinită prin raportare la proba utilizării semnului care constituie forma utilizată în comerţ. Astfel, în cauză se impunea a se examina dacă elementele adăugate la marca în cauză prezintă un caracter distinctiv şi dominant, avându-se în vedere calităţile intrinseci ale fiecăruia dintre aceste elemente, precum şi poziţia fiecăruia în configuraţia mărcii.

Astfel, Tribunalul a reţinut că, în marca utilizată, , marca înregistrată constituie partea dominantă a semnului utilizat. Elementul « quality », care este situat sub marca în cauză, în principal sub elementul verbal « real », scris cu litere mari de tipar de o dimensiune mai mică decât cea a elementului verbal « real » şi de culoare albastră, nu relevă decât un caracter pur laudativ şi este slab distinctiv, astfel cum în mod corect l-a relevat camera de recurs [a se vedea, în acest sens, hotărârea din 24 februarie 2016, Tayto Group/OHMI – MIP Metro (REAL HAND COOKED), T‑816/14, nepublicată, EU:T:2016:93, punctul 58]. În plus, adăugarea, la marca utilizată, a stilizării formei de etichetă, în care atât marca în cauză cât şi elementul « quality » sunt inserate, prezintă un caracter pur ornamental, din moment ce este situată în plan îndepărtat faţă de marca în cauză şi ocupă astfel o poziţie accesorie, care nu îi conferă un caracter distinctiv propriu.

Tribunalul a conchis că, contrar susţinerilor reclamantei, marca înregistrată nu constituie nici o « marcă verbală în culori » şi nici o « marcă verbală imprimată în culori », ci o marcă figurativă în culorile roşu şi albastru care conţine un element verbal, la fel ca marca utilizată, astfel încât nu se poate susţine că s-ar fi operat o schimbare de categorie între cele două mărci.

T-341/16, De Masi/Comisia

Acţiune în anulare – Acces la documente – Cerere de acces formulată în baza cooperării interinstituționale instituită în temeiul articolului 230 TFUE – Documente privind lucrările grupului « Codul de conduită (fiscalitatea întreprinderilor) » instituit de Consiliu – Act nesusceptibil de a fi atacat – Inadmisibilitate

Judecător raportor – dna O. Spineanu-Matei; Limba de procedură – germana

Această cauză tratează un aspect inedit în jurisprudenţa Tribunalului, respectiv întrebarea dacă o scrisoare emisă în cadrul specific al dialogului interinstituţional dezvoltat între Parlamentul European şi Comisia Europeană în legătură cu accesul la documentele deţinute de aceste instituţii, ca expresie a principiului cooperării legitime între instituţiile Uniunii, poate să producă efecte de drept obligatorii de natură să afecteze interesele reclamantului, în calitatea sa de membru al unor comisii parlamentare şi de membru al Parlamentului European, şi să-i modifice situaţia juridică, în sensul unei jurisprudenţe constante, pentru a constitui, în aceste condiţii, un act atacabil în sensul art. 263 TFUE.

Reclamantul este parlamentar european. În această calitate, el a fost numit membru în două comisii speciale constituite succesiv de către Parlament, ca urmare a dezvăluirilor referitoare la existenţa anumitor practici fiscale în cadrul Statele Membre, „cu scopul de a examina aplicarea, de către un Stat Membru sau de către Comisie, a reglementărilor în privinţa ajutoarelor de stat şi a prevederilor fiscale ale Uniunii în privinţa deciziilor fiscale şi a altor măsuri similare prin natura sau efect luate de către Statele Membre” (comisiile TAXE).

Lucrările comisiilor TAXE vizau în special analiza documentelor reuniunilor unui grup de lucru în materie de fiscalitatea întreprinderilor instituit de Consiliul Uniunii Europene în anul 1998[4] în vederea coordonării practicilor fiscale ale Statelor Membre.

Cu ocazia lucrărilor comisiilor TAXE, preşedintele acestor comisii a solicitat Comisiei Europene să le fie acordat un acces deplin la documentele menţionate anterior, în baza Acordului-cadru referitor la relaţiile între Parlamentul European şi Comisia Europeană[5]. În urma unei corespondenţe mai ample referitoare la accesul la aceste documente, considerate confidenţiale, între președintele comisiilor TAXE şi membrul Comisiei Europene desemnat pentru a reprezenta instituţia în acest dialog a fost încheiat un acord special de acces, care prevedea modalităţile de acces la cele trei categorii de documente confidenţiale identificate, persoanele care aveau acces şi condiţiile de acces.

În prezenta cauză, reclamantul a contestat o scrisoare transmisă de către directorul general al DG « Fiscalitate şi uniune vamală » ca răspuns la o cerere prin care preşedintele comisiilor TAXE  îi ceruse, în virtutea prerogativelor sale prevăzute la punctul 1.4 din anexa II la Acordul-cadru şi în Acordul de acces, să transmită comisiilor TAXE ansamblul documentelor reuniunilor Grupului de lucru în materie de fiscalitatea întreprinderilor care erau în posesia sa.

Reclamantul susţine, în esenţă, că scrisoarea atacată i-ar limita dreptul al cărui titular este în temeiul articolului 230, alineatul 2, TFUE, de a avea un acces nelimitat la documentele solicitate de preşedintele comisiilor TAXE, astfel încât interesul său de a exersa controlul parlamentar în calitatea sa specifică de membru al acestor comisii şi, mai general, de membru al Parlamentului, ar fi afectat.

Prin ordonanţa din 4 mai 2017, Tribunalul a decis că acţiunea reclamantului este inadmisibilă, pentru lipsa caracterului de act atacabil, în sensul articolului 263 TFUE, al scrisorii contestate.

După ce a plasat scrisoarea în cadrul dialogului interinstituţional dintre Comisie şi Parlament, Tribunalul a constatat că, raportat la acest context, la conţinutul cererii preşedintelui comisiilor parlamentare şi la răspunsul conţinut în scrisoarea atacată, aceasta din urmă nu fusese destinată să producă efecte juridice şi nu constituia decât o simplă corespondenţă administrativă emisă în cadrul dialogului interinstituţional preexistent, referitor la accesul membrilor comisiilor TAXE la documentele Grupului de lucru în materie de fiscalitatea întreprinderilor.

În primul rând, în privinţa contextului factual şi juridic, Tribunalul a constatat că scrisoarea atacată fusese emisă în cadrul dialogului interinstituţional dezvoltat între Parlamentul European şi Comisia Europeană ca expresie a principiului cooperării legitime între instituţiile Uniunii, consacrat la articolul 13, paragraful 2, TUE şi pus în aplicare prin Acordul-cadru, precum şi prin Acordul de acces. Acordul-cadru fusese încheiat cu scopul de a permite Parlamentului să-şi exercite într-o manieră mai eficientă puterile de control asupra activităţii Comisiei, prin obţinerea de la aceasta de informaţii confidenţiale, instituind un mecanism de acces complementar celui prevăzut în art. 230 al doilea paragraf TFUE. Astfel, în situaţia în care Parlamentul dorea să aibă acces la o informaţie confidenţială deţinută de Comisie, accesul era obţinut prin urmarea procedurii prevăzute în acordul-cadru. În plus, pentru fiecare situaţie concretă, Acordul-cadru prevedea încheierea unui acord specific de acces, în cauză materializându-se prin încheierea Acordului de acces. Or, scrisoarea atacată reprezenta o corespondenţă între persoane competente potrivit celor două acorduri menţionate.

În al doilea rând, în privinţa conţinutului cererii la care directorul general al DG « Fiscalitate şi uniune vamală » răspunsese prin scrisoarea atacată, Tribunalul a constatat că doar partea referitoare la cererea de a se transmite „ansamblul documentelor reuniunilor” Grupului de lucru în materie de fiscalitatea întreprinderilor putea fi considerată o cerere de acces la documente pentru care preşedintele comisiilor TAXE se putea aştepta la luarea unei decizii producătoare de efecte juridice.

În al treilea rând, Tribunalul a analizat conţinutul scrisorii atacate, pentru a verifica dacă anumite dispoziţii ale acesteia puteau fi considerate ca producând efecte juridice obligatorii.

Mai întâi, Tribunalul a relevat că în primele paragrafe ale scrisorii atacate, după o formulă introductivă, directorul general al DG « Fiscalitate şi uniune vamală » se limitase, pe de o parte, să-l informeze pe preşedintele comisiilor TAXE cu privire la împrejurarea că documentele solicitate – atât documentele de şedinţă elaborate de către funcţionarii Consiliului în timpul şedinţelor Grupului de lucru în materie de fiscalitatea întreprinderilor, cât şi cele provenind de la preşedintele respectivului grup şi de la Statele Membre – nu erau în posesia sa, întrucât nu fuseseră transmise Comisiei, şi, pe de altă parte, să-l invite să le solicite direct Consiliului, asigurându-l de întreaga susţinere în acest sens.

Tribunalul a subliniat că, pe de o parte, în privinţa documentelor de şedinţă elaborate de către funcţionarii Consiliului în timpul şedinţelor Grupului de lucru în materie de fiscalitatea întreprinderilor, însuşi preşedintele comisiilor TAXE recunoscuse în scrisoarea sa de solicitare că ele nu se aflau în posesia Comisiei. Pe de altă parte, în privinţa documentelor provenind de la preşedintele respectivului grup şi de la Statele Membre, directorul general al DG « Fiscalitate şi uniune vamală » confirmase că nu le deţine, Grupul de lucru în materie de fiscalitatea întreprinderilor fiind un grup instituit de către Consiliu. În consecinţă, Tribunalul a conchis că aceste afirmaţii şi invitaţia de a solicita respectivele documente de la Consiliu nu puteau fi considerate ca fiind producătoare de efecte juridice obligatorii.

Apoi, Tribunalul a constatat că în paragrafele următoare ale scrisorii atacate, directorul general al DG « Fiscalitate şi uniune vamală » se limitase, pe de o parte, să prezinte o situaţie de fapt preexistentă, referitoare la corespondenţa purtată în legătură cu documentele care îi fuseseră solicitate de către preşedintele comisiilor TAXE încă de la constituirea lor, şi, pe de altă parte, să reafirme că toate documentele solicitate care fuseseră în posesia sa, fuseseră deja fie transmise comisiilor TAXE, fie puse la dispoziţie pentru consultare în cadrul unor reuniuni cu uşile închise. Astfel, el nu făcuse decât să prezinte date statistice cu privire la cererile comisiilor TAXE, la răspunsurile care îi fuseseră transmise, la documentele care îi fuseseră transmise sau puse la dispoziţie, precum şi la documentele care erau încă disponibile pentru a fi consultate. Or, astfel de informaţii nu puteau fi nici ele considerate ca producând efecte juridice obligatorii.

Tribunalul a respins argumentul reclamantului referitor la efectele juridice pe care le-ar fi produs scrisoarea atacată prin raportare la calitatea sa de membru al comisiilor TAXE, constând în restrângerea accesului la anumite documente considerate confidenţiale, care puteau fi consultate doar « in camera », în localurile Comisiei, reţinând că o astfel de restricţie era specifică mecanismului prevăzut în Acordul-cadru şi în acordul de acces pentru documentele clasificate ca fiind confidenţiale, nefiind impusă prin scrisoarea atacată. În consecinţă, nu scrisoarea atacată era cea care ar fi putut afecta interesele reclamantului sub aspectul invocat (a se vedea, în acest sens şi prin analogie, hotărârea din 17 septembrie 2007, Akzo Nobel Chemicals et Akcros Chemicals/Comisia, T‑125/03 et T‑253/03, EU:T:2007:287, punctul 56).

În privinţa argumentului referitor la afectarea dreptului subiectiv care ar decurge din art. 230 al doilea paragraf TFUE, de a adresa întrebări Comisiei şi de a primi de la aceasta informaţii, al cărui titular ar fi nu doar ca membru al comisiilor TAXE, ci şi ca membru al Parlamentului, Tribunalul a constatat că scrisoarea atacată nu constituia o urmare a exercitării respectivului drept de către reclamant, astfel încât nu putea avea incidenţă asupra existenţei şi protecţiei acestuia. Tribunalul a reţinut că reclamantul nu adresase el însuşi o cerere de acces la documente Comisiei, în exercitarea pretinsului drept la informare, ci contesta o corespondenţă interinstituţională emisă într-un cadru reglementar care nu-l împiedica să acţioneze în nume propriu mecanismul prevăzut de art. 230 al doilea paragraf TFUE.

T‑375/15, Germanwings/Comisia

Ajutoare de stat — Ajutor în favoarea unei companii aeriene care utilizează aeroportul Zweibrücken — Avantaj — Imputabilitate în sarcina statului — Obligația de motivare — Încredere legitimă — Acces la documente — Documente aferente unei proceduri de control al ajutoarelor de stat — Refuz de a acorda accesul la documentele solicitate — Excepție privind protecția obiectivelor activităților de inspecție, de anchetă și de audit

Judecător raportor – dl S. Papasavvas; Limba de procedură – germana

În prezenta cauză, reclamanta Germanwings solicitat, pe de o parte, anularea parţială a deciziei[6] Comisiei Europene referitoare la ajutorul de stat pus în aplicare de Germania în favoarea aeroportului Zweibrücken şi a companiilor aeriene care utilizau acest aeroport, printre care şi reclamanta, și, pe de altă parte, anularea deciziei Comisiei prin care i se refuzase accesul parțial la dosarul administrativ referitor la procedura privind ajutorul de stat.

În ceea ce priveşte decizia de ajutor de stat, dezbaterile au vizat, în esenţă, stabilirea existenţei sau absenţei unui „avantaj”[7] în favoarea reclamantei companie aeriană, la încheierea unui prim acord de exploatare pentru a opera zboruri de pe/pe aeroportul Zweibrücken, în anul 2006, în condiţiile în care pentru investiţiile ocazionate de transformarea, modernizarea şi extinderea aeroportului, societatea exploatatoare a beneficiat de subvenţionare publică (directă şi prin injecţii de capital) din partea Landul Renania-Palatinat.

Reclamanta a contestat modul în care Comisia, în cadrul examinării criteriului investitorului privat avizat într-o economie de piaţă[8], a imputat, pe de o parte, costurile cu investiţiile în extinderea şi modernizarea terminalului existent în cadrul aeroportului, iar pe de altă parte, costurile suplimentare cu personalul şi materialele, necesare pentru desfăşurarea activităţii de aviaţie comercială, în sarcina primului acord încheiat de aeroport cu reclamanta.

Prin hotărârea pronunţată la data de 27 aprilie 2017 (Germanwings/Comisia, T‑375/15, nepublicată, EU:T:2017:289), Tribunalul a anulat în parte decizia Comisiei, constatând că aceasta din urmă nu a demonstrat că primul acord încheiat de aeroport cu reclamanta îi conferea acesteia un avantaj care să fi putut fi calificat ajutor de stat în sensul art. 107 paragraful 1 TFUE, deoarece Comisia nu a dovedit intercondiţionarea între, pe de o parte, costurile cu investiţiile în extinderea şi modernizarea terminalului existent în cadrul aeroportului şi costurile suplimentare cu personalul şi materialele şi, pe de altă parte, încheierea primului acord cu reclamanta.

În ceea ce priveşte decizia de refuz parţial al accesului la documentele pe care Comisia îşi fundamentase decizia de ajutor de stat, Tribunalul a respins cererea reclamantei, reţinând că, cel puţin în parte, această cerere a rămas fără obiect ca urmare a comunicării unor documente pe parcursul procedurii judiciare, iar pentru alte posibile documente relevante la luarea deciziei de ajutor de stat, argumentele reclamantei referitoare la lipsa motivării şi lipsa temeiului legal nu erau, în orice caz, întemeiate.

T-594/16, Walton/Comisia

Acţiune în anulare – Funcţie publică – Agenţi temporari – Indemnizaţie de plecare – Revizuirea calculului ­ Autoritate de lucru judecat – Acţiune parţial inadmisibilă şi parţial vădit nefondată

Judecător raportor – dna O. Spineanu-Matei; Limba de procedură – franceza

Reclamantul, fost agent temporar în cadrul Comisiei Europene, a beneficiat, la încheierea raporturilor contractuale, de plata unei indemnizaţii de plecare[9] calculată în baza prevederilor Statutului funcționarilor europeni și a Regimului aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene, aprobate prin Regulamentul nr. 31/11 din 14 iunie 1962, cu modificările şi completările ulterioare.

În cadrul mai multor proceduri judiciare anterioare succesive, reclamantul a contestat temeiul încetării raporturilor contractuale şi consecinţele acesteia sub aspect indemnitar. În două dintre acestea reclamantul a contestat, printre altele, modul de stabilire al indemnizaţiei de plecare, solicitând de fiecare dată revizuirea calculului. În cadrul fiecăreia din proceduri, cererile sale au fost respinse în urma analizei pe fond a argumentelor prezentate.

În cadrul unei a treia proceduri, reclamantul a solicitat din nou revizuirea modului de calcul al indemnizaţiei de plecare. De această dată, printr-o ordonanţă a Tribunalului Funcţiei Publice[10], confirmată în recurs de către Tribunal[11], cererea sa a fost respinsă ca inadmisibilă[12], reţinându-se, pe de o parte, caracterul definitiv al unor acte administrative necontestate în termen, şi, pe de altă parte, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în cele două proceduri menţionate anterior.

Prin acţiunea de faţă, reclamantul a contestat decizia autorităţii împuternicite să facă numiri (autoritate competentă, în baza dispoziţiilor Statutului funcționarilor și a Regimului aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene, să soluţioneze, printre altele, reclamaţiile administrative ale funcţionarilor şi agenţilor Uniunii supuşi acestor dispoziţii) prin care reclamaţia sa administrativă împotriva unei decizii de respingere a unei noi cereri de recalculare a cuantumului indemnizaţiei de plecare, în cuprinsul căreia menţionase un alt temei legal, îi fusese respinsă ca inadmisibilă.

Tribunalul, prin ordonanţa[13] din 16 februarie 2017, a respins acţiunea reclamantului parţial ca inadmisibilă şi parţial ca vădit nefondată.

Tribunalul şi-a întemeiat soluţia de inadmisibilitate pe constatarea existenţei elementelor autorităţii de lucru judecat în privinţa cererii de recalculare a indemnizaţiei de plecare, prin raportare la primele două hotărâri ale Tribunalului prin care acţiunile fuseseră respinse pe fond, autoritate de lucru judecat deja constatată prin ordonanţa TFP.

Astfel, constatând că identitatea părţilor era evidentă, Tribunalul a verificat dacă prezenta acţiune are acelaşi obiect şi aceeaşi cauză juridică cu acţiunea soluţionată prin ordonanţa TFP, confirmată în recurs, cu scopul de a determina dacă admisibilitatea prezentei acţiuni este afectată de autoritatea de lucru judecat deja constatată prin respectiva ordonanţă.

În privinţa obiectului, Tribunalul a arătat că, deşi în mod formal cele două acţiuni au vizat decizii administrative diferite, o astfel de circumstanţă nu exclude identitatea de obiect, în măsura în care conţinutul celor două decizii administrative este identic în substanţă şi acestea sunt fondate pe aceleaşi motive, făcând referire, în acest sens, la hotărârea din 25 iunie 2010, Imperial Chemical Industries/Comisia, T‑66/01, EU:T:2010:255, punctele 207 şi 208.

Astfel, după analiza mai multor elemente pe baza cărora a determinat obiectul celor două acţiuni, Tribunalul a tras concluzia existenţei identităţii de obiect. În acest sens, a constatat că prin prezenta acţiune reclamantul nu urmăreşte, în realitate, decât să repună în discuţie cuantumul indemnizaţiei de plecare. Or, imposibilitatea repunerii în discuţie a acestui cuantum făcuse deja obiectul unor decizii judiciare definitive.

În privinţa cauzei, Tribunalul a reamintit că aceasta trebuie distinsă de obiect: dacă obiectul vizează pretenţiile celui interesat, cauza corespunde fundamentului juridic şi factual al pretenţiilor invocate (a se vedea, în acest sens, hotărârea din 25 octombrie 2013, Comisia/Moschonaki, T‑476/11 P, EU:T:2013:557, punctul 84). De asemenea, a subliniat că singura schimbare formală a fundamentului juridic a unei cereri nu este suficientă pentru a determina noutatea cauzei acesteia. Astfel, mai multe fundamente juridice pot susţine o singură şi aceeaşi pretenţie şi, prin urmare, să corespundă unei singure şi aceleaşi cauze. Din aceste motive, este necesar să se analizeze substanţa acelei cauze şi să nu se limiteze analiza doar la textul de lege căreia îi corespunde, judecătorul Uniunii trebuind să verifice dacă există o legătură strânsă între aceste fundamente şi dacă ele susţin în substanţa lor pretenţiile formulate (a se vedea, în acest sens, hotărârea din 25 octombrie 2013, Comisia/Moschonaki, T‑476/11 P, EU:T:2013:557, punctul 85).

În cauză, Tribunalul a constatat că fundamentul juridic şi factual al prezentei acţiuni îl constituie, în esenţă, pretinsa eroare de calcul al cuantumului indemnizaţiei de plecare, pe care Comisia ar fi săvârşit-o. Or, şi prin acţiunea soluţionată prin ordonanţa TFP, reclamantul pusese de asemenea în discuţie calculele efectuate de Comisie pentru a determina cuantumul alocaţiei de plecare care i-ar fi revenit, pe care le apreciase eronate.

Constatând tripla identitate de părţi, cauză şi obiect, Tribunalul a declarat că, a considera prezenta acţiune admisibilă, ar însemna că i s-ar oferi reclamantului posibilitatea de a face să renască în beneficiul său un drept la acţiune contra unor decizii jurisdicţionale devenite definitive în privinţa sa (făcând referire, în acest sens, la ordonanţele din 11 iunie 2009, Ketselidis/Comisia, F-72/08, EU:F:2009:58, punctul 33, şi din 25 februarie 2014, Marcuccio/Comisia, F-118/11, EU:F:2014:23, punctul 54), precum şi a-i permite să repună în discuţie autoritatea de lucru judecat de care se bucură atât hotărârile judecătoreşti anterioare, rămase definitive, cât şi ordonanţa TFP, care o constatase deja anterior.

Soluţia de respingere în parte a acţiunii ca vădit nefondată a vizat temeiul nou de drept invocat de către reclamant, respectiv articolul 41 din anexa VIII la statut, care prevedea posibilitatea de a solicita oricând o revizuire a modului de calcul a unor sume băneşti, în caz de eroare sau omisiune de orice natură.

Tribunalul a reţinut că respectivul temei era aplicabil exclusiv în privinţa pensiei, reglementată ca alternativă la indemnizaţia de plecare, în cazul încetării raporturilor de serviciu după o perioadă mai mare de 1 an. Or, reclamantul nu beneficiase de pensie, întrucât încetarea raporturilor de serviciu se produsese după o perioadă de timp inferioară celei de un an, ci de plata indemnizaţiei de plecare, astfel încât temeiul de drept invocat nu era aplicabil situaţiei sale.

Luxemburg, 4 octombrie 2017


* Doamna Octavia Spineanu-Matei a fost numită în funcţia de judecător al Tribunalului Uniunii Europene în cadrul Conferinţei plenare a reprezentanţilor guvernelor Statelor Membre din data de 7 septembrie 2016. Potrivit art. 254 alineatul 2 TFUE, membrii Tribunalului sunt aleşi dintre persoane care oferă depline garanţii de independenţă şi care au capacitatea cerută pentru exercitarea unor înalte funcţii jurisdicţionale. Aceştia sunt numiţi de comun acord de către guvernele Statelor Membre, pentru o perioadă de şase ani, după consultarea comitetului prevăzut la articolul 255 TFUE, comitet în faţa căruia candidaţii propuşi de către Statele Membre susţin un interviu.
** Judecător la Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, în prezent referent în cadrul cabinetului doamnei judecător Octavia Spineanu-Matei. Materialul a fost realizat în cadrul cabinetului și nu angajează în nici un fel instituția.
[1] Potrivit Regulamentului de procedură al Tribunalului din 4 martie 2015, publicat în JO UE seria L nr. 105 din 23.4.2015, p. 1, cu modificările şi completările ulterioare (denumit în continuare „Regulamentul de procedură al Tribunalului”), numai hotărârile sunt pronunţate în şedinţă publică (articolul 118), ordonanţele fiind doar semnate de către preşedinte si grefier (articolul 120 alineatul 3) la data stabilită de preşedintele fiecărei camere jurisdicţionale.
[2] Potrivit art. 173 alin. 1 şi 2 din Regulamentul de procedură, o parte din procedura care s-a derulat în faţă camerei de recurs, alta decât reclamantul, poate participa la procedura aflată pe rolul Tribunalului prin formularea unui răspuns la cererea introductivă, cu respectarea condițiilor de formă și a termenelor revăzute în acest sens. Aceasta devine parte la procedura aflată pe rolul Tribunalului în calitate de intervenient odată cu depunerea unui act de procedură.
[3] Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) este o agenţie descentralizată a Uniunii Europene, cu sediul la Alicante, Spania, care administrează şi promovează sistemul mărcilor şi al desenelor sau modelelor industriale ale Uniunii Europene. Creat în 1994, acesta a purtat numele de „Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne (mărci, desene și modele industriale)” (OHIM) până la 26 martie 2016. În continuare va fi desemnat prin acronimul EUIPO.
[4] Concluziile Consiliului din 9 martie 1998 privind crearea Grupului „Codul de conduită » (fiscalitatea întreprinderilor, publicate în JO UE din 1998, seria C, nr. 99, p. 1.
[5] Acordul-cadru privind relațiile dintre Parlamentul European și Comisia Europeană, publicat în JO UE din 2010, seria L, nr. 304, p. 47.
[6] Decizia (UE) 2016/152 a Comisiei Europene din 1 octombrie 2014 [notificată sub numărul C(2014) 5063 final], referitoare la ajutorul de stat SA.27339 (12/C) (ex 11/NN) pus în aplicare de Germania în favoarea aeroportului Zweibrücken şi a companiilor aeriene care utilizau acest aeroport.
[7] În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, intervenția autorităților publice în capitalul unei întreprinderi, indiferent de formă, poate constitui un ajutor de stat (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 11 iulie 2002, HAMSA/Comisia, T-152/99, Rec., p. II-3049, punctul 125 și jurisprudența citată).
[8] Testul investitorului privat avizat într-o economie de piaţă implică a se verifica dacă, în împrejurări similare, un investitor privat ar fi putut fi determinat să efectueze aceleaşi operaţiuni sau ar fi ales o altă soluţie economică (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 16 mai 2002, Franța/Comisia, C-482/99, Rec., p. I-4397, punctul 70, Hotărârea Curții din 28 ianuarie 2003, Germania/Comisia, C-334/99, Rec., p. I-1139, punctul 133 și Hotărârea Curţii din 11 septembrie 2012, Corsica Ferries France/Commission, T‑565/08, EU:T:2012:415).
[9] Potrivit art. 12 alin. 1 litera c) din anexa VIII la Statutul funcţionarilor europeni, aplicabil în egală măsură şi agenţilor temporari (potrivit Regulamentul nr. 31/11 din 1962 privind Statutul funcţionarilor europeni şi Regimul aplicabil celorlalţi agenţi ai Uniunii Europene, publicat în JO UE nr. 45 din 14.06.1962, cu modificările şi completările ulterioare), funcționarul care nu a împlinit vârsta de pensionare ale cărui raporturi de muncă încetează din alt motiv decât decesul sau invaliditatea și care nu poate beneficia, imediat sau ulterior, de pensie pentru limită de vârstă, are dreptul, la încetarea raporturilor de muncă, în cazul în care durata serviciului a fost de mai puțin de un an și cu condiția să nu i se fi aplicat dispozițiile articolului 11 alineatul (2), la plata unei indemnizații de plecare.
[10] Ordonanţa din 27 februarie 2014, Walton/Comisia, F‑32/13, EU:F:2014:37, denumită în continuare „ordonanţa TFP”.
[11] Hotărârea din 25 februarie 2015, Walton/Comisia, T‑261/14 P, EU:T:2015:110.
[12] Potrivit Regulamentului de procedură al Tribunalului, ori de câte ori Tribunalul constată existenţa unui un fine de neprimire (lipsa interesului, lipsa obiectului, lipsa calităţii procesuale, autoritatea de lucru judecat, lipsa reclamaţiei administrative obligatorii etc.), pronunţă o soluţie de inadmisibilitate.
[13] Ordonanţa din 16 februarie 2017, Walton/Comisia, T‑594/16, nepublicată, EU:T:2017:110.


** Judecător Diana Bulancea

***

Articol în curs de publicare în Revista EuRoQuod – revista Rețelei naționale de judecători-coordonatori în materia dreptului Uniunii Europene

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate