Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
 1 comentariu

Răspunderea civilă a magistraţilor în contextul noilor propuneri legislative
29.11.2017 | Alinel BODNAR

JURIDICE - In Law We Trust
Alinel Bodnar

Alinel Bodnar

Abstract

Prezentul studiu analizează necesitatea şi limitele răspunderii civile a magistraţilor.

Autorul identifică două garanţii esenţiale pentru respectarea principiului independenţei, garanţii menite a menţine un echilibru rezonabil între răspundere şi independenţă. Prima garanţie este aceea că statul nu este obligat să introducă o acţiune în despăgubiri (în regres) împotriva magistratului, iar a doua garanţie este aceea că magistraţii pot fi traşi la răspundere doar în cazul în care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţa sau gravă neglijenţă.

Studiul se concentrează pe analiza noilor propuneri de modificare a Legii nr. 303/2004 în ceea ce privește răspunderea civilă a magistraților, propuneri făcute de literatura de specialitate sau expuse în spațiul public de puterea legiuitoare.

I. Consideraţii preliminare

1. Într-un stat de drept, care trebuie să asigure preeminenţa dreptului (în vederea excluderii arbitrariului şi a oricăror acţiuni abuzive), posibilitatea angajării răspunderii juridice trebuie să fie inerentă desfăşurării oricărei activităţi. Astfel, nu se poate desfăşura o anumită activitate fără ca, în caz de încălcare a regulilor, să existe posibilitatea angajării răspunderii juridice a persoanelor responsabile şi, în consecinţă, a reparării prejudiciilor cauzate. Pe de o parte, nicio persoană nu poate să încalce drepturile şi interesele legitime ale altor persoane, iar pe de altă parte, nici chiar o persoană învestită cu o anumită autoritate publică nu poate să fie absolvită de răspundere[1].

În materia răspunderii magistraţilor, atât în Constituţia României cât şi în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor se prevede că magistraţii pot fi traşi la răspundere, reglementându-se prin legea specială trei forme de răspundere. Atunci când este cazul, există posibilitatea legală ca magistraţii să fie traşi la răspundere penală, civilă sau disciplinară, asigurându-se astfel protecţia persoanelor faţă de eventualele manifestări abuzive, dar şi salvgardarea ordinii de drept. În doctrină[2], efectuându-se un studiu de drept comparat, s-a ajuns la concluzia că în materia răspunderii pentru erorile judiciare legislaţia noastră se alătură celor mai moderne reglementări promovate în majoritatea statelor democratice. Aşadar, contrar concluziei trase de un alt autor[3], nu este necesară adoptarea unei noi legi privind răspunderea magistraţilor, această lege existând deja în dreptul intern şi poate să-şi producă efectele.

Totuşi, conferindu-se anumite prerogative speciale magistraţilor, în Constituţia României s-au prevăzut şi anumite limite în ceea ce priveşte posibilitatea tragerii la răspundere a acestora. Astfel cum vom vedea, aceste limite ale răspunderii magistraţilor sunt fundamentale pentru prezervarea principiului independenţei[4] acestora în luarea deciziilor.

2. Având în vedere statutul special al magistraţilor, statut conferit de Constituţie[5], dar şi de reglementările internaţionale, orice reglementare privind răspunderea acestora trebuie să respecte principiul proporţionalităţii, urmărindu-se păstrarea unui echilibru între răspundere şi independenţă. În acest sens, trebuie să fie puse pe un taler al balanţei necesitatea tragerii la răspundere a magistraţilor (atunci când este cazul), iar pe celălalt taler al balanţei modalitatea şi limitele în care aceştia pot fi traşi la răspundere, astfel încât să nu fie afectată independenţa personală şi funcţională a magistraţilor. Altfel spus, reglementările mijloc (necesare pentru atingerea scopului tragerii la răspundere[6]), trebuie să fie într-un echilibru rezonabil, astfel încât respectarea independenţei magistraţilor să fie efectivă şi concretă, iar nu iluzorie şi abstractă.

Pentru a putea fi acordată o protecţie efectivă drepturilor şi libertăţilor fiecărui cetăţean atunci când aceştia sunt cercetaţi ori judecaţi, magistratul care le analizează cauza trebuie să fie unul independent, astfel încât dezideratul pronunţării unei soluţii „drepte” să fie atins. Pentru aceasta, persoanele care compar în faţa magistraţilor trebuie să fie sigure că, pe de o parte, magistratul care le examinează cauza este protejat de eventualele ingerinţe nepermise care să-l determine să fie timorat în luarea deciziilor, iar pe de altă parte, acele persoane trebuie să fie ele însele protejate în cazul în care acel magistrat abuzează de funcţia deţinută. Aşadar, independenţa magistratului este un drept al fiecărui cetăţean, neputând fi un refugiu al magistratului atunci când îşi încalcă atribuţiile profesionale cu gravă neglijenţă sau rea-credinţă. Aşa cum arăta un autor de mare prestigiu[7], independenţa justiţiei este condiţia ei fundamentală şi imanentă, în lipsa căreia justiţia ar fi o monstruozitate şi o calamitate, ea constituind nu numai condiţia necesară pentru buna funcţionare a justiţiei, dar – şi mai ales – garanţia libertăţii individului şi a protecţiei lui în faţa puterii.

II. Răspunderea magistraţilor

3. Art. 94 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, prevede că judecătorii şi procurorii răspund civil, disciplinar şi penal, în condiţiile legii.

Pentru acţiunile sau inacţiunile care nu au legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, asemenea celorlalţi cetăţeni ai României, magistratul poate să răspundă penal sau civil în condiţiile dreptului comun, calitatea profesională a magistratului neavând nicio relevanţă în această privinţă[8]. Astfel, în cazul faptelor detaşabile de activitatea judiciară, răspunderea magistraţilor nu este diferită de răspunderea oricărui cetăţean.

De asemenea, magistratul poate să răspundă şi disciplinar pentru anumite acţiuni sau inacţiuni care nu au legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, dar care afectează prestigiul justiţiei. În acest sens, art. 99 din Legea nr. 303/2004 enumeră mai multe abateri disciplinare pe care le pot săvârşi magistraţii în afara ori în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în funcţie de încălcările concrete.

În continuare, va fi analizată răspunderea civilă a magistraţilor în contextul noilor propuneri legislative, răspunderea disciplinară şi penală fiind evocate doar în locurile în care acestea prezintă relevanţă pentru angajarea răspunderii civile.

Pentru acţiunile sau inacţiunile care au legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, răspunderea civilă a magistraţilor este una specială, în această privinţă derogându-se de la dreptul comun.

În considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 263/2015[9], la pct. 23 s-a arătat că reglementarea specială privind răspunderea civilă a magistraţilor pentru acţiunile sau inacţiunile desfăşurate în cadrul activităţii profesionale are o justificare obiectivă şi raţională ce ţine de consolidarea independenţei funcţionale şi personale a corpului membrilor magistraţilor.

4. Potrivit reglementării speciale cuprinse în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi în Constituţia României, se consacră posibilitatea angajării răspunderii magistratului doar cu caracter subsidiar[10] şi numai indirect, pe calea acţiunii în regres. Prin urmare, magistratul care va fi găsit vinovat de producerea unei erori judiciare răspunde numai în subsidiar şi numai faţă de stat, dacă este cazul, neputându-se angaja răspunderea sa direct faţă de persoanele lezate printr-o eroare judiciară.

Constituţia României a consacrat principiul răspunderii directe a statului pentru erorile judiciare, iar cu titlu de excepţie, a instituit răspunderea subsidiară a magistraţilor pentru actele şi faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei. Astfel, pentru activitatea desfăşurată în exercitarea atribuţiilor de serviciu răspunderea civilă a magistraţilor este excepţia, iar regulile pe temeiul cărora răspunderea poate fi angajată sunt şi ele de excepţie[11].

Aşadar, în vederea garantării efective a principiului independenţei magistraţilor (în luarea deciziilor cu privire la cauzele cu care sunt învestiţi), la art. 52 alin. (3) teza I din Constituţia României şi art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 se prevede că magistraţii nu pot fi chemaţi în judecată pentru a răspunde direct pentru eventualele erori judiciare, ci statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare[12].

În cuprinsul deciziei nr. 633/2005[13] şi a deciziei nr. 263/2015[14], Curtea Constituţională a arătat că raţiunea unei astfel de reglementări constă în asigurarea protecţiei magistratului.

Conform dispoziţiilor legale arătate mai sus, persoana care consideră că este victima unei erori judiciare trebuie să cheme statul în judecată în vederea reparării eventualelor prejudicii. În acest sens este şi alin. (6) al art. 96 din Legea nr. 303/2004 care prevede că pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

Faţă de cele expuse, se poate constata că reglementarea actuală (încă în vigoare!), respectă echilibrul necesar care trebuie să existe între necesitatea angajării răspunderii magistraţilor (atunci când este cazul) şi necesitatea prezervării independenţei magistraţilor.

III. Condiţiile în care poate fi angajată răspunderea statului pentru erorile judiciare

5. În ceea ce priveşte angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare, alin. (3) şi (4) ale art. 96 din Legea nr. 303/2004 fac distincţie între erorile judiciare săvârşite în procesul penal şi erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale. Făcându-se această distincţie, în ambele cazuri legiuitorul a prevăzut şi anumite condiţii speciale ce trebuie îndeplinite pentru a se putea angaja răspunderea statului pentru săvârşirea unei erori judiciare.

În ipoteza erorilor judiciare săvârşite în procesul penal, conform alin. (3) al art. 96 din Legea nr. 303/2004 cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedura penală. În acest sens, la art. 538-542 C. proc. pen. se reglementează procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate.

În sensul acestei proceduri speciale, în materie penală, eroarea judiciară constă doar în existenţa anterioară a unei condamnări definitive pentru care, ulterior, în urma rejudecării, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. Aceasta nu înseamnă că în materie penală nu poate exista eroare judiciară decât într-o astfel de situaţie, ci, dacă este cazul, acea eroare judiciară poate să fie fundamentată pe dispoziţiile alin. (4) al art. 96 din Legea nr. 303/2004, nu pe cele ale alin. (3) cu trimitere la prevederile din Codul de procedură penală. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională în decizia nr. 263/2015, arătându-se la pct. 28 că în măsura în care un procuror îşi exercită atribuţiile specifice cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, acesta poate fi răspunzător disciplinar, urmând ca ulterior să răspundă în condiţiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, dacă este cazul.

Potrivit alin. (3), în procesele penale, eroarea judiciară rezultă cu evidenţă în cazul în care după o primă condamnare definitivă aceasta a fost anulată şi s-a pronunţat o nouă hotărâre definitivă de achitare. În acest caz, statul poate fi obligat la plata despăgubirilor către persoana vătămată, nemaifiind necesară existenţa unei hotărâri disciplinare sau penale care să constate sancţionarea magistratului în legătură cu acea cauză. Totuşi, magistratul care a efectuat cercetarea/judecarea cauzei nu va putea să răspundă pentru acea eroare judiciară decât dacă se constată că şi-a exercitat atribuţiile cu rea-credinţă ori gravă neglijenţă. Prin urmare, pentru a i se angaja răspunderea civilă pentru acea eroare judiciară nu este suficientă constatarea existenţei erorii judiciare, astfel cum vom vedea în continuare.

În ipoteza erorilor judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale, conform alin. (4) al art. 96 din Legea nr. 303/2004, dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil[15], printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o fapta săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

În această ipoteză, persoana vătămată are dreptul să introducă împotriva statului o acţiune pentru repararea prejudiciului numai în cazul în care anterior a fost deschisă o acţiune penală sau disciplinară împotriva magistratului care a soluţionat cauza. Mai mult, această acţiune exercitată împotriva magistratului trebuie să fie finalizată cu o hotărâre definitivă prin care să se stabilească răspunderea penală sau disciplinară a magistratului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii acelui proces.

6. În doctrină[16], s-a arătat că din modul de redactare a art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 rezultă că eroarea judiciară trebuie stabilită în cadrul procesului de aplicare a răspunderii penale sau disciplinare a magistratului. Consider că eroarea judiciară nu poate fi constatată în procedura penală îndreptată împotriva magistratului şi nici în procedura disciplinară. Instanţele competente să se pronunţe cu privire la această răspundere nu pot avea şi o astfel de atribuţie. Alin. (4) prevede doar faptul că obţinerea unei astfel de hotărâri este o condiţie prealabilă de îndeplinit în cazul în care persoana doreşte să se constate existenţa unei erori judiciare şi repararea prejudiciului. În ceea ce priveşte răspunderea disciplinară, pe de o parte, Consiliul Superior al Magistraturii are anumite atribuţii jurisdicţionale (limitate) strict în privinţa răspunderii disciplinare şi nu poate fi comparată cu o instanţă de drept comun. Pe de altă parte, eroarea judiciară trebuie să fie constatată în contradictoriu cu statul, ulterior îndeplinirii procedurii prealabile de obţinere a hotărârii definitive în discuţie, statul nefiind parte în procedura prealabilă îndreptată împotriva magistratului.

Prin urmare, consider că ulterior pronunţării unei hotărâri definitive, penale sau disciplinare, persoana vătămată trebuie să introducă o acţiune împotriva statului prin intermediul căreia să se stabilească dacă fapta care a antrenat răspunderea penală sau disciplinară a magistratului a generat o eroare judiciară şi, în consecinţă, dacă ea a suferit un prejudiciu prin această eroare judiciară. Eroarea judiciară este unicul izvor al răspunderii statului, iar statul are această obligaţie generală de răspundere obiectivă (fără vinovăţie) pentru erori judiciare, fiind răspunzător pentru orice fel de eroare judiciară[17], spre deosebire de magistraţi, care răspund doar pentru erorile judiciare săvârşite cu rea-credinţă ori gravă neglijenţă. Astfel, statul trebuie să aibă dreptul de a se apăra în contradictoriu cu persoana care se consideră victima unei erori judiciare, eroare judiciară neputând fi constatată în procedura penală sau disciplinară prealabilă.

În final, statul are posibilitatea să introducă o acţiune în regres împotriva magistratului, dovedind că eroarea judiciară se datorează vinovăţiei personale a magistratului, iar această vinovăţie poate fi calificată ca fiind rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

IV. Regresul statului împotriva magistratului

7. Conform art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004, ulterior constatării, prin hotărâre judecătorească, a răspunderii statului faţă de victimă şi ulterior efectuării către aceasta a plăţii prejudiciului, statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii. Astfel, în concordanţă cu prevederile art. 52 alin. (3) teza II-a din Constituţia României şi art. 96 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 răspunderea statului nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţa sau gravă neglijenţă.

Din cuprinsul dispoziţiilor art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004 rezultă că, de lege lata, există două garanţii fundamentale, garanţii care nu pot fi disociate şi care sunt consacrate în vederea prezervării principiului independenţei magistraţilor, respectiv:

  • statul nu este obligat să introducă o acţiune în despăgubiri (în regres) împotriva magistratului;
  • magistraţii pot fi traşi la răspundere doar în cazul în care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţa sau gravă neglijenţă;

IV.1. Acţiunea în regres a statului este facultativă

Prima garanţie este aceea că statul nu este obligat să introducă o acţiune în despăgubiri (în regres) împotriva magistratului, statul având libertatea de a decide într-un sens sau altul. Cu toate acestea, conform noilor propuneri legislative de modificare a alin. (7) al art. 96 din Legea nr. 303/2004, se înlătură această importantă garanţie, iar statul va avea obligaţia să introducă o acţiune în regres împotriva magistratului. Astfel, se propune ca după ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul să aibă obligaţia să se îndrepte cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii[18].

8. În considerentele deciziei nr. 2/2012[19], Curtea Constituţională a subliniat că, pe de o parte, principiul constituţional al independenţei implică, în mod necesar, un alt principiu, cel al responsabilităţii, iar, pe de altă parte, legiuitorul are sarcina de a realiza echilibrul necesar între independenţa şi responsabilitatea magistraţilor, cu respectarea dispoziţiilor constituţionale în materie şi a angajamentelor pe care România şi le-a asumat prin tratatele la care este parte. Astfel, legiuitorul are sarcina de a găsi acele modalităţi şi limite ale răspunderii magistraţilor care să nu denatureze poziţia esenţială a magistraţilor într-o societate democratică, fiind necesar să concilieze particularităţile responsabilităţii cu rolul pe care magistraţii îl au într-un stat de drept.

În doctrină[20], s-a propus ca de lege ferenda regresul statului împotriva magistratului să fie obligatoriu, arătându-se că altfel prejudiciul cauzat justiţiabililor rămâne în „veşnica” sarcină a contribuabilului, dacă statul nu exercită acţiunea în regres. Consider că argumentele autorilor nu sunt întemeiate. Aceştia pleacă de la premisa că, dacă nu există obligaţia de regres, atunci (astfel cum ei arată), magistraţii beneficiază de o lipsă totală de responsabilitate şi de o imunitate totală sau de o responsabilitate de „decor”, ceea ce este fals. Faptul că exercitarea acţiunii în regres este facultativă nu înseamnă că statul nu trebuie sau nu poate să introducă acţiunea în regres, iar în acest fel magistratul este „imun”. Esenţialul într-o astfel de situaţie este faptul că în cazul regresului facultativ legiuitorul acordă organului competent puterea de apreciere a introducerii sau nu a unei astfel de cereri. Prin acordarea unei astfel de posibilităţi (facultăţi), legiuitorul îndeamnă organul care introduce acţiunea în regres la mai multă reflecţie şi responsabilitate în efectuarea demersului, acordându-i dreptul de a decide dacă introduce sau nu o acţiune în regres, raportat la actele şi lucrările pe care le deţine.

Existând obligaţia introducerii acţiunii în regres ori de câte ori se constată existenţa unei erori judiciare într-un anumit dosar, se deschide posibilitatea ca unele acţiuni în regres să fie introduse şi împotriva magistraţilor de bună-credinţă. Există probabilitatea ca respectiva eroare judiciară să nu fie imputabilă magistratului care a soluţionat cauza în legătură cu care s-a produs eroarea judiciară, ci poate fi imputabilă legiuitorului sau chiar Curţii Constituţionale. Or, introducându-se o acţiune în regres împotriva magistratului de bună-credinţă, aceasta nu are un alt efect decât acela de a inhiba magistratul în a-şi îndeplini conform propriei conştiinţe, misiunea sa, în viitor.

9. În spiritul textului constituţional al art. 52 alin. (3) din Constituţie, organul competent care introduce acţiunea în regres şi care poate sesiza încălcarea legii de către un magistrat trebuie să fie bine intenţionat şi exact informat cu privire la drepturile şi obligaţiile magistraţilor, înainte de a introduce o acţiune în regres. Aceasta deoarece, trebuie să fie evitate situaţiile în care unele acţiuni sunt introduse doar pentru simplul motiv că un text de lege impune o astfel de obligaţie şi pentru ca acel organ care are obligaţia să nu răspundă el însuşi penal, civil sau disciplinar, dacă nu introduce o astfel de acţiune în regres. Or, dacă acţiunea în regres trebuie introdusă (obligatoriu) de către acest organ al statului, ea va fi introdusă şi în situaţiile în care este evident din perspectiva sa că acţiunea va fi respinsă ca neîntemeiată, raportat la probele existente şi pe care acel organ le deţine.

Oricum, posibilitatea (facultatea) de a introduce acţiunea în regres nu este un drept al organului competent de a introduce acţiunea în regres, pe care acesta să îl poată exercita sau nu în mod absolut. În sarcina acestui organ persistă obligaţia de a introduce acţiunea în regres, însă i se dă posibilitatea să aprecieze şansele de succes ale demersului. Reglementându-se doar posibilitatea (facultatea) introducerii unei acţiuni în regres (nu obligaţia), organul competent are dreptul de a aprecia toate circumstanţele cauzei şi să decidă dacă sunt îndeplinite condiţiile admiterii acţiunii în regres. Dacă se constată că sunt îndeplinite acele condiţii, există obligaţia de a formula acţiunea în regres (aceasta fiind oricum o obligaţie, dar una naturală, imperfectă, fără sancţiune). Într-adevăr, doar instanţa de judecată care judecă acţiunea în regres va putea aprecia dacă acţiunea este întemeiată sau nu, însă orice persoană care se adresează instanţei, are posibilitatea (şi este recomandabil) ca înainte de a formula o cerere să aprecieze şansele de reuşită ale demersului efectuat, raportat la probele pe care le deţine.

Faţă de argumentele expuse, consider că doar textul de lege care prevede posibilitatea (nu obligaţia) introducerii unei acţiuni în regres respectă raţiunea textului constituţional, care este aceea de a se evita situaţiile în care s-ar introduce acţiuni vădit neîntemeiate şi evident sortite eşecului. Scopul textului constituţional este, pe de o parte, de a impune evitarea introducerii unor acţiuni în regres de natură să afecteze independenţa, iar pe de altă parte, de a admite posibilitatea tragerii la răspundere ori de câte ori a existat rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Prin urmare, nu se poate trage decât o singură concluzie, respectiv aceea că noua propunere de modificare a legislaţiei actuale care urmează să instituie obligaţia de regres a statului împotriv magistratului este neconstituţională, contravenind dispoziţiilor art. 52 alin. (3) şi art. 124 alin. (3) din Constituţia României, nefiind respectat echilibrul necesar care trebuie să existe între independenţa şi răspunderea magistraţilor.

În considerentele deciziei nr. 80/2014[21], la pct. 175, Curtea Constituțională a subliniat faptul că ,,Caracterul imperativ al sintagmei propuse a fi introduse în corpul art. 52 alin. (3) din Constituţie poate duce la situaţii inadmisibile, în care statul va promova în mod automat acţiunea în regres ori de câte ori acoperă un prejudiciu cauzat printr-o eroare judiciară, fără a mai avea un drept de apreciere asupra faptului dacă magistratul şi-a exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, solicitând, astfel, în mod mecanic intervenţia instanţei judecătoreşti. De aceea, conţinutul normativ propus ar trebui să aibă în vedere, eventual, posibilitatea statului de a exercita dreptul de regres în condiţiile legii”. De asemenea, prin Hotărârea nr. 974 din data de 28 septembrie 2017, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii s-a pronunțat în același sens, făcând trimitere la aceeași decizie a Curții Constituționale.

10. Obligaţia de a introduce acţiuni în regres de fiecare dată când s-a constatat existenţa unei erori judiciare poate fi considerată ca fiind o adevărată presiune în activitatea profesională a magistraţilor şi o ingerinţă nepermisă în administrarea justiţiei, aceste aspecte putând să influenţeze în mod direct calitatea actului de justiţie. Aparent, s-ar putea considera că este absurdă afirmaţia încălcării principiului independenţei în această situaţie, însă, analizând subtilitatea acestei propuneri legislative şi posibilele consecinţe concrete, nu putem ajunge decât la această concluzie. Totuşi, indirect, privită în perspectivă, acţiunea în regres poate să fie, în prezent, o formă de presiune asupra magistratului care are de soluţionat o anumită cauză.

Obligativitatea introducerii acţiunii în regres este nocivă deoarece eroarea judiciară poate să fie, în realitate, produsul modului de interpretare şi aplicare a legii. Or, tocmai aceasta este misiunea magistratului, anume de a interpreta şi aplica legea, lege care se supune unui principiu al generalităţii, conţinutul acesteia neputând fi precis în mod absolut. Din acest motiv, atât timp cât aprecierea sa se încadrează în principiile generale ale dreptului, nimeni nu poate să-i reproşeze unui magistrat modul în care a interpretat şi aplicat legea, chiar dacă ulterior se constată că o interpretare în cazul concret a generat o încălcare de drepturi. Aceasta deoarece, misiunea sa fundamentală este aceea de a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţia societăţii, cu condiţia ca interpretarea să nu fie făcută cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

În decizia nr. 1014/2007[22], Curtea Constituţională, făcând trimitere şi la jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului, a subliniat faptul că oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale, există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară, iar complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanţelor de judecată. Unele interpretări pot duce la încălcarea drepturilor unor persoane, însă, în măsura în care acea interpretare corespunde într-un mod rezonabil raţiunii normei, magistratul nu trebuie să fie tras la răspundere, divergenţele de jurisprudenţă fiind inerente unui sistem de drept.

De asemenea, aşa cum s-a arătat[23], ţinerea pasului cu jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului se poate dovedi a fi o sarcină dificilă, având în vedere caracterul de instrument viu al Convenţiei, care trebuie interpretată în lumina condiţiilor actuale de viaţă, iar aceasta face dificil, pentru instanţele naţionale, să prezică cum va hotărî aceasta în cazurile pe care le are pe rol. Problema juridică contestată poate fi una nouă sau specifică unei anumite jurisdicţii, astfel încât legislaţia naţională ori jurisprudenţa existentă a Curţii nu poate oferi indicii sigure de interpretare pentru judecătorul naţional.

Reglementându-se obligaţia de regres, magistratul poate să fie chemat să răspundă chiar şi în cazul în care şi-a îndeplinit cu bună-credinţă atribuţiile, clarificând înţelesul legii şi stabilindu-i câmpul de aplicare. Un exemplu în acest sens este cel al divergenţelor doctrinare și jurisprudenţiale în legătură cu un text de lege imprecis. În trecut, au fost ample dezbateri în legătură cu posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare de către un singur coindivizar, iar într-un final statul român a fost condamnat la CEDO în această privinţă[24]. Majoritatea instanţelor respingeau astfel de acţiuni, dacă acţiunile nu erau introduse cu acordul tuturor coindivizarilor. În acest context, se ridică întrebarea, ce se va întâmpla dacă pe viitor se vor întâlni astfel de situaţii, iar statul român va fi condamnat pentru nerespectarea drepturilor justiţiabililor? Dacă obligaţia de regres se va menţine, există posibilitatea ca magistratul să fie chemat în judecată de către stat pentru simplul motiv că a achiesat la o anumită părere care ulterior s-a constatat a fi contrară Convenţiei, chiar dacă în legislaţia naţională ambele păreri erau îmbrăţişate de doctrină şi jursiprudenţă. O astfel de situaţie poate determina ca principiul independenţei să alunece în derizoriu, aducându-se atingere dreptului şi îndatoririi magistraţilor de a examina, în totală independenţă, cazurile concrete pe care trebuie să le soluţioneze.

Aşadar, prin impunerea obligaţiei de a introduce o acţiune în regres ori de câte ori se constată existenţa unei erori judiciare, se poate ajunge la situaţia în care răspunderea magistratului va fi grefată pe modalitatea de interpretare şi aplicare a legii, nu pe nerespectarea de către acesta a unor obligaţii exprese impuse de lege, Constituţie sau reglementările internaţionale la care România este parte, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

11. Obligaţia de a introduce o acţiune în regres poate fi interpretată şi ca fiind o cale de atac împotria raţionamentului juridic expus de magistrat în decizia pe care a luat-o într-un anumit dosar, ceea ce este inadmisibil. Acţiunea în regres trebuie să aibă ca unic scop sancţionarea conduitei magistratului care a acţionat cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Astfel, magistratul va simţi ameninţarea că la un moment dat se va transforma în justiţiabil şi că va fi nevoit să-şi justifice soluţia în faţa altor colegi, chiar dacă are convingerea că a acționat cu bună-credință și în mod profesionist. O astfel de posibilitate nu trebuie să existe, fiind o adevărată ameninţare la adresa statutului magistraţilor şi demnităţii autorităţii pe care ei o reprezintă, aceştia putând fi puşi în situaţia de a fi nevoiţie să dea explicaţii extraprocesuale în vederea justificării deciziilor luate.

12. Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că multitudinea de dosare pe care fiecare magistrat trrebuie să le soluţioneze într-un timp scurt (sau foarte scurt) îl expun pe acesta la comiterea unor greşeli, fiind imposibil din punct de vedere uman ca în atare condiţii activitatea judiciară a acestuia să fie una fără cusur. În aceste condiţii, magistraţii, chiar depunând toate eforturile necesare, numărul excesiv de cauze le afectează în mod direct calitatea unor hotărâri. Bineînţeles, acest argument nu vine în sprijinul nerăspunderii acestora, ci atrage atenţia asupra faptului că un număr foarte mare de cauze într-o şedinţă de judecată va face ca timpul acordat fiecărei cauze să fie unul limitat, neputându-se susţine ideea existenţei relei-credinţe sau gravei neglijenţe a acestuia. De asemenea, legislaţia naţională, de cele mai multe ori, este lipsită de sistematizare, unificare şi coordonare, iar misiunea magistratului devine una foarte dificilă[25].

13. În legislaţia naţională au existat numeroase situaţii în care au fost încălcate drepturile cetăţenilor din cauza legislaţiei deficitare sau edictate cu un puternic damf politic, însă nu este locul aici pentru o analiză a necesităţii partajării răspunderii între puterile statului în legătură cu adoptarea normelor sau aplicarea acestora. Ceea ce este esenţial de precizat este faptul că însuşi legiuitorul, în multe cazuri, s-a aflat la originea încălcării drepturilor cetăţenilor[26]. De asemenea, chiar şi Curtea Constituţională s-a aflat uneori la originea încălcării unor drepturi, validând ca fiind constituţionale unele legi care au determinat unele condamnări la Curtea europeană a drepturilor omului, cum ar fi Hotărârea din data de 26 aprilie 2007, pronunţată în cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), p. 32 şi 85.

Or, potrivit noilor modificări, chiar şi în astfel de situaţii magistratul este pasibil să fie tras la răspundere, organul competent să introducă o acţiune în regres având obligaţia de a se îndrepta, pentru recuperarea prejudiciului, împotriva magistraţilor care au soluţionat respectiva cauză generatoare de eroare judiciară.

14. În doctrină, s-a mai arătat[27] că, instituindu-se posibilitatea (nu obligaţia) de introducere a acţiunii în regres, se creează un tratament juridic diferenţiat al magistraţilor faţă de ceilalţi cetăţeni în valorificarea dreptului la despăgubiri, neexistând o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru a se deroga de la regula prevăzută de art. 1384 alin. (2) C.civ. În materia răspunderii magistraţilor nu trebuie să facem o paralelă perfectă între dreptul de regres de drept comun şi între dreptul de regres împotriva magistraţilor pentru că nu putem să punem semnul egalităţii între răspunderea civilă a statului şi răspunderea civilă a magistratului; însăși Constituția României prevede anumite limite în ceea ce priveşte răspunderea.

Opinia exprimată de acest autor contravine celor statuate de Curtea Constituţională în această privinţă. Deşi decizia nr. 263/2015 a Curţii Constituţionale este citată (in extenso) de acest autor, se pierde din vedere faptul că în cuprinsul deciziei s-a subliniat faptul că reglementarea specială privind răspunderea civilă a magistraţilor pentru acţiunile sau inacţiunile desfăşurate în cadrul activităţii profesionale are o justificare obiectivă şi raţională ce ţine de consolidarea independenţei funcţionale şi personale a corpului membrilor magistraţilor.

15. Toate argumentele expuse ne evidenţiază fără niciun echivoc faptul că regresul statului împotriva magistratului nu trebuie să fie unul obligatoriu, ci trebuie să fie apreciat de la caz la caz, în funcţie de probele existente şi pe care le deţine organul competent să introducă acţiunea în regres.

Într-adevăr, art. 3 din Protocolul nr. 7 al Convenţiei consacră dreptul de compensare în caz de eroare judiciară, astfel încât persoanei vătămate să-i fie acordare despăgubirile aferente, însă nu se consacră un drept ori o obligaţie de tragere la răspundere a magistratului pentru erorile judiciare. Această reglementare internaţională consacră principiul că persoana vătămată ca urmare a unei erori judiciare trebuie să fie despăgubită, aspecte pe care le-am analizat mai sus şi în privinţa cărora legislaţia naţională este suficient de clară.

IV.2. Acţiunea în regres a statului poate fi admisă doar dacă magistratul şi-a exercitat funcţia cu rea-credinţa sau gravă neglijenţă

16. Astfel cum am arătat mai sus, statul are obligaţia generală de răspundere pentru erorile judiciare, acesta fiind răspunzător pentru orice fel de eroare judiciară. Or, conform art. 52 alin. (3) din Constituţie magistratul poate să răspundă doar pentru erorile judiciare săvârşite cu rea-credinţă ori gravă neglijenţă. Aşadar, dacă o anumită instanţă constată existenţa unei erori judiciare, statul este obligat să repare paguba chiar şi în cazul în care nu există rea-credinţă ori gravă neglijenţă din partea magistratului.

În procesul de apreciere a relei-credinţe sau gravei neglijenţe trebuie să avem în vedere mai mulţi factori, care pot „favoriza” apariţia erorii judiciare. Astfel, în efectuarea unei astfel de aprecieri, trebuie ca întotdeauna să fie luate în considerare: complexitatea cauzei, noutatea şi dificultatea problemelor juridice pe care le ridică un text de lege, existenţa sau nu a jurisprudenţei sau doctrinei în legătură cu problema concretă dedusă judecăţii, circumstanţele de fapt în care magistratul şi-a desfăşurat activitatea, etc.

17. Analizând cele 21 de abateri disciplinare enumerate la art. 99 lit. a) – t) din Legea nr. 303/2004 (pentru care magistraţii pot fi sancţionaţi), rezultă că doar o parte dintre acestea pot fi de natură să determine existenţa unei erori judiciare şi angajarea răspunderii civile a statului.

Pentru a se ajunge la finalitatea urmărită de persoana vătămată, pe lângă existenţa unei sancţiuni disciplinare, trebuie să se constate că fapta magistratului a generat o eroare judiciară, iar această eroare judiciară a produs un prejudiciu persoanei vătămate. Dintre abaterile disciplinare enumerate la art. 99 din Legea nr. 303/2004, am identificat că în cazul a cel puţin 5 abateri ar putea exista posibilitatea ca acestea să determine existenţa unei erori judiciare şi angajarea răspunderii civile a statului, respectiv abaterile disciplinare prevăzute la lit. e), h), j), ş) şi t). Raportat la art. 134 alin. (2) din Constituţie, competenţa de a se pronunţa în această privinţă şi de a identifica în concret abaterea disciplinară revine în exclusivitate Consiliului Superior al Magistraturii care, în astfel de situaţii, îndeplineşte rol de instanţă de judecată. Totuşi, identificarea erorii judiciare şi, ulterior, a vinovăţiei sau nevinovăţiei magistratului pentru o eroare judiciară reprezintă atributul exclusiv al instanţelor de drept comun, așa cum am arătat și mai sus.

Astfel, în cazul în care un magistrat a fost sancţionat disciplinar pentru una dintre aceste abateri, persoana vătămată poate introduce o acţiune în despăgubiri împotriva statului, în vederea constatării existenţei erorii judiciare şi a reparării prejudiciului astfel cauzat. Însă, admiterea acţiunii împotriva statului nu determină automat concluzia că magistratul este şi vinovat de constatarea acelei erori judiciare şi de cauzarea acelui prejudiciu. Dispoziţiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 trebuie interpretate prin prisma prevederilor art. 52 alin. (3) teza a II-a din Constituţia României, magistratul putând fi tras la răspundere doar în cazul în care ulterior rămânerii definitive a hotărârii penale sau disciplinare se constată că şi-a exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Aşadar, ulterior constatării răspunderii disciplinare a magistratului şi a răspunderii statului pentru eroare judiciară, trebuie să se determine dacă magistratul este cel care a determinat eroarea judiciară şi dacă a săvârşit-o cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Aceste condiţii sunt impuse de legea fundamentală tocmai motivat de faptul că tragerea la răspundere civilă a magistraţilor trebuie să se facă cu multă prudenţă, iar procedura de angajare a răspunderii să fie una derogatorie de la dreptul comun, astfel încât să nu fie afectat principiul independenţei în substanţa sa.

18. Pentru faptele săvârşite de magistraţi în exerciţiul activităţii judiciare putem să facem o distincţie între vinovăţia personală a magistratului şi vinovăţia de serviciu a magistratului[28]. Pentru vinovăţia de serviciu a magistratului statul trebuie să fie răspunzător în toate situaţiile, iar pentru vinovăţia personală a magistratului statul este răspunzător atunci când magistratul nu a acţionat cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Magistratul poate să răspundă doar în cazul în care are o culpă personală şi numai dacă această culpă poate fi calificată ca fiind rea-credinţă sau gravă neglijenţă. În cadrul noţiunii de vinovăţie de serviciu a magistratului trebuie să includem toate chestiunile care ţin de obligaţia magistratului de interpretare şi aplicare a legii, în măsura în care această obligaţie este exercitată în limitele bunei credinţe. Dacă se constată că s-a comis o eroare judiciară iar magistratul a acţionat strict în limitele funcţiei sale ori pentru a pune în aplicare legea care ulterior se constată a fi contrară Convenţiei europene a drepturilor omului ori dreptului Uniunii Europene, eroarea judiciară nu poate fi imputabilă magistratului.

Aprecierea existenţei relei-credinţe sau gravei neglijenţe trebuie făcută în condiţiile prevăzute la art. 991 din Legea nr. 303/2004. În sensul alin. (1) al acestui articol, există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane. În sensul alin. (2) al acestui articol, există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

19. În cazul erorii judiciare constatate în condiţiile art. 538 C. proc. civ. sau în cazul erorii judiciare constatate de Curtea europeană a drepturilor omului, se pune întrebarea, împotriva cărei persoane se va regresa statul? În aceste cazuri, este evident faptul că respectivele instanţe nu au avut competenţa de a stabili vinovăţia sau nevinovăţia magistratului. La o primă vedere, pare că statul se va regresa împotriva judecătorilor care au judecat cauza în ultimă instanţă, deoarece (nu-i aşa?) statul are obligaţia de a introduce o acţiune în regres, însă o astfel de concluzie nu trebuie acceptată. La originea erorii judiciare pot să fie alte cauze, cum ar fi mărturia mincinoasă a unor martori ori unele probe falsificate ori chiar unele organe care au efectuat urmărirea penală. Prin urmare, rezultă cu evidenţă că introducerea obligaţiei de regres este o absurditate.

Art. 542 alin. (1) C. proc. pen. a urmărit evitarea unor astfel de situaţii absurde şi a prevăzut că acţiunea în regres este facultativă şi că regresul se poate face împotriva persoanei răspunzătoare. Pe de o parte, a lăsat statului libertatea de a decide cadrul procesual în privinţa persoanei cu care se va judeca, iar pe de altă parte, i-a dat şi libertatea ca raportat la probele pe care le are, să-şi evalueze şansele admiterii unei astfel de acţiuni şi să decidă astfel dacă va introduce sau nu o acţiune în regres, astfel cum am arătat mai sus.

Nu trebuie să pierdem din vedere nici faptul că însuşi legiuitorul sau chiar Curtea Constituţională au fost, în unele cazuri, la originea naşterii unor erori judiciare[29], legiuitorul neîndeplinindu-şi obligaţia constituţională de a legifera cu respectarea principiilor conforme statului de drept. În acest caz, se ridică din nou întrebarea, acţiunea în regres se va introduce tot împotriva magistratului care a judecat cauza în ultimă instanţă?

V. Prescripţia dreptului de a introduce o acţiune împotriva magistratului

20. În privinţa termenului de prescripţie a dreptului la acţiune, art. 96 alin. (8) din Legea nr. 303/2004 prevede că acest termen este de un an, însă nu se precizează expres momentul de la care începe să curgă acest termen. În acest sens, în doctrină[30] s-a arătat că trebuie stabilit de la caz la caz momentul de la care curge termenul de prescripţie, adică de când se naşte dreptul la acţiune. Astfel, în cazul alin. (4) termenul de prescripţie începe să curgă din momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a stabilit răspunderea penală sau disciplinară a magistratului, iar în cazul alin. (7) termenul de prescripţie începe să curgă din momentul acoperirii de către stat a prejudiciului stabilit în sarcina sa.

Consider că nu este oportună modificarea termenului de prescripţie a dreptului de a formula acţiunea în regres. Însăşi procedura tragerii la răspundere a magistratului este ea una complexă şi de durată, iar noul termen de prescripţie de 3 ani nu va avea alt efect decât să prelungească starea de nesiguranţă în ceea ce priveşte angajarea sau nu a răspunderii sale.

De lege lata, chiar şi în cazul în care statul este condamnat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la plata unor despăgubiri, angajarea răspunderii civile a magistratului poate fi eficientă, neputându-se considera împlinit termenul de prescripţie, chiar dacă această hotărâre s-a pronunţat după mai mulţi ani. În astfel de cazuri, simpla existenţă a condamnării statului român constituie o eroare judiciară şi nu mai trebuie să fie urmată procedura prevăzută de alin. (4) al art. 96 din Legea nr. 303/2004, eroarea judiciară existând deja[31].

În condiţiile prevăzute de art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 procedura prealabilă a obţinerii unei hotărâri penale sau disciplinare trebuie să fie îndeplinită doar în cazul în care se solicită instanţei naţionale să se constate existenţa unei erori judiciare. Or, hotărârea Curţii europene a drepturilor omului constată direct eroarea judiciară, nefiind condiţionată de constatarea în prealabil a răspunderii penale sau disciplinare a magistratului. Bineînţeles, constatarea unei astfel de erori judiciare nu reflectă vinovăţia magistratului care a dat soluţia în acea cauză, ci, astfel cum am arătat mai sus, în cadrul acţiunii în regres urmează a se stabili sau nu o astfel de vinovăţie. De aceea, reiterând concluzia pe care am expus-o de mai multe ori, este foarte important ca organului care are competenţa de a introduce această acţiune să i se dea posibilitatea să aprecieze dacă există şanse ca acţiunea în regres să fie admisă.

În consecinţă, consider că formularea actualului alin. (8) este corespunzătoare şi se pretează tuturor situaţiilor care s-ar putea ivi în practica judiciară. Introducerea unui alin. (71) care să prevadă că termenul de prescripţie a acţiunii în regres este de 1 an de la data achitării integrale a prejudiciului nu este necesară întrucât această ipoteză se poate desprinde cu uşurinţă din cuprinsul actualului alin. (8).

Reformularea alin. (8) al art. 96 din Legea nr. 303/2004 în sensul că „Termenul de prescripţie a dreptului persoanei vătămate la repararea prejudiciilor cauzate prin erorile judiciare este cel din dreptul comun şi se calculează de la data la care s-a constatat reaua-credinţă sau grava neglijenţă” este una inexactă şi nefericită. Pe de o parte, aşa cum am arătat mai sus, statul are o obligaţie generală de a repara orice prejudiciu care are ca izvor eroarea judiciară, iar din cuprinsul textului ar reieşi că termenul de prescripţie se calculează de la momentul la care s-a constatat reaua-credinţă sau grava neglijenţă a magistratul. Or, statul poate fi răspunzător şi pentru alte erori judiciare, nu doar pentru erorile judiciare „calificate”. Astfel, textul pare să condiţioneze calcularea termenului de prescripţie a dreptului persoanei vătămate la repararea prejudiciilor de constatarea în prealabil a relei-credinţei sau gravei neglijenţe a magistratului. Pe de altă parte, alin. (8) contravine textului alin. (4) care dă dreptul persoanei vătămate să i se repare prejudiciul după ce s-a constatat răspunderea disciplinară a magistratului, iar magistratul poate să fie răspunzător pentru o altă abatere disciplinară decât cea prevăzută la lit. t) a art. 99 din Legea nr. 303/2004.

VI. Concluzii

21. În concluzie, răspunderea civilă poate fi angajată şi în privinţa magistraţilor magistraţilor şi ar putea fi eficientă şi de lege lata, chiar dacă până în prezent, din motive necunoscute, nu s-a putut angaja o astfel de răspundere. Deşi un anumit cititor ar putea fi tentat să creadă că scopul acestei analize şi a modului în care magistraţii îşi interpretează independenţa este de a fi exoneraţi de orice răspundere astfel încât să nu răspundă pentru acţiunile lor ilicite, reiterăm faptul că, astfel cum Constituţia României prevede, angajarea răspunderii este necesară şi în cazul magistraţilor. Totuşi, modul în care se ajunge la angajarea răspunderii acestora trebuie să fie unul cât mai puţin invaziv în activitatea acestuia pentru a nu submina independenţa magistratului, care este un privilegiu al fiecărui cetăţean care ajunge în faţa magistraţilor, iar fiecare cetăţean îşi dorește ca înfăptuirea justiţiei să fie făcută cu obiectivitate, de un magistrat care judecă potrivit conştiinţei, fără constrângeri sau limitări care să-l influenţeze în luarea deciziilor.

22. În ceea ce privește dreptul legiuitorului de a impune o reglementare sau alta, principiile statului de drept impun cu evidență ca democraţia şi preeminenţa dreptului să nu se reducă la afirmarea constantă a supremaţiei dreptului Parlamentului de a legifera orice, oricând şi oricât. Pe lângă faptul că Parlamentul, în calitate de unică autoritate legiuitoare a ţării, trebuie să găsească întotdeauna un echilibru între interesele cetăţenilor sau, după caz, interesele instituţiilor/autorităţilor publice cărora li se adresează normele, în procesul de legiferare, Parlamentul însuşi trebuie să se subordoneze şi să se conformeze ordinii juridice a statului de drept. Pentru a trage concluzia expusă, trebuie citite şi celelalte articole din Constituţia României şi din reglementările (convenţiile, tratatele) internaţionale la care România este parte (inclusiv jurisprudenţa existentă), nu doar art. 61 din Constituţia României.

Într-adevăr, art. 61 alin. (1) din Constituţia României prevede că Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, însă această normă nu conferă un drept absolut Parlamentului de a legifera orice, oricând şi oricât. În procesul de legiferare şi de îndeplinire a misiunii constituţionale de unică autoritate legiuitoare a ţării, Parlamentul trebuie să respecte preeminenţa dreptului, noţiune dificil de definit, dar care poate fi înţeleasă, făcând apel la literatura de specialitate[32]. Mai pe scurt, cum spunea profesorul Ion Deleanu, statul este subordonat dreptului şi trebuie să respecte regulile juridice fundamentale care au ca obiect modul de alcătuire a organelor statului, organizarea lor, atribuţiile şi funcţiile ce le revin.

Într-adevăr, în procesul de reglementare a actelor normative trebuie să existe o abordare pragmatică pentru a pune legile în acord cu cerinţele societăţii şi cu realităţile existente la un anumit moment, însă în vederea atingerii acestui scop este inadmisibil să derogăm de la principii fundamentale. Alterând principiile fundamentale, deschidem calea ereziei juridice, a regresului şi a confuziei. Prin urmare, nu trebuie să trecem sub tăcere şi să mutăm accentul de pe terenul argumentării ştiinţifice, pe cel al oportunităţii, motivat de faptul că în spaţiul public s-ar solicita adoptarea unei anumite forme de răspundere a mgistraţilor.


[1] Referindu-se la răspunderea statului pentru erorile judiciare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în hotărârea din data 30 septembrie 2003, pronunţată în cauza Köbler împotriva Austriei, C-224/01, EU:C:2003:513, la paragrafele 36 şi 51 a subliniat că persoanele particulare trebuie să aibă posibilitatea de a obţine în faţa unei instanţe naţionale repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor lor în urma unei hotărâri, cu condiţia ca aceasta să fie pronunţată în faţa unei instanţe de ultim grad de jurisdicţie, iar încălcarea să fie suficient de gravă.
[2] I. Leş, Examen comparativ asupra răspunderii patrimoniale a statului şi a magistraţilor pentru erorile judiciare, în Dreptul nr. 4/2016, p. 74-81 şi 83; Pentru un alt studiu de drept comparat, a se vedea analiza efectuată de Forumul Judecătorilor din România cu privire la răspunderea materială a magistraţilor, studiu disponibil la http://www.forumuljudecatorilor.ro/index.php/archives/2859.
[3] C. Ionescu, Este nevoie de o lege privind răspunderea magistraţilor, în Revista Dreptul nr. 11/2017, p. 9-17; Autorul, fără a avea argumente convingătoare, arată că „independenţa (…) este percepută nu de puţine ori ca o barieră impenetrantă şi ocrotitoare a magistraţilor, la adăpostul căreia s-a creat o adevărată stare de spirit în lumea justiţiei referitoare la lipsa de răspundere a celor care au ca atribuţie constituţională şi legală să spună dreptul, să facă dreptate”. Ne limităm doar să precizăm că, așa cum am arătat, legea privind răspunderea magistraţilor, există, este în vigoare şi poate fi eficientă în vederea angajării răspunderii civile a magistratului.
[4] Pentru pragmatismul exprimării, referirea va fi făcută la „independenţa magistraţilor”, asumând că unele dispoziţii referitoare la independenţa sistemului judiciar nu sunt aplicabile integral şi procurorilor care, potrivit art. 132 din Constituţie, îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului controlului ierarhic şi sub autoritatea ministrului justitiei în ceea ce priveşte statutul acestora, aceştia beneficiind însă de independenţă funcţională în soluţionarea cauzelor cu care sunt învestiţi. Pentru dezvoltări, a se vedea A.C. Lăbuş, T. Manea, Independenţa şi imparţialitatea magistratului. Legislaţie, doctrină, jurisprudenţă, disponibil la https://www.juridice.ro/38387/independenta-si-impartialitatea-magistratului-legislatie-doctrina-jurisprudenta.html.
[5] Statutul special rezultă din coroborarea prevederilor art. 124 alin. (3), art. 125 și art. 132 din Constituţia României.
[6] Angajarea răspunderii juridice nu trebuie să fie un scop în sine, ci are rolul de a impune un anumit model de comportament al magistratului, apt să-şi asume necesara independenţă, dar şi să fie conştient de riscurile pe care exercitarea puterii sale le poate antrena pentru justiţiabili; a se vedea A. Boar, Judecătorul – putere şi răspundere, în Dreptul nr. 1/1998, p. 37.
[7] I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale în dreptul român şi în dreptul comparat, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 752.
[8] În cuprinsul deciziei nr. 263/2005 a Curţii Constituţionale, la pct. 24 s-a arătat că din perspectiva răspunderii penale nu există nicio diferenţă de tratament între magistraţi şi alţi cetăţeni, întrucât, dacă sunt lezate valorile sociale ocrotite de legea penală, aceştia, indiferent că sunt sau nu magistraţi, pot fi incriminaţi ca subiecţi activi ai unor infracţiuni.
Dacă un magistrat săvârşeşte o infracţiune care nu are nicio legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, condamnarea sa nu are influenţă asupra deciziilor luate în acele dosare. Însă, în situaţia în care judecătorul a fost condamnat pentru o infracţiune care are legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu într-o cauză pe care a soluţionat-o, pe lângă faptul că hotărârea dată va putea fi revizuită conform art. 509 pct. 3 C.proc.civ., magistratul poate să răspundă şi civil.
[9] Publicată în M. Of., Partea I, nr. 415 din 11 iunie 2015.
[10] Aceeaşi concluzie  a fost reţinută şi în considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 263/2005.
[11] I. Deleanu, Revizuirea Constituţiei, Revista Dreptul nr. 12/2003, p. 18, n. 35.
[12] În această privinţă, s-a arătat că soluţia de a nu lăsa judecătorii (şi procurorii) la discreţia părţilor nemulţumite, care să-i poată chema direct în judecată, este de natură să întărească calitatea actului de justiţie şi prestigiul serviciului public al justiţiei; V.M. Ciobanu, Responsabilitatea serviciului public al justiţiei şi a judecătorului, în Revista română de drept privat nr. 1/2007, p. 85-86;.
[13] Publicată în M. Of., Partea I, nr. 1138 din 15 decembrie 2005.
[14] Publicată în M. Of., Partea I, nr. 415 din 11 iunie 2015.
[15] Condiţionarea chemării în judecată a statului de stabilirea în prealabil a răspunderii penale sau disciplinare a magistratului permite evitarea introducerii unor cereri neîntemeiate; a se vedea V.M. Ciobanu, Responsabilitatea serviciului public al justiţiei şi a judecătorului, în Revista română de drept privat nr. 1/2007, p. 86.
[16] I. Leş, cit. supra, p. 88.
[17] În acelaşi sens, în considerentele deciziei nr. 182/2008, publicată în M.Of. nr. 255 din 1 aprilie 2008, Curtea Constituţională a reţinut că dispoziţiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 sunt constituţionale şi nu restrâng răspunderea statului doar la unele erori judiciare, ci stabilesc modalităţile şi condiţiile în care angajarea acestei răspunderi urmează a se face prin acordarea şi plata despăgubirilor cuvenite.
[18] La o primă vedere, fără o analiză în profunzime a principiului independenţei, s-ar putea să ne pară ceva normal (şi de bun simţ, nu?) ca regresul statului împotriva persoanei răspunzătoare să fie unul obligatoriu. Totuşi, astfel cum am arătat, în materia răspunderii magistraţilor însăşi Constituţia României a trasat anumite limite ale răspunderii, iar pentru ca aceste limite să fie respectate, trebuie ca și magistratul să fie protejat.
[19] Publicată în M.Of. nr. 131 din 23 februarie 2012.
[20] O. Puie, Răspunderea statului şi a magistraţilor pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, în Dreptul nr. 10/2015, p. 99 şi 105; I. Leş, Examen comparativ asupra răspunderii patrimoniale a statului şi a magistraţilor pentru erorile judiciare, în Dreptul nr. 4/2016, p. 94.
[21] Publicată în M.Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014.
[22] Publicată în M.Of. nr. 816 din 29 noiembrie 2007.
[23] G. Ciungan, cit. supra.
[24] Prin hotărârea din data de 14 decembrie 2006, pronunţată în cauza Lupaş şi alţii împotriva României, Curtea europeană a drepturilor omului a condamnat România, cu motivarea că aplicarea cu stricteţe a regulii unanimităţii impune reclamanţilor, a căror acţiune în revendicare a fost respinsă pe motivul lipsei acordului tuturor coproprietarilor, o obligaţie disproporţionată care i-a privat de orice posibilitate clară şi concretă de a solicita instanţelor să se pronunţe asupra cererilor lor de restituire a terenurilor în litigiu, afectând, de asemenea, însăşi substanţa dreptului lor de a avea acces la o instanţă, astfel cum este garantat de articolul 6 §1 din Convenţie.
[25] Pentru o analiză concretă a modului de legiferare în domeniul salarizării, a se vedea A. Bodnar, Salarizarea magistraţilor. Constituţionalitatea art. 31 alin. 12 din OUG nr. 57/2015.
[26] A se vedea analiza efectuată de Forumul Judecătorilor din România cu privire la răspunderea materială a magistraţilor, disponibilă aici.
[27] O. Puie, Răspunderea statului şi a magistraţilor pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, în Dreptul nr. 10/2015, p. 105.
[28] O astfel de distincţie se face în literatura de specialitate în ceea ce priveşte răspunderea comitenţilor pentru prepuşi; a se vedea L. Pop, Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia, în L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Curs de drept civil. Obligaţiile, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 373.
[29] Într-un studiu efectuat de Forumul Judecătorilor din România cu privire la răspunderea materială a magistraţilor, disponibil la http://www.forumuljudecatorilor.ro/index.php/archives/2859, s-a constatat că potrivit statisticilor, până la data de 31 decembrie 2014, puterea legislativă este responsabilă pentru 76,82% dintre cauzele în care s-au pronunţat hotărâri de condamnare (769 cauze), puterea judecătorească este responsabilă pentru 64,83% (649 cauze), puterea executivă este responsabilă pentru 57,84% (579 cauze), Ministerul Public este responsabil pentru 19,48% (195 cauze), iar Curtea Constituţională este responsabilă pentru 0,39% dintre cauzele în care s-au pronunţat hotărâri de condamnare (4 cauze).
[30] V.-M. Ciobanu, Responsabilitatea serviciului public al justiţiei şi a judecătorului, în Revista română de drept privat nr. 1/2007, p. 85.
[31] Există şi opinia că în cazul anumitor erori judiciare produse în alte procese decât cele penale trebuie să existe, în prealabil exercitării dreptului de regres al statului împotriva magistratului, o hotărârea penală sau disciplinară, iar simpla existenţă a condamnării la CEDO nu poate constitui o dovadă irefutabilă de existenţă a erorii judiciare care să constituie temei pentru exercitarea acţiunii în regres; în acest sens, a se vedea G. Ciungan, Răspunderea civilă a magistraţilor, pct. 6.1.,  disponibil aici.
[32] Pentru amănunte, a se vedea C. Bîrsan Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2010, p. 7-21; I. Deleanu, Instituţii… op.cit., p. 68-93.


Judecător stagiar Alinel Bodnar
Judecătoria Satu Mare

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Răspunderea civilă a magistraţilor în contextul noilor propuneri legislative”

  1. Ioan PITICAR spune:

    In justitie (in materia disciplinara/ de incoruptibilitate a magistratilor) cuvântul „poate” NU TREBUIE SA EXISTE!
    Ca si in alte State un abuz constat de CEDO trebuie – prin efectul Constituției (Ca Lege suprema) – investigat penal, iar magistrații vizați TREBUIE suspendați.
    Testul de depistare a comportamentului simulat al magistratilor si al polițiștilor de investigații trebuie legiferat cu caracter de obligativitate in special pentru cauzele CEDO soluționate.
    „A greși este omenește (si nu sub corupție) dar a persevera este diabolic”. O chestie antica!
    NU VII in Magistratura ca sa te îmbogățești peste noapte din corupție, iar Statul DOAR sa se „poată îndrepta” pentru recuperarea prejudiciului decis de CEDO!
    Magistrații NU au asigurare personala de mal-praxis!
    DE CE??
    Prin ce dispune CEDO contra Statului Roman chiar nici nu interesează o reparație financiara după ani de zile din BUGETUL TUTUROR CETĂȚENILOR a unui Stat Roman SĂRAC, ci despăgubirea trebuie sa vina de îndată în solidar – și în mod clar legiferat – de la magistrații/polițiștii vinovați implicați.
    Si nu vorbim doar de penal ci și de Contencios sau civil/comercial.
    Cat mai trăim cu abuzul și corupția judiciara -de notorietate internațională- în Just-RO?
    Vremurile se schimba…
    Fiecare bugetar sa își asume răspunderea CORECT, IMPARȚIAL, INCORUPTIBIL, DECI ȘI MAGISTRAȚII ȘI POLIȚIȘTII.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.