Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

8 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Apel civil declarat de expertul desemnat de instanță. UPDATE: Tribunalul a respins apelul ca nefondat

18.12.2017 | Cristina RĂCHITĂ
Licitatie Arta Juridica
Cristina Rachită

Cristina Răchită

18 decembrie 2017: În data de 13 decembrie 2017, Tribunalul București a respins apelul ca nefondat.

***

Pe scurt, într-o speță civilă având ca obiect răspundere civilă delictuală, niciuna dintre părți nu declarase apel, ci… expertul judiciar desemnat de instanță cu realizarea expertizei la fondul cauzei, nemulțumit că, din onorariul solicitat a fi majorat la 3.000 de lei, instanța de fond îi acordase, ca onorariu final, doar suma de 750 de lei.

Nemulțumirea expertului este de înțeles, dacă lucrarea de expertiză a fost atât de complexă precum explica acesta în concluziile verbale (trecând peste faptul că expertul n-ar putea pune concluzii în fața Tribunalului, chiar și părților fiindu-le limitat acest drept la susținerile proprii în fața Judecătoriei, art. 13 Cod procedură civilă

Dreptul la apărare:

(1) Dreptul la apărare este garantat.

(2) Părţile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii. În recurs, cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept.

(3) Părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului. Ele pot să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.”

De ce sunt utile interdicțiile de a pune concluzii prin avocat, consilier juridic sau de parte ori rudă licențiată în drept? Pentru că instanța este o instituție unde nu ne jucăm cu noțiunile juridice și nici cu căile de atac! Pentru că nimic nu împiedică părțile fără drept de a pune concluzii verbal să depună concluzii scrise.

Expertul personal arăta, în motivarea apărărilor sale pentru respingerea excepției lipsei calității procesuale active invocate de intimatul-pârât (și el neasistat, dar mai citit), că, odată ce a fost desemnat de instanța de fond să realizeze expertiza în cauză, el a devenit parte în proces și că, de aceea, poate declara apel împotriva hotărârii primei instanțe.

Trecând peste împrejurarea că un expert judiciar care a trecut prin furcile caudine ale procedurii civile, măcar prin examinarea sumară sub aspectul cunoașterii noțiunilor de bază din procedura civilă, trebuia să știe că nici experții, nici martorii, nici interpreții și traducătorii, și nici măcar apărătorii nu devin părți în proces și că părțile sunt definite de Codul de procedură civilă la art. 55: Enumerare. Sunt părţi reclamantul şi pârâtul, precum şi, în condiţiile legii, terţele persoane care intervin voluntar sau forţat în proces, mult mai surprinzătoare ni s-a părut motivarea instanței pentru respingerea excepției. Tribunalul a statuat, în ședință publică, că expertul judiciar are calitate procesuală activă în apelul declarat de el împotriva Sentinței instanței de fond întrucât art. 444 Cod procedură civilă Completarea hotărârii alin. (3) „Dispoziţiile prezentului articol se aplică şi în cazul când instanţa a omis să se pronunţe asupra cererilor martorilor, experţilor, traducătorilor, interpreţilor sau apărătorilor, cu privire la drepturile lor, prevede posibilitatea atât pentru expert, cât și pentru martor, traducător, interpret sau apărător să solicite completarea hotărârii prin care instanța a omis să se pronunțe asupra cererilor lor de a li se stabili și acorda sume aferente cheltuielilor și muncii.

Nu rezultă însă, explicit din Cod, ba dimpotrivă, că o hotărâre ar putea fi atacată de martor, expert, interpret, traducător sau apărător (în nume propriu) dacă instanța nu a omis să acorde suma cerută, ci, dimpotrivă, s-a pronunțat pe cerere și a acordat o sumă nemulțumitoare acestuia.

Prevederile art. 458 Cod procedură civilă sunt destul de lămuritoare: Subiectele căilor de atac. Căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane.

Așadar, dreptul expertului de a ataca hotărârea pronunțată de instanța care l-a desemnat trebuie să fie recunoscut expres de lege. Și nu este!

Sunt alte organe și persoane care pot ataca o hotărâre, fără să fie părți: procurorul, în anumite cauze, curatorul, tutorele, etc., acolo unde este reglementat prin lege, dar nu expertul!

De lege ferenda, inechitatea neprevederii unei căi de atac sau reexaminare (am propune, mai degrabă, noi), eventual în procedură necontencioasă, trebuie îndreptată cumva, astfel ca expertul să nu fie nevoit să se mulțumească cu un onorariu derizoriu fixat, cum se întâmplă procedural, după ce el și-a depus lucrarea, eventual și răspunsul la obiecțiuni, dar în prezent nu se poate adăuga la lege…

Pentru că, inedită fiind, chestiunea ne-a suscitat interesul și Codul de procedură civilă nu ne-a ajutat să găsim niciun argument pertinent (nu forțat cum am fost siliți să asistăm în ședință publică) în sensul că expertul ar putea ataca o hotărâre, fiind terț absolut față de drepturile litigioase și obiectul pricinii, ne-am aplecat asupra practicii sărăcăcioase în materie.

Atât de sărăcăcioase, încât, de ieri până astăzi, data redactării prezentului material, n-am putut identifica, deși am căutat febril, decât o singură hotărâre și aceea mai veche, Decizia nr. 92/2008 a Curții de Apel București din dosarul nr. 2299/2007.

