Secţiuni » Arii de practică » Protective » Dreptul Uniunii Europene
Dreptul Uniunii Europene
DezbateriCărţiProfesionişti

Avocatul copilului între deziderate și eficiență
08.12.2017 | Cristian COLCERIU

Secţiuni: Articole, Content, Dreptul Uniunii Europene, Selected, Studii
JURIDICE - In Law We Trust
Cristian Colceriu

Cristian Colceriu

„… în slujirea celor mai bune interese ale copiilor, slujim cele mai importante interese ale umanității.”

Carol Bellamy

Instituțiilor destinate să se ocupe prin lege de drepturile omului în România li se alătură deja celor existente, cum ar fi Institutul Român pentru Drepturile omului (IRDO), Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) și Avocatul Poporului (AvP), o nouă structură subordonată acesteia din urmă, specializată în protecția drepturilor copilului.

Până acum, unul dintre cele 5 domenii de activitate ale Avocatului Poporului avea în vedere drepturile copilului, dar alături de cele ale familiei, tinerilor, pensionarilor, persoanelor cu handicap. Rolul Avocatului Copilului este îndeplinit acum, potrivit Legii nr. 35/1997, de adjunctul Avocatului Poporului, specializat în drepturile copilului, acesta fiind desemnat public pentru a reprezenta interesele copiilor şi pentru a apăra drepturile lor la nivel naţional.

Apariția Avocatului Copilului, ca o autoritate publică autonomă, a suscitat nu doar simpla invocare a unui set de standarde şi obligaţii universal valabile cu privire la drepturile copilului ci și elaborarea şi adoptarea unei legislaţii moderne, care să apere eficient drepturile copilului în România şi să asigure implementarea lor în conformitate cu prevederile Convenţiei ONU adoptată de Adunarea generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 29 noiembrie 1989.

Pe lângă aspectele de ordin legislativ, înființarea Avocatului Copilului a impus și clarificarea și ordonarea unor obiective de atins cât se poate de concrete privind activitatea sa dar și stabilirea unor exigențe referitoare la puterea sa de acţiune conferită de o legitimitate aparte și de o natură juridică particulară la nivel instituțional. Pe de altă parte, punerea bazelor Avocatului Copilului în România a urmărit direcţiile strategice privind sustenabilitatea modelului social european şi noua agendă pentru Europa 2016-2020, în care se vorbeşte explicit de înfiinţarea instituţiei Avocatul Copilului, a Comisarului pentru Drepturile Copilului cu mandatul și capacitatea de a promova drepturile copilului şi de a apăra respectarea acestora.[1]

Domeniul protecției drepturilor copilului a cunoscut una dintre cele mai spectaculoase evoluții și a constituit, încă de la început, o provocare și un proces de continuă schimbare, menit să adapteze și să alinieze reglementările legale inițiale și ulterioare standardelor internaționale.[2] Odată cu ratificarea, prin Legea nr. 18/1990, de către România a Convenţiei Organizației Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului, necesitatea apariţiei acestei noi instituţii chiar în condițiile dificultăţilor cu care, încă, se confruntă copiii în ţara noastră în exercitarea drepturilor lor (sărăcie, excluziune socială, migraţia părinţilor, neparticipare şcolară ori acces limitat la educaţie şi la asistenţă socio-medicală de calitate), a fost exprimată public atât de parlamentari, practicieni ai drepturilor omului cât și de diferite organizații nonguvernamentale de profil. De pildă, organizaţia „Salvaţi Copiii” a susținut activ și a promovat constant ideea înfiinţării în România a instituţiei Avocatul Copilului începând din anul 2001.

Soluția judicioasă a venit însă recent, după o serie de tergiversări și amânări, de la Camera Deputaţilor, care a legiferat, ca for decizional, înfiinţarea Avocatului Copilului, adoptând un proiect de lege care modifică şi completează Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului, dând astfel posibilitatea copiilor să facă plângeri direct Avocatului Copilului. La rândul său, prin adoptarea acestui act normativ Guvernul s-a angajat să respecte recomandarea de țară făcută României de Comitetul ONU pentru Drepturile Copilului de la Geneva, instituția Avocatului copilului urmând să fie organizată și să funcţioneze în conformitate cu Principiile de la Paris[3], stabilite prin Rezoluția Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, nr. 48/134 din 20 decembrie 1993.

Practic, obținând mandatul de a promova drepturile copilului şi de a apăra respectarea acestora, acest organism distinct cu atribuții sporite în cadrul instituției Avocatul Poporului ar urma să se ocupe exclusiv de domeniul drepturilor copilului. Din această perspectivă, Avocatul Copilului ar trebui să întocmească și să prezinte, la cerere sau din oficiu, opinii, recomandări, propuneri rapoarte și evaluări cu privire la orice probleme care privesc promovarea și protecția drepturilor copilului.

Aproape cu un deceniu în urmă, potrivit unui Eurobarometru European din 2009[4], 83% dintre copiii români declarau că îşi cunosc drepturile (media europeană fiind de 65%), cu toate că în societatea românească nu se punea foarte mult accent pe respectarea drepturilor copilului şi protecţia acestuia. Copiii români se numărau şi printre cei mai sceptici privind modul în care le sunt protejate drepturile în România. Dar care sunt, mai exact, aceste drepturi ale copilului, așa cum rezultă din legislația internă actuală[5] și din convențiile și tratatele internaționale la care România este parte?[6]

Primele prevederi cu privire la drepturile copilului au fost incluse în Declarația de la Geneva din 1924 privind Drepturile Copilului dar nu au devenit executorii în dreptul internațional ci mai degrabă au reușit să traseze niște linii de orientare pe care țările puteau sau nu să le urmeze, lăsându-se de înțeles, încă de pe atunci, că drepturile copilului ar trebui să fie protejate și aplicate cu precădere. Imperativele categorice ale documentului sunau cam așa:

1. Copilul trebuie să dispună de mijloacele necesare pentru dezvoltarea sa normală, atât materială cât și spirituală;

2. Copilul care este flămând trebuie să fie hrănit, copilul care este bolnav trebuie să fie îngrijit, copilul care este retardat trebuie să fie ajutat, copilul delincvent trebuie să fie recuperat, iar orfanul trebuie să fie protejat;

3. În vremuri de primejdie copilul trebuie să primească primul îngrijire;

4. Copilul trebuie să fie pus în poziția de a își câștiga traiul și trebuie să fie protejat împotriva oricărei forme de exploatare;

5. Copilul trebuie să fie crescut în conștiință încât talentele sale trebuie să fie dedicate slujirii semenilor.[7] Aceste idei au fost apoi aprobate de către Adunarea Generală a Ligii Națiunilor la data de 26 noiembrie 1924 cu titlul de Carta Bunăstării Copilului.

Un salt doctrinar în consolidarea arhitecturii drepturilor copilului a fost marcat odată cu Declarația Drepturilor Copilului, o rezoluție a Adunării Generale a ONU din 2 noiembrie 1959 (Rezoluția 1386) proclamată în cea de a XIV-a sesiune a ONU. Declarația reprezenta o dezvoltare a principiilor privind protecția specială, enunțate în Declarația de la Geneva din 1924 privind Drepturile Copilului. Deși a fost elaborată sub influența adoptării Declarației Universale a Drepturilor Omului, atunci Declarația Drepturilor Copilului nu a avut decât o valoare simbolică și, ca atare, nu a produs produs efecte juridice pentru țările semnatare.

Reperul reglementărilor de bază în materia drepturilor copilului expuse unitar într-o viziune modernă avea să devină Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului[8], care a stabilit 3 categorii principale de drepturi ale copilului: a) drepturi de protecție; b) drepturi de dezvoltare și c) drepturi de participare. Prin urmare, conform acestei concepții normative, orice copil are dreptul la viaţă, dreptul la un nume, la o naţionalitate, are dreptul – în măsura posibilului – să-și cunoască părinţii şi să fie îngrijit de aceştia. În acest sens, copiilor trebuie să li se asigure condiţii pentru a se bucura de cea mai bună stare de sănătate posibilă şi de a beneficia de servicii medicale şi de recuperare. În virtutea dreptului la o educaţie de calitate, care poate să le asigure egalitatea de şanse şi dezvoltarea personalităţii lor, ei au dreptul la învăţământ primar obligatoriu şi gratuit, la asigurarea accesului la cursuri profesionale, liceale şi universitare, la servicii de informare şi de orientare şcolară şi profesională. În document se mai arată că statele au obligaţia de a asigura supravieţuirea şi dezvoltarea copiilor la potenţialul maxim al resurselor de care aceștia dispun, că drepturile tuturor copiilor trebuie respectate indiferent de rasa, etnia sau naţionalitatea fiecăruia, de culoarea pielii, de limba vorbită, de religia practicată, de sex, de situație materială, copiii trebuind să fie protejaţi împotriva oricărei forme de discriminare și să beneficieze de dreptul la libertate de expresie, de opinie, de dreptul de avea o religie, precum și de cel de a dispune de acces la informaţii, libertate de asociere, în genere, de afirmarea și exercitarea tuturor drepturilor lor fără excepţie. De asemenea, este subliniată obligaţia Statului de a lua măsuri pozitive de promovare a drepturilor copiilor prin încurajarea implicării și participării lor la luarea deciziilor care îi afectează sub aspectul nevoilor și intereselor lor. Ca atare, toți copiii au drepturi și toate acestea sunt menționate clar în convenţie, potrivit căreia copiii din lumea întreagă au dreptul la protecţie împotriva oricărei influenţe negative, abuz, violență şi exploatare şi dreptul la participare deplină la viaţa familială, culturală şi socială, adulții și guvernele având responsabilități și obligații de îndeplinit pentru a se asigura că drepturile tuturor copiilor sunt respectate.

E de menționat că pe latură instituțional-administrativă principalele atribuţii în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului reveneau până acum în exclusivitate Autorității Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie și direcţiilor generale de asistenţă socială şi protecţia copilului de la nivel local, principalii factori de decizie la care putea apela, sesizând de urgenţă încălcarea drepturilor copiilor, orice părinte sau orice altă persoană care avea cunoştinţă de astfel de situații.

Ca structură centrală sau teritorială, încetățenită drept Protecția Copilului în conștiința publică, aceasta încerca să răspundă de regulă profesioniştilor care lucrează cu copii, preponderent celor din sistemul de educaţie, cărora le revenea obligaţia de a face sesizări în cazul în care apăreau suspiciuni legate mai ales de abuzul sau neglijarea unui copil, apelându-se astfel la serviciul public de asistenţă socială şi protecţia copilului. Potrivit prevederilor legii, cadrele didactice au obligația de a referi centrelor județene de resurse și asistență educațională, respectiv Centrului Municipiului București de Resurse și Asistență Educațională cazurile de abuz, neglijare, exploatare și orice altă formă de violență asupra copilului și de a semnala serviciului public de asistență socială sau, după caz, direcției generale de asistență socială și protecția copilului, aceste cazuri.[9]

Mai rar întâlnite au fost sesizările privind, de pildă, încălcarea unui drept fundamental al copilului, precum dreptul de a fi tratat cu respect chiar în cadrul instituțiilor din subordinea serviciilor de asistență și protecția copilului, care s-au obișnuit să afirme răspicat dar și oarecum limitativ că „drepturile copilului trebuie să fie lege pentru toţi adulţii!”

Încălcări ale drepturilor copiilor au existat și la nivelul altor autorități îndrituite să se ocupe de asigurarea unor condiții optime de viață, sănătate și educație a copiilor. E drept, acestora le-au venit în sprijin inițiativele aparținând unor organizații nonguvenamentale, care au pus la dispoziția copiilor mijloace directe de a-și face cunoscute cazurile în care li s-au încălcat drepturile, putând transmite sesizări fără intermedieri birocratice, la telefonul copilului, o linie telefonică cu numărul gratuit 161111, destinată lor. Asociația Telefonul copilului raporta în urma apelurilor primite de la copii o creștere dramatică a abuzurilor săvârșite asupra acestora, numai la nivelul anului 2016 înregistrându-se 4.565 de situații de abuz asupra minorilor, abuz de tip bullying, violență în familie și discriminare[10], forma de abuz preponderent întâlnită în cazuistică fiind agresiunea fizică. Chiar cu această facilitate pusă la dispoziția copiilor tot serviciilor sociale le revenea, până la urmă, obligația de a investiga situația așa cum ea a fost relatată telefonic. Deși în acest moment numeroase instituţii guvernamentale din România au înscrise în statutul lor protejarea şi monitorizarea respectării drepturilor copilului, nu funcţionează o instituţie specială, total independentă, care să preia aceste atribuţii, aşa cum funcţionează în cele peste 40 ţări europene – Avocatul Copilului –, care poate fi identificat şi sub alte titulaturi, dar cu aceleaşi obiective.

Plecând de la aceste premise, investiţia în copii și în beneficiul lor nu poate fi decât salutară, România având nevoie de o Strategie Naţională pentru Protecţia şi Promovarea Drepturilor Copilului, clară și coerentă. Concret, instituţia va instrumenta dosare şi cazuri care vizează problematica drepturilor copilului. Astfel, avocatul copilului va putea primi şi soluţiona plângerile individuale făcute de copii sau de reprezentanţi ai acestora faţă de instituţii publice din domeniul sănătăţii, educaţiei şi protecţiei speciale a copilului și va verifica instituţiile publice reclamate. Instituţia are rolul de a se asigura că drepturile şi interesele copiilor de până la 18 ani sunt apărate şi promovate. În egală măsură, instituţia va colabora cu organizaţiile copiilor şi va transmite informaţiile primite de la acestea către factorii de decizie şi autorităţile competente. De asemenea, va putea formula şi propuneri de măsuri menite să încurajeze participarea copiilor în luarea deciziilor care îi privesc.

Avocatul Copilului este numit pe 7 ani, are rang de ministru și trebuie să aibă experiență de 15 ani în studii juridice sau economice dar și 5 ani vechime în domeniul protecției copilului. Având abilitatea de a promova și proteja drepturile copilului și de a supraveghea monitorizarea respectării lor, instituția în cauză va investiga și soluționa atât plângerile individuale cât și cele de grup făcute de copii. Avocatul Copilului poate fi o persoană care: (1) este cetățean român; (2) are studii superioare juridice cu o vechime echivalentă îndeplinirii condițiilor de numire a unui judecător la Curtea Constituțională; (3) posedă capacitatea deplină de a întreprinde acțiuni legale și se bucură de toate drepturile publice, (4) are o experiență recunoscută și de notorietate în munca desfășurată cu copiii sau în beneficiul acestora; (5) are un caracter integru și se evidențiază printr-o înaltă autoritate morală având în vedere valorile morale și sensibilitatea față de problemele sociale; (6) nu a fost condamnată printr-o sentința valabilă pentru o infracțiune deliberată.

Înainte de toate, Avocatul Copilului își propune acordarea unui sprijin real şi imediat copiilor, oferindu-le celor mici asistență gratuită. Potrivit propunerii legislative de modificare şi completare a Legii nr. 35/1997, Avocatul Copilului:

a) acţionează în vederea dezvoltării depline şi armonioase a copilului, înţeles ca orice fiinţă umană, de la concepţie până la 18 ani, cu respectarea demnităţii şi a opiniei acestuia, în vederea asigurării unui regim special de protecţie şi asistenţă în realizarea drepturilor sale;

b) desfăşoară activităţi în vederea exercitării şi protecţiei drepturilor copilului, împotriva violenţei, cruzimii, exploatării, coruperii, neglijării şi a oricăror alte rele tratamente;

c) acordă protecţie şi asistenţă specială copiilor cu handicap[11];

d) este obligat să acorde protecţie şi asistenţă copilului şi la cererea acestuia fără acordul părinţilor sau reprezentanţilor legali;

e) în vederea garantării drepturilor şi libertăţilor copilului, poate asista copilul aflat în dificultate sau în situaţii de risc, chiar în lipsa informării sau acordului părinţilor sau reprezentanţilor legali;

f) desfăşoară acţiuni prevăzute de lege şi din proprie iniţiativă, cooperând, în acest scop, cu cetăţenii, organizaţiile neguvernamentale sau instituţiile şi autorităţile publice cu activitate în domeniu, care indică încălcarea drepturilor sau intereselor copilului.

Instituție independentă și imparțială, Avocatul Copilului are practic sarcina de răspunde la sesizările făcute de copii sau de reprezentanți ai acestora în legătură cu acţiunile instituţiilor publice din domeniu sănătății, educației și protecției speciale a copilului și obligația de a examina atent petiţiile primite, încercând să soluţioneze într-un mod satisfăcător fiecare sesizare în legătură cu încălcarea unuia sau mai multor drepturi ale copilului. Pentru a-și îndeplini sarcinile va trebui să citeze martori, să interogheze, să aibă acces la documente relevante. După investigarea unei petiţii pe care o consideră justificată, de lege ferenda Avocatul Copilului ar trebui să aibă și posibilitatea de a critica felul în care a fost tratat cazul şi să îşi poată expune punctul de vedere legat de cum ar fi fost mai potrivit să fie tratat, cu atât mai mult cu cât, conform actului normativ deja aprobat, își va asuma și atribuția de a întocmi studii și evaluări pertiente pentru a stabili gradul în care autoritățile administrației publice centrale sau locale dar și specialiștii sau persoanele fizice, din România, respectă drepturile copilului și deasemenea va da publicității un raport anual de activitate.

Pe fundalul așteptărilor conturate de anunțarea constituirii Avocatului copilului în România și de inserţia sa în ansamblul sistemului instituțional cu prerogative de control, scepticii au semnalat că în momentul de față lipseşte, de fapt, o colaborare necesară a instituţiilor existente și implicate deja în problematica drepturilor copiilor, sistemul de justiţie, poliţie etc., existând riscul ca fiecare să facă ce vrea.

Optimiștii tind să conteze pe eficacitatea reală a Avocatului Copilului ca autoritate publică de recomandare şi de mediere învestită cu competenţă proprie și ca autoritate cu atribuţii de control, care i-ar permite să trateze prompt şi eficient plângerile copiilor ale căror drepturi sunt încălcate. Pentru a atinge acest deziderat, Avocatul Copilului ar trebui să mizeze pe buni cunoscători ai drepturilor copilului, să acţioneze fără un formalism excesiv și să dispună de o largă independenţă. La fel de benefică ar putea fi, pe lângă acţiunile sale prevăzute de lege şi cele desfășurate din proprie iniţiativă, colaborarea lui cu organizaţiile copiilor, preluarea şi transmiterea informaţiilor primite de la acestea către factorii de decizie şi autorităţile competente spre soluționare.

Ideea Avocatului copilului a fost receptată în mentalul colectiv autohton cu o oarecare rezervă și chiar ostilitate, mai ales în rândul părinților care și-au exprimat în spațiul public temerea în legătură cu excesele pe care instituția le-ar putea comite, unii neezitând în a o asocia cu temutul Barnevernet. Astfel, promotorii înființării Avocatului Copilului nu sunt scutiți de întrebări de felul: Cum va funcționa regimul de protecţie şi asistenţă declanșat la cererea copiilor fără acordul părinţilor sau reprezentanţilor legali? Ca atare, în ce măsură va admite autoritatea părintească intervenția instituției Avocatul Copilului în scopul garantării drepturilor şi libertăţilor copilului și asta în contradicție cu tradiționala concepție românească potrivit căreia cel mai bun avocat al copilului este familia sa? Considerând că există un cadru legislativ și instituțional mai mult decât suficient pentru protejarea copilului, Coaliția pentru Familie a atras atenția decidenților într-un comunicat, susținând că „deficiențele și problemele nu se pot rezolva prin înființarea unui nou emitent de ineficiență și birocrație, ci prin vindecarea bolilor grave de care suferă Familia românească. Cu alte cuvinte, Avocatul Copilului riscă să interfereze cel puțin inutil, dacă nu dăunător, în relația și așa viciată a Părintelui cu Copilul. Să nu mai discutăm de faptul că instituții similare din alte țări sunt acuzate de grave abuzuri.[12] Întrebarea care se pune imediat este: Va fi Avocatul Copilului o autoritate extra-parentală cu puteri inacceptabil de mari? Potrivit Legii 272/2004 se menționează că „intervenția statului este complementară; statul asigură protecția copilului și garantează respectarea tuturor drepturilor sale prin activitatea specifică realizată de instituțiile statului și de autoritățile publice cu atribuții în acest domeniu.”[13]

Din glasul opiniei publice răzbat însă și alte întrebări precum: Ce tip de programe ar putea derula Avocatul Copilului în rândul copiilor și adulților pentru mai buna conștientizare a drepturilor pe care le au minorii? Cum vor arăta activitățile sale desfășurate în vederea exercitării şi protecţiei drepturilor copilului împotriva violenţei, cruzimii, exploatării, coruperii, neglijării şi a oricăror alte rele tratamente? Ce acțiuni va întreprinde Avocatul Copilului pentru a diminua creșterea numărului de cazuri de trafic de copii de la un an la altul și cum va întâmpina ca atitudine profesională cazurile de dispariție a celor protejați de lege, dincolo de suspiciunea răspândită până la nivel de psihoză a răpirii copiilor pentru beneficiul băncilor de organe, în condițiile în care Avocatul Copilului nu se substituie autorităţilor publice?[14] Cum se va raporta copilul la avocatul propus prin lege să-i apere drepturile – ca la un aliat, ca la un prieten de nădejde dispus să-l consilieze la nevoie în realizarea drepturilor sale? Cât de serios vor aborda copiii instituția, renunțând la glumele și fanteziile vârstei lor până la dobândirea capacității depline de exercițiu?

De notat că Avocatul Copilului va putea decide asupra petiţiilor referitoare la încălcarea drepturilor sau libertăţilor copiilor, va verifica riguros activitatea de rezolvare legală a petiţiilor primite şi va solicita autorităţilor sau funcţionarilor administraţiei publice în cauză încetarea încălcării drepturilor şi libertăţilor, repunerea în drepturi şi repararea prejudiciilor.

Finalmente, cât de eficient va fi Avocatul Copilului în condițiile în care la această oră există copii care nu beneficiază de un nivel de trai decent, pentru unele categorii de copii accesul la serviciile medicale sau la educaţie este redus, nu există o protecţie eficientă împotriva discriminării, iar vocea copilului este ascultată de multe ori doar formal? E de dorit ca Avocatul Copilului să acționeze prompt împotriva oricăror forme de abuz și împotriva oricărei încercări de încălcare a drepturilor celor sub 18 ani.

Pe lângă îndeplinirea atribuțiilor sale, Avocatul copilului mai are și rolul de a contribui la diseminarea principiilor Convenţiei O.N.U. la nivelul diferitelor medii sociale, determinând o schimbare a mentalităţilor cu privire la protecţia copilului şi drepturile lui, educarea copiilor pentru conştientizarea propriilor drepturi şi responsabilităţi, creşterea gradului de respect faţă de implicarea copiilor şi a tinerilor în procesul de informare, educaţie și desăvârșire. Așadar, dincolo de pozițiile pro și contra, are nevoie România de Avocatul copilului? Drepturile omului încep oare cu drepturile copilului?

Mai nou, mulți scientologi sunt de părere că asistăm de fapt la un proces de redefinire a familiei sub impactul tehnologiilor avansate de mileniu III și că în acest context elevii ar putea fi școliți de roboți în mai puțin de 10 ani[15] iar statul ar putea transfera drepturile părintești de la părinții biologici, astfel încât copiii să fie plasați în familiile de părinți roboți, desigur dacă statul îi va considera niște părinți perfecți. Roboților li se acordă drepturi pe măsură ce Sophia – primul cetățean android cu cetățenie obținută în Arabia Saudită – a declarat într-un interviu recent care a uimit audiența că dorește să aibă un copil pe care l-ar boteza cu numele ei și a sugerat că vrea să-și  creeze propria familie.

În problema drepturilor copilului „cauza de a face lumea un loc mai bun pentru copii, afirma Liam Neeson, ne uneşte pe toţi…”, ideal pe care-l avea în vedere și Kofi Annan, fost secretar general ONU, când declara că: „Nu există nicio încredere mai sacră decât cea pe care cineva din lume o păstrează pentru copii. Nu există nici o datorie mai importantă decât cea de a ne asigura că drepturile lor sunt respectate, că bunăstarea lor este protejată, şi că vieţile lor sunt eliberate de frică şi nevoi, iar ei pot creşte în pace.”[16]


[1] An EU Agenda for the Rights of the Child.
[2] Viorela-Veronica Ursescu, Raportul României. Drepturile Copilului, București, 2007.
[3] Rezoluția nr. 54/1992 a Comisiei ONU a Drepturilor Omului, intitulată Principiile referitoare la statutul instituțiilor naționale („Principiile de la Paris”).
[4] The Rights of the Child Analytical report– Eurobarometer.
[5] Constituția României (art. 48 Protecţia copiilor şi a tinerilor); Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată și actualizată 2016; Noul Cod Civil (art. 483-490); Legea nr. 35 din 13 martie 1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, publicată în Monitorul Oficial din nr. 844 din 15.9.2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, actualizată 2014, Regulamentul de organizare şi funcţionare a instituţiei Avocatul Poporului publicat în Monitorul Oficial al României, nr. 758 din 27.10.2011.
[6] a) Declarația drepturilor copilului adoptată de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite în 2 noiembrie 1959; Convenția asupra relațiilor personale care privesc copiii, adoptată la Strasbourg la 15.05.2003, ratificată prin Legea nr. 87 din 03.04.2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.257 din 17.04.2007 (în vigoare de la data de 01.11.2007); b) Convenția privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind protecția copiilor adoptată la Haga la data de 19 octombrie 1996 de către Conferința de la Haga privind dreptul internațional privat.
[7] Geneva Declaration of the Rights of the Child.
[8] Convenția asupra Drepturilor Copilului adoptată de către Adunarea Generală a Națiunilor Unite la data de 20 noiembrie 1989 ratificată de România odată cu adoptarea Legii nr. 18/1990 publicată în Monitorul Oficial nr. 314 din 13 iunie 2001.
[9] Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, actualizată 2016, stabilește ca beneficiari a) copiii cetățeni români aflați pe teritoriul României; b) copiii cetățeni români aflați în străinătate; c) copiii fără cetățenie aflați pe teritoriul României; d) copiii care solicită sau beneficiază de o formă de protecție în condițiile reglementărilor legale privind statutul și regimul refugiaților în România; e) copiii cetățeni străini aflați pe teritoriul României, în situații de urgență constatate, în condițiile prezentei legi, de către autoritățile publice române competente.
[10] A se vedea Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancţionarea tuturor formelor de discriminare, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2007, cu modificările și completările ulterioare, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 166 din 7 martie 2014.
[11] Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, intrată în vigoare cu modificările și completările ulterioare de la 1 ianuarie 2009.
[12] A se vedea aici.
[13] Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată cu modificările și completările ulterioare, publicată în Monitorul Oficial nr. 159 din 5 martie 2014, actualizată 2016.
[14] A se vedea Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii.
[15] Intelligent machines will replace teachers within 10 years, leading public school headteacher predicts.
[16] A se vedea aici.


Dr. Cristian Colceriu

Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti