Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
Print Friendly, PDF & Email

Libertatea de conștiință în contextul Deciziei Curții Constituționale a României nr. 669/2014
16.10.2017 | Alexandru BAJDECHI

Alexandru Bajdechi

Alexandru Bajdechi

Introducere

Adoptarea Deciziei nr. 669/2014 de către Curtea Constituțională a României a născut dezbateri puternice în societatea românească, cel puțin la momentul emiterii comunicatului de presă. Am decis elaborarea acestui articol pentru răspunde mai multor întrebări care au luat naștere ca urmare a pronunțării deciziei Curții Constituționale, dar și din soluția adoptată de Parlamentul României pentru a pune în acord legea educației cu decizia Curții.

Elementul controversat al acestei decizii constă, de fapt, în schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale în această materie. Voi prezenta în această lucrare atât evoluția legislativă a orei de religie, libertatea de conștiință a copiilor, jurisprudența anterioară a instanței de contencios constituțional dar și soluția legislativă adoptată de Parlament ca urmare a Deciziei nr. 669/2014.

Scurt istoric al orei de religie

Prima lege care a reglementat învățământul a fost Legea nr. 1150 din 1864 asupra instrucțiunii a Principatelor-Unite-Române. Această lege a menționat de șase ori cuvântul „religiune/religiosu”[1]. Fiindcă lucrarea vizează libertatea de conștiință, ne vom axa numai pe dispozițiile din lege care au legătură cu libertatea de conștiință, în sensul pe care Constituția României îl dă astăzi.

Potrivit art. 54, toți copiii care intrau la școală erau înscriși într-un registru special în care se consemnau numele, prenumele, vârsta, religia, cetățenia și locuința lor și a părinților sau tutorelui.[2] Și în momentul de față se întocmesc astfel de registre, însă este de discutat aspectul privind existența sau inexistența unei religii a copilului și faptul că această informație era cerută, mai ales în contextul în care domnitorul Cuza a realizat secularizarea averilor mânăstirești, context care se poate considera ca fiind un început al secularismului în România. În prezent, până la decizia CCR nu exista vreo rubrică referitoare la religie în registrele școlare. După decizia Curții, se solicită la înscriere într-o unitate de învățământ menționarea cultului în cazul manifestării intenției de a participa la ora de religie.

Putem observa că atât în școlile pentru fete, cât și pentru băieți, legea stabilea că profesorul de religie va fi un preot.[3]

Religia are caracter de disciplină obligatorie la liceu, potrivit art. 116, fiind enumerată chiar prima dintre discipline. În ceea ce privește gimnaziul, legea acordă posibilitatea consiliului permanent al instrucțiunii să decide care din disciplinele adresate liceului vor fi studiate.

Trecând în era regimului totalitar-comunist, Legea nr. 11/1968[4] stabilește că școala este despărțită de biserică, confesiunile religioase având totuși dreptul să aibă școli speciale pentru pregătirea personalului de cult.[5] Prevederea din lege a fost în concordanță cu prevederile Constituției din 1965: „Art. 30. Libertatea conștiinței este garantată tuturor cetățenilor Republicii Socialiste România. Oricine este liber să împărtășească sau nu o credință religioasă. Libertatea exercitării cultului religios este garantată. Cultele religioase se organizează și funcționează liber. Modul de organizare și funcționare a cultelor religioase este reglementat prin lege. Școala este despărțită de biserică. Nicio confesiune, congregație sau comunitate religioasă nu poate deschide sau întreține alte instituții de învățământ decât școli speciale pentru pregătirea personalului de cult.” Aceleași dispoziții au fost păstrate și în Legea nr. 28/1978[6].

Prima lege postdecembristă a învățământului a fost Legea nr. 84/1995 care, în forma de bază, stabilea un regim mixt în ceea ce privește ora de religie. Astfel, ora de religie era obligatorie pentru ciclul primar, opțională pentru ciclul gimnazial și facultativă pentru cel liceal. Elevul, cu acordul părintelui sau tutorelui, după caz, alegea să studieze disciplina religie precum și confesiunea. Dacă obligativitatea religiei pentru ciclul primar nu ar fi trecut astăzi examenul constituționalității, caracterul opțional al orei de religie pentru ciclul gimnazial și cel facultativ liceal cu siguranță reprezintă interpretarea corectă a dreptului fundamental la libertate de conștiință. Legea nu definește ce înseamnă discipline opționale și facultative, însă prezumăm că au aceeași semnificație cu cele din învățământul superior.

În 1997, Guvernul României emite Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 36/1997 care modifică substanțial legea învățământului. În ceea ce privește statutul disciplinei religie, art. 9 va avea următoarea formulare: „(1) Planurile învățământului primar, gimnazial, liceal și profesional includ religia ca disciplina școlară. Elevul, cu acordul părintelui sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia și confesiunea.” În dezbaterile parlamentare asupra proiectului de lege privind aprobarea s-a pus problema și distincția elevilor sub 14 ani și celor peste 14 ani, însă varianta finală a comisiei de mediere nu a mai făcut această distincție, conform raportului de comisie de mediere[7]. Senatul a preferat varianta opt-in, așa cum rezulta din ordonanță, în timp ce Camera Deputaților a preferat o variantă opt-out. Mai e de menționat avizul Comisiei pentru drepturile omului, culte și probleme ale minorităților naționale[8]. Comisia a interpretat corect dispozițiile Constituției cu privire la libertatea de conștiință, propunând comisiei sesizate cu dezbaterea în fond un caracter facultativ al orei de religie[9]. Comisia a respins un amendament care propunea un caracter obligatoriu al orei de religie, motivând că încalcă libertatea de conștiință[10]. Un alt amendament respins a fost al deputatului Petre Țurlea, care propunea locuirea lui „va” din „Pentru elevii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, alegerea poate fi făcută de părinte sau de tutorele legal instituit” în „poate” pentru respectarea libertății de conștiință. Nu înțeleg de ce comisia a respins acest amendament, neexistând o motivare în acest sens.

În fine, varianta Camerei Deputaților privind sistemul opt-out a triumfat, aceasta fiind ulterior declarată neconstituțională prin Decizia CCR nr. 669/2014. Mai mult, titularul dreptului de a retrage elevul de la ora de religie este exclusiv părintele, ceea ce reprezintă o încălcare flagrantă a libertății de conștiință.

Legea nr. 1/2011 a păstrat rațiunea reglementărilor anterioare, la solicitarea Patriarhiei Române[11], însă, ca element de noutate, este recunoscut dreptul elevului major de a se retrage de la ora de religie.

Așadar, se poate observa cum caracterul orei de religie a fluctuat de la obligatoriu la facultativ, în funcție de interesele actorilor politici care dețineau majoritatea parlamentară.

Libertatea de conștiință a copiilor

Deși libertatea de conștiință este recunoscută fiecărui individ atât de Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului dar și de Constituția României, există și dispoziții speciale cu privire la libertatea de conștiință și de religie a copilului. În cazul de față ne referim la Convenția cu privire la drepturile copilului adoptată de Adunarea generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României nr. 314/2001, dar și Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159/2014.

Convenția obligă statele să recunoască dreptul copiilor la libertate de gândire, conștiință și religie[12]. Restrângerea exercițiului acestei libertăți este compatibilă cu dispozițiile art. 53 din Constituția României.

Legea nr. 272/2004 se află într-o ușoară contradicție cu noul Cod civil, însă potrivit art. 230 lit. b), toate dispozițiile contrare se abrogă, chiar dacă sunt prevăzute în legi speciale. În concret, legea nr. 272/2004 reia dispozițiile din Convenție și vine cu unele adăugiri, cum ar fi faptul că religia copilului sub 14 ani nu poate fi schimbată fără acordul acestuia, precum și recunoașterea posibilității copiilor de peste 16 ani să-și aleagă singuri religia. Noul Cod civil, prin art. 491, scade pragul de vârstă de la 16 la 14 ani. Așadar, copilul are ca împlinit vârsta de 14 ani își va alege singur religia. Putem constata că nu mai există o dispoziție în vigoare cu privire la schimbarea religiei de către părinți, soluție pe care legea 272/2004 o prevăzuse și care putea suferi critici de neconstituționalitate deoarece religia este personală, neputând fi moștenită sau transmisă.

Unii autori denumesc instituția de la art. 491 un premajorat religios[13]. Se mai evocă faptul că reglementarea anterioară, Codul familiei, nu conținea o asemenea dispoziție deoarece era un „cod ateu”[14].

De asemenea, incapacitățile trebuie interpretate prin exigența art. 53 din Constituție care stabilește când și cum pot fi restrânse exercițiul unor drepturi și libertăți.[15]

Art. 42 din Codul civil permite minorului, chiar și celui sub 14 ani, să-și exercite singur drepturile și obligațiile izvorâte din încheierea anumitor acte, precum contractul de școlarizare.[16] Așadar, cu atât mai mult este îndreptățit minorul de 14 ani să își manifesteze singur voința dacă dorește sau nu să participe la ora de religie.

O interpretare contrară ne duce la ipoteza în care copilul care a împlinit vârsta de 14 ani nu dobândește capacitate de exercițiu restrânsă. Lucru acesta se întâmplă atunci când persoana nu are discernământ din cauza alienației ori debilității mintale, potrivit art. 164 din Codul civil. Cu atât mai mult ne putem întrebarea dacă admitem inexistența discernământului, fie că persoana are sub 14 ani sau peste, este aptă să participe la ora de religie? Sau mai bine spus, este această participare neviciată sub forma respectării libertății de conștiință?

Sigur, admitem că Adunarea Constituantă a decis să acorde o importanță deosebită învățământului religios, prin consacrarea constituțională a acestui drept, însă, apreciem că Adunarea Constituantă nu a gândit sau nu putea să gândească dreptul consacrat de art. 32 alin. (7) ca un mod de restrângere al libertății de conștiință. Așadar, alin. (7) al art. 32 trebuie interpretat împreună art. 29 – Libertatea de conștiință din Constituție. Părinții au un drept natural dar și o obligație să-și crească și să-și educe copiii lor.[17] Așa cum Codul civil, prin intermediul art. 1372 reglementează o răspundere a părinților pentru fapta copiilor, trebuie să recunoaștem dreptul și responsabilitatea acestora în educarea lor. Art. 29 din Constituție stabilește un un drept al părinților sau tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine. Acest drept sigur, este foarte interpretabil, pornind în primul rând de la consacrarea lui în cadrul articolului denumit marginal Libertatea conștiinței.

Alineatul 6 al articolul 29 vine în ușoară contradicție cu alin. (1) al aceluiași articol, care consacră libertatea gândirii și a opiniilor, precum și a credințelor. De asemenea, nimeni nu poate fi constrâns să adere la o credință religioasă, contrar convingerilor sale. De ce spun că este o ușoară contradicție?

În primul rând trebuie stabilit dacă alin. (6) consacră un drept la îndoctrinare religioasă, fie în mod direct, fie prin intermediul învățământului public. Un asemenea drept ar rezulta din dreptul părinților de a asigura educația, potrivit propriilor convingeri. Ținând cont că vorbim despre un drept, înseamnă că există și o obligație corelativă. Cei care trebuie să respecte acest drept ar fi, în primul rând copiii, și în al doilea rând autoritățile publice, în sensul cel mai larg. Dar, credem că scopul Adunării Constituante a fost în primul rând de a asigura un drept care să se poată opună autoritățile publice, și mai puțin copiilor, care până la urmă, și ei se bucură de prevederile alin. (1). De asemenea, art. 491 alin. (1) din Codul Civil stabilește că părinții nu pot constrânge un copil să adere la o religie. În final, apreciem că nu există un drept la îndoctrinare religioasă, părinții având doar dreptul de a asigura o educație, un drept cu conținut dinamic. Conținutul este maxim la naștere și scade treptat în funcție de apartenența în cadrul sistemului de învățământ și vârstă. La vârsta de 14 ani, considerăm că acest drept este aproape golit de conținut. Nu suntem de acord cu poziția Curții Constituționale în Decizia nr. 669/2014 care a stabilit că părinții au un drept să transmită propriile convingeri privind problemele religioase[18].

Mai trebuie cercetat dreptul tutorelui în educația religioasă a minorilor de care răspunde. Analizând dispozițiile Codului civil privind tutela și autoritatea părintească, nu există, în ceea ce privește religia, un drept al tutorelui de îndruma copilul în alegerea unei religii, așa cum au acest drept părinții, potrivit art. 491 alin. (1) din Codul Civil, iar tutela este reglementată în mod special, neexistând posibilitatea vreunei analogii. Așadar, considerăm că tutorele, ținând cont de condițiile speciale în care se instituie tutela, nu are vreun drept în ceea ce privește educația religioasă a minorului[19].

Jurisprudența anterioară a Curții Constituționale

Până la apariția Deciziei Curții Constituționale nr. 669/2014, instanța de contencios constituțional a acceptat caracterul relativ obligatoriu al orei de religie.

În anul 1995, Curtea Constituțională a fost sesizată de mai 53 de deputați și 27 de senatori cu privire la neconstituționalitatea unor prevederi din legea învățământului, printre care și prevederile care impun religia ca disciplină obligatorie pentru învățământul primar. Formularea din lege era un pic confuză, în sensul că religia era prevăzută ca disciplină obligatorie, dar participarea rămânea la alegerea părinților sau elevilor. Curtea a stabilit că prevederile art. 9 alin. (1) din Legea învăţământului sunt deci constituţionale, sub rezerva respectării dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi alin. (6) din Constituţie.[20]

În Decizia nr. 306/2012[21], Curtea a respins excepția deoarece a considerat că autorul excepției avea dreptul să-și retragă copilul de la ora de religie.

Legea nr. 153/2015

Legea nr. 153 din 2015 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 445 din 22 iunie 2015. Parlamentul a preferat să nu rezolve în fond situația creată după Decizia Curții Constituționale nr. 669/2014, ci a preferat să opereze o simplă modificare, în sensul eliminării particulei ,,nu” din cuprinsul alineatului (2) al art. 18 din Legea nr. 1/2011.

Soluția adoptată de deputați și senatori lasă nerezolvate trei chestiuni: situația minorului cu vârsta între 14 și 18 ani, includerea religiei în trunchiul comun, dar și momentul la care se face cererea de înscriere la ora de religie.

În ceea ce privește situația minorului cu vârsta între 14 și 18 ani, așa cum am arătat mai sus, în opinia noastră, și noua soluție a legiuitorului trebuie interpretată prin prisma art. 230 lit. b) din Legea de punere în aplicare a noului Cod civil, adică minorul de peste 14 ani poate și trebuie să facă singur cererea pentru înscrierea la ora de religie. Considerăm această interpretare ca fiind cea corectă deoarece legiuitorul nu a dorit să spună că dorește să deroge de la noul Cod civil, ci, așa cum am arătat mai sus, s-a rezumat la o simplă eliminare a unei particule. Potrivit art. 63 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, derogarea se face în mod expres, prin folosirea sintagmei ,,prin derogare de la”. Probabil confuzia a apărut deoarece nici Curtea Constituțională nu a luat în calcul prevederile noului Cod civil, deoarece nu aceste prevederi au făcut obiectul excepției de neconstituționalitate.

Problema trunchiului comun este una destul de delicată, iar aici Curtea Constituțională a redefinit trunchiul comun pentru a nu declara și alin. (1) al art. 18 din lege ca fiind neconstituțional. În concret, Legea educației naționale ne oferă o definiție a trunchiului comun: ,,Trunchiul comun se constituie din disciplinele/domeniile de studiu/modulele de pregătire obligatorii, iar curriculumul la decizia şcolii se constituie din disciplinele/domeniile de studiu/modulele de pregătire opţionale.” Așadar, legea înțelege prin discipline în trunchiul comun ca fiind acele discipline obligatorii, a căror parcurgere este, evident, obligatorie, nu facultativă. Curtea Constituțională a reținut definiția din lege, însă a mers și mai departe și a reținut și o definiție din secundum legem, în concret Ordinul ministrului educaţiei naţionale nr. 3.593/2014, care stabilește că ,,trunchiul comun (TC) reprezintă oferta educaţională stabilită la nivel central, parcursă în mod obligatoriu de elevi în funcţie de nivelul de şcolaritate, anul de studiu, filieră, profil şi specializare; TC asigură egalitatea de şanse la educaţie pentru toţi elevii”. Ultima definiție este mai largă decât cea din lege, stabilind că trunchiul comun reprezintă o ofertă educațională. Oferta educațională o reprezintă, de fapt, planurile de învățământ, din simplul motiv că planurile de învățământ includ și disciplinele opționale, potrivit art. 65 alin. (1) din Legea educației naționale: ,,Planurile-cadru de învăţământ cuprind disciplinele, domeniile de studiu, respectiv modulele de pregătire obligatorii şi opţionale, precum şi numărul minim şi maxim de ore aferente acestora.” Ulterior, Curtea a ignorat definiția trunchiului comun din legea educației și a preluat doar prima parte din ordinului ministrului[22]. Considerăm argumentarea ca fiind mai degrabă una de natură politică pentru a asigura supremația art. 32 alin. (7) din Constituție. În opinia noastră, includerea Religiei în planurile-cadru de învățământ este necesară și suficientă, aceasta având mai degrabă un caracter facultativ, așa cum sunt împărțite disciplinele în învățământul preuniversitar sau cum au fost împărțite inițial și în învățământul preuniversitar.

Vizavi de problema momentului înscrierii la ora de religie, și aici legiuitorul a preferat să tacă. Din aceste considerente, Ministerul Educației a aprobat o metodologie de organizare a predării disciplinei Religie în învăţământul preuniversitar, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 720 din 24 septembrie 2015. Art. 3 alin. (5) stabilește că cererile pentru participarea la ora de religie se depun până la sfârșitul lunii decembrie, pentru anul școlar viitor. În opinia Patriarhiei Române[23], cererea se face o singură dată și rămâne valabilă până la schimbarea opțiunii. În opinia noastră, așa cum rezultă din decizia Curții Constituționale, elevul trebuie să aibă un rol activ în vederea manifestării voinței de a participa la ora de religie. O interpretare contrară ne duce la situația de fapt și de drept anterioară deciziei curții, situație declarată de Curte ca fiind neconstituțională, adică statul nu poate suplini sau prezuma consimțământul privind participarea la ora de religie.

O altă problemă pe care o identificăm este prezența disciplinei Religie în ciclul primar. Așa cum am arătat anterior, legiuitorul prezuma în mod absolut lipsa de discernământ a minorului sub 14 ani. Apreciem că libertatea de conștiință nu se poate manifesta în lipsa discernământului, așadar, considerăm că soluția Parlamentului de a impune religia ca disciplină școlară pentru învățământul primar poate fi încadrată ca o încălcare a libertății de conștiință.

Bibliografie

Legislație

Constituția României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.

Alexandru Ioan Cuza, Legea nr. 1150 din 25 noiembrie 1864 asupra instrucțiunii a Principateloru-Unite-Române, publicată în Monitorul Oficial din 25 noiembrie 1864.

Parlamentul României, Legea învățământului nr. 84/1995, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 10 decembrie 1999.

Parlamentul României, Legea educației naționale nr. 1/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011,

Doctrină

MURARU, Ioan & E.S. TĂNĂSESCU, Constituția României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2008.

UNGUREANU, Ovidiu & Cornelia MUNTEANU, Drept civil. Persoanele în reglementarea noului Cod Civil, Editura Hamangiu, București, 2015.


[1] Alexandru Ioan Cuza, Legea nr. 1150/1864, art. 54, 62, 74, 116, 229, 235.
[2] Alexandru Ioan Cuza, Legea nr. 1150/1864, art. 54.
[3] Ibidem, art. 62,  Ibidem, art. 74.
[4] Publicată în Buletinul Oficial nr. 62 din 13 mai 1968.
[5] Marea Adunare Națională, Legea nr. 11/1968, art. 3.
[6] Publicată în Buletinul Oficial nr. 113 din 26 decembrie 1978.
[7] Parlamentul României, Raport asupra rezultatelor Comisiei de mediere…, 11 iunie 1999, disponibil aici.
[8] Comisia pentru drepturile omului, culte și probleme ale minorităților naționale din Camera Deputaților, Aviz asupra Proiectului de lege privind aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 37/1997, 1998, disponibil aici.
[9] Minuta ședinței comisiei arată că „dl. deputat Petre Ţurlea a propus înlocuirea vocabulei „aleg” din teza a doua a art. 9(1) cu sintagma „pot alege”. Cu majoritate de voturi, amendamentul fost însuşit de comisie. cu motivarea că “s-a avut în vedere o cât mai perfectă corelare cu textele Constituţiei prin care se reglementează libertatea conştiinţei.”
[10] Amendamentul fusese propus de deputatul Dan Marțian și a fost respins cu motivarea: „Acest text de lege a fost suprimat prin Ordonanţa de urgenţă şi înlocuit cu un text care conferă Ministerului Învăţământului dreptul de a reglementa planurile de învăţământ primar, gimnazial, liceal şi profesional în care să fie inclusă religia. Rezultă aşadar că religia este o disciplină obligatorie la toate nivelurile învăţământului preuniversitar. O asemenea reglementare contravine art. 29 alin. (1) din Constituiţia României potrivit căruia „nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale”. Această concluzie se desprinde din Decizia Curţii Constituţionale nr. 72 din 18 iulie 1995 care declara ca fiind neconstituţionale prevederile legii privitoare la obligativitatea studierii religiei în ciclul primar. În acest sens, punctul 2 al Deciziei Curţii Constituţionale stabilea că „prevederile art. 9 alin. 1 din Legea învăţământului sunt constituţionale numai dacă se respectă, conform art. 29 alin. (1) şi (6) din Constituţie, dreptul părinţilor sau tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine”. Acest drept al părinţilor sau tutorilor presupune posibilitatea de a alege între mai multe opţiuni religioase, precum şi dreptul de a elimina studierea religiei de către minorul de a cărui educaţie răspunde. Textul Ordonanţei de urgenţă contravine şi art. 18 alin. (2) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care stabileşte că „nimeni nu va fi supus vreunui constrângeri putând a aduce atingere libertăţilor sale de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa”. Prevederi similare sunt cuprinse în art. 18 al Declaraţiei universale a drepturilor omnului care stabileşte că „Orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei; acest drept implică libertatea de a schimba religia sau convingerile sale, individual sau în colectiv, atât în public cât şi privat, prin învăţământ, practici, cult şi îndeplinirea de rituri”. Este evident că reglementarea impusă prin Ordonanţa de urgenţă contravine atât prevederilor art. 29 din Constituţia României cât şi Declaraţiei universale a drepturilor omului, pactelor internaţionale şi Convenţiei europene a drepturilor omului. În sensul celor de mai sus se impune abrogarea prevederilor Ordonanţei de urgenţă referitoare la art. 9 şi revenirea la textul iniţial al Legii învăţământului nr. 84/1995, în forma declarată constituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 72 din 18 iulie 1995.”
[11] Jurnalul Național, ,,Patriarhul Daniel propune modificări la Legea educaţiei privind disciplina religie”, Jurnalul Național, 28 aprilie 2010, accesat la data de 24 februarie 2016.
[12] Convenția Europeană a Drepturilor Omului stabilește la articolul 14 că:
„1. Statele părți vor respecta dreptul copilului la libertatea de gândire, de conștiință și religie.
2. Statele părți vor respecta drepturile și obligațiile părinților sau, după caz, ale reprezentanților legali ai copilului de a-l îndruma în exercitarea dreptului sus-menționat, de o manieră care să corespundă capacităților în formare ale acestuia.
3. Libertatea de a-și manifesta propriile convingeri religioase sau alte convingeri nu poate fi îngrădită decât de restricțiile prevăzute în mod expres de lege și care sunt necesare pentru protecția securității publice, a ordinii publice, a sănătății publice și a bunelor moravuri sau a libertăților și drepturilor fundamentale ale altora.”
[13] Ovidiu Ungureanu și Cornelia Munteanu, Drept civil. Persoanele în reglementarea noului Cod Civil, ed. Hamangiu, București, 2015, p. 336.
[14] Ibidem.
[15] Ovidiu Ungureanu și Cornelia Munteanu, Drept civil. Persoanele…, p. 184.
[16] Eugen Chelaru, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. I, Ed. C.H. Beck, București, 2012,  p. 48; Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Persoanele…, p. 213.
[17] Ioan Muraru, Constituția României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 286.
[18] Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 669/2014, prin care curtea a constatat că „Legea fundamentală garantează părinţilor dreptul la îngrijirea şi educarea copiilor lor şi cuprinde dreptul la educarea religioasă. De aceea, este primordial dreptul acestora de a transmite copiilor convingerile proprii legate de probleme religioase. De asemenea, părinţii au dreptul de a-şi ţine departe copiii de convingeri religioase. Însă acest drept de educare nu aparţine exclusiv părinţilor, statul, căruia i s-a încredinţat controlul asupra întregului sistem şcolar, asumându-şi în mod autonom şi concurent o misiune proprie de educare, corelativă cu cea a părinţilor.”
[19] În sens contrar, Ioan Muraru, Constituția României. Comentariu pe articole, p. 286.
[20] Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 72/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 167 din 31 iulie 1995.
[21] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 388 din 11 iunie 2012.
[22] ,,Având în vedere aceste prevederi, Curtea constată că includerea Religiei ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun, nu reprezintă eo ipso o problemă de natură a genera nerespectarea libertăţii conştiinţei, câtă vreme dispoziţiile contestate nu generează obligaţii de natură a urma cursuri având ca obiect o anumită religie, contrară convingerilor fiecăruia. Aşa fiind, Curtea constată că prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 84/1995 şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, reprezintă o consacrare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 32 alin. (7) potrivit cărora „Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege”. De aceea, caracterul obligatoriu al Religiei, ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun nu poate fi opus elevilor, întrucât instituirea lui are drept scop atingerea exigenţelor constituţionale mai sus arătate, prin îndeplinirea de către stat a obligaţiei de a include această disciplină în planul-cadru de învăţământ. Prin urmare, obligativitatea disciplinei Religie este opozabilă numai statului care este ţinut de necesitatea organizării învăţământului religios prin asigurarea predării Religiei pentru cele 18 culte recunoscute (a se vedea şi art. 32 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 21 martie 2014). Faptul că alineatele (2) ale art. 9 din Legea nr. 84/1995 şi art. 18 din Legea nr. 1/2011 dau elevului drept de opţiune prin instituirea posibilităţii de a nu participa la aceste cursuri, consacră caracterul opţional al disciplinei, care, de această dată, vizează elevul major, părintele sau tutorele legal instituit pentru elevul minor. Drept urmare, Curtea urmează a respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) şi alin. (2) teza a doua şi a treia din Legea nr. 84/1995, precum şi a dispoziţiilor art. 18 alin. (1) şi alin. (2) teza a doua şi a treia din Legea nr. 1/2011.”, Decizia Curții Constituționale nr. 669/2014.
[23] Biroul de presă al Patriarhiei Române, ,,Înscrierea la ora de Religie se face o singură dată şi este valabilă permanent până la o eventuală schimbare a opțiunii”, Agenția de Știri Basilica, 25 septembrie 2015, accesat pe 24 februarie 2016, disponbil aici.


Alexandru Bajdechi


Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!






JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.