Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Health & Pharma
CărţiProfesionişti
 

Instanța competentă material în cazurile de malpraxis medical – judecătoria. Studiu jurisprudențial. Necesitatea promovării unui recurs în interesul legii
16.10.2017 | Silvia USCOV

JURIDICE - In Law We Trust
Silvia Uscov

Silvia Uscov

Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii stabilește norme de competență pentru cazurile de malpraxis medical potrivit următoarelor două prevederi:

Art. 684

(1) În cazul în care asigurătorul sau oricare dintre părţile implicate nu este de acord cu decizia Comisiei, o poate contesta la instanţa de judecată competentă, în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei.

(2) Procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiţie potrivit dreptului comun.

Art. 687

Instanţa competentă să soluţioneze litigiile prevăzute în prezenta lege este judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat.˝

Disp. art. 684 sunt situate în capitolul VI intitulat Procedura de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională pentru medici, farmacişti şi alte persoane din domeniul asistenţei medicale prin care se stabilește în sarcina Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis competența de a stabili, prin decizie, dacă în cauză a fost sau nu o situaţie de malpraxis în conformitate cu disp. art. 683 Legea 95/2006.

Potrivit Normelor metodologice de aplicare a titlului XV ‘„Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice’” din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii aprobate prin Ordinul 482/2007 al Ministrului Sănătății Publice în cuprinsul Capitolului V intitulat Procedura de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională pentru medici, farmacişti şi alte persoane din domeniul asistenţei medicale se stabilesc reguli de interpretare ale dispozițiilor mai sus menționate:

Art. 14

Persoanele prejudiciate printr-un act de malpraxis se pot adresa fie Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, denumită în continuare Comisia, fie instanţei judecătoreşti competente, potrivit legii.

Art. 15

(1) În situaţia în care are loc sesizarea Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis ori a instanţei judecătoreşti competente de către persoanele care au acest drept, potrivit legii, Comisia stabileşte prin decizie dacă a fost sau nu un caz de malpraxis.

Art. 16

Decizia Comisiei poate fi contestată de către asigurător sau părţile implicate la instanţa judecătorească competentă, în termen de 15 zile calendaristice de la data comunicării acesteia.

Art. 17

În situaţia în care Comisia a stabilit existenţa unei situaţii de malpraxis, instanţa judecătorească competentă poate, la cererea persoanei prejudiciate, să oblige persoană responsabilă la plata despăgubirilor.”

Prin urmare, cel prejudiciat printr-un act de malpraxis se poate adresa fie Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, parcurgând o procedură prealabilă sesizării instanței competente, fie direct instanţei judecătoreşti.

În primul caz, al sesizării instanței după parcurgerea procedurii în fața Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, prin raportare la dispozițiile exprese ale legii, opiniile sunt unanime în sensul că judecătoria este competentă din punct de vedere material.

În cel de-al doilea caz s-a dezvoltat la nivelul instanțelor judecătorești o practică judiciară neunitară sub aspectul competenței materiale, existând unele instanțe care apreciază că sunt aplicabile dispozițiile de drept comun, competența urmând a fi stabilită în funcție de valoarea obiectului cererii, în condițiile în care majoritatea instanțelor apreciază că s-a instituit în favoarea judecătoriei o competență specială și derogatorie de la normele de drept comun prevăzute de Codul de procedură civilă, cu aplicabilitatea principiului specialia generalibus derogant (n.a. în conformitate cu Decizia 962/12.03.2014 pronunţată în recurs de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie „înlăturarea de la aplicare a legii generale ori de câte ori există o dispoziţie specială într-o materie dată, nu trebuie să fie expresă, fiind de la sine înţeleasă, întrucât este consecinţa directă a principiului specialia generalibus derogant”[1])

Un argument suplimentar în favoarea opiniei majoritare rezidă din așezarea în cuprinsul Legii 95/2006 a disp. art. 687, respectiv în capitolul VII intitulat Dispoziții finale, stabilind că pentru toate cazurile în care este reclamată săvârșirea unui act de malpraxis instanța competentă din punct de vedere material și teritorial este judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială a avut loc respectivul act de malpraxis.

Primele repere în stabilirea competenței materiale în favoarea judecătoriei au fost schițate în cuprinsul Deciziei Civile 578/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă în dosarul nr. 7920/2/2013[2]:

Obiectul cererii introductive de instanţă îl constituie prejudiciul material şi moral izvorât dintr-un act medical greşit, fiind invocate ca temei al răspunderii prevederile Legii nr. 95/2006, O.M.S. nr. 482/2007, Legea nr. 46/2003, Ordinul nr. 386/2004, Codul de deontologie medicală al Colegiului Medicilor din România aplicabil în 2005, dar şi cel aplicabil în 2013, art. 1357, art. 1358, art. 1385 C. civ.

Prin cererea formulată reclamanta a arătat că „temeiul pretenţiilor îl reprezintă Legea nr. 95/2006 care instituie o răspundere civilă generală, legală, pentru unităţile sanitare”, şi că solicitarea de reparare integrală a prejudiciului suferit se întemeiază, în plus faţă de textele legale menţionate mai sus, pe prevederile art. 1357, 1358 C. civ., cu luarea în considerare a calităţii de profesionist a medicului D.O.

Astfel, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, din conţinutul cererii de chemare în judecată rezultă că reclamanta şi-a întemeiat demersul judiciar pe dispoziţiile speciale în materie, în complinirea cărora a apelat la dispoziţiile de drept comun ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

Conform art. 676 din Legea nr. 95/2006, „instanţa competentă să soluţioneze litigiile prevăzute în prezenta lege este judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat”.

Textul legal anterior citat instituie, astfel, o competenţă materială şi teritorială specială de soluţionare a răspunderii civile delictuale în ceea ce priveşte actul medical de malpraxis în favoarea judecătoriei, care înlătură competenţa de drept comun raportată la criteriul valoric, întrucât norma specială are prioritate de aplicare atunci când vine în concurs cu normă generală, conform principiului specialia generalibus derogant.

Recurenta-pârâtă susţine că dispoziţiile art. 676 din Legea nr. 95/2006 se aplică doar în cazul prevăzut de art. 673 alin. (1) din lege, care prevede că „în cazul în care asigurătorul sau oricare dintre părţile implicate nu este de acord cu decizia Comisiei, o poate contesta la instanţa de judecată competentă, în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei” şi că numai în măsura în care reclamanta ar fi optat pentru procedura legii speciale, competenţa materială ar fi fost cea prevăzută în acest act normativ.

O asemenea abordare însă nu poate fi primită întrucât art. 673 alin. (1) se află situat în Cap. VI din lege privind procedura de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională pentru medici, farmacişti şi alte persoane din domeniul asistenţei medicale, deci într-o secţiune ce reglementează o procedură specială, în timp ce art. 676 se află situat în Cap. VII – Dispoziţii finale, fiind o normă de sine stătătoare, a cărei finalitate nu este condiţionată de raportarea la un alt text de lege şi care vizează soluţionarea tuturor litigiilor fundamentate pe dispoziţiile Legii nr. 95/2006.

Critica potrivit căreia nu se poate admite soluţia conform căreia temeiul de drept al acţiunii este în Codul civil, cauza juridică fiind răspunderea civilă delictuală de drept comun, iar competenţa să se determine potrivit legii speciale, respectiv Legea nr. 95/2006, este neîntemeiată, întrucât conform principiului disponibilităţii reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile legii speciale (trimiterea la normele dreptului comun fiind în completarea acestui temei juridic), aşa încât şi norma de competenţă se regăseşte în aceeaşi lege specială.

Aspectul învederat de recurent, în legătură cu stabilirea cazului de malpraxis prin urmarea unei anumite proceduri speciale – nerespectată în speţă – nu este un element în funcţie de care să se determine competenţa, ci unul ulterior, vizând etapa soluţionării litigiului.

Motivarea a fost preluată ulterior și în cuprinsul Deciziei 62/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 824/3/2014[3], soluția fiind reluată și în  aceeași orientare fiind identificată și la nivelul Curții de Apel București (a se vedea soluțiile în următoarele dosare: 504/3/2015[4], 36425/3/2016[5]).

Cu toate acestea, problema competenței materiale în această materie încă suscită dezbateri și soluții contradictorii, cele mai interesante argumente fiind prezentate mai jos.

1. „De remarcat este faptul că potrivit art. 684 alin. (2) din legea menţionată, procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiţie potrivit dreptului comun.

Or, în cauză, reclamanta nu a înţeles să-şi întemeieze acţiunea pe dispoziţiile Legii 95/2006, ci pe dispoziţiile de drept comun reglementate de Codul civil.

Situaţia este diferită de aceea care a făcut obiectul Deciziei 578/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că, astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei, în cauza respectivă acţiunea reclamantului era întemeiată pe dispoziţiile legii speciale, respectiv Legea 95/2006, alături de dispoziţiile generale reglementate de Codul civil.

Astfel cum a reţinut şi instanţa, reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile legii speciale, trimiterea la normele dreptului comun fiind în completarea acestui temei juridic.

În cauza de faţă, reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile exclusiv pe dispoziţiile de drept comun, respectiv dispoziţiile reglementate de Codul civil.

Pentru considerentele arătate instanţa reţine că în cauză nu sunt incidente disp. art. 687 din legea specială, astfel că, potrivit disp. art. 95 pct. 1 rap la art 94 alin. (1) pct. 1 lit. k) CPC având în vedere şi valoarea în lei a pretenţiilor la data introducerii acţiunii, astfel cum rezultă din rezoluţia judecătorului din 17.02.2016, respectiv 3.646.960 lei, urmează să admită excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Constanța şi să decline competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța. (Sentința Civilă nr. 5796/05.05.2016 pronunțată de Judecătoria Constanța[6])

În speța de la pct. 1 instanța a interpretat per a contrario cele două decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție mai sus menționate, acordând o putere discreționară reclamantului în alegerea temeiului de drept al pretențiilor solicitate în temeiul principiului disponibilității.

Nu putem fi de acord cu o astfel de abordare pentru că ar duce implicit și de facto la o competență alternativă între judecătorie și tribunal pentru cererile de chemare în judecată ale căror pretenții depășesc valoarea de 200.000 lei, ceea ce este inadmisibil în condițiile în care legiuitorul a prevăzut normele de competență materială sub regim mai strict, spre deosebire de situația normelor de competență teritorială unde este permisă chiar și competența teritorială alternativă.

Tot aici ar trebui să ne referim și la faptul că unii reclamanți și-au întemeiat acțiunile formulate împotriva furnizorilor de servicii medicale pe dispozițiile de drept comun ale comitentului pentru fapta prepusului, ceea ce nu poate admis în condițiile în care furnizorul de servicii medicale și medicul care a săvârșit actul de malpraxis nu se află în raporturi tipice de prepușenie.

Astfel, răspunderea furnizorilor de servicii medicale intervine în temeiul disp. art. 655 alin. (2) rap. la alin. (1) Legea 95/2006: „(1) Unităţile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament, în situaţia în care acestea sunt consecinţa: (…) (2) Unităţile prevăzute la alin. (1) răspund în condiţiile legii civile pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat, în solidar cu acesta.”, respectiv suntem în prezența unei răspunderi obiective, bazată pe ideea de garanție pentru riscul de activitate.

2. Raportat la obiectul şi valoarea pretenţiilor, la termenul din data de 31.03.2016 instanţa a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Brașov, concluziile părţilor prezente fiind de admitere a excepţiei, instanţa rămânând în pronunţare asupra acesteia.

Judecând cu prioritate aceasta excepţie absolută şi dirimantă ce face de prisos în tot cercetarea pricinii, a celorlalte excepţii şi susţineri ale părţilor la această instanţă, conform art. 248 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă, instanţa reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. k) C. pr. civ. judecătoriile judecă „orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti” iar potrivit art. 95 pct. 1 tribunalele judecă în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe.

Conform art. 99 alin. (2) C. pr. civ., în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt.

Instanţa constată că toate petitele cererii sunt formulate ca şi cereri principale, distincte, însă având o strânsă legătură între acestea, iar petitul 4 al cererii are ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 250.000 lei reprezentând daune morale pentru starea de disconfort fizic şi psihic cauzate reclamantei, cerere care atrage competenţa tribunalului.

Instanţa constată că, deşi s-a menţionat de către reclamantă în motivarea cererii privind despăgubirile solicitate, existenţa răspunderii civile a medicului şi răspunderea civilă delictuală, referindu-se la existenţa unui caz de malpraxis, nu a solicitat prin acţiune constatarea acestui caz de malpraxis pentru a fi incidente dispoziţiile speciale ale art. 687 din Legea nr. 95/2006, derogatorii de la dreptul comun privind competenţa de soluţionare a prezenței cereri. Acţiunea civilă formulată de reclamantă este o cerere în pretenţii având ca temei răspunderea civilă delictuală, acţiune căreia îi sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă privind stabilirea competenţei de soluţionare raportat la valoarea obiectului cererii.

În consecinţă, având în vedere că în speţă, prin raportare la obiectul acţiunii competenţa de soluţionare a cauzei revine în primă instanţă Tribunalului Brașov, iar nu Judecătoriei Brașov, văzând dispoziţiile art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 130 alin. (2) şi art. 132 alin. (3) Cod procedură civilă, instanţa va admite excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu, şi va dispune declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov.˝ (Sentința Civilă 3011/31.03.2016 pronunțată de Judecătoria Brașov – observație: prin Sentința Civilă 173/S/03.10.2016 pronunțată de Tribunalul Brașov – Secția I Civilă[7] instanța a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Brașov și a constatat intervenit conflictul negativ de competență. Nu s-a putut identifica soluția Curții de Apel Brașov).

3. Se observă pe de o parte că prin Legea nr. 95/2006 este creat cadrul legislativ în domeniul sănătăţii pentru asigurarea asistenţei de sănătate publică că şi organizare, funcţionare, finanţare şi condiţiile de exercitare a profesiei în acest domeniu.

Pe de altă parte, competenţa specială a judecătoriei, prevăzută de art. 687 din Legea nr. 95/2006 este incidentă în mod expres şi limitativ doar în cazul şi cadrul procedurii special reglementată prin art. 679-688 din Capitolul VI al legii pentru stabilirea răspunderii civilă profesională pentru medici, farmacişti şi alte persoane din domeniul asistenţei medicale prin intermediul Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, constituită la nivelul direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti.

Natura specială a acestei proceduri este relevată şi prin art. 684 din lege prin care se prevede la alineatul (1) al textului de lege că în urma derulării acestei proceduri „În cazul în care asigurătorul sau oricare dintre părţile implicate nu este de acord cu decizia Comisiei, o poate contesta la instanţa de judecată competentă, (respectiv judecătoria la care face referire art. 687 din lege) în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei”, iar la alineatul (2) se arată că „Procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiţie potrivit dreptului comun”.

În consecinţă, în cazul în care persoana interesată alege calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii civile delictuale a persoanei cu privire la care se afirmă un caz de malpraxis, acţiunea promovată în afara procedurii speciale reglementată de Legea nr. 95/2006 intră sub incidenţa normelor procedurale şi materiale civile de drept comun.

Aşadar, cum în speţă reclamantă nu a dedus judecăţii o cerere de constatare a unui caz de malpraxis în procedura reglementată de art. 679-688 din Legea nr. 95/2006, ci o acţiune de drept comun în care se solicită angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a medicilor pârâţi şi pentru fapta altuia pentru pârâtul persoana juridică (spital) întemeiată pe dispoziţiile art. 1385-1388 NCC, iar referirile la Legea nr. 95/2006 fiind doar în legătură cu obligaţiile de respectat în exercitarea profesiei medicale, instanţa reţine că acestei acţiuni îi sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă privind stabilirea competenţei materiale de soluţionare prin raportare la valoarea pretenţiilor formulate prin aceasta. (Sentința Civilă 4682/05.05.2016 pronunțată de Judecătoria Brașov – observație: prin Sentința Civilă 603/S/12.09.2016 pronunțată de Tribunalul Brașov – Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal[8] instanța a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Brașov și a constatat intervenit conflictul negativ de competență. Nu s-a putut identifica soluția Curții de Apel Brașov).

În spețele de la pct. 2 și 3 instanțele au apreciat că, dacă nu este formulată în cadrul aceleiași acțiuni o cerere distinctă prin care să se solicite constatarea cazului de malpraxis, atunci nu poate fi vorba despre o acțiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile legii speciale, ci despre una întemeiată pe dispozițiile de drept comun, competența fiind stabilită potrivit celei din urmă.

Nu putem fi de acord cu această soluție având în vedere că existența unui caz de malpraxis reprezintă tocmai dovedirea faptei ilicite ca parte componentă a răspunderii civile delictuale astfel încât nu este nevoie de formularea unui capăt de cerere distinct, existența cazului de malpraxis urmând a fi analizat pe fondul cererii de a se dispune obligarea pârâtului la acoperirea prejudiciului.

4. Or, în raport de temeiurile de fapt şi de drept ale acţiunii introductive, precizate dar şi de normele legale anterior evocate, Curtea apreciază că împrejurarea că în justificarea cuantumului prejudiciului invocat a fi fost suferit de reclamantă, aceasta s-a raportat, şi la prevederile dreptului comun, care reglementează răspunderea civilă delictuală, nu este de natură a justifica concluzia că, în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a cauzei, sunt incidente normele de drept comun, înscrise în art. 95 din Codul de procedură civilă şi nu cele speciale, cuprinse în art. 687 din Legea nr. 95/2006, care dau în competenţa judecătoriei în a cărei raza teritorială s-a săvârşit actul de malpraxis reclamat, toate litigiile prevăzute această lege.

Mai mult, art. 687 din Legea nr. 95/2006, nu distinge în raport de natura despăgubirilor solicitate sau de modalitatea în care partea reclamantă înţelege să cuantifice prejudiciul pretins a fi încercat şi nici în raport de valoarea pretenţiilor deduse judecăţii or, unde legea nu distinge nici interpretul nu poate să distingă.

Cum în cauză se solicită repararea unui prejudiciu în condiţiile stabilite de art. 653 din Legea nr. 95/2006, iar potrivit art. 687 din actul normativ special, toate litigiile prevăzute de legea specială, sunt de competenţa judecătoriei în primă instanţă, Curtea urmează a stabili competenţa Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti pentru soluţionarea cauzei. (Sentința Civilă nr. 170F/05.11.2015 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă)

5. P___ cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 02.10.2015, sub nr. XXXXXXXXXXXX, reclamantul M_____ S_________ a formulat în contradictoriu cu pârâţii B____ M____ R_____ şi S_______ C_____ de urgenţă B_______ A_____, cerere de chemare în judecată, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate culpa gravă profesională a pârâtului B____ M____ R_____ şi astfel, îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, urmând ca pârâţii să fie obligaţi în solidar la plata cheltuielilor de diagnosticare, spitalizare, îngrijire şi recuperare pe care reclamantul le-a efectuat, urmare a intervenției culpabile a paratului, în cuantum de xxxxx, 49 lei, precum și la plata sumei de xxxxx euro (313.733 lei la momentul formulării cererii), cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată.

Astfel, textul art. 687 din Legea nr. 95/2006 instituie o competenţă materială şi teritorială specială de soluţionare a răspunderii civile delictuale în ceea ce priveşte actul medical de malpraxis în favoarea judecătoriei, care înlătură competenţa de drept comun raportată la criteriul valoric, întrucât norma specială are prioritate de aplicare atunci când vine în concurs cu norma generală, conform principiului specialia generalibus derogant.

Pentru a reţine incidenţa art. 687 din Legea nr. 95/2006 instanţa are în vedere în primul rând formularea generală a textului, care nu distinge între diferitele tipuri de răspundere prevăzute de această lege, ci stabileşte cu titlu general că toate litigiile prevăzute de Legea nr. 95/2006 vor fi soluţionate de judecătorie. Potrivit principiului de drept general aplicabil, acolo unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă.

În al doilea rând, trebuie avută în vedere topografia textului. Art. 687 se află situat în Capitolul VII – Dispoziţii finale al Titlului XVI al Legii, intitulat „Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice”, fiind o normă de sine stătătoare, a cărei finalitate nu este condiţionată de raportarea la un alt text de lege şi care vizează soluţionarea tuturor litigiilor întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 95/2006. De altfel, articolul 656 care prevede faptul că „Unităţile sanitare publice sau private, furnizoare de servicii medicale, răspund civil şi pentru prejudiciile cauzate, în mod direct sau indirect, pacienţilor, generate de nerespectarea reglementărilor interne ale unităţii sanitare” este cuprins în acelaşi Titlu XVI al Legii nr. 95/2006.

În al treilea rând, instanţa a avut în vedere şi interpretarea dată de practică judiciară cu privire la aplicarea art. 676 din Legea nr. 95/2006 (dec. civ. nr. 578/19.02.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I Civilă, pg. 224, vol. II).

Conform art. 653 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006 „malpraxisul este eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice”.

Reclamantul a solicitat angajarea răspunderii patrimoniale a pârâţilor ca urmare a unor pretinse acte medicale culpabile care se circumscriu noţiunii de malpraxis în sensul art. 653 alin. (1) lit. b din Legea nr. 95/2006.

Cum unitatea sanitară în care a avut loc intervenţia chirurgicală este situată în Bucureşti, sectorul 4, rezultă că potrivit art. 687 din Legea nr. 95/2006, competenţa pentru soluţionarea cauzei ar reveni Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti.

Tribunalul nu poate reține că sunt aplicabile dispozițiile prev. de art. 99 Cod proc. civ.

Conform art. 99 alin. (1) C. proc. civ. „Când reclamantul a sesizat instanţa cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competența se stabileşte în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenţii în parte. Dacă unul dintre capetele de cerere este de competența altei instanţe, instanţa sesizată va dispune disjungerea și își va declina în mod corespunzător competența”, iar conform prev. art. 99 alin. (2) C. proc. civ. „În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competența unei instanţe de grad mai înalt”.

Reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata daunelor materiale și morale ca urmare a culpei medicale a medicului B____ M____ R_____, astfel că deși reclamantul indică 4 capete distincte principale, este vorba despre răspunderea civilă specială întemeiată pe culpa medicală pentru care există dispoziție specială privind competența în Legea nr. 95/2006.

În concluzie, instanţa va admite excepţia necompetenţei materiale invocate de către pârâţi prin întâmpinări şi va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti. (Sentința Civilă 336/18.03.2016 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă)

6. Obiectul cererii reclamantului îl constituie prejudiciul material şi moral izvorât dintr-un act medical greşit, fiind invocat ca temei al răspunderii prevederile Codului civil privind răspunderea civilă delictuală, dar şi dispoziţiile Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.

Prin cererea formulată reclamantul a arătat că temeiul pretenţiilor îl reprezintă prevederile art. 1357, 1358 şi următoarele din Codul civil, şi nu Legea nr. 95/2006 care instituie o răspundere medicală.

Astfel, contrar susţinerilor reclamantului, din conţinutul cererii de chemare în judecată, rezultă că reclamantul şi-a întemeiat demersul judiciar pe dispoziţiile speciale în materie, precum şi pe dispoziţiile de drept comun ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

Conform art. 687 (art. 676 înainte de republicare) din Legea nr. 95/2006: ,,instanţa competentă să soluţioneze litigiile prevăzute în prezenta lege este judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat’’.

Textul legal anterior citat instituie, astfel, o competență materială şi teritorială specială de soluţionare a răspunderii civile delictuale în ceea ce priveşte actul medical de malpraxis în favoarea judecătoriei, care înlătură competența de drept comun raportată la criteriul valoric, întrucât norma specială are prioritate de aplicare atunci când vine în concurs cu norma generală, conform principiului specialia generalibus derogant.

Reclamantul susţine prin răspunsul la întâmpinare că dispoziţiile art. 687 din Legea nr. 95/2006 se aplică doar în cazul parcurgerii procedurii prealabile în faţa comisiei iar menţiunile făcute în cuprinsul acţiunii referitoare la dispoziţiile legii nr. 95/2006 au rolul doar de a arăta care sunt situaţiile de răspundere medicală prevăzute de legea specială şi care potrivit dreptului comun constituie fapte prejudiciabile.

O asemenea interpretare însă nu poate fi primită întrucât art. 684 alin. (1) şi (2) (art. 673 înainte de republicare) se află situat în capitolul VI din lege privind procedura de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională pentru medici, farmacişti şi alte persoane din domeniul asistenței medicale, deci într-o secţiune ce reglementează o procedură specială, în timp ce art. 687 se află situat în capitolul VII – Dispoziţii finale, fiind o normă de sine stătătoare, a cărei finalitate nu este condiţionată de raportarea la un alt text de lege şi care vizează soluţionarea tuturor litigiilor fundamentate pe dispoziţiile Legii nr. 95/2006.

Prin urmare dispoziţiile art. 687 din Legea nr. 95/2006 instituie în favoarea judecătoriei o competenţă materială şi teritorială specială de soluţionare a acţiunilor având ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale în ceea ce priveşte actul medical de malpraxis, chiar dacă alături de prevederile legii speciale sunt invocate ca temei de drept şi dispoziţiile Codului civil, întrucât norma specială are prioritate de aplicare atunci când vine în concurs cu norma generală, înlăturând astfel competenţa de drept comun raportată la criteriul valoric.

Având în vedere prevederile art. 129 alin. (1) pct. 2, 132 alin. (3) din noul Cod de procedură civilă, instanţa va admite excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Sibiu, invocată de pârâţii D__ H______ T_____ şi _______________________ şi va trimite cauza spre competentă soluţionare în favoarea Judecătoriei Sibiu. (Sentința Civilă 2112/27.11.2015 pronunțată de Tribunalul Sibiu)

În spețele de la pct. 4-6 instanțele au apreciat că situarea art. 687 Legea 95/2006 în capitolul Dispoziții finale determină o competență specială în favoarea judecătoriei pentru cauzele în care se reclamă un caz de malpraxis definit potrivit art. 653 alin. (1) lit. b) Legea 95/2006 ca „eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice˝.

Prin urmare, chiar dacă reclamantul își întemeiază acțiunea atât pe dispozițiile legii speciale, cât și pe dispozițiile de drept comun (indiferent de ordine), în soluționare vor trebui avute în vedere dispozițiile legii speciale care definesc subiectul activ (personalul medical și furnizorul de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice), fapta ilicită (eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului) și celelalte elemente ce definesc și particularizează acest tip de răspundere civilă delictuală (a se vedea art. 653 alin. 2-4 Legea 95/2006), ceea ce înseamnă că nu poate fi înlăturată de la aplicare Legea 95/2006, inclusiv competența materială în favoarea judecătoriei prevăzută de aceasta.

Cu toate acestea, așa cum menționam mai sus, practica judiciară nu este unitară, existând și soluții relativ recente în sens contrar (a se vedea dosarele nr. 21205/299/2016[9], 25583/3/2016[10]) astfel încât apreciez că prezintă deosebită importanță promovarea unui recurs în interesul legii care să tranșeze în favoarea judecătoriei chestiunea competenței materiale în cazurile de malpraxis medical înaintate direct spre soluționare instanțelor judecătorești.


[1] A se vedea ICCJ. Legea generală vs. legea specială, publicat pe JURIDICE.ro.
[2] A se vedea aici.
[3] A se vedea aici.
[4] A se vedea aici.
[5] A se vedea aici.
[6] A se vedea aici.
[7] A se vedea aici.
[8] A se vedea aici.
[9] A se vedea aici.
[10] A se vedea aici.


Avocat Silvia Uscov
Managing Partner USCOV | Attorneys at law

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.