Acolo chestiunea procedural nu este tranșată, apelul expertului este analizat și respins ca neîntemeiat, speța fiind oarecum asemănătoare cu cea care ne-a atras atenția, în sensul că acelui expert îi fusese refuzată de instanța inferioară acordarea unui onorariu distinct și suplimentar pentru răspunsul la obiecțiuni, munca pentru redactarea acestora fiind considerată ca acoperită prin onorariul acordat, culpa fiind a expertului că nu răspunsese la toate obiectivele stabilite inițial.

Întrucât soluția de mai sus nu ne-a lămurit, iar demersul analizei noastre este acela de a clarifica, totuși, ce poate face expertul și cum ar putea proceda, legal, instanța, în asemenea situații, fără a se pune problema ca hotărârea neatacată de părți să poată fi considerată, chiar și numai la nivel administrativ, în cazul solicitării unei copii legalizate de către una sau ambele părți care nu și-a/-au atacat hotărârea, pentru că un terț, expertul a atacat-o, refuzându-se legalizarea ce ar fi permis o punere în executare, astfel întârziată abuziv și nejustificat prin demersul neprocedural al acelui terț (martor, expert, interpret, traducător, etc.) și refuzul grefierului de a observa că hotărârea este definitivă între părți, propunem a se avea în vedere dispozițiile art. 528 Cod procedură civilă alin. (1) Cererile necontencioase care sunt în legătură cu o cauză în curs de soluţionare sau soluţionată deja de o instanţă ori care au ca obiect eliberarea unor înscrisuri, titluri sau valori aflate în depozitul unei instanţe se vor îndrepta la acea instanţă.

Așadar, în opinia noastră, expertul putea face o cerere, și dacă nu a formulat-o astfel, Tribunalul era obligat să o recalifice în cerere necontencioasă aflată în legătură cu o cauză deja soluționată, un fel de cerere de reexaminare (ce s-ar impune a fi reglementată ca atare și distinct) a onorariului cuvenit, să o restituire judecătoriei care să o soluționeze în procedura necontencioasă.

Dacă analizăm art. 530 „Cuprinsul cererii:

(1) Cererea va cuprinde numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi sediul celui care o face şi, după împrejurări, ale persoanelor pe care acesta cere să fie chemate înaintea instanţei, obiectul, motivarea acesteia şi semnătura.

(2) Ea va fi însoţită de înscrisurile pe care se sprijină.”

observăm că nu ne impune acest articol ca cel care face cerere să fie parte. Poate fi expert!

Dacă analizăm și art. 532 „Procedura

(1) Cererea se judecă în camera de consiliu, cu citarea petentului şi a persoanelor arătate în cerere, dacă legea o impune. În caz contrar, judecata se face cu sau fără citare, la aprecierea instanţei.

(2) Instanța poate dispune, chiar din oficiu, orice măsuri utile cauzei. Ea are dreptul să asculte orice persoană care poate aduce lămuriri în cauză, precum și pe acelea ale căror interese ar putea fi afectate de hotărâre.”

se verifică împrejurarea că petentul nu este neapărat partea din proces, poate fi expertul, iar persoanele arătate în cerere pot fi părțile din cauza deja soluționată.

Art. 533. Soluţionarea cererii. Instanţa se pronunţă prin încheiere, în raport cu toate împrejurările de fapt şi de drept ale cauzei, chiar dacă nu au fost invocate în cerere sau pe parcursul procedurii tinde să ne arate că împrejurările de fapt sunt cele legate de amploarea raportului de expertiză, cantitatea și calitatea muncii expertului neapreciate corect de instanța care s-a pronunțat asupra cererii sale de majorare a onorariului (ne mai punând în discuție ceea ce s-a acordat deja, chestiune care ar presupune cenzurarea hotărârii la solicitarea unui terț, pe care o găsim inadmisibilă).

Art. 534 „Calea de atac

(1) Încheierea prin care se încuviinţează cererea este executorie.

(2) Încheierea prin care se soluţionează cererea este supusă numai apelului, cu excepţia celei pronunţate de un complet al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care este definitivă.

(4) Apelul poate fi făcut de orice persoană interesată, chiar dacă nu a fost citată la soluţionarea cererii, termenul de apel curgând de la data la care a luat cunoştinţă de încheiere, dar nu mai târziu de un an de la data pronunţării.

(5) Apelul se judecă în camera de consiliu.”

Art. 537 Măsuri luate de preşedintele instanţei (…)  (3) Apelul împotriva încheierii date de preşedintele judecătoriei se judecă de tribunal, iar apelul împotriva încheierii date de preşedintele tribunalului sau curţii de apel se judecă de un complet al instanţei respective.

  (4) Încheierile date de preşedinţii secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt definitive.

… și iată că avem și cale de atac.

Singura, și marea, problemă sunt dispozițiile art. 535 Cod procedură civilă:

Efectele hotărârii. Încheierile pronunţate în procedura necontencioasă nu au autoritatea lucrului judecat.

Dar, câtă vreme reglementarea procedurii necontencioase este mult mai cuprinzătoare decât reglementările restrictive în materia căii de atac a apelului (norme speciale, de strictă interpretare și aplicare prin natura lor), credem că aceasta era varianta procedurală cea mai adecvată de a se reexamina partea solicitată și neacordată onorariul expertului.

De ce nu suntem de acord cu apelul expertului împotriva hotărârii prin care i s-a fixat onorariul final? Pe lângă afectarea, în aparență a caracterului defintiv al hotărârii neatacte de părțile procesului (aparent, pentru că între părți hotărârea a rămas definitivă)? Pentru că nu ne putem imagina cum va putea anula sau modifica instanța de control judiciar o sentință sau o decizie, afectând situația părților la cererea unui terț, onorariul suplimentar al expertulu urmând să fie pus în sarcina părții care a pierdut procesul, câtă vreme în calea de atac a acelei părți, dacă ar fi exercitat-o, acesteia nu i se putea înrăutăți situația (art. 481 Neînrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac. Apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege), ci numai în calea de atac a părții potrivnice, concluzie rezultată din interpretarea per a contrario a acestei reglementări, câtă vreme, după știința noastră, legea nu prea reglementează vreun caz de înrăutățire, formularea textului fiind inutilă.

Susținem necesitatea reglementării, de lege ferenda, a unei proceduri la dispoziția martorului, expertului, traducătorului, interpretului și… apărătorului pentru reglarea nemulțumirilor acestora în urma pronunțării nelegale a unei instanțe pe sumele cerute de ei. Deși, chestiunea posibilității reale a apărătorului ni se pare desuetă de când a fost eliminată prevederea majorării onorariului de avocat prin art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă (Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său) spre deosebire de vechiul art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă de la 1865 (Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat).

Aș fi vrut să opresc suspansul și să vă comunic care a fost soluția Tribunalului în dosarul care ne-a intrigat ieri, dar, din păcate, site-ul instanțelor nu este actualizat.

Va proceda Tribunalul precum Curtea de Apel, în decizia mai sus menționată, eludând discuția pe admisibilitate, dar pronunându-se pe netemeincie, pentru că nu poate cenzura, totuși, legal, hotărârea dintre părți la cererea terțului? Sau vom asista la vreo spectaculoasă admitere a apelului acestui expert – terț de proces?

Eu vă reamintesc și de Decizia nr. 369/2017 a Curți Constituționale, care presupune că în cazuă vom putea asista și la un recurs (sintagma „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”, cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă este neconstituţională).

Vom reveni cu un update când vom afla…

Avocat Cristina Răchită


Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Au fost scrise până acum 8 de comentarii cu privire la articolul “Apel civil declarat de expertul desemnat de instanță. UPDATE: Tribunalul a respins apelul ca nefondat”

  1. Valentin BULIGA spune:

    Situaţia premisă avută în vedere cade, de principiu, sub auspiciile dispoziţiunilor art. 339 C.pr.civ. (2010)-rep. care recunosc drepturi cuvenite experţilor cu titlu de onorariu definitiv generate de parcurgerea unei judecăţi.

    Observ cu satisfacţie că legiuitorul a reglementat într-o manieră similară situaţii similare privind drepturile cuvenite participanţilor la o procedură judiciară, reamintind cu acest prilej dispoziţiunile art. 58 alin. 4 C.pr.civ. (2010)-rep referioare la curatorul litis ori cele ale art.326 C.pr.civ.(2010)-rep. referitoare la persoanele participante la o judecată în calitate de martori.

    Sub aceste premise, socotesc cererea expertului ca având caracterul uneia incidentale procedurii judiciare principale, circumscrisă vădit dispoziţiunilor art. 30 alin. 2, conjugate cu alin.6 C.pr.civ.(2010)-rep., pentru care legiuitorul instituie minimele reguli procedurale prin norme speciale, respectiv: desluşirea acesteia prin încheiere executorie, dată cu citarea părţilor – de unde caracterul presupus contencios al unui astfel de incident ce ar exclude compatibilitatea oricărei proceduri graţioase sub auspiciile dispoziţiunilor art.531 C.pr.civ. (2010)-rep.
    Sintagma „cu citarea părţilor” cred că ar trebui privită prin prisma circumstanţelor particulare, în sensul că în disputa incidentală se află un drept material recunoscut expertului ca participant la procedura judiciară principală, însă de parte – subiect activ – al cererii incidentale, ca subiecte pasive ale judecăţii incidentale având, firesc, partea sau părţile procedurii judiciare principale în sarcina cărora a fost pusă preliminar sarcina acoperirii acestei speze judiciare de către judecătorul primei jurisdicţii, dar şi preopinentul/preopinenţii acesteia, mai degrabă pentru opozabilitate, întrucât acestea urmează a fi desocotite în cele din urmă potrivit dispoziţiunilor art. 453 C.pr.civ. (2010)-rep.

    Cât priveşte calea de atac pusă la îndemâna celor interesaţi m-aş îndrepta numaidecât la dispoziţiunile art. 466 alin. 4 C.pr.civ. (2010)-rep. care deschid calea de atac a apelului pentru încheierile premergătoare odată cu fondul, aceasta în cazul în care momentul desluşirii cererii incidentale înfăţişate de expert se plasează dinaintea celui al dezbaterii pe fond a pricinii.

    În cazul în care instanţa de primă jurisdicţie a dat dezlegare cererii incidentale înfăţişate de expert dimpreună cu fondului pricinii, prin aceeaşi hotărâre, devin imediat incidente dispoziţiunile art. 460 alin. 3 C.pr.civ. (2010)-rep. care arată limpede că, în situaţia în care prin aceeaşi hotărâre au fost desluşite mai multe cereri principale sau incidentale, autonom fiecare dintre ele suportând fie apelul, fie recursul, principiul unicităţii căii de atac impune selectarea doar a apelului pentru controlul jurisdicţional al întregii hotărârii, adică şi cu privire la maniera în care a fost desluşită cererea incidentală a expertului.
    Aşadar, socotesc că expertul are la îndemână exerciţiul apelului în contradictoriu cu părţile procedurii judiciare principale, însă doar cu privire la desluşirea cererii sale incidentale întemeiate pe dispoziţiunile art. 339 C.pr.civ. (2010)-rep., efectul devolutiv al apelului instituit prin dispoziţiunile art. 476 C.pr.civ.(2010)-rep. fiind limitat potrivit dispoziţiunilor art. 477-478 C.pr.civ. (2010)-rep.

    În final aş întreba oarecum retoric: credeţi că în viitorul proxim astfel de „fineţuri” vor mai conta, în condiţiile în care pe fondul posibilei viitoare hemoragii care va subţia drastic corpul judecătorilor cei rămaşi, deja copleşiţi de volumul de muncă, vor fi şi mai împovăraţi şi, în acelaşi timp din cauza măsurilor legislative „urgente accelerat”, mai vulnerabili? V.B.

  2. Cristina RĂCHITĂ spune:

    Up-date: Respinge apelul, ca nefondat. Definitivă. Pronunţată în şedinţă publică, azi, 13.12.2017.

    Asadar, pe mine instanta nu m-a lamurit…

    Separat, oricat am incercat sa-mi imaginez solutia pe care ar pronunta-o instanta de apel, in caz de admitere, n-am reusit, dl. Buliga. Strict, pe procedura am anulare sau schimbare in tot sau in parte. Pe anulare si schimbare in tot, evident nu s-ar putea. Pe schimbarea in parte ar ramane, dar… ore cum? Cand sentinta a ramas definitiva pentru parti, intre ele, niciuna neatacand-o…

    Ca exercitiu de imaginatie, daca instanta de apel se tot eschiveaza, sa zicem ca o schimba (ca si cand ar completa-o, dar nu suntem pe cerere de completare…) in sensul ca admite in tot cererea (incidentala, e adevarat) a expertului, schimba in parte Sentinta si stabileste onorariul expertului la 3000 de lei, si, in consecinta da in debit partea care a cazut in pretentii si cu privire la aceasta suma. Dar, pentru acea parte – cheltuieile de judecata –
    hotararea era deja defintiva pe cheltuieli de judecata… Si atunci, ce ne facem?

    Ce ne facem daca achiesam la ideea ca ar putea fi primit apelul (ca ar fi admisibil in sens procedural, iar expertul are calitate procesuala activa) si ne trezim cu apeluri de la martori, experti, traducatori, interpreti, (nu vreau sa zic avocati pentru drepturile lor…), care ne impiedica/ intarzie legalizarea si punerea in executare a hotararii?

    Insist ca e necesara o procedura separata care sa asigure o reexaminare, in niciun caz apelul la hotarare.

    • Amelia FARMATHY spune:

      Și eu cred că expertul poate declara apel principal, iar faptul că, astfel, se întârzie o punere în executare nu e tocmai un argument forte… cât timp rămâne în picioare dezideratul deslușirii, inclusiv în calea de atac a apelului, a tuturor aspectelor privitoare la o pricină dedusă judecății (evident, în limitele învestirii instanței de control judiciar), prioritar punerii în executare.
      Este adevărat că dispozițiile art. 467, 468, 469 CPC fac vorbire despre dreptul părții de a declara apel, dar cred, sincer, că este o scăpare a legiuitorului, pentru că, altminteri, ar trebui să acceptăm că, în ipoteza în care o persoană are o calitate oficială în dosar, nefiind însă parte, respectiv având calitatea de expert judiciar în exemplul dat, aceasta nu ar avea nicio posibilitate să critice refuzarea, în exemplu dat, a majorării onorariului său_ deși munca este prestată de către expert, nu de către părți, pentru cauza dedusă judecății – ori omisiunea instanței de a se pronunța prin încheiere executorie asupra cererii sale de majorare a onorariului, adică nimic altceva decât să acceptăm refuzul permiterii accesului la o instanță de judecată (cel puțin din perspectiva recunoașterii dreptului de a declara o singură cale de atac, în materie civilă) a unei persoane care pretinde o sumă de bani în plus pentru munca desfășurată în calitate de expert sau pentru contribuția sa la desfășurarea procesului, în contextul în care nici nu prea văd ce altă cale procedurală separată, de acces la instanță, ar avea.
      Dispozițiile art. 468 CPC ar putea ocaziona o analiză o constituționalității lor din perspectiva referirii doar la părți, adică o analiză din aceea în manieră interpretativă, neprevăzută, în mod expres, prin dispozițiile legii de funcționare a Curții Constituționale care fac vorbire despre declararea neconstituționalității unui articol dintr-un act normativ sau a actului normativ însuși, iar nu a unor ipotetice interpretări ale acestora, această manieră interpretativă fiind însă utilizată frecvent în jurisprudența Curții.
      Cât privește argumentul potrivit căruia sentința pronunțată de către prima instanță, în privința cuantumului cheltuielilor de judecată, ar fi intrat în puterea lucrului judecat, ar zice că subzistă 2 situații:
      – una în care prima instanță se pronunță asupra cererii expertului, respingând-o, iar acesta din urmă atacă încheiere executorie pronunțată, prin urmare, sub acest aspect, sentința nu intră în puterea lucrului judecat, indiferent de ce anume spune instanța cu privire la cheltuielile de judecată pentru că, în mod evident, acestea nu includ partea referitoare la cererea de mărire a onorariului, soluționată, distinct, printr-o încheiere executorie întrucât așa prevede art. 339 alin. 2 CPC.
      – cea de-a doua ipoteză în care prima instanță omite să se pronunțe asupra acestei solicitări, context în care apelul declarat împotriva sentinței ar trebui privit ca admisibil pentru că apelul nu vizează doar chestiunile dezlegate greșit în opinia declarantului căii de atac, ci și chestiunile pe care prima instanța a omis să le soluționeze și în privința cărora declarantul căii de atac nu are deschisă calea specială procedurală, reprezentată de cererea de completare a dispozitivului sentinței.
      Cât timp dispozițiile art. 339 CPC fac vorbire despre pronunțarea unei încheieri executorii, pentru care e necesară citarea părților, chiar și dacă aceștia au termen în cunoștință pe fondul cauzei, este evident că judecătorul nu se va putea pronunța prin partea introductivă a sentinței (decât în ipoteza în care amână pronunțarea, context în care el va pronunța o încheiere de amânare a pronunțării prin care aș zice că poate soluționa și chestiunea majorării onorariului, dacă a citat în mod expres părțile în acest sens, menționând caracterul executoriu al acestei părți a încheierii de amânare a pronunțării), ci printr-o încheiere distinctă, dată/pronunțată chiar la termenul la care se pronunță asupra pretențiilor deduse judecății sau, după caz, anterior ori ulterior acestui moment (cu singura cerință ca cererea de majorare a onorariului să fi fost formulată, de către expert, până la rămânerea în pronunțare a primei instanțe, art. 339 CPC neprevăzând alt termen limită) încheiere ce este supusă apelului părților și /sau participanților la judecata pe care soluția îi vizează(în acest sens justificându-se, de altfel, și cerința citării părților la judecata cererii de mărire a onorariului, formulată de către expert), spre exemplu partea în sarcina căreia a fost pusă mărirea onorariului sau chiar expertul însuși dacă majorarea nu este acordată sau e acordată în cuantum mai mic decât cel cerut.
      Evident că, în contextul în care instanța a omis să se pronunțe prin încheiere dată cu citarea părților, sentința primei instanțe nu poate deveni executorie (la expirarea termenului de apel) decât pentru ceea ce s-a stabilit prin ea, iar nu și pentru ceea ce nu s-a stabilit prin ea.
      Astfel, în privința cheltuielilor de judecată, sentința nu are autoritate de lucru judecat decât pentru ceea ce s-a dispus, iar nu pentru ceea ce nu s-a dispus (în ipoteza nesoluționării de către instanță a cererii de mărire a onorariului de expert),problema care apare fiind însă alta, și anume de când curge termenul de apel în privința expertului dacă instanța nu s-a pronunțat asupra cererii sale de majorare a onorariului sau dacă s-a pronunțat, dar nu i-a admis integral sau i-a respins cererea de majorare a onorariului, iar sentința sau încheierea executorie(în varianța admiterii, în parte, a cererii de majorare a onorariului sau a respingerii acesteia), nefiind parte, nu i-a fost comunicată.
      O ipotetică soluție pentru situația în care prima instanță omite să se pronunțe asupra cererii de majorare a onorariului ar fi putea fi (ceea ce rămâne de discutat însă) promovarea de către expert a căii extraordinare de atac, de retractare, a revizuirii, în baza art. 509 alin. 1 pct. 1 CPC care nu face vorbire despre pretenții cerute asupra cărora instanța nu s-a pronunțat, și despre ”lucruri” asupra cărora nu s-a pronunțat instanța, deși au fost cerute, cererea de majorare a onorariului putând fi considerată un astfel de ”lucru”, dar într-o asemenea situație, practic, s-ar ajunge a se specula diferența de semnificație terminologică între substantivul pretenții și substantivul lucruri, ceea ce ar comporta, pe bună dreptate, anumite rezerve, rămânând și aici o problemă distinctă legată de momentul de început al calcului termenului de 30 de zile, cât timp expertului nu i se comunică sentința, iar încheierea executorie la care fac referire dispozițiile art.339 alin.2CPC nu poate fi comunicată deoarece, prin ipoteză, ea nu există.
      Discuții interesante pot apărea în cazul în care expertiza este administrată chiar în singura cale de atac prevăzută de lege pentru fondul pretențiilor formulate, iar instanța de control judiciar fie respinge cererea de majorare a onorariului, fie o admite în parte, fie nu se pronunță deloc asupra acestei cereri prin încheiere executorie (s-ar putea susține că o soluție ar fi, de asemenea, invocarea dispozițiilor art. 509 alin. 1 pct. 1 CPC care vorbesc despre lucruri care au fost cerute, majorarea onorariului fiind un astfel de ”lucru”), așa cum prevăd dispozițiile art. 339 alin. 2 CPC, aplicabile și în calea de atac, însă, în această situație, participantul /expertul nu se poate plânge de un alt tratament juridic mai puțin favorabil decât cel aplicabil și părților întrucât nici părțile nu mai pot declara o a doua cale de atac ordinară împotriva deciziei pronunțate sau împotriva măsurii dispuse de către instanța de control judiciar prin încheierea executorie prev. de art. 339 CPC.

      Oricum, felicitări pentru articol, este o problemă de actualitate, susceptibilă de a provoca, în chip pozitiv, multe opinii din care, să sperăm, că se va ajunge și la o concluzie unitar aplicată, căci, spre o modificare a Codului, la cum se tinde a se modifica, în zilele acestea, alte Coduri, nu prea întrevăd vreo speranță imediată.

      • Cristina RĂCHITĂ spune:

        Doamna Farmathy, văd că suntem de aceeași părere. Nu este o scăpare a legiuitorului că nu a prevăzut dreptul de apel al altor persoane decât părțile, este o scăpare că nu a reglementat separat și distinct o cale de atac pentru expert și ceilalți. Asta semnalam și eu. Dacă, cum bine observați, numai părțile pot face apel, atunci ar trebui să fie clar că expertul nu poate…

    • Valentin BULIGA spune:

      Sărut-mâna, doamna Cristina Răchită, şi ţin să vă mulţumesc că îmi daţi prilejul să dau în vileag unele păreri ce mi s-au conturat în urma propriilor frămâtări asupra chestiunii antamate.
      Îmi cer scuze pentru întârzierea cu care am răspuns apelului domniei voastre, asigurându-vă că singurul motiv împiedicător îl constituie povara de zi cu zi. Personal socotesc astfel de comunicări calea spre atenuarea şi poate într-un târziu rispirea autismului ce, din păcate, de prea multă vreme zăgăzuieşte fireasca relaţie dintre diferiţi profesionişti ai dreptului.
      Ţin să apreciez şi opiniile doamnei Farmathy pe care le împărtăşesc în mare măsură.

      În concret, prin interpelarea domniei voastre, îmi închipui că aţi dori să vă destăinuiesc cum aş examina o astfel de situaţie procesuală din postura de judecător al instanţei de apel.

      În prim rând vă împărtăşesc că în ce priveşte administrarea expertizei judiciare găsesc dispoziţiunile art.331 C.pr.civ.(2010)-rep. de o utilitate procesuală nepreţuită, ajustarea necesară pentru a acopri gravele lacune ale vechii ordini procesuale civile în materie de administrare a expertizei. Din păcate, dintr-o inerţie pe care aş putea să o înţeleg, însă în niciun chip accepta, cu regret am observat că se pepetuează şi în noua ordine procesuală civilă rutina ivită şi consolidată în cea veche, judecătorii minimalizând în special aspectele referitoare la remunerarea experţilor, dar şi în general a tuturor participanţilor captaţi într-o procedură judiciară (nu voi a presăra sare peste „rana” folosirii într-o manieră preaadesea inadecvată a posibilităţii oferite judelui de legiuitor prin dispoziţiunile art. 451 alin. 2 C.pr.civ. (2010)-rep.).

      Pe tărâmul noului cod de procedură civilă, personal, cu prilejul numirii expertului, întotdeauna în prealabil am dat curs dispoziţiunilor art.331 alin. 2 teza a II-a C.pr.civ. (2010)-rep., invitându-l pe cel sorocit de împricinaţi ori de sorţi în camera de consiliu, acolo unde, împreună cu împricinaţii diligenţi am discutat despre scopul pentru care s-a adus în discuţie necesitatea de a apela la serviciile dumnealui de specialitate, interesul concret pentru pricină, adică ce lămuriri de specialitate aş avea nevoie pentru a o desluşi cum se cuvine.

      După ce îmi dau seama că expertul a înţeles într-o măsură suficientă ce anume aş avea nevoie de la domnia sa, aduc în discuţie remuneraţia ce ar pretinde-o. Recunosc că la acest moment al discuţiei observ fâsticeala expertului care cu sfiala omului onest şi truditor pretinde că nu poate estima valoarea serviciilor care i s-ar putea solicita, nu de puţine ori indicând un preţ modic, dacă nu chiar derizoriu. Nu mă las pradă comodităţii şi, constatând derizoriul remuneraţiei, insist să îmi dezvăluie pretenţiile reale, învederându-i că, deşi cu titlu provizoriu, posibilitatea de majorare cu ocazia definitivării va fi judicios analizată, în circumstanţele în care de cele mai multe ori o parte sau cealaltă va putea fi nemulţumită de concluziile ce le va înfăţişa, refuzând să suporte respectivele costuri suplimentare, situaţie ingrată care mă va pune în dificultate majoră ca jude.
      Îi mai arăt că doar în mod excepţional există posibilitatea majorării remuneraţiei şi, întotdeauna, cu documente justificative solide, astfel că o estimare cât mai apropiată de cea finală este cea mai potrivită. Îi ofer şi repere empirice acolo unde cunosc, tarife orare sau estimări globale.
      Ulterior, când ajung la aprecierea că estimarea expertului este una rezonabilă şi potrivită, chestionez şi părţile, iar când oferta se întâlneşte cu acceptarea, consfinţesc întinderea remuneraţiei şi, tot împreună cu părţile diligente şi expertul, stabilim regulile pentru ca aceasta să fie acoperită – rata suportată de fiecare din părţi sau partea îndatorată, după caz, termene de plată, termen de îndeplinire a însărcinărilor stabilite pe seama expertului, alte instrucţiuni ce le socotesc necesare pentru o bună desfăşurare a activităţii de expertiză, inclusiv cele rezultate din incidenţa dispoziţiunilor art. 335 C.pr.civ. (2010)-rep., avertizez expertul să se limiteze la specialitatea domniei sale, întrucât am observat că dintr-o solicitudine excesivă faţă de jude (instanţă de judecată) tind să ancoreze răspunsurile şi concluziile de specialitate strictă şi în contextul judiciar particular al pricinii, interferând nepermis în jurisdicţia rezervată lui.

      Din toate cele pomenite se conturează naşterea unui raport juridic material, o veritabilă convenţie de antrepriză intuitu personae (astfel că exclude a priori subantrepriza), aşa cum este aceasta este reglementată de dispoziţiunile art. 1851 C.civ. (2009), cu preţ estimat.
      Despre preţ avem indicaţii relevante ale legiuitorului prin dispoziţiunile art. 1854 (preţ serios, determinat, măcar determinabil), conjugate cu cele ale art.1864 (exigibilitatea preţului/executorialitatea încheierii de stabilire a remuneraţiei provizorii, neîndreptăţirea la remuneraţie în caz de anulare a raportului de expertiză/pierderea lucrării fără vina beneficiarului)-1865 C.civ. (2009) (estimarea preţului şi justificarea riguroasă a creşterii preţului – cheltuieli ivite impredictibil pe seama expertului – reluarea comunicărilor cu partea pentru desfăşurarea cercetării la faţa locului a cărei necesitate a fost conturată rezonabil ulterior stabilirii remuneraţiei provizorii, activitatea suplimentară pentru a răspunde obiecţiunilor încuviinţate, ş.a.).
      Părţile convenţiei nu ar putea fi decât judecătorul (instanţa de judecată) în calitate de antreprenor şi expertul – în calitate de prestator, preţul lucrării de interes pentru pricină fiind suportat de către părţile procedurii – beneficiarii finali, constituind o cheltuială a judecăţii în înţelesul dispoziţiunilor art. 451 alin.1 C.pr.civ. (2010)-rep. ce urmează a fi desocotită între aceştia potrivit regulilor speciale circumscrise dispoziţiunilor art. 453, sau ale art. 455 C.pr.civ.(2010)-rep. (în caz de achiesare îmi vine greu că s-ar putea ivi premisele judiciare ale administrării unei expertize).
      Cu uşurinţă se poate observa posibilitatea prestatorului de a se îndrepta pentru plata preţului serviciilor prestate direct în contra beneficiarului până la concurenţa sumei pe care o datorează antreprenorului. Transpusă în planul administrării judiciare a expertizei, formal, acest drept material îndreptăţeşte expertul să pretindă direct plata preţului (remuneraţiei) de la părţile procedurii judiciare în cadrul căreia s-a administrat expertiza judiciară şi, deci, s-au prestat serviciile, până la concurenţa remuneraţiei stabilite de jude (instanţa de judecată) prin încheiere executorie.
      Nimic nu-l împiedică a pretinde acest preţ şi de la instanţa de judecată care, aşa după cum am arătat, ia măsurile ca resursele financiare să fie puse la dispoziţie de partea căreia i s-a încuviinţat respectivul mijloc de probă ori de la împricinaţi, proporţional cu obiectivele concrete propuse şi încuviinţate de instanţa de judecată, în caz de lipsa a unor repere cât de cât obiective de stabilire a unor astfel de proporţii, în mod egal, operând cu prezumţia de egalitate, astfel cum aceasta în mod util a fost instituită de legiuitor prin dispoziţiunile art. 1423 C.civ. (2009).

      Aşadar, la desluşirea cererii expertului înfăţişată în primă jurisdicţie instanţa de judecată ar trebui, după propria-mi socoată, să ţină seamă de cele mai degrabă învederate şi, dacă constată că nu se justifică – fie lipsa unei activităţi suplimentare desfăşurate de expert faţă de cele stabilite convenţional cu prilejul audierii purtate în virtutea dispoziţiunilor art.351 C.pr.civ. (2010)-rep. – în fapt, negocierea preţului antreprizei, fie expertul nu înfăţişează dovezi riguroase ale costurilor şi cheltuielilor impredictibile suportate pentru îndeplinirea însărcinării – art. 1865 C.civ. (2009), ar putea să o refuze.

      Dacă însă s-au strecurat neregularităţi formale pe parcursul administrării expertizei judiciare de către prima instanţă apte să vătămeze dreptul expertului de a primi un preţ adecvat şi proporţional cu activitatea desfăşurată, ţinând seama de circumstanţele concrete deduse din actele de procedură săvârşite cu acel prilej, instanţa de apel va primi apelul expertului, va anula dispoziţia primei jurisdicţii de refuz al cererii de majorare a onorariului stabilit provizoriu şi, în raport şi de natura neregularităţilor reclamate şi dacă expertul solicită expres ca instanţa de apel să dea desluşire cererii sale, după reluarea judecăţii doar în privinţa cererii expertului, fie o va respinge, admite sau admite în parte, după cele rezultate în urma propriei cercetări judecătoreşti pe cale de devoluţiune, cu ţinerea de seamă a limitelor speciale instituite de legiuitor în această privinţă, dar şi a celor statuate într-unul din paragrafele precedente referitoare la drepurile şi obligaţiilor părţilor derivate dintr-o convenţie de antrepriză.
      Dacă nu i se ridică vreo astfel de neregularitate, ci doar i se solicită să reexamineze cererea sa pe temeiul juridic avut în vedere de instanţa de primă jurisdicţie, în lumina probelor tot dinaintea acesteia câştigate, eventual dimpreună cu cele propuse prin cererea de apel, în cazul în care instanţa de apel va ajunge motivat la o concluzie diferită de instanţa de primă jurisdicţie, va proceda la schimbarea soluţiei acesteia din urmă, iar dacă nu, o va confirma, respingând apelul.

      În intervenţia mea anterioară am determinat părţile apelului, respectiv: apelant reclamant, în persoana expertului şi intimaţii pârâţi, în persoana părţilor procedurii judiciare principale deja dezlegată definitiv, cu autoritate de lucru judecat deplină şi deja executorie între acestea din urmă.

      Dacă după toate acestea instanţa de apel va primi apelul şi va statornici îndreptăţirea şi numai într-o oarecare parte a cererii expertului de majorare a remuneraţiei cuvenite lui, îi revine sarcina şi de a identifica debitorul obligaţiei de plată a diferenţei preţului în persoana beneficiarului final al respectivelor servicii care nu poate fi altul decât cel care în chip definitiv a avut câştig de cauză în pricina principală.

      Practic, soarta acestui apel nu va avea puterea de a influenţa în niciun fel dezlegarea pricinii de fond dintre împricinaţii – părţi ale procedurii judiciare principale, însă, este de puterea evidenţei că, în caz de primire chiar şi numai în parte a cererii expertului de către instanţa de apel, va avea aptitudinea de a influenţa felul în care au fost desocotite cheltuielile de judecată între acestea de către instanţa de primă jurisdicţie.

      Dacă partea care a avut câştig de cauză a avut inspiraţia să provoace un apel sub auspiciile dispoziţiunilor art. 473 C.pr.civ. (2010)-rep. prin care să solicite ca, în caz de reformare a dispoziţiei relevante a instanţei de primă jurisdicţie, obligaţia de plată a diferenţei de preţ (remuneraţie majorată) să fie stabilită în sarcina co-intimatului – parte opozantă în procedura judiciară principală, făcând aplicaţiunea dispoziţiunilor art. 453 alin. 1 C.pr.civ. (2010)-rep.şi în lumina regulilor ce guvernează răspunderea civilă delictuală, instanţa de apel va primi şi apelul provocat, dispunând ca atare.

      Dacă partea care a câştigat procesul în urma procedurii judiciare principale va fi indolentă, instanţa de apel o va obliga să suporte diferenţa de preţ (remuneraţia majorată).

      În această ultimă situaţie, trebuie să ţinem seama că dispoziţiunile art. 451-455 C.pr.civ. (2010)-rep. constituie o aplicaţie specială a răspunderii civile delictuale, situaţia creată de un apel primit la iniţiativa expertului cu consecinţa majorării remuneraţiei cuvenite acestuia şi, implicit, a modificării în sensul augmentării spezelor judiciare generate de procedura judiciară principală, adică a ivirii unui prejudiciu neavut în vedere de instanţa de primă jurisdicţie la finalizarea ei, poate fi asimilat cu uşurinţă unui „prejudiciu viitor” astfel cum se conturează din dispoziţiunile art. 1386 alin. 4 C.civ.(2009).

      Astfel, partea îndreptăţită – cea care a câştigat procesul şi a acoperit majorarea recunoscută expertului în executarea deciziei instanţei de apel – va putea pretinde preopinentului şi suportarea acestor noi speze, chestiunea cu pricina necăzând sub autoritatea lucrului judecat de instanţa de primă jurisdicţie pentru că atunci când aceasta s-a pronunţat respectiva cheltuială de judecată nu exista încă, nefiind cel puţin certă.

      În consecinţă, pe cale separată respectiva parte învingătoare va fi deplin îndrituită să pretindă acoperirea prejudiciului conturat prin decizia instanţei de apel ulterior finalizării definitive a procedurii judiciare principale în contra părţii pierzătoare, acesteia din urmă decizia instanţei de apel fiindu-i deplin opozabilă ca părtaşă la pronunţarea ei, fie de bună voie, fie, în caz de refuz sau orice altă opoziţie, pe cale judiciară, aidoma oricăror alte pretenţii având un temei legitim.

      În prim rând doamnei Răchită şi doamnei Farmathy, iară mai apoi tuturor, vă doresc ce-mi doresc şi mie, adică tot binele din lume, de a avea linişte şi de a vă putea răsfăţa şi de bunătăţile vieţii în clipele în care zbuciumările ei vă vor lăsa răgaz!

      • Cristina RĂCHITĂ spune:

        Mulțumesc mult pentru interes. N-aș îndrăzni să atac cu recurs o asemenea motivare ca a dvs. chiar dacă, procedural, aș avea obiecțiuni la ea, măcar pentru că este – dar atât de frumos – construită pe drept material și în echitate.

  3. Corneliu HIRJOGHE spune:

    Contrar opiniei autorului, apreciez că expertul poate declara apel în ceea ce privește onorariul său.
    De altfel, în materie procesual-penală acest drept este expres prevăzut la art. 409, alin. (1), lit. e) C.pr.pen. Pot face apel: e) martorul, expertul, interpretul şi avocatul, în ceea ce priveşte amenzile judiciare aplicate prin sentinţă, precum şi în ceea ce priveşte cheltuielile judiciare şi indemnizaţiile cuvenite acestora.
    Faptul că procedura civilă nu prevede separat acest lucru nu înseamnă că un astfel de apel ar fi inadmisibil. Ci doar că el nu este reglementat în mod expres.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan