Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
MARES DANILESCU MARES
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

Print Friendly, PDF & Email

ICCJ. RIL admis. Constatarea caracterului nelegal al măsurilor preventive privative de libertate

05.12.2017 | Andrei PAP
Andrei Pap

Andrei Pap

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din 29 noiembrie 2017 a fost publicată Decizia nr. 15/2017 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Timișoara referitor la modul de interpretare a sintagmei „stabilirea caracterului nelegal al arestării preventive” din cuprinsul art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală. 

1. Obiectul recursului în interesul legii

Din cuprinsul recursului în interesul legii, declarat potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Timișoara, rezultă că în practica instanțelor nu există un punct de vedere unitar cu privire la modul de interpretare a dispozițiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, respectiv dacă stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal, care dă dreptul la despăgubiri conform alin. (1), trebuie să fie cuprinsă într-un act jurisdicțional sau poate fi implicită, dedusă din hotărârea de achitare.

2. Optica jurisprudenţială

a) Într-o primă opinie s-a considerat că stabilirea caracterului nelegal al arestării trebuie să decurgă dintr-o constatare explicită a acestui aspect, prin unul dintre actele jurisdicționale menționate în art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală.

Argumentele exprimate în sprijinul acestei opinii sunt subsumate ideii de aplicare stricto sensu a textului de lege.

Astfel, s-a reținut că stabilirea nelegalității detenției preventive reprezintă o chestiune de fond care trebuie analizată în concret, fie de către instanța care a pronunțat achitarea reclamantului (de exemplu, pentru lipsă de probe), fie pe calea unui demers judiciar separat, în cazul în care instanța care l-a achitat pe inculpat nu s-a pronunțat asupra caracterului nelegal al arestării sale preventive.

Din această perspectivă s-a considerat că asemenea aprecieri sunt permise, căci, ca principiu general, o detenție apare ca „legală” în măsura în care ea se întemeiază pe o decizie judiciară.

Aceste argumente sunt în acord și cu Decizia nr. 4.050 din 1 iunie 2012, pronunțată de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că în aplicarea prevederilor art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, în mod greșit instanța civilă învestită cu cererea de acordare de despăgubiri pentru detenție preventivă nelegală a realizat ea însăși evaluarea caracterului nelegal al măsurii arestării preventive, cu încălcarea puterii de lucru judecat a dezlegărilor date de instanțele penale care s-au pronunțat, în cazul procesului penal, asupra legalității și temeiniciei măsurilor procesuale restrictive de libertate dispuse împotriva inculpatului- reclamant de la acea dată, context în care sunt evocate dispozițiile art. 19 din Codul de procedură penală din 1968.

Instanța supremă a reținut că o atare evaluare a legalității măsurii restrictive de libertate este îngăduită instanței civile – în aplicarea prevederilor art. 504 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 – numai dacă instanța penală a omis (sau cadrul procesual nu i-a impus-o) să statueze asupra acestui aspect, prin hotărârea judecătorească ce a avut ca efect înlăturarea restricțiilor de libertate ale reclamantului, într-o cerere formulată în temeiul art. 504 din Codul de procedură penală din 1968 (în prezent art. 539 din Codul de procedură penală).

Acest raționament nu contrazice posibilitatea constatării ulterioare, printr-o decizie a unei jurisdicții separate, a faptului că detenția s-a dispus prin încălcarea normelor de drept intern în materie sau a normei europene.

În argumentarea acestei concluzii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, în jurisprudența sa, niciodată nu a considerat că o măsură de arestare preventivă este nelegală ab initio pentru simplul motiv că acel deținut a fost ulterior achitat.

Cu alte cuvinte, s-a reținut că reclamantul nu este privat în a iniția un alt demers procedural pentru constatarea nelegalității arestării sale preventive, în măsura în care acesta identifică și reclamă motive de nelegalitate care privesc fie deciziile judiciare pronunțate cu ocazia verificării legalității detenției preventive în cadrul procesului penal, fie alte încălcări ale art. 5 paragrafele 1-4 din Convenție.

Astfel, într-o decizie de speță, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că absența totală de motivare a deciziei judiciare ce autorizează detenția, mai ales atunci când aceasta este prelungită în timp, este incompatibilă cu principiul protecției libertății persoanei împotriva arbitrarului instituit de art. 5 paragraful 1 din Convenție.

b) O a doua orientare jurisprudențială este în sensul că hotărârea penală definitivă de achitare, în funcție de datele particulare ale cauzei, poate conferi implicit un caracter nelegal măsurii privative de libertate. Această opinie se justifică pentru rațiuni derivate din criteriile de interpretare a legii (în special cele privind interpretarea ei teleologică și rațională), precum și din valorificarea unor principii de drept [cum ar fi și principiul echității înscris în art. 22 alin. (7) din Codul de procedură civilă și cel al responsabilității prevăzut de art. 1 alin. (3) din Constituția României].

Existența acestei opinii este explicată prin faptul că, în practică, aproape în toate cauzele penale finalizate printr-o soluție de achitare, instanțele nu se pronunță decât asupra legalității măsurilor preventive în curs de executare (obligație care le este impusă de art. 399 din Codul de procedură penală), nu și asupra acelora care au încetat anterior acestui moment.

Într-o atare situație, nelegalitatea măsurii preventive dispuse într-o cauză finalizată prin achitare trebuie evaluată prin prisma acestei soluții, care a infirmat – la finalul administrării probelor din cursul cercetării judecătorești – plasarea unei persoane sub incidența și consecințele dispozițiilor de drept penal.

Evident, nu se poate pune problema unei asemenea evaluări retroactive prin prisma cerințelor legale și dovedite ce au permis dispunerea măsurii privative de libertate (acestea din urmă, în raport cu soluția de achitare, având fundamente juridice și probatorii diferite), ceea ce presupune și faptul că nu se poate discuta despre angajarea răspunderii magistraților pentru luarea acestei măsuri, cu atât mai mult în situația în care ea a fost confirmată de instanțele penale, ca urmare a exercitării căilor de atac prevăzute de lege.

Cu toate acestea, întrucât măsura, chiar justificată fiind la momentul adoptării, a fost articulată pe un mecanism procedural care a permis finalmente achitarea, este necesară evaluarea ei ca neavenită în contextul generat de această soluție și, deci, considerarea ei ca temei al reparației materiale.

Având în vedere că prin măsura preventivă dispusă împotriva inculpatului achitat acesta a fost lipsit de libertate (înțeleasă ca atribut intrinsec și definitoriu al ființei umane și consacrată ca un drept individual fundamental al acesteia), este firească recunoașterea posibilității de reparare a prejudiciului astfel încercat.

Câtă vreme în dreptul român există o procedură recunoscută de lege în scopul reparării prejudiciilor, însă ea este limitată doar la situațiile (insignifiante ca număr în contextul art. 399 din Codul de procedură penală) în care arestarea a fost expres declarată ca nelegală și, din moment ce existența acestei proceduri speciale face inadmisibilă admiterea, pe calea acțiunii de drept comun, a oricăror altor pretenții derivate din arestări care, fără a fi formal neconforme, uneori au generat consecințe prejudiciabile și în alte situații neacoperite de textul art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, inclusiv prin raportare la prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ar însemna acceptarea de către judecătorul acțiunii civile a unei inechități, aspect prohibit de art. 22 alin. (7) din Codul de procedură civilă.

Numai o astfel de interpretare extensivă a textului poate asigura producerea efectelor în scopul urmărit de legiuitor, precum și un tratament legal nediscriminatoriu al persoanelor achitate aflate în situații similare, câtă vreme prejudiciul lor derivă din încălcarea unuia și aceluiași drept fundamental, în contextul generat de achitare, legalitatea formală a măsurii privative de libertate putând fi considerată doar o circumstanță a acestei încălcări, iar nu esența ei.

Cu alte cuvinte, în temeiul art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, statul trebuie să răspundă în mod obiectiv (în absența ideii de culpă), în calitatea sa de garant al drepturilor și libertăților individuale, consacrată de art. 1 alin. (3) din Constituția României, iar nu în mod subiectiv, respectiv pentru culpa reprezentanților săi (aspect care, în ipoteza interpretării restrictive/literale a textului, s-ar putea deduce automat din simpla constatare a nelegalității măsurii privative de libertate, înțeleasă ca fiind fie rezultatul neglijenței, fie al intenției.

3. Opinia Colegiului de conducere al Curții de Apel Timișoara

Colegiul de conducere al Curții de Apel Timișoara nu a prezentat un punct de vedere asupra problemei de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii, redând doar cele două orientări jurisprudențiale expuse anterior.

4. Opinia Procurorului General al PÎCCJ

Procurorul general a apreciat ca fiind în litera și spiritul legii opinia conform căreia instanța civilă învestită cu o cerere de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală, poate constata ea însăși caracterul nelegal al privării de libertate dispuse în procesul penal împotriva reclamantului, atunci când, prin actele procedurale enumerate în alin. (2) al acestui articol, nu s-a statuat asupra legalității măsurilor preventive privative de libertate dispuse față de reclamant în cursul procesului penal. În absența unei statuări exprese din partea instanțelor penale asupra legalității măsurilor preventive, pentru a nu se ajunge la o situație în care accesul la instanță în scopul examinării condițiilor prevăzute de lege pentru valorificarea dreptului consacrat de art. 5 paragraful 5 din Convenție și legislația națională să nu devină unul pur teoretic, instanțelor civile li se poate recunoaște un rol subsidiar, raportat la rolul instanțelor penale, în ceea ce privește stabilirea nelegalității măsurilor preventive privative de libertate.

Atunci când instanțele penale au constatat caracterul nelegal al privării de libertate, statuările acestora se impun cu autoritate de lucru judecat instanțelor civile învestite cu acțiunea în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 539 din Codul de procedură penală.

În mod similar, atunci când instanțele penale au analizat motivul de nelegalitate al măsurii preventive privative de libertate invocat și în cadrul acțiunii în despăgubiri și l-au respins, statuările acestora se impun cu autoritate de lucru judecat în fața instanțelor civile.

5. Opţiunea Înaltei Curți de Casatie şi Justiţie

Înalta Curte a considerat că se impune admiterea recursului, pronunţând următoarea soluţie:
„Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Timișoara și, în consecință, stabilește că:

În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicționale prevăzute în cuprinsul acestuia. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.”

Andrei Pap
Avocat colaborator SVS & PARTNERS


Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan