Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
 
2 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

ICCJ. Dezlegarea unor chestiuni de drept. Actul de procedură transmis prin fax sau poştă electronică
13.10.2017 | Andrei PAP

Andrei Pap

Andrei Pap

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 803 din 11 octombrie 2017 a fost publicată Decizia nr. 34/2017 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale privind dezlegarea modului de interpretare a dispozițiilor art. 182 și art. 183 din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili dacă acțiunea introdusă prin e-mail/fax, în ultima zi a termenului ce se socotește pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanță, este socotită a fi făcută în termen.

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin încheierea de ședință de la 28 noiembrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 35.438/3/2016, Curtea de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare a dispozițiilor art. 182 și art. 183 din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili dacă acțiunea introdusă prin e-mail/fax, în ultima zi a termenului ce se socotește pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanță, este socotită a fi făcută în termen.

II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a subliniat următoarele:
[…]

87. Pe fond, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că problema de drept cu a cărei dezlegare de principiu a fost învestită prin prezenta sesizare este următoarea: „Dacă, în interpretarea dispozițiilor art. 182 și art. 183 din Codul de procedură civilă, acțiunea introdusă prin e-mail/fax, în ultima zi a termenului care se socotește pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanță, este socotită a fi făcută în termen”.

88. În exercitarea rolului de interpretare și aplicare unitară a legii, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, analizând sesizarea, rapoartele întocmite de judecătorii-raportori, punctul de vedere al părții, opiniile specialiștilor, precum și problema de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele:

89. Regula de calcul al termenelor este stabilită de art. 182 alin. (1) din Codul de procedură civilă care prevede că ele se împlinesc la ora 24,00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură, în cazul termenelor socotite pe zile, săptămâni, luni sau ani.

90. Excepția de la această regulă este prevăzută la alin. (2) al art. 182 din Codul de procedură civilă și se referă la actele ce trebuie depuse la instanță sau într-un alt loc, când termenul se împlinește la ora la care activitatea încetează în acel loc în mod legal, dispozițiile art. 183 fiind aplicabile.

91. Astfel, deși termenele se socotesc pe zile întregi, actul trebuie depus la instanță până la ora închiderii registraturii instanței.

92. Pentru persoanele care nu pot ajunge la sediul instanței în vederea depunerii actelor de procedură, art. 183 alin. (1) din Codul de procedură civilă a instituit o facilitate și a prevăzut că acestea pot fi depuse și în alte locuri, respectiv la oficiul poștal, la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare.

93. În mod evident, deși termenele se socotesc pe zile întregi, termenul se va împlini, conform art. 182 alin. (2) din Codul de procedură civilă, la ora închiderii oficiului poștal, a serviciului de curierat rapid ori a serviciului specializat de comunicare.

94. În acest sens se interpretează sintagma „dispozițiile art. 183 fiind aplicabile” cuprinsă la alin. (2) al art. 182 din Codul de procedură civilă.

95. Potrivit art. 183 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Actul de procedură depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poștal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare este socotit a fi făcut în termen”.

96. Totodată, alin. (2) al aceluiași articol prevede că „Actul depus de partea interesată înăuntrul termenului prevăzut de lege la unitatea militară ori la administrația locului de deținere unde se află această parte este, de asemenea, considerat ca făcut în termen”.

97. În aceste cazuri, recipisa oficiului poștal, precum și înregistrarea ori atestarea făcută, după caz, de serviciul de curierat rapid, de serviciul specializat de comunicare, de unitatea militară sau de administrația locului de deținere, pe actul depus, servesc ca dovadă a datei depunerii actului de către persoana interesată [art. 183 alin. (3) din Codul de procedură civilă].

98. Pe lângă depunerea actelor procedurale personal sau prin reprezentant, prin poștă, curier rapid ori printr-un serviciu specializat de comunicare, Codul de procedură civilă prevede posibilitatea transmiterii actelor prin metode rapide, instantanee, respectiv faxul și poșta electronică [art. 148 alin. (2), art. 149 alin. (4), art. 199 alin. (1), art. 154 alin. (6), art. 241 alin. (3), art. 471 alin. (3) din Codul de procedură civilă].

99. Cu toate acestea, dispozițiile art. 183 din Codul de procedură civilă, norme speciale, care nu pot fi aplicate prin analogie, nu fac referire și la aceste două metode de transmitere a actelor procedurale.

100. Prin urmare, problema care s-a ridicat a fost aceea dacă, în interpretarea dispozițiilor art. 182 și art. 183 din Codul de procedură civilă, actul procedural introdus prin fax ori poștă electronică, în ultima zi a termenului care se socotește pe zile, după ora la care încetează activitatea instanței, este socotit a fi făcut în termen.

101. Cererile trimise prin poșta electronică sau prin fax nu pot cădea sub incidența dispozițiilor prevăzute de art. 183 alin. (1) din Codul de procedură civilă, având în vedere și prevederile art. 183 alin. (3) din același act normativ, care prevăd, în mod expres, că recipisa oficiului poștal, precum și înregistrarea ori atestarea făcută de serviciul de curierat rapid sau de serviciul specializat de comunicare servește ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată, or, în cazul actelor de procedură transmise pe fax sau poștă electronică, nu există o prevedere similară.

102. În acest sens sunt avute în vedere și dispozițiile art. 199 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora cererea de chemare în judecată, depusă personal sau prin reprezentant, sosită prin poștă, curier, fax sau scanată și transmisă prin poștă electronică ori prin înscris în formă electronică, se înregistrează și primește dată certă prin aplicarea ștampilei de intrare, operațiuni care pot fi efectuate doar până la ora la care activitatea instanței încetează în mod legal.

103. Cu toate acestea, legea permite ca, în cazul în care un act de procedură nu a fost depus la instanță de parte personal sau prin reprezentant sau nu a fost transmis instanței prin poștă, curier, fax sau scanat și transmis prin poșta electronică ori prin înscris în formă electronică, până la ora la care activitatea instanței încetează în mod legal, astfel că nu a fost înregistrat și nu a primit dată certă prin aplicarea ștampilei de intrare, în conformitate cu prevederile art. 199 din Codul de procedură civilă, să fie socotit depus înăuntrul termenului prevăzut de lege, dacă a fost depus prin scrisoare recomandată la oficiul poștal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare, cu condiția de a fi depus până la ora 24,00 a ultimei zile a termenului prevăzut de lege.

104. Cu alte cuvinte, fiind o derogare de la regula înscrisă în art. 182 alin. (2) din Codul de procedură civilă, numai actul de procedură depus prin scrisoare recomandată la oficiul poștal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare, cu condiția de a fi depus până la ora 24,00 a ultimei zile a termenului prevăzut de lege este prezumat de lege ca socotit a fi făcut în termen, nu și cazul comunicării prin fax sau e-mail, care, nefiind în mod expres menționat în cuprinsul art. 183, nu poate fi extins pe cale de interpretare.

105. Toate actele depuse prin fax sau e-mail după ora încheierii programului de lucru al instanței sunt înregistrate a doua zi, fiind considerate depuse la data înregistrării, în conformitate cu prevederile art. 199 din Codul de procedură civilă.

106. Așadar, în situațiile supuse analizei, ceea ce produce consecințe juridice cu privire la depunerea în termen a unui act de procedură este data înregistrării înscrisului la instanță, care trebuie efectuată în interiorul termenului procedural, iar nu data trimiterii actului prin poșta electronică sau prin fax, chiar și după închiderea activității instanței.

Pentru considerentele expuse, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a considerat că se impune admiterea sesizării, pronunţând următoarea soluţie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel București – Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 35.438/3/2016 și, în consecință, stabilește că:

În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 182 și art. 183 din Codul de procedură civilă, actul de procedură transmis prin fax sau poștă electronică, în ultima zi a termenului care se socotește pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanță, nu este socotit a fi depus în termen.”

Andrei Pap
Avocat colaborator SVS & PARTNERS


Aflaţi mai mult despre , , , , , ,
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill













Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Au fost scrise până acum 2 de comentarii cu privire la articolul “ICCJ. Dezlegarea unor chestiuni de drept. Actul de procedură transmis prin fax sau poştă electronică”

  1. Amelia FARMATHY spune:

    Dar, oare, folosirea poștei electronice nu este, în secolul XXI, o formă de serviciu specilizat în comunicare?
    Nu cumva toți providerii de servicii electronice au și acest serviciu, fie că vorbim de google, de yahoo sau de outlook?
    Nu cumva, acum, în sec. XXI, comunicarea nu mai înseamnă doar servicii poștale tradiționale sau curierat din acela care se deplasează odată cu șoferul?
    Mă întreb și eu, ”să mă aflu în treabă”…, nu de alta, dar, dacă, în enumerarea_așa limitativă cu pare a fi apreciată în considerentele acestei decizii – art. 183 alin. 1 din Codul de proc. civilă, legiuitorul nu ar fi avut în vedere, sub o formulare generică (din păcate rămasă neînțeleasă cred eu) email-ul ca o formă de serviciu specializat în comunicare, la ce mai era necesară prevederea acestui ”serviciu specializat în comunicare”, pe lângă serviciile de curierat rapid și cele de poștă tradiționale?

    Ce alte ”servicii specializate în comunicare”, menționate generic în art. 183 alin. 1 CPC, pot fi arătate în concret, cu excluderea serviciilor de poștă electronică, pentru a se încadra în ”excepțiile de strictă interpretare”?

    În opinia mea, tocmai referirea generică la ”servicii specializate în comunicare” avea în vedere, spre exemplu, serviciile electronice de transmitere a email-urilor care nu reprezintă altceva decât o formă de comunicare.
    Mai mult decât atât, mi-e greu să înțeleg, cel puțin în privința email-urilor, această dihotomie cât timp instanțele înseși pot folosi email-ul pentru comunicarea diverselor acte de procedură (este adevărat instituindu-se, corelativ, în Cod, o minunată birocrație în ceea ce privește dovada comunicării acestei transmiteri, încât mai bine eviți să uzezi această modalitate, deși obligăm părțile să-și indice adresa de email în cuprinsul cererii de chemare în judecată, firește dacă au respectivele părți așa ceva) și să nu-mi spuneți că vreo transmitere din partea instanțelor ar fi afectată de vreo tardivitate sau nulitate dacă ar fi expediată, prin click-ul de rigoare, de la instanțe, pe la orele 16.30, să zicem.
    Asta ca să nu mai amintesc că mi s-a făcut, fără să fiu întrebată, un ”email de serviciu”, deși îl aveam pe cel personal, tot așa ca… o formă de ”serviciu de comunicare specializată” și nu cred că cei care gestionează acest email se opresc la orele 16 sharp din transmiterea mesajelor.
    Apoi, în sens larg, activitatea instanțelor de judecată nu se oprește niciodată, nu trebuie confundat intervalul programului de lucru cu publicul, oricum mai mic de opt ore – așadar limitat, pentru că personalul care le deservește mai are și alte atribuții de îndeplinit – cu termenul de sesizare al instanței de judecată cu o cerere de chemare în judecată sau cu declararea unei căi de atac.
    Ce am vrut eu să subliniez în cele ce preced, e că, în opinia mea, nu a fost corespunzător reflectată semnificația generică a sintagmei ”servicii specializate în comunicare”, pentru a se observa că, spre exemplu, email-ul reprezintă o astfel de formă specializată de comunicare, furnizată de diverși provideri, pe care înseși instanțele de judecată o folosesc din plin, așa cum e normal în secolul XXI, context în care s-ar fi observat faptul că o comunicare prin email se subsuma, de fapt și de drept, acelor ”excepții” enunțate de către legiuitor în art. 183 alin. 1 CPC, fiind nimic altceva decât un serviciu specializat de comunicare.
    Identic stau lucrurile și în cazul fax-ului, și fax-ul e tot un serviciu specializat de comunicare, el are, întotdeauna, alocat un număr de telefon, furnizat de un agent economic, reprezentând tot o formă de serviciu specializat de comunicare, oferită de agenți de telefonie fixă.

    Așadar, nu ar fi fost vorba despre o extindere a situațiilor de excepție enunțate în art. 183 alin. 1 din CPC, ci despre o altă configurare a conținutului concret al noțiunii de serviciu specializat de comunicare, dacă aceasta este altceva decât poșta tradițională și curieratul prin transmiterea actelor procedurale de către un lucrător al serviciului de curierat,așa cum pare a exprima enumerarea din art.199 CPC.
    Oricum, data certă la care face referire art. 199 alin. 1 CPC și care se aplică nu doar în ceea ce privește comunicările prin email și prin fax, ci și atunci când se prezintă partea cu cererea, nu reprezintă același lucru cu dovada depunerii actului de partea interesată, dovadă care se face în condițiile expuse în art. 183 alin. 3 CPC.
    În plus, legiuitorul a simțit nevoia să instituie și formalitate datei certe pentru actele transmise prin email sau fac, dar și pentru cererile depuse de către parte personal sau prin avocat, însă aceasta nu înseamnă că data certă e cea care contează în calcularea, în price situație, a curgerii termenelor procedurale, pentru că, dacă ne uităm la cuprinsul art. 183 alin. 1 și 3 Cod Proc. Civilă, vom descoperi că data depunerii actului este cea înscrisă pe recipisa oficiului poștal, pe înregistrarea sau atestarea făcută de serviciul de curierat sau de serviciul specializat de comunicare, iar, această atestare, în cazul email-urilor, se regăsește în data, ora, minutul și secunda expedierii emailului, iar, în cazul faxului, în data transmiterii fax-ului care se regăsește pe orice fax.

    Cu regret, mărturisesc că, din motivarea pe care am lecturat-o, nu am reținut o exemplificare concretă a ceea ce înseamnă un serviciu specializat în comunicare, pentru a vedea, totuși, ce se putea încadra între excepțiile de la art. 199, după cum nu am înțeles de ce email-ul și fax-ul, din argumentele mai sus expuse, nu ar fi expresii specifice evoluției tehnicii secolului XXI ale unor servicii specilizate în comunicare.

    Evident că am început să invoc această decizie, obligatorie, petenților cam uluiți de diferența de… un minut – minutul de aur cum îl numesc eu_ adică diferența dintre 16.00 și 16.01 🙂 și o aplic, dacă așa a hotărât Înalta, sincer, pentru mine e mult mai ușor așa decât să ajung să judec pe fond calea de atac declarată, dar nu sunt sigură, totuși, că legiuitorul asta a intenționat la momentul în care a inserat în Codul de proc. civilă, ca excepție alături de serviciile de poștă tradițională și de curierat rapid, și trimiterea, cam generică e drept, la serviciile de comunicare specializate.
    Dar, asta e, de-acum aveți grijă la minutul de aur.

  2. Curtea de Justiție are următoarea părere:

    6 Prin Ordonanța Arango Jaramillo și alții/BEI, citată anterior, Tribunalul Funcției Publice a respins acțiunea ca inadmisibilă. În esență, instanța a considerat că termenul pentru introducerea acestei acțiuni, care începuse să curgă de luni, 15 februarie 2010, expira, ținând seama de prelungirea termenului pentru considerente de distanță, în mod invariabil, cu zece zile, luni, 25 mai 2010, astfel încât, deoarece nu a ajuns pe cale electronică la grefa Tribunalului Funcției Publice decât la 26 mai 2010 la ora 00.00, acțiunea formulată de reclamanți trebuia considerată ca tardivă și, prin urmare, ca inadmisibilă.

    7 Reclamanții au formulat recurs împotriva acestei ordonanțe în fața Tribunalului Uniunii Europene, care a fost respins prin Hotărârea Arango Jaramillo și alții/BEI, citată anterior.

    8 La punctele 22-25 din hotărârea menționată, Tribunalul Uniunii Europene a amintit, în esență, jurisprudența potrivit căreia, în lipsa vreunei dispoziții care să prevadă termenele de introducere a acțiunii care sunt aplicabile litigiilor dintre BEI și agenții săi, introducerea unor astfel de acțiuni trebuie să aibă loc într‑un termen rezonabil. Apreciind că termenul de trei luni prevăzut la articolul 91 alineatul (3) din Statutul funcționarilor Uniunii Europene pentru litigiile dintre instituțiile Uniunii Europene și funcționarii sau agenții acestora oferă „un element de comparație pertinent”, dat fiind că aceste litigii se înrudesc prin natura lor cu litigiile interne dintre BEI și agenții săi în legătură cu actele acesteia din urmă care îi lezează și a căror anulare o solicită, instanța s‑a pronunțat, la punctul 27 din această hotărâre, întemeindu‑se pe unele dintre hotărârile sale precedente, în sensul că respectarea unui asemenea termen trebuie considerată, în principiu, ca rezonabilă.

    9 La punctul 27 menționat, Tribunalul Uniunii Europene a dedus din aceasta „a contrario […] că orice acțiune introdusă de un agent al BEI după expirarea unui termen de trei luni, prelungit pentru considerente de distanță, în mod invariabil, cu zece zile, trebuie considerată, în principiu, ca fiind introdusă într‑un termen nerezonabil”. Instanța a adăugat că o astfel de interpretare este admisibilă „de vreme ce numai o aplicare strictă a normelor de procedură care stabilesc un termen de decădere permite respectarea cerinței securității juridice și a necesității de a evita orice discriminare sau orice tratament arbitrar în cadrul administrării justiției”.

    10 La punctul 30 din Hotărârea Arango Jaramillo și alții/BEI, citată anterior, Tribunalul Uniunii Europene a înlăturat critica reclamanților potrivit căreia Tribunalul Funcției Publice ar fi substituit aplicării principiului respectării unui termen rezonabil, prin însăși natura sa flexibil și deschis punerii în balanță în mod concret a intereselor în joc, caracterul strict și generalizat al respectării unui termen fix de trei luni. În special, instanța a considerat că Tribunalul Funcției Publice s‑a limitat să aplice o normă de drept care „se întemeiază pe o prezumție generală conform căreia termenul de trei luni este suficient, în principiu, pentru a permite agenților BCE să evalueze legalitatea actelor acesteia din urmă care îi lezează și pentru a‑și pregăti, dacă este cazul, acțiunea”, fără ca aceasta „să impună […] instanței Uniunii care are obligația să o aplice să țină seama de împrejurările fiecărei cauze și în special să pună în balanță în mod concret interesele în joc”.

    11 La punctul 39 din hotărârea menționată, Tribunalul Uniunii Europene a amintit încă o dată că „aplicarea strictă a normelor de procedură care prevăd un termen de decădere” respectă în special cerința de securitate juridică.

    (…)

    41 În această privință, articolul 47 primul paragraf din cartă prevede că orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de articolul menționat. Potrivit celui de al doilea paragraf al acestuia, orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într‑un termen rezonabil în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege.

    42 Potrivit explicațiilor aferente acestui articol, care, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE și cu articolul 52 alineatul (7) din cartă, trebuie luate în considerare în vederea interpretării acesteia, articolul 47 primul paragraf din cartă este întemeiat pe articolul 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), iar al doilea paragraf al aceluiași articol 47 corespunde articolului 6 paragraful 1 din CEDO.

    43 Reiese din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la interpretarea articolului 6 paragraful 1 din CEDO, la care trebuie să se facă trimitere conform articolului 52 alineatul (3) din cartă, că dreptul la o instanță nu este absolut. Exercitarea acestui drept este supusă unor restrângeri, în special cu privire la condițiile de admisibilitate ale unei căi de atac. Deși persoanele interesate trebuie să se aștepte ca aceste norme să fie aplicate, aplicarea lor nu trebuie totuși să îi împiedice pe justițiabili să uzeze de o cale de atac disponibilă (a se vedea în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Anastasakis împotriva Greciei din 6 decembrie 2011, cererea nr. 41959/08, nepublicată încă în Recueil des arrêts et décisions, § 24).

    44 În prezenta speță, în care termenul de introducere a acțiunii agenților BEI împotriva actelor care îi lezează nu a fost prevăzut în prealabil de o normă a dreptului Uniunii și nici nu a fost restrâns conform articolului 52 alineatul (1) din cartă, nu se contestă că agenții în cauză, ținând seama de jurisprudența Curții referitoare la aplicarea noțiunii „termen rezonabil”, erau îndreptățiți să se aștepte ca Tribunalul Uniunii Europene să nu opună un termen prestabilit de decădere în cazul acțiunii lor, ci să se limiteze să aplice această jurisprudență a Curții pentru a se pronunța în legătură cu admisibilitatea acesteia.

    45 Această denaturare a noțiunii de termen rezonabil a pus agenții în cauză în imposibilitatea de a‑și apăra drepturile aferente remunerației lor prin intermediul unei căi de atac efective în fața unei instanțe judecătorești, cu respectarea condițiilor prevăzute la articolul 47 din cartă.

    46 Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se considere că Tribunalul Uniunii Europene a interpretat eronat noțiunea „termen rezonabil”, astfel cum aceasta rezultă din jurisprudența la care s‑a făcut trimitere la punctele 28-30 și 32 din prezenta hotărâre, și, prin urmare, a denaturat însăși esența noțiunii de termen rezonabil apreciind că, în speță, trebuia pusă în practică o „normă de drept” a cărei aplicare strictă conduce la o soluție contrară celei care rezulta din propria jurisprudență.

    Acum dacă s-ar face un mutatis mutandis, oare la ce concluzie s-ar ajunge?

    Eu as ataca aceasta dezlegare prealabila la CCR.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.