Secţiuni » Secţiuni speciale
Asigurări pentru avocaţiCariere juridiceCărţi juridiceConferinţe juridiceDezbateri juridiceEvenimente juridiceGrile juridiceLawyers WeekProfesionişti
BarouriInternaţionalJurisprudenţă inedită CITRLegal DaysLifeNotariatReviste juridiceSistemul judiciarTop LegalUniversitaria
Sistemul judiciar
Official partners: Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Public şi Direcţia Naţională Anticorupţie
JURIDICE
17 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Robert Cazanciuc: Pentru a deveni judecător sau procuror este necesară o pregătire de 6 ani
19.10.2017 | JURIDICE.ro

Joi, 19 octombrie 2017, Robert Cazanciuc, președintele Comisiei juridice a Senatului a propus, prin intermediul unei postări pe blogul personal, ca pregătirea viitorilor magistrați să fie de șase ani.

Robert Cazanciuc: „În cele ce urmează voi expune câteva soluții care, în urma dezbaterilor profesionale și parlamentare, să se poată transforma în propuneri de modificare și completare a Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, vizând creșterea vârstei la care magistrații ajung efectiv să profeseze cu depline puteri, dar nu prin impunerea unor condiții suplimentare la admitere, ci prin extinderea perioadei de pregătire și diversificare a stagiilor de practică și schimbarea sistemului de repartizare și evaluare a absolvenților.

1) Pentru a deveni judecător sau procuror este necesară o pregătire de 6 ani, din care 4 ani ca auditor în cadrul Institutului Național al Magistraturii și 2 ani ca stagiar în cadrul unei instanțe judecătorești sau în cadrul unei unități de parchet;

2) După primul an de cursuri, auditorii vor urma 3 ani de pregătire, în stagii de câte 6 luni, la instanță, parchet, penitenciar, cabinet de avocatură, cabinet notarial și instituție publică centrală. Pe perioada cursurilor de pregătire practică auditorii vor fi asistaţi/îndrumaţi de un reprezentant al INM şi de un reprezentant al instituţiei unde aceştia efectuează practica. La finalul fiecărui stagiu, îndrumătorii de practică vor realiza o evaluare a capacităţii fiecărui auditor de a exercita funcţia de judecător sau procuror.

3) După încheierea pregatirii în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, auditorii de justiţie susţin un examen de absolvire, constând într-o probă teoretică, o probă practică, un interviu şi un examen psihologic.

Comisia de examinare va fi alcătuită din 7 membri: 3 judecători, 2 procurori, un avocat și un profesor universitar;

CSM va repartiza candidaţii pe locurile de judecători stagiari şi procurori stagiari disponibile în cadrul sistemului judiciar, în funcţie de opţiunea auditorului şi de nota finală de absolvire, compusă din media de la examenul de absolvire şi media rezultată din evaluările realizate pe durata studiilor în cadrul INM în proporţie de 60/40.

4) După absolvirea INM, durata stagiului este de 2 ani.

Judecătorii stagiari judecă în complete colegiale formate dintr-un judecător stagiar şi un judecător definitiv şi au opinie consultativă, care se motivează. Procurorii stagiari soluţionează cauze alături de un procuror definitiv.

Examenul de capacitate va fi înlocuit de “interviul de capacitate”.

Interviul de capacitate al judecătorilor stagiari şi al procurorilor stagiari se susţine în faţa colegiului de conducere al curţii de apel sau al parchetului de pe lângă curtea de apel.

Contestaţiile se soluţionează de către Secția de Contencios Administrativ, în complet de 5 judecători, din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Modalitatea de susținere a interviului și criteriile de examinare se stabilesc prin hotărâre a CSM.

Soluțiile normative propuse nu exclud dezbateri despre o eventuală limită de vârstă și experiența profesională la admiterea în magistratură, dar cred că trebuie avute în vedere următoarele:
-vârsta în sine nu este o garanție că la examenul de admitere la INM se vor prezenta candidați adecvați profilului de magistrat, cu experiențe diverse care să le permită ulterior înţelegerea complexității unor cauze deduse judecății;
-admiterea în profesiile de avocat și notar este astăzi la fel de dificilă precum admiterea la INM, astfel că va fi puțin probabil ca un tânăr bine pregătit, consolidat în profesie să reinceapă procedura unui examen complex în magistratură;
-există riscul dovedirii doar în mod formal a parcurgerii unei experiențe profesionale.

Propunerile au ca scop instaurarea unui echilibru în actul de justiţie, care să ferească atât sistemul judiciar, cât și societatea de scandaluri ce afectează încrederea în independența şi imparțialitatea actului de justiție.

Sisteme de admitere în profesia de judecător sau procuror, similare celui anterior prezentat, se întâlnesc în special în: Austria, Germania sau Olanda, state unde pregătirea inițială durează între 5-7 ani, perioadă în care candidaților li se oferă posibilitatea de a se familiariza cu profesii diferite şi activități complexe.

În toate cele trei state menționate, în perioada de pregătire este urmărită și evaluată capacitatea candidatului de a exercita funcția publică, examinarea pe durata stagiaturii sau la finalizarea pregătirii fiind efectuată de comisii formate din judecători, avocați sau chiar reprezentanți ai autorităților locale- în cazul unor landuri din Germania.”


Aflaţi mai mult despre , , , ,
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill













Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Au fost scrise până acum 17 de comentarii cu privire la articolul “Robert Cazanciuc: Pentru a deveni judecător sau procuror este necesară o pregătire de 6 ani”

  1. Ioan BUCSA spune:

    Eu zic că e exagerată durata la INM de 4 ani, mai ales că această propunere vine din partea unuia care a fost numit magistrat direct de pe băncile facultăţii, cu un stagiu de 2 ani… şi atât, iar apoi a avansat fff rapid in carieră, ca de altfel şi un domn fost prim ministru afin cu dumnnealui; ei în 6 ani aveau deja grad de ICCJ dacă nu mă înşel!?

    • Ioan BUCSA spune:

      Cât despre celelalte consideraţii, respectiv că vârsta şi experienţa intr-o altă profesie juridică nu constituie o garantie că la INM se vor prezenta candidați adecvați profilului de magistrat, sunt de acord: poţi avea şi 40 ani, dar degeaba, cum şi 10 ani de experienţă ca jurist la propria firmă sau avocat fără dosare!!!

  2. Amelia FARMATHY spune:

    Dacă veți corela această propunere cu ce propune domnul ministru, veți observa că intenția aceeași, și anume împingerea debutului în magistratură, ca judecător definitiv, spre cel puțin 30 de ani.
    Dacă ai și o fărâmă de noroc, pe lângă multă știință de carte, draconic testată, și intri, la 24 de ani, în INM, adăugăm 4 plus încă 2 și ajungem la 30 de ani minim.
    Adică fix același lucru dar… brodat (ca să nu zic îmbrobodit) altfel.

    Deși profesia de judecător/ procuror este una dificilă (și e dificilă pentru că și timpurile sunt dificile, nu din alt motiv), totuși nu se compara cu necesitățile pregătirii unui medic specialist.
    Numai pe la medicină mai întâlnești rezidențiate din acestea de 6-7 ani, însă acolo se justifică, dincoace e numai nevoia de a îmbătrâni magistratura, ajunsă deja la epoca maturității – nu și la cea a senectuții -, cu din aceștia ”tinerei”, mult prea tinerei în anii 2000 și care ”pun” reale probleme acum, nu mai vorbesc de ce mai tineri decât tinerii anilor 2000 și care populează acum judecătoriile și o parte din tribunale.

    4 ani la INM înseamnă, practic, încă o facultate de drept, dar cu plimbări pe la toate profesiile și îndeletnicirile auxiliare (a se vedea plimbarea pe la penitenciare, spre exemplu, ridicată la rang de ”rotație”, ce ciudat sună:(((), în condițiile în care, în niciuna dintre celelalte profesii juridice – avocatură, notariat, executor judecătoresc -, nu îi trimite nimeni să se plimbe de colo până colo, cu anii, pentru chestii care nu le trebuie în activitatea lor zilnică (dacă îmi veți argumente că vor învăța să vadă lucrurile dintr-o altă perspectivă, eu vă răspund că, în drept, nu există decât o singură perspectivă: cea a legii corect interpretată, chestie grea, dar care se învață prin perfecta însușire a teoriei aplicate _adică să învețe să se uite și să înțeleagă despre ce e vorba într-un dosar concret, la viitorii juzi, cel puțin -, dublată, în mod necesar, de practica în domeniul în care vei lucra, nu în altele conexe)sau care pot fi parcurse într-un modul de bune practici, introdus în programa de la INM, în loc de obositoarele cursuri teoretice în care reiei cele învățate deja în facultate sau în care afli tot soiul de amănunte din domenii de nișă cu care magistratul, la început de carieră, la judecătorie sau la parchet, nu se întâlnește, din cauza competenței funcționale a acestora instituții.

    2 ani de INM și 2 ani de stagiatură, deci încă o facultate, după facultate, dar cu doi ani de început de carieră efectivă, sunt mai mult decât suficienți.
    Eu nu urmat stagiatura de doi ani dar nu am avut nicio problemă în sală sau cu studiul dosarelor (chiar mi se păreau simpluțe, la câtă carte ”băgasem” și la ce dosare văzusem prin INM), dacă știi carte și ce înseamnă disciplina, solemnitatea ședinței dacă procedura civilă/penală e cunoscută by heart și aplicată fără excepții, nu e atât de greu, cum se încearcă a se zugrăvi pe aici, și nici casări/modificări nu prea am avut.

    Cei care intră acum sunt mult mai bine pregătiți pentru că lor le place sau sunt nevoiți să se informeze, să învețe și să afle lucruri noi, abordări novatoare – deși dreptul, cum zicem în alte ocazii, e mai degrabă un picuț inert decât dinamic, ceea ce e și obositor și comod, depinde de ce fel de om ești când intri și cel fel de om devii după ce te integrezi sistemului – decât cei care sunt de 15, 20 sau 25 de ani în profesie și care, la un moment dat, tind, invariabil, să se concentreze pe ceea ce au făcut de atâta vreme, lăsând, în planul secund, elementul de noutate, pe unii chiar scoțându-i din sărite acest element de noutate, aspect care se concretizează, destul de ușor, în antipatie pentru noul venit cu idei din astea ”revoluționare”:)).
    Așa că aceia care vor beneficia de opinia lor ”consultativă”, dar mai ales de contribuția la motivarea soluțiilor, nu vor avea decât de câștigat, ei, în egală măsură cu stagiarii, fiind fundamental greșit să credem că tinerețea trebuie să aștepte și că nu avem ce ”învăța” de la ea.
    Căci de învățat înveți (și acceptarea unei opinii noi, argumentate, indiferent de vârsta celui care o emite, tot o formă de învățare este) dacă vrei și de la oricine are ceva de oferit în acest sens, indiferent de axa vârstei sau a ”experienței”.
    Experiența gândirii e cea mai importantă, cel puțin în drept.
    Dacă, individual, nu te duce capul de la început (atenție, această ”ducere” nu e echivalentă cu debitarea pe de rost a cărților, eventual tocite sau a codurilor, căci poți să știi, dar să nu înțelegi mare lucru din cei crezi că ”știi”), adică dacă nu ești deștept de tânăr, dacă nu se ”aprind” repejor beculețele, nu vei îndrepta mare lucru nici pe parcursul acumulării de ”experiență”, doar vei învăța ceva ce ține de rutină, care te va ajuta să soluționezi cauzele mai simple, dar, când vei fi pus să gândești, vei da, negreșit și ușor anticipabil, cu oiștea în gard.

    Este adevărat că multe lucruri, multe practici de predare/transmitere a cunoștințelor în cadrul INM ar trebui să se se schimbe, și, cu ele, și profilul absolventului INM din zilele noastre (adică din ultimii 7-8 ani), dar asta e o altă discuție, căci cei ce ies de acolo sunt imaginea clor care intră pe ușă ca lectori, profesori, seminariști, formatori sau cum s-or mai fi numind, în terminologia specifică.

    Ca să închid, 4 ani de INM sunt o pierdere de timp și de resurse, nu ai de ce să îi plimbi pe viitorii juzi pe la toate celelalte profesii juridice, niciuna nu procedează similar, pentru că e, pur și simplu, timp pierdut.
    Dacă vrei să înveți din ”tainele” celorlalte profesii, în afară de faptul că le puteai alege pe acelea, iar nu magistratura, după cum, Doamne iartă-mă, dar ”tainele” penitenciarelor nu reprezintă treaba juzilor (judele trimite infractorul în penitenciar, nu pentru că e greu sau ușor în penitenciar, ci pentru că apreciază că numai așa poate fi corectată și pedepsită conduita infracțională a respectivului individ, iar pentru asta are nevoie de dosar, nu de… ”stagii” prin penitenciare, nu îi pregătim să fie ”moi”, impresionabili, ci corecți și chiar drastici, pentru a impune legea acolo unde obligația de respectare, de bună voie, a acesteia a eșuat, ca efect a săvârșirii actului infracțional), ci a celor care se pregătesc să devină personal de specialitate acolo, faci module de pregătire, nu luni de ”pregătire” în care nu se învață nimic în concret, în afară de o formă de ”conformism”, cât să îți dea un calificativ bun cel care te ”supraveghează” în nenumăratele ”rotații”.

  3. Ionel ARAMA spune:

    Daca este dovedit științific faptul ca la fiecare individ echilibrul adus de maturitate se instalează dupa o anumită vârsta, ma gandesc si ca intelepciunea nu prea poate fi întâlnită la momentul inceputului in profesia de judecator. A fi destept este o condiție de baza, insa a fi echilibrat este si mai important: poti sa fii destept si sa fixezi vinovatului maximul de pedeapsa pentru ceea ce s-a demonstrat ca a facut, dar poti fi intelept fixând o pedeapsa mai blândă in considerarea tuturor factorilor care marchează si definesc existenta concretă a acelui individ in raport cu societatea actuala; poti sa fii destept si sa refuzi sa cazi in capcanele apărării dar poti sa fii echilibrat si sa vezi ca acuzarea se bazează pe prejudecata publica ca ” trebuie sa fi facut tu ceva daca ai fost arestat si trimis in judecata” si sa nu remarci sau chiar sa refuzi sa remarci lipsa probelor in căteva puncte esențiale. Si sa nu uitam ca dorința de a obține confirmarea sociala, o anumită prestanță sau chiar glorie, basca un nivel de trai peste muritorii dintre care te-ai desprins cand in sfârșit ai intrat la INM il poate transforma mai iute pe cel tânăr in clișeul impus de moda vremii: se cere intoleranta, va fi intolerant; se cere clementa, va fi clement.

    • Amelia FARMATHY spune:

      Interesant comentariul dvs. şi cu mult adevăr în el, mai ales în ceea ce priveşte INM-ul.
      Dar, să ştiţi, ca, dacă îi ţine „prozonieri” 4 ani în loc de doi, nu va fi mai bine, apropo de constatările dvs.
      Numai că, ceea ce numiţi dvs. echilibru, eu tot inteligenţă numesc.
      Dacă dai, dintr-un foc, 15 ani pentru o infracţiune medie ca pericol social, ca să „ieşi” cu faima de glorios apărător împotriva infacţionalităţii sau să-ţi tratezi, în realitate, pe seama, să zicem a unui hoţoman, frustrările ascunse şi nerecunoscute, eşti…, să citez un clasic, un prostănac.
      Cu alte cuvinte, dacă urăşti infractorul, nu ai ce căuta să îl judeci.
      Pe de altă parte, nici insistenţa aceasta, din ce în ce mai prezentă, despre clemenţă nu „miroase” a bine.
      Politica penală a vestului nu are rezultate decât pentru perioada în care tendinţa spre comiterea infracţiunii a fost/este scăzută.
      Când ea este ridicată, se impune descurajarea ei fermă, nu relaxarea condiţiilor răspunderii penale, pentru descurajare şi ţinere sub control.
      Încet-încet, dar atât de subtil încât să nu se prindă masa ipoteticilor infractori, când se constată o scădere, se poate vorbi despre o abordare un pic mai relaxată, dar nu atât de relaxată încât să facă din comiterea infracţiunii un simplu „accident” de parcurs, cu excepţia minorilor la prima infracţiune.
      De aceea, poate, şi tendinţa e care o sesizaţi la absolvenţii INM are ceva real la bază.

      Felul de a fi, dotarea intelectuală nu se schimbă, prin trecerea timpului, dimpotrivă, devii un prostănac cu pretenţii, respectiv cu experienţă.
      Echilibru există la orice vârstă, mă rog, scoatem din discuţie adolescenţa şi copilăria (deşi, şi acolo, sunt convinsă că există un anumit tip de echilibru), ceea ce se doreşte acum, prin toate aceste previzibile modificări, e, în opinia mea, să se înmoaie atitudinea faţă de infracţionalitate, cu un scop ţintit, iar, în materie civilă lato sensu, chiar nu înţeleg ce se doreşte, căci majoritatea pricinilor de astăzi este foarte tehnică.

      În plus, ca să zic aşa, din „experienţa” lecturării a mii de hotărâri judecătoreşti, soluţiile cele mai conservatoare, cele mai puţin deschise spre tipul acela de echilibru, de rezonanţă despre care faceţi vorbire, nu le-am sesizat într-o proporţie semnificativ mai mare la cei mai tineri faţă de cei mai în vârstă în sistem.
      Asta, dacă discutăm de cauze în care se pune o problemă mai delicată, mai nuanţată de interpretare a probelor, căci, în materie de interpretare logică a dispoziţiilor legale, treaba asta nu ţine de vârstă.
      Logica nu are vârstă.

      Ştiţi care e „regula” celui care se uită într-un dosar şi nu înţelege – din varii motive – mai nimic din acel dosar? Vă spun eu (deşi, probabil, cunoaşteţi şi dvs.): respingerea cererii cu o motivare de toată… jalea logicii. Iar asta nu prea se întâlneşte la cei care intră în sistem… oricât ar deranja, pe unii sau pe alţii, această constatare.

      Gerontocraţia (atenţie, nu omul în vârstă în sine, căci, omul, indiferent de vârstă, e valoros prin el însuşi sau… nu, ci încercarea de a face din vârstă o virtute în faţa căreia trebuie să taci sau să cazi înt-o veneraţie din care te mai scoate/salvează doar „petrecerea” din lume a celui venerat) nu aduce nimic bun, e o întoarcere spre trecut şi un dos arătat viitorului.

      Eu nu voi fi la 55-60-65 de ani mai bună decât am fost la 27-30, sper, totuşi, să rămân măcar cum am fost, să nu devin refractară la nou, să nu îmi dezavuez profesional, prosteşte, respectiv fără argumente, colegii mai tineri şi să accept o interpretare diferită de a mea, dacă, la baza ei stau, logica şi raţiunea, indiferent de cine o emite.

  4. La numirea judecătorilor federali, (American Bar Association) ABA preferă o experienţă juridică anterioară de cel puţin 12 ani, ceea ce în SUA este imposibil imposibil înainte de vârsta de 39 de ani. În Texas 4 ani experienţă minim pentru judecătorii de la Judecătorii, 10 ani minim experienţă Curţi de Apel samd.
    După 12 ani de liceu şi 4 ani de colegiu se poate da concurs la Facultatea de Drept (Law School) care durează 3 ani la zi, în SUA. Cei mai mulţi studenţi se pregătesc un an înainte de facultatea de drept, denumit PreLaw. Cei mai tineri judecători au aprox. 32 de ani.
    Există şi o diferenţă de pregătire juridică în SUA faţă de RO. Nu există manual în SUA la materiile esenţiale mai scurte de 1200 pagini. La Constituţional cele 2 cărţi obligatorii au în total 2800 pagini. În RO manualele sunt fiţuici în comparaţie. În afară de teorie, fiecare curs implică discuţia a cel putin 250 de speţe (common law). Diferenţa dintre loteria dreptului român (civil) fără istorie şi tradiţie şi dreptul anglo-american (common law) este uriaşă: 300 de ani de tradiţie sunt încorporate şi păstrate în jurisprudenţă.
    Chiar impunerea vârstei minime de 30 de ani nu va îmbunătăţi justiţia în România. Racilele sunt mult mai adânci: lipsa educaţiei, înfluenţa funestă a dreptului civil francez, lipsa corpus-ului jurisprudenţial, lipsa tradiţiei, reinventarea dreptului cu fiecare sentinţă… şi chiar nestandardizarea limbajului juridic român. România nici măcare nu are un dicţionar de termeni juridici exhaustiv. Ce a apărut sunt mici broşuri tip literatură de popularizare. România nici nu are un dicţionar serios al limbii române – când aud trimiterile la DEX în sentinţe (DEX este un dicţionar de şcoală generală) mă pufneşte râsul.

  5. Carmen POPA spune:

    Ceea ce nu pot sa inteleg este urmatorul lucru: daca se intra atat de greu la INM si este atat de greu sa finalizezi cursurile, de ce sunt atat de multe hotarari proaste?
    Eu nu as respinge de plano propunerea dlui Cazanciuc, desi am semne de intrebare cu privire la modul in care se vor realiza si evalua aceste stagii de practica. Vara asta am fost intrebata daca este obligatoriu sa se prezinte efectiv la biroul de avocatura pe perioada stagiului. Am zis da si nu au mai ales biroul meu.

    • Ca să fii judecător bun mai întâi trebuie să fii avocat cel puţin 4, 5 ani de zile. La noi, poţi deveni DIRECT magistrat de pe băncile şcolii la 23 de anişori. Am văzut domnişoare judecătoare care pur si simplu păreau că au vârsta de 18 ani. Nu glumesc. Nu aveau nicio prestanţă, gravitas, nu inspirau niciun respect în sală.
      Magistratura este o profesie de maturitate, onoare, respect, experienţă. În niciun caz nu pui copilaşi în magistratură. Lipsa de educaţie juridică şi experienţă împreună cu un sistem juridic dezarticulat şi haotic face din sistemul acesta un fel de trist teatru de justiţie comunistă.
      Nu ştiu când să judece în echitate, când să judece după lege, când au putere discreţionară şi când nu au, nu au cazuri, speţe după care să se orienteze, nu poartă dialog cu avocaţii.
      Magistraţii tineri sunt extrem de uşor manipulabili deoarece INM îi pregăteşte foarte prost şi formalist când sunt aruncaţi de soartă în instanţă. Mai rău este că nu întreabă avocaţii despre procedură, nu intră în dezbateri, ipoteze, de teamă să nu fie luaţi de proşti.
      Nu am văzut nicăieri judecători ca în România care să vorbească atât de puţin şi să nu întrebe atât de puţin ca în România. Totul este incredibil de neclar, magistraţii se feresc să discute chiar şi cazul în şedinţă. Să nu se antepronunţe… ce prostie!
      Unii magistraţi cred că dacă pui în discuţie ipoteze te antepronunţi.
      E o mândrie prostească iar actul de justiţie este de o calitate slabă iar justiţiabilul şi avocatul au un gust amar în gură despre ce se întâmplă. Mulţi nu înţeleg nimic.
      Au senzaţia că este o glumă instituţionalizată orchestrată de magistraţi slabi.
      Astea sunt motivele pentru care magistratura în România este atât de contestată. Se încalcă separaţia puterilor, procurorii intră în conferinţe cu judecătorii ex parte, ceea ce e contrar legii… etc.
      Sarcina dovezii în procesele penale este foarte scăzută.
      Judecătorii tineri par să fie controlaţi şi controlabili de seniori sau procurori. Sunt uşor de intimidat.
      Şedinţele de judecată nu sunt înregistrate. Avocaţii nu ştiu să obţină consemnarea erorilor pentru căile de atac.
      Este o harababură. Nu există dialog. Totul se face în spatele uşilor închise.
      Magistraţii au un fel de elitism foarte apropiat de elitismul băieţilor de cartier, dar la alt nivel.
      Ei se cred superiori omului de rând dar când le citeşti hotărârile parcă îl auzi pe Guţă cântând o manea despre suflet şi dolari şi durere şi soartă.
      Calitate proastă dar tupeu şi talent cât cuprinde.

    • Amelia FARMATHY spune:

      Despre hotărâri proste aş zice că vorbim doar în cazul în care au fost/sunt reformate în căile de atac.
      Nu ştiu dacă aţi avut la dispoziţie date statistice atunci când aţi menţionat despre atât de multe hotărâri „proaste”, însă eu, în cale de atac judecând, vă pot spune că majoritatea, peste 75-80%, sunt corecte.
      Adică soluţia e bună, omul care a pronunţat-o a gândit, ceea ce mi se pare cel mai important, poate la partea de motivare ar mai trebui lucrat.
      Subliniez că o hotărâre e proastă atunci când fost desfiinţată, în rest, putem vorbi despre hotărâri care nu ne plac, cu care nu suntem de acord, dar nu proaste.

      Propunerea domnului Cazanciuc e fix propunerea domnului ministru, doar că altfel ambalată.
      Să faci studii post studii încă 6 ani, practic, ca interval, cât o facultate de medicină sau cât un rezidenţiat din acela mai greu, gen chirurgie, după 4 ani de drept şi după ce ai dovedit, intrând la INM, că stăpâneşti perfect teoria care se învaţă în timpul facultăţii, fiind rostul INM-ului să te pregătească pentru partea practică (doi ani sunt, credeţi-mă – pentru că i-am parcurs -, absolut suficienţi, doar dacă eşti tolomac îţi trebuie mai mult) înseamnă pierdere de timp, de resurse financiare (îi ţinem pe bani la INM) şi se iroseşte timp preţios în care îi putem pune la treabă.
      La treabă de judecătorie, unde lucrurile nu sunt chiar atât de complicate, volumul de activitate rămânând o problemă.

      A fi judecător nu e greu, ştiu că o să fiu puternic contrazisă şi contestată, nu se compară, ca dificultate, cu ingineria aeronautică sau cu orice profesii înalt tehnice ori cu medicina, nu e o profesie situată, în realitate, în vârf.
      Ea e plasată, socialmente vorbind, în vârf, cea ce stârneşte, după caz, invidie sau ironie, dar a fi judecător nu e greu – dacă ţi-e greu înseamnă că nu prea ai ce căuta în respectiva postură şi asta, oricum, ajunge să se vadă/intuiască repejor din prestaţia profesională -, magistratura e o profesie care, cu timpul, devine împovărătoare din cauza volumului de activitate, a resurselor limitate şi a situaţiilor de viaţă de prin dosare, cu care ajungi să te confrunţi.
      Magistratura e, dacă vreţi, devoratoare de resurse interne, dar asta numai în timp şi doar dacă rămâi un om sensibil/simţitor şi nu devii sau nu ai intrat deja în profesie cu un mare grad de indiferenţă.
      Pentru cei din urmă, timpul trece la fel şi nu e nici greu, nici uşor.
      E „ceva” din care, într-o zi, se va ieşi la pensie.

      • Florin-Iulian HRIB spune:

        Citez: „Magistratura e, dacă vreţi, devoratoare de resurse interne, dar asta numai în timp şi doar dacă rămâi un om sensibil/simţitor şi nu devii sau nu ai intrat deja în profesie cu un mare grad de indiferenţă.”

        Mare adevăr aţi grăit… O simt pe propria-mi piele, din postura de grefier (ori „servant”, cum i se mai spune p-acilea), dar îmi închipui că pentru un judecător „simţitor” ar fi mult mai dificil de îndurat. Şi eu, care credeam că sînt un tip foarte calm şi echilibrat, mă simt epuizat după numai câteva luni de penal!

        Cît despre propunerea dlui Cazanciuc, mi se pare o aroganţă şi atît (la fel ca propunerea dlui T.T. referitoare la vîrsta minimă de admitere la INM). Un idiot va rămîne idiot, indiferent de vîrstă, iar dacă vreun ticălos vrea să intre în magistratură, nu contează cîtă experienţă a acumulat în viaţă, tot nociv va fi pentru justiţie.

        Altele sînt tarele sistemului, dar orbii sînt prea surzi să le simtă.

      • Doamna judecător, dacă îmi permiteți:

        Tot citesc articole de specialitate în care se vorbește despre judecătorul-Hercule! – Așa este „alintat” judecătorul național de cei care se ocupă cu socotitul și înșiratul obligațiilor de a reacționa din oficiu pe care le are judecătorul – obligații impuse de dreptul Uniunii și de dreptul CEDO și din cauza cărora România riscă să plătească scump dacă judecătorul nu le îndeplinește (și asta separat de ce zice legislația internă).
        Plus că fără aplicarea acestor obligații, nu prea se consideră a se mai înfăptui justiția.

        De exemplu, eu mă panichez numai când deschid HUDOC și dau la articolul 6 și-mi apar ramificații fix 58! în legătură doar cu acest art. 6 din Convenție! Și toate hotărârile CEDO ce îmi apar acolo (vreo 30 de mii doar pentru acest articol) țin de dreptul la un proces echitabil și trebuie aplicate din oficiu de judecătorul de drept comun. Și sunt o componentă esențială pentru orice judecată – fără proces echitabil cu greu se poate considera că soluția a fost una justă.

        Apoi, nu mai spun ce anxietate simt numai când mă gândesc la jurisprudența dreptului Uniunii ref la achizițiile publice sau TVA… mă apucă oboseala instantaneu doar gândindu-mă. Nici nu vreau să mai vorbesc despre neliniștea pe care o simt când văd cum sunt preluate cuvânt cu cuvânt definiții din directive și transformate în norme de drept penal … și când mă gândesc cum trebuie să reacționeze judecătorul aflat în fața unei astfel de situații ca să se simtă cu a sa conștiință împăcată.

        Iar dacă mă mai uit la RILurile și dezlegările prealabile care intră în conflict direct cu CEDO și/sau cu dreptul Uniunii și la judecătorul care va trebui să decidă și mai ales să motiveze clar de ce lasă RILul sau HPul inaplicabil – pentru că dacă nu arată clar de ce se răzvrătește riscă sancțiune disciplinară … Nu mai spun prin ce furci va trebui să treacă judecătorul care va fi nevoit să arate – ca la carte și valid – de ce o decizie CCR este contrară CEDO. Dacă nu va realiza o motivare validă, atunci România iar va fi condamnată la CEDO .. și tot așa, și tot așa…

        Eu cred că datorită/din cauza CEDO și dreptului Uniunii, ce face juristul a devenit mai complicat chiar și decat ce face astronautul. Acolo macar se aplica un singur sistem de reguli, sau măcar regulile nu se schimbă de la o zi la alta în urma unei interpretări evolutive, dinamice și autentice.

        În cazul juristului avem minim 3 sisteme de reguli care se aplică în același timp – și toate fundamentale. Uneori sunt convergente, dar alteori sunt divergente. Și de multe ori datorită măiestriei judecătorului rămân convergente.

        Nu am mai invocat în discuție dreptul international public pur sau normele jus cogens cu efect direct in România, ca s-ar fi complicat mult prea mult. Sau ce se întâmplă când dispoziții din două tratate internaționale la care România este parte se bate cap în cap (a se vedea problema cu ajutorul de stat și curtea de arbitraj 🙂 ).

        Mai există o sintagmă invocată des prin articolele de specialitate atunci când se dorește să se descrie conglomeratul de norme ce trebuie știute și aplicate de un judecător: spaghetti bowl (plagiat după https://en.wikipedia.org/wiki/Spaghetti_bowl_effect )

        Eu chiar cred că e complicat să fii judecător. Foarte complicat. Dar poate vorbesc din cărți doar.

        • Amelia FARMATHY spune:

          E complicat, când ai, într-adevăr, legislație internă care, cum spuneați, se bate cap în cap sau e așa de prost gândită încât lasă loc pentru 10 interpretări pe care nu le poți socoti nici proaste, dar nici compatibile una cu alta.
          Însă, chiar și așa, nu se compară cu absolut nimic din ce înseamnă parte creativă, științifică, aplicată a tuturor ramurilor din industrie, ca să nu mai vorbesc despre medicină, arhitectură etc.
          Ne place, poate, să ne gândim la noi ca fiind un vârf, adevărul e însă altul, mulți se duc la drept pentru că nu știu, nu au învățat ori nu au priceput matematică și nu pre au au unde să se ducă în altă parte și să spere și la un viitor, hai să-i spunem, asigurat.
          Revenind la legislație, nu veți vedea niciun jude (sau hai să spunem nu prea mulți) înlăturând o decizie a CC sau a Înaltei că e contrară normelor Convenției sau altor reglementări, din simplul fapt că asta a devenit, cu subiect și predicat, de ceva vreme, abatere disciplinară.
          E drept însă că aceasta se referă la deciziile prin care au fost admise excepțiile de neconstituționalitate (că, dacă nu au fost admise, nu a dezlegat nimic, dpdv vedere constituțional, CC, ci, doar, eventual, și-a expus părerea despre cum ar trebui interpretate dispoziții legale, prin considerente, ceea ce e cel puțin straniu, căci eu am învățat că, în analiza sa, CC se pronunță pe aspecte de constituționalitate, iar nu despre cum să fie interpretate dispozițiile legale pe care le consideră, ca efect al respingerii excepției, ”curate” dpdv al respectării prevederilor Constituției) și prin care au fost analizate, pe fond, și admise RIl-urile și HP-urile.
          Știu că admirați, ca un cercetător al dreptului (și când spun cercetător, mă refer, în primul rând, la preocuparea studiului) Curtea de la Strasbourg, dar, din punctul meu de vedere, Curtea nu prea are cazuri de mare anvergură sau dificile asupra cărora să se aplece.
          Au niște pattern-uri pe care le aplică, uneori cred sincer că nu prea înțeleg, în substanța lui, dreptul național pe care ajung să îl judece (sau, poate, concluziile Statului nu sunt suficient de lămuritoare) și, în general, analiza mi se pare cam subțire dpdv juridic… precedentul, descrierea situației, așa cum au înțeles-o, și concluzia.
          M-aș duce și eu, că e rost de multă plată și de incomparabil mult mai puțină bătaie de cap, dar nu mă cheamă nimeni, așa că o să rămân la pensiile și concedierile pe care le am de judecat.:))))
          În penal, am observat că, de suficiente ori, intră pe situația de fapt și o reinterpretează, devenind un soi de a treia instanță națională și nu prea, mai nou am văzut că fac asta și în materie civilă…, multă jurisprudență în materie de pușcării, aici cred că, deja, au, ca și noi, copy-paste-ul pregătit.
          Nu am nimic împotriva Curții (cu singura subliniere că mi se pare oribilă clădirea-oală cu fundul în sus în care își are sediul, noroc cu apa aceea și cu părculetul de vizavi, de mai salvează din impresia peisagistică), dar, sincer, nu pot să spun că sunt impresionată de jurisprudența lor. Uneori, mi se par mult mai interesante și mai argumentate opiniile separate care se întâmplă să fie exprimate.
          Poate, acum 20-25 de ani era altceva, dar, în prezent, mi se pare un pic depășită abordarea per ansamblu.
          În schimb, cealaltă Curte pare mai ancorată în prezent și cu chestiunii mult mai dificile de soluționat.
          În realitate, în cauzele interne, de judecat judeci în raport de dreptul intern care, oricum, a încorporat destulă legislație a Uniunii, iar cauzele în care să îți pui asemenea probleem în mod real (adică nu pentru a complica inutil situația speței deduse judecății, că sunt și situații din acestea, când nu se observă pădurea din cauza copacilor) sunt răruțe, astfel încât profesia de jude nu e grea, ci, în asemenea situații, chiar devine interesantă.
          Cum ziceam, nu e neapărat greu, e mult spre foarte mult și, cu timpul, asta ajunge să te sature sau să te obosească.
          Una e să invoci toate Convențiile posibile și imposibile, în cuprinsul cererii, fie ca să își impresionezi clientul, fie ca să umpli, acolo, paginile și alta e realitatea de prin dosar care nu are nicio treabă cu cele înșirate doar pentru că e la modă să înscrii cât mai multe astfel de trimiteri.

          • Cu tot respectul doamna judecător, câteodată nu trebuie să se bată cap în cap. Trebuie doar să nu prevadă fix o situație care e cerută musai de CEDO sau dreptul Uniunii. Și atunci judecătorul are obligația să interpreteze conform legislația națională. Dar cum să interpreteze conform dacă nu se raportează și nu caută ce zice CEDO sau CJUE? Și atunci automat avem complicat. Obligația de interpretare conformă e acum la loc de cinste în Coduri, în primele câteva articole se menționează acest lucru 🙂

            Cele bune,

      • Carmen POPA spune:

        Vorbind despre calitatea hotararilor, va relatez doua intamplari recente. Prima, intr-un dosar al unui justitiabil care se apăra singur. Spune el ca solicita revizuirea celei de a doua hotarari, pentru ca incalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotarari si, mai mult decat atat, a doua hotarare este un copy paste dintr-o altă cauză care nu are nici o legătură cu obiectul pricinii.
        A doua intamplare, clientii mei, amandoi profesori universitari, vin cu decizia instantei de apel si ma intreaba stupefiati daca nu cumva judecatorul a incurcat dosarele, pentru ca in hotarare nu se refera deloc la ce au cerut ei in apel.
        Părerea mea este, doamna judecator, ca hotararile se dau pentru părtile procesului, nu pentru instanta de control judiciar, partile trebuie sa intelega de ce au pierdut sau de ce au castigat. Daca doi profesori universitari care cunosc bine limba romana nu inteleg hotararea data in cazul lor, ma gandesc la frustarea altora, cu mai putina educatie.

        • Amelia FARMATHY spune:

          Absolut corect, doamna avocat.
          Hotărârile trebuie motivate corespunzător, și când spun „corespunzător” prin asta înțeleg să se refere concret la cele criticate sau, dimpotrivă la apărările formulate – firește, fără a dedica pagini întregi fiecăreia, pentru că se întâmplă să se și bată câmpii prin cereri și nu e cazul de bătut câmpii și prin hotărâri cu chestiuni care, față de natura litigiului, nu au nicio legătură – sau la relevanța mijloacelor de probă administrate, iar nu să conțină afirmații de ordin general, preluate, copy-paste, de prin alte hotărâri, fără contextualizarea lor la speță sau citate nesfârșite de prin jurisprudența CEDO, dacă partea nu a invocat o astfel de jurisprudență, căci nu motivăm hotărâri pentru a ne satisface ego-ul personal sau pentru a vărsa din „plinul cunoștințelor” teoretice.
          Și mie mi s-a întâmplat să citesc hotărâri eronate, și, citindu-le considerentele, aveam senzația (mai aveam și alte simțăminte, dar, fiind vorba despre „secretele” profesiei, prefer să le țin pentru pereții biroului în care sunt cazată), nu de motivare sintetică a raționamentului ce a stat la baza soluției, ci de găsire a unei justificări pentru respectiva soluție, și cum, justificarea era, în esență rezumată la maxim două fraze, subțire și neconvingătoare, musai urmau cel puțin zece pagini în care ideile se repetau sau textele de lege, citate in extenso, curgeau într-o narațiune a irațiunii juridice.
          Pentru mine, o hotărâre ok e cea în care judele a ”nimerit” soluția, una bună e cea în care o și motivează, măcar în linii mari, iar una excelentă e când a „nimerit” soluția și reușesc să nu mă plictisesc citind considerentele sau nu resimt imboldul de a da paginile ca să ajunge mai repejor la finalul ei.
          Avem și situația celor care, dimpotrivă (mărturisesc că aceștia îmi sunt mai „simpatici”, măcar nu mai pierd timpul citind zeci de pagini pentru vreo soluție greșită), în vreo două paragrafe, consideră că și-au făcut datoria de a explica soluția, eventual, din cele două paragrafe unul fiind, de fapt, reproducerea unui text de lege, ca și când trimiterea la textul de lege nu ar fi fost suficientă(dar, fără citare, nu se umple pagina/paragraful așa ușor, pentru a da cât de cât bine la evaluare) în sine.
          Se întâmplă, într-adevăr, și nu doar la instanțele de fond, caz în care se mai rezolvă ceva prin căile de atac.
          Vorbiți despre cazul a doi profesori universitari, nu pot comenta cazuri concrete, ci, doar, principial, pune problema, dvs. știți mai bine sau la fel de bine ca mine ce e de făcut în cauza respectivă, însă, să știți că eu pot (dar nu o voi face niciodată pentru că sunt un om pragmatic) scrie, pe 20 de pagini, de ce, spre exemplu, nu poate fi valorificată adeverința pensionarului, că el tot nu va înțelege (de multe ori, am senzația că nu înțelege nici avocatul care se întâmplă să redacteze apelul sau cererea), pentru că trebuie să îi explic o lege destul de tehnică, iar, pentru a o înțelege, e nevoie de ceva instruire în domeniu, instruire pe care justițiabilul nu o are.
          Așa că, la un drept cu accente din ce în ce mai specializate, dezideratul ca cel care citește să și înțeleagă trebuie privit cu îngăduință și măsurat cu moderație.

      • Darius MARCU spune:

        ”Subliniez că o hotărâre e proastă atunci când fost desfiinţată, în rest, putem vorbi despre hotărâri care nu ne plac, cu care nu suntem de acord, dar nu proaste.”
        Adică hotărârea este bună, infailibilă, doar pe motiv că nu a fost desființată, iar cei care o critică sunt probabil proști, nu o înțeleg. Câtă MODERAT.
        Dacă 3 intanțe, de la judecătorie la curte de apel admit și păstrează o precizare de acțiune INEXISTENTĂ! și netimbrată, înseamană că nu e proastă hotărârea? Reclamantul nu face întîmpinare în recurs, deoarece nu poate demonstra că există precizarea, dar câștigă. Judecătorii curții mint cu nerușinare că reclamantul și-a precizat acțiunea, fără să poată indica fila, deoarece nu există. Hotărârea e bună, doar că omului nu-i place, nu?
        Dacă și în primă instanță, și în calea de atac, judecătorii refuză să analizeze argumente, probe fundamentale pentru aflarea adevărului, înseamnă că hotărârea e bună pentru că nu a fost desființată?

  6. Vorbeam ieri la prânz cu o colegă care după ce termină stagiul CEDO se întoarce în Norvegia unde va fi judecător de primă instanță, și asta după ce a fost avocată în una dintre cele mai mari case de avocatură din Norvegia. Nu are încă 30 de ani dar mi-a explicat că de regulă devin judecători cei care au 30+ deoarece competiția e atât de mare și experiența reprezintă un avantaj care determină pe cei care o au să câștige de obicei locul – iar aceștia au de regula 30+ (ea fiind o excepție 🙂 ce nu este însă exclusă întrucât nu există această barieră de 30 de ani – cum ar fi la noi)

    Mai mi-a zis că acum, când va fi judecător la judecătoria din Oslo, nu va avea voie să judece cauze care implică probleme cu minori, și nici spețe penale pentru infracțiunile care au un maxim al pedepsei mai mare de 6 ani.

    Chiar ar merita, înainte de a se face propuneri de modificare, să se arate transparent cum se întâmplă în alte țări și care este rațiunea pentru care alte țări au un sistem diferit. Ar fi un început de discuție constructivă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.