BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul munciiCyberlaw
 
Drept constituţional
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Mandatul imperativ și instituțiile asimilate acestuia în viziunea Comisiei de la Veneția. Elemente de drept comparat
26.12.2017 | Alexandru Luis IBRIȘ


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019
Alexandru Luis Ibriș

Alexandru Luis Ibriș

A se vedea articolul „Unele considerații referitoare la mandatul parlamentar și la modelele de reprezentare în dreptul constituțional” publicat pe JURIDICE.ro

1. Mandatul imperativ, context istoric[1]

În prezent, în dreptul constituțional există două teorii antagonice[2] referitoare la modul în care parlamentarii își exercită mandatele acordate de către electori, după cum urmează:

– teoria mandatului imperativ;

– și teoria mandatului reprezentativ.

Din cele două ideologii au apărut în mod firesc două tipologii de mandat parlamentar: mandatul imperativ și mandatul reprezentativ. Diferența esențială dintre cele două constă în faptul că în virtutea mandatului imperativ alegătorii pot sancționa parlamentarul cu retragerea (revocarea) mandatului, în vreme ce în condițiile mandatului reprezentativ unica măsură sancționatorie aflată la dispoziția electoratului este reprezentată de nealegerea parlamentarului care le-a înșelat așteptările într-o viitoare legislatură, mandatul reprezentativ fiind de regulă nerevocabil.

Din cele de mai sus, rezultă că mandatul imperativ ar putea fi definit[3] ca o specie a mandatului parlamentar care, în virtutea principiului simetriei juridice (mutuus consensus, mutuus dissensus), admite sancțiunea revocării mandatului în condițiile prevăzute de Constituție și de alte legi juridice.

Mandatul imperativ are o istorie fabuloasă care se întinde din vremea Imperiului Roman și până în zilele noastre.

La începuturile sale, mandatul imperativ a fost una dintre cele patru constituțiuni imperiale[4], actele juridice emise de împărații romani prin care împuterniceau și însărcinau anumiți funcționari cu executarea anumitor misiuni speciale, și în cazul în care aceștia nu respectau întocmai porunca împăratului, erau revocați de îndată, retrăgându-li-se împuternicirea dată.

Denumirea de „imperativ” a mandatului provine de la faptul că acest instrument juridic a fost folosit pentru prima dată de către împărații romani (care mai erau cunoscuți și sub titulatura de Imperatori), dar și de la termenul latin „imperus” care înseamnă poruncă sau comandă imperială. Procedura revocării mandatului era justificată în dreptul roman prin aplicarea principiului simetriei juridice (mutuus consensus, mutuus disensus). Dacă împăratul mandata un funcționar în vederea realizării unei sarcini, apărea ca firesc ca tot acesta să fie îndrituit în a retrage împuternicirea dată. Aceasta este și rațiunea ce stă la baza dreptului de revocare a mandatului parlamentarului de către electorat, în dreptul constituțional modern, în acele state ale lumii unde este prevăzută o atare posibilitate juridică.

După dispariția Imperiului Roman, mandatul imperativ reapare în Spania medievală, mai exact în Regatul Leonului și al Castiliei, unde reprezentarea orașelor în cadrul Curții (Parlamentului) se realiza în baza acestuia. Deputații sau reprezentanții acelor orașe primeau instrucțiuni precise și clare în funcție de chestiunea dezbătută pe ordinea de zi a Parlamentului, de la care nu aveau dreptul să se abată. În principiu, orașele la acordarea mandatului, le cereau deputaților să depună un jurământ oficial, prin care, aceștia din urmă își luau angajamentul că nu vor nesocoti instrucțiunile primite și că sub nicio formă nu vor depăși mandatul acordat, prin exercitarea atribuțiilor de serviciu. În veacul XV, regii spanioli au extins mandatul imperativ în cadrul adunărilor, transformându-l într-un instrument care avea să sporească controlul monarhului, în pofida voinței orășenilor.

Deși doctrina liberal-democratică a statuat că mandatul imperativ și instrumentele similare acestuia sunt incompatibile cu democrația, unele constituții din secolul XVIII au menținut mandatul imperativ. În acest sens, în continuare redăm pentru a exemplifica afirmația făcută, un fragment din textul Constituției Massachusetts-ului din 1780: „În fiecare an, în cursul lunii iunie reprezentanții statului din cadrul Congresului Statelor Unite ale Americii, sunt aleși prin vot de Senat și Camera Reprezentativă, pentru a lucra în slujba Congresului timp de un an începând cu prima zi de luni a lunii noiembrie, până în ziua de luni a lunii noiembrie a anului viitor. Vor lucra sub comanda guvernatorului și vor purta pecetea statului Massachusetts pe umeri (great seal of the commonwealth), dar vor putea fi revocați oricând pe durata anului de mandat și alții vor fi aleși în locul lor, într-o manieră identică.”

[Această dispoziție a fost abrogată prin adoptarea Constituției S.U.A., din 26 iulie, 1788]

2. Mandatul imperativ în cadrul regimurilor totalitare (comuniste) și evoluția sa[5]

Ulterior experienței spaniole, mandatul imperativ își începe odiseea ce durează vreme de aproape două secole în lumea și în ideologia statelor comuniste. Astfel că, deși în cazul parlamentarilor mandatul imperativ a fost interzis în Franța din 1789 în scopul de a bloca influențarea aleșilor de către popor, în perioada Comunei din Paris (1871), comunarzii au uzat de mandatul imperativ în pofida interdicției din 1789 cu un succes atât de răsunător încât l-au determinat pe Karl Marx să afirme în mod laudativ faptul că: „comunarzii au luat cu asalt văzduhul”, considerând astfel mandatul imperativ din timpul Comunei din Paris un element specific clasei muncitoare, pe care, aceasta, l-a impus în calitate de deținătoare a puterii în acele vremuri. Inspirat fiind de acest episod glorios pentru proletariat, Marx a pus mandatul imperativ în centrul construcției instituționale specifice ideologiei comuniste, iar mai târziu l-a transpus în practică.

Experiența Comunei din Paris cu privire la mandatul imperativ a constituit un model demn de urmat, atât pentru marii ideologi ai doctrinei comuniste, cât și pentru dezvoltarea sistemului instituțional din țările comuniste. La data de 19 noiembrie 1917, Lenin a promulgat un decret referitor posibilitatea revocării parlamentarilor. Acest decret avea să constituie baza extinderii mandatului imperativ în legislația tuturor statelor comuniste, deși acesta nu a fost niciodată folosit în sistemele sovietice, cu excepția Ungariei în 1989[6]. Baza ideologică a mandatului imperativ derivă din teoria suveranității populare, ceea ce înseamnă că puterea emană de la muncitorime (de la proletariat).

Regimurile de inspirație sovietică au adaptat noțiunea de reprezentare exigențelor de control specifice ideologiei comuniste prin recurgerea la mandatul imperativ, exempli causa: articolul 67 al Constituției Bulgariei din 1971, consacra dispoziția potrivit căreia mandatul nu era administrat de electori, ci de către partid. În prezent, anumite regimuri comuniste funcționează încă conform principiului mandatului imperativ, state precum: Coreea de Nord[7], Vietnam[8], China și Cuba. Dintre acestea, Cuba are legislația cea mai exhaustivă în ceea ce privește democrația socialistă și posibilitatea de destituire ori revocare a mandatului.

În toate aceste cazuri (state) se sugerează ideea că alegătorii, respectiv poporul ar avea ultimul cuvânt în ceea ce privește procedura de revocare a mandatului. Cu toate acestea, posibilitatea ca un partid sau vreun organ al statului să intervină în procesul de revocare rămâne deschisă, cel puțin în China[9] și Cuba[10].

Totuși un lucru rămâne demn