Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Verificarea legalității procedeelor probatorii în camera preliminară


16.10.2017 | Radu SLĂVOIU
Secţiuni: Content, Drept penal, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust
Radu Slăvoiu

Radu Slăvoiu

În practica judiciară se ridică frecvent problema dacă în obiectul camerei preliminare, așa cum este delimitat prin dispozițiile art. 342 CPP, intră sau nu verificarea legalității procedeelor probatorii care au fost autorizate sau confirmate, pe parcursul urmăririi penale, de judecătorul de drepturi și libertăți.

În general este vizată supravegherea tehnică (atât în ipoteza în care măsurile sunt autorizate în procedura reglementată de art. 139 și următoarele CPP, cât și atunci când mijloacele de probă au fost administrate în cauza penală ca urmare a unei supravegheri încuviinţate în temeiul Legii nr. 51/1991 a securității naționale), dar problema se pune uneori și în legătură cu perchezițiile domiciliare, perchezițiile informatice, obținerea datelor de trafic și de localizare sau obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane.

Subiectele analizate sunt două, și anume:

(1) are judecătorul de cameră preliminară competența funcțională să verifice încheierile judecătorului de drepturi și libertăți?

(2) în ipoteza răspunsului afirmativ, ce anume aspecte fac obiectul acestei verificări?

(1) Cu privire la prima problemă, doctrina și practica s-au orientat, în majoritate, spre un răspuns afirmativ.

În literatura de specialitate s-a arătat, analizându-se această problemă, că sunt supuse verificării toate actele efectuate în cursul urmăririi penale pe care se întemeiază acuzația, indiferent de organul care le-a dispus, care le-a autorizat sau care le-a efectuat. Această a doua teză este susținută de următoarele: (i) potrivit art. 3 alin. (6) C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra legalității „probelor pe care se bazează actul de sesizare”, fără ca textul să distingă între diferitele categorii de acte de urmărire penală care se circumscriu administrării unei probe; (ii) exercitarea de către judecătorul de drepturi și libertăți a funcției de dispoziție asupra unor acte și măsuri în cursul urmăririi penale este justificată prin protecția specială acordată unor aspecte particulare ale drepturilor persoanei, ținând fie de libertatea acesteia, fie de protecția vieții ei private, respectiv acelea „care restrâng drepturile și libertățile fundamentale” [art. 3 alin. (5) C. proc. pen.]; instituită numai în considerarea acestor limitate scopuri, exercitarea de către judecător, cu privire la un anume act, a funcției de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale, este menită exclusiv să asigure, la momentul luării unei măsuri de o anumită gravitate, protecția valorilor privind libertatea și viața privată a persoanelor (persoane care pot fi și altele decât suspectul sau inculpatul) și nu este menită să se substituie oricărui control ulterior de legalitate asupra actului procesual respectiv. Prin urmare, credem că fac obiect al controlului în camera preliminară și actele judecătorului de drepturi și libertăți prin care s-au dispus măsuri legate de probele pe care se întemeiază acuzația[1].

Abordarea este confirmată și de practica judiciară, în acest sens pronunțându-se judecători de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție (încheierea nr. 3147 din 12.12.2014, în soluționarea contestației împotriva încheierii din 23.10.2014 a judecătorului de cameră preliminară de la Curtea de Apel Cluj)[2] și Curtea de Apel Iași (încheiere din 05.09.2016)[3].

S-au adoptat însă și soluții în sens contrar, chiar dacă minoritare. Spre exemplu, s-a apreciat că „autorizația prin care judecătorul de drepturi și libertăți a dispus supravegherea tehnică nu poate face obiectul cenzurii exercitate în temeiul art. 342 NCPP, care vizează exclusiv legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Autorizația judecătorului de drepturi și libertăți nu este un act de administrare a probelor, ci un act de încuviințare a administrării acestora, operațiune care este adusă la îndeplinire de către organele de urmărire penală prin efectuarea interceptărilor și transcrierea convorbirilor interceptate. Doar aceste ultime acte pot face obiectul controlului judecătorului de cameră preliminară” (C. Ap. București, Secția a II-a penală, încheiere din 04.03.2016, menținută prin încheierea nr. 726 din 18.03.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală)[4].

În opinia mea, acest din urmă raționament este incorect întrucât nu ține cont de dispozițiile art. 102 alin. (3) CPP, conform cărora „nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei”. Norma citată condiționează validitatea probei nu doar de administrarea sa legală, ci și de legalitatea actului procesual prin care administrarea sa a fost autorizată ori dispusă. Nerespectarea oricăreia dintre aceste condiții, odată ce a fost sancționată cu nulitatea, are ca efect excluderea probei. Or, dacă admitem că judecătorul de cameră preliminară nu ar avea competența funcțională să verifice legalitatea încheierilor prin care judecătorul de drepturi și libertăți a autorizat supravegherea tehnică ori percheziția, dispozițiile art. 102 alin. (3) CPP ar deveni parțial inutile, întrucât nu ar exista cadrul procesual pentru a se constata nulitatea acelor încheieri.

(2) Cea de-a doua problemă este una controversată în practica judiciară.

Autorizarea procedeelor probatorii ce presupun intruziuni în viața privată se subsumează îndeplinirii unui set de condiții, prevăzute de art. 139-141 (pentru supravegherea tehnică), art. 1461 (pentru obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane), art. 152 (pentru obținerea datelor de trafic și de localizare), art. 157-158 (pentru percheziția domiciliară) și art. 158 CPP (pentru percheziția informatică). În esență, condițiile sunt comune tuturor acestor procedee, diferențele nefiind semnificative din perspectiva problemei pe care o analizăm.

Legea de procedură penală consacră unitar aceste condiţii, dar o anumită clasificare transpare din modul de reglementare.

Astfel, există o serie de condiții ce vizează „fondul” măsurii, anume:

– să existe o suspiciune rezonabilă privind pregătirea sau săvârșirea unui infracțiuni (în cazul anumitor procedee, precum supravegherea tehnică, există un număr determinat de infracțiuni care fac posibilă autorizarea; în cazul altora, precum percheziția domiciliară, legea nu impune restricții sub acest aspect);

– să existe o proporționalitate a măsurii intruzive prin raportare la particularitățile cauzei, gravitatea infracțiunii și importanța probelor ce ar putea fi obținute;

– să se constate necesitatea măsurii.

Acest set de cerințe conturează o așa-numită „temeinicie” a procedeului probatoriu, întrucât concluzia privind îndeplinirea sau neîndeplinirea lor impune o analiză a stării de fapt reținută, la acel moment, în dosarul de urmărire penală.

O altă categorie are în vedere condițiile impuse de procedura de autorizare a măsurilor intruzive, aici fiind incluse, de pildă, cerinţe legate de:

– organul judiciar competent să încuviinţeze sau, după caz, să confirme procedeul;

– tipul de ședință în care se soluționează propunerea;

– participanții la procedură;

– actul procesual prin care se soluționează cererea și actul procedural subsecvent;

– durata măsurii.

Cel de-al doilea set de condiții circumstanţiază o așa-numită „legalitate” a procedeului probatoriu, întrucât vizează conformitatea procedurală a autorizării.

Orientarea majoritară a jurisprudenței este în sensul că, în faza camerei preliminare, judecătorul va proceda exclusiv la verificarea „legalității” autorizării sau confirmării procedeului probatoriu de către judecătorul de drepturi și libertăți.

În general, practica nu admite că în obiectul camerei preliminare ar intra și verificarea condițiilor de ”temeinicie” pentru autorizarea acestor procedee, respectiv caracterul rezonabil al suspiciunii privind săvârșirea unei infracțiuni din categoriile prevăzute de lege, necesitatea și proporționalitate măsurilor intruzive. Se apreciază că asemenea aspecte sunt de competența exclusivă a judecătorului de drepturi și libertăți.

În acest sens s-au exprimat instanțele atât în materia supravegherii tehnice în temeiul CPP (hotărârile anterior citate), cât și în materia supravegherii tehnice în temeiul Legii nr. 51/1991. Cu titlu de exemplu, s-a arătat că „singura condiție care trebuie examinată din perspectiva admisibilității ca probe a unor convorbiri înregistrate în baza unui mandat de siguranță națională o reprezintă existența mandatului emis de judecătorul din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție […]. Verificarea oportunității emiterii mandatului nu se circumscrie obiectului procedurii de cameră preliminară” (I.C.C.J, Secția penală, încheiere nr. 138 din 19.02.2016, definitivă prin încheierea nr. 123 din 24.06.2016 a I.C.C.J., Secția penală, prin care au fost respinse ca nefondate contestațiile formulate[5]). Tot astfel, s-a decis că „întreprinderea unui control asupra temeiniciei interceptării convorbirilor efectuate în baza mandatelor emise în temeiul legii speciale […] excede obiectului camerei preliminare” (C. Ap. Târgu Mureș, încheierea nr. 3/CU/CP din 19.01.2016[6]). De asemenea, într-o altă cauză s-a hotărât că încheierea în baza căreia judecătorul din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție a emis mandatul de securitate națională „nu poate fi cenzurată în conținutul ei de către judecătorul de cameră preliminară, având caracter definitiv” (I.C.C.J, Secția penală, încheierea nr. 873 din 14.06.2016[7]).

În practica judiciară s-a admis numai ocazional că analiza include şi o verificare a temeiniciei autorizării procedeelor probatorii. În acest sens s-a exprimat judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție prin încheierea nr. 287 din 06.04.2016, arătând că: „excluderea probatoriului (n.n. – înregistrări ale unor convorbiri telefonice interceptate în baza unui mandat de securitate naţională) este consecinţa imposibilităţii evaluării necesităţii şi proporţionalităţii restrângerii exerciţiului dreptului la viaţă privată. Implicit, excluderea probelor este consecinţa aplicării principiilor legalităţii, loialităţii administrării probelor şi egalităţii de arme. Principiul egalităţii de arme presupune realizarea unui just echilibru între apărare şi acuzare şi exprimă posibilitatea apărării de a susţine cauza, fără a se afla într-un net dezavantaj faţă de acuzare. Or, în cauză, părţile nu pot cunoaşte nici în prezent ce a generat necesitatea interceptării în baza Legii siguranţei naţionale (n.n. – s-a refuzat declasificarea încheierii prin care judecătorul de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a autorizat serviciile de informaţii să efectueze activităţi de supraveghere tehnică pentru raţiuni de securitate naţională)”[8]. Această încheiere a fost însă desfiinţată în soluţionarea contestaţiei (încheierea nr. 143 din 20.09.2016 a I.C.C.J., Secţia penală).

Într-o altă cauză aflată în camera preliminară, judecătorul a exclus probe rezultate din supravegherea tehnică încuviințată de judecătorul de drepturi și libertăți, motivându-și soluția prin aceea că procedeul probatoriu fusese autorizat în lipsa unor suspiciuni rezonabile privind săvârșirea unei infracțiuni și fără a se respecta principiul subsidiarității măsurii intruzive. S-a arătat că „la data solicitării supravegherii tehnice la dosarul de urmărire penală existau doar denunţul penal şi o completare la denunţ, făcute de numitul B.O.A., cuprinse în două scrisori transmise Direcţiei Naţionale Anticorupţie (la 27.06.2014 şi 01.07.2014) şi o „precizare a plângerii”, document datat 18.08.2014 şi semnat de acelaşi denunţător, care cel mai probabil a fost redactat la sediul parchetului (deşi din cuprinsul acestuia nu rezultă în mod explicit acest lucru). […] Din cuprinsul celor trei înscrisuri nu se putea reţine existenţa unei suspiciuni rezonabile cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni de corupţie, aşa cum prevede art. 139 alin. (1) lit. a) Cod procedură penală (nefiind astfel îndeplinită una dintre condiţiile legale), chiar dacă procurorul a tras concluzia, în cuprinsul ordonanţei de începere a urmăririi penale, că „MI, deţinut în Penitenciarul … l-a abordat în repetate rânduri pe B.O.A., deţinut în acelaşi penitenciar, pentru ca acesta să intervină pe lângă un magistrat pentru a obţine modificarea regimului de deţinere din semideschis în deschis şi mutarea lui în Penitenciarul …. Denunţătorul B.O.A. susţine că în schimbul acestui serviciu MI i-a oferit suma de 1.000 euro”. În plus, la momentul solicitării de către procuror şi încuviinţării de către judecătorul de drepturi şi libertăţi a supravegherii tehnice nu era îndeplinită nici condiţia subsidiarităţii acestei măsuri (art. 139 alin.1 lit. c Cod procedură penală). Astfel, tehnica de investigare a infracţiunilor de corupţie presupune efectuarea de verificări minime cu privire la cele cuprinse în denunţul penal, verificarea persoanei denunţătorului sub aspectul credibilităţii acesteia. În cauza de faţă, în condiţiile în care presupusele fapte denunţate (de cumpărare de influenţă ce presupun în mod obligatoriu existenţa şi a traficului de influenţă) aveau loc într-o unitate a sistemului penitenciar, verificarea persoanei denunţătorului, respectiv a preocupărilor presupusului făptuitor, era simplă şi facilă şi trebuia să vizeze obţinerea unor rapoarte scrise de la funcţionarii responsabili din cadrul Penitenciarului … (responsabil cu prevenirea criminalităţii, responsabil regim, responsabil siguranţa deţinerii, responsabil reintegrare socială). Abia după obţinerea şi analiza acestor date se putea trece la etapa administrării de probe şi la încuviinţarea supravegherii tehnice, dacă obţinerea acestora nu se putea realiza în alt mod. Altfel spus, pe baza unui simplu denunţ penal, realizat de către o persoană privată de libertate, care urmează să se libereze condiţionat şi care aşteaptă un „premiu” ca urmare a denunţului depus, denunţ care vizează presupuse fapte de corupţie comise de către denunţător şi o altă persoană privată de libertate şi care implică participarea unui magistrat („procurorul … de la …” – persoană închipuită de către denunţător) şi a altor persoane cu putere de decizie asupra regimului de executare a persoanelor private de libertate (directorul penitenciarului, judecătorul delegat), nu se poate dispune supravegherea tehnică, nefiind îndeplinită condiţia subsidiarităţii acestei măsuri, condiţie menită a preveni încălcarea dreptului la respectarea vieţii private. În concluzie, urmează a se constata netemeinicia soluţiei de încuviinţare a supravegherii tehnice […], în condiţiile art. 102 Cod procedură penală” (Trib. Satu Mare, Secția penală, încheierea judecător cameră preliminară din 05.05.2015)[9].

În opinia mea, procedura de cameră preliminară ar trebui să includă o examinare in extenso a autorizării sau confirmării procedeelor probatorii de către judecătorul de drepturi și libertăți, ceea ce presupune atât o analiză asupra „temeiniciei” cât și asupra „legalității” acestora.

Expun mai multe argumente în acest sens.

În primul rând, în privința autorizării procedeelor probatorii, distincția între „temeinicie” și „legalitate” are caracter relativ.

Jurisprudenţa majoritară mai sus citată pune accent pe verificarea legalităţii procedeelor probatorii, înțeleasă prin raportare exclusivă la condițiile formale (procedurale) de autorizare, care s-ar afla într-o opoziție cu cerinţele de fond.

În realitate însă, legalitatea autorizării acestor procedee ţine de respectarea tuturor condițiilor impuse de dispozițiile legii. După părerea mea, este artificială o distincţie de tipul următor:

– supravegherea tehnică este nelegală, dar temeinică, atunci când (spre exemplu) a fost încuviinţată pe o perioadă mai mare decât cea maximă admisă de lege, dar în baza unor probe din dosarul de urmărire penală care îi confirmau fără dubiu proporţionalitatea şi necesitatea – ipoteză în care probele obţinute în perioada excedentară de supraveghere trebuie excluse;

– supravegherea tehnică este legală, dar netemeinică, atunci când judecătorul a încuviinţat-o pe durata permisă de lege, însă în lipsa unor indicii rezonabile că s-ar fi comis vreo infracţiune – ipoteză în care probele obţinute ar trebui menţinute.

O asemenea distincție mi se pare similară cu afirmația că măsura arestării preventive este legală cănd a fost luată pentru o durată de 30 de zile … chiar dacă din probele cauzei nu rezultă că inculpatul ar fi săvârşit infracţiunea (acesta din urmă fiind un aspect de „temeinicie”).

Consider că nu există vreun argument rezonabil pentru care să admitem că judecătorul de cameră preliminară poate cenzura încheierea judecătorului de drepturi și libertăți sub aspectul duratei de autorizare (spre exemplu), dar să susținem că nu poate supune evaluării aprecierea pe care acelaşi judecător a realizat-o asupra proporționalității sau necesității măsurii intruzive. De altfel, am remarcat că nici practica judiciară majoritară nu explică logica acestei distincţii, pe care se rezumă doar să o afirme.

În realitate, şi condiţiile de fond şi cele de procedură pe care judecătorul de drepturi şi libertăţi este obligat să le analizeze la soluţionarea unei propuneri de autorizare a unui procedeu probatoriu din categoria celor menţionate constituie cerinţe de legalitate ale acelui procedeu.

Verificarea, în camera preliminară, a respectării acestor condiții cu ocazia încuviințării procedeului în urmărirea penală nu echivalează cu o analiză a însăși temeiniciei acuzaţiei. În ipoteza în care s-ar constata că o percheziție, de pildă, a fost autorizată fără respectarea condițiilor de „temeinicie”, efectul se rezumă la excluderea probelor obținute în urma percheziției. Așa cum judecătorul de drepturi și libertăți nu prejudecă fondul atunci când încuviințează o percheziție domiciliară, încheierea sa neavând autoritate de lucru judecat sub acest aspect, nici judecătorul de cameră preliminară nu o face.

Se poate argumenta că prin adoptarea opiniei pe care o susțin se deschide în realitate o cale de atac acolo unde legea nu o prevede, știut fiind că încheierile judecătorului de drepturi și libertăți în materia procedeelor probatorii sunt definitive.

Un asemenea argument pare a fi validat prin decizia Curţii Constituţionale nr. 126/2017[10], unde se arată: „Curtea reține că – în ipoteza examinării, în procedura de cameră preliminară, a legalității încheierilor judecătorului de drepturi și libertăți – judecătorul de cameră preliminară va constata eventualele cazuri de nulitate și va exclude probele administrate cu autorizarea/confirmarea nelegală a judecătorului de drepturi și libertăți doar analizând aspectele de legalitate și fără să transforme camera preliminară într-o cale de atac (parag. 23)”.

Însă, Curtea Constituţională şi-a nuanţat în mod substanţial această abordare odată cu cu decizia nr. 244/2017[11] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145 CPP.

Astfel, Curtea a arătat că: „în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerință în viața privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviințării și punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum și a modalității de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispozițiile art. 142-144 din Codul de procedură penală (parag. 63). Curtea apreciază că existența unui control a posteriori ce are în vedere aceste aspecte se constituie într-o garanție a dreptului la viață privată, care conturează și, în final, pe lângă celelalte elemente necesare și recunoscute la nivel constituțional și convențional, determină existența proporționalității între măsura dispusă și scopul urmărit de aceasta, precum și necesitatea acesteia într-o societate democratică (parag. 64).”

Prin decizia mai sus citată s-a constatat neconstituționalitatea soluției legislative cuprinsă în dispozițiile art. 145 CPP, care nu permite contestarea legalității măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat.

Dispozitivul deciziei nr. 244/2017 vizează „legalitatea” procedeului probatoriu, însă, după cum se poate observa din considerente, această noțiune este înțeleasă ca incluzând și așa-numitele aspecte de „temeinicie”. Curtea Constituțională a făcut referire explicită, în parag. 64, la controlul proporționalității și necesității procedeului probatoriu. Este vorba despre un control a posteriori autorizării de către judecătorul de drepturi și libertăți, inexistența acestui control – în ipoteza în care persoana supusă supravegherii nu a fost trimisă în judecată – fiind cauza neconstituționalității art. 145 CPP.

Or – din moment ce Curtea constată neconstituționalitatea art. 145 CPP pe motiv că nu consacră posibilitatea de control a posteriori, inclusiv sub aspectul „temeiniciei” autorizării (proporționalitatea, necesitatea), pentru ipoteza în care subiectul supravegherii nu a fost trimis în judecată – consider, a fortiori, că un asemenea control de „temeinicie” trebuie recunoscut și pentru cazul inculpatului supus supravegherii tehnice și trimis în judecată.

Câtă vreme constituționalitatea art. 145 CPP este condiționată de obligația legiuitorului de a reglementa, în beneficiul persoanei supravegheate și netrimise în judecată, o cale de atac efectivă („temeinicie-legalitate”), apreciez că teoria conform căreia, în cazul persoanelor trimise în judecată, competența judecătorului de cameră preliminară s-ar rezuma doar la analiza „legalității” procedeului probatoriu autorizat de judecătorul de drepturi şi libertăţi nu face altceva decât să-l lipsească pe inculpat de o cale de atac efectivă.

De altfel, aplicarea în continuare a unei asemenea abordări poate genera şi situaţii absurde în practica judiciară. Spre exemplu, într-un dosar de urmărire penală, o măsură de supraveghere tehnică este autorizată de judecătorul de drepturi şi libertăţi cu privire la două persoane, suspectate de participare la pregătirea aceleiaşi fapte penale. Numai una este trimisă în judecată, faţă de cealaltă cauza se clasează. Dacă subiectul care a obţinut soluţia clasării contestă supravegherea tehnică, un judecător poate aprecia că această măsură a fost lipsită de proporţionalitate prin raportare la circumstanţele cauzei şi, prin urmare, îi va constata nelegalitatea. Dacă ulterior, în faza camerei preliminare, supravegherea este contestată, pentru acelaşi motiv, şi de inculpatul trimis în judecată, critica ar fi apreciată însă ca inadmisibilă şi procedeul ar fi validat. Prin urmare, acelaşi procedeu probatoriu ar fi valid sau invalid nu în raport de condiţiile sale intrinseci, ci de contextul procesual în care este pus în discuţie.

În al doilea rând, opinia mea se fundamentează şi pe împrejurarea că, dacă judecătorului de cameră preliminară nu i-ar fi permisă și analiza de „temeinicie” a autorizării procedeelor probatorii în faza de urmărire penală, implicit nu i s-ar recunoaște inculpatului dreptul de a contesta temeinicia încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți a încuviințat aceste procedee.

În această ipoteză, inculpatul ar fi în realitate lipsit de orice control efectiv al autorizării, întrucât:

– nu a participat, nefiind citat, la soluționarea cererii de autorizare a procedeului probatoriu în cursul urmăririi penale;

– verificarea nu se poate realiza nici în camera preliminară;

– în cursul judecății analiza problemelor de legalitate a probelor administrate în cursul urmăririi penale este inadmisibilă.

Practic, inculpatul nu ar avea cadrul procesual pentru a-și expune argumentele cu privire la un procedeu care furnizează probe în defavoarea sa.

Aceasta echivalează cu o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a arătat că dreptul la un proces echitabil cuprinde, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor, Convenţia nevizând să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective. Acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt într-adevăr „ascultate”, adică analizate de instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 din Convenție implică în sarcina judecătorului, în special, obligaţia de a se dedica unei analize efective a temeiurilor, argumentelor şi propunerilor de probatoriu ale părţilor, fără a prestabili pertinenţa acestora[12].

Or, teza conform căreia „temeinicia” autorizării unui procedeu probatoriu în faza de urmărire penală excede obiectului camerei preliminare constituie în realitate un refuz al judecătorului de cameră preliminară de a supune analizei susţinerile pe care inculpatul le formulează cu privire la legalitatea unor probe, în singurul context procesual în care acesta le poate invoca.

Aceasta echivalează cu un dezechilibru net între funcția acuzării și cea a apărării. Este absolut normal ca procedee precum supravegherea tehnică, perchezițiile, obținerea de informații privind tranzacțiile financiare să fie autorizate în proceduri judiciare lipsite de contradictorialitate, căci altfel nu ar fi eficiente, iar combaterea infracțiunilor grave nu s-ar putea realiza. Această lipsă de contradictorialitate nu se mai justifică din momentul în care urmărirea penală s-a încheiat. În condițiile în care procedura judiciară trece în faze al căror rol este să verifice legalitatea și temeinicia acuzației, faze care se caracterizează esențialmente prin contradictorialitate, refuzul de a permite inculpatului să dezbată temeinicia unor procedee probatorii intruzive în drepturile și libertățile sale își pierde fundamentul logic și îl privează de o apărare eficientă.

Cu alte cuvinte, în timp ce acuzării i s-a permis să nu fie contrazisă în fața judecătorului de drepturi și libertăți, din rațiuni ce țin de eficiența combaterii fenomenului infracțional, apărării nu i se permite să contrazică în fața judecătorului de cameră preliminară, din considerente care nu mi se par a ține în vreun fel de o procedură echitabilă.


[1] I. Kuglay în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ediția a 2-a, Ed. CH Beck, București, 2017, p. 1422-1423.
[2] C. Moisă, Probele în procesul penal. Practică judiciară adnotată, Ed. Hamangiu, 2017, p. 44-47.
[3] C. Moisă, op. cit., p. 113-117.
[4] C. Moisă, op. cit., p. 125-128.
[5] C. Moisă, op. cit., p. 128-132.
[6] A se vedea aici.
[7] C. Moisă, op. cit., p. 136-140.
[8] C. Moisă, op. cit., 133-136.
[9] A se vedea aici.
[10] M.Of. nr. 376 din 19.05.2017.
[11] M.Of. nr. 529 din 06.07.2017.
[12] C.E.D.O., cauza Perez c. Franței, Hotărârea din 12 februarie 2004. A se vedea aici.


Asist. univ. dr. Radu Slăvoiu

Universitatea „Nicolae Titulescu” din Bucureşti – Facultatea de Drept

Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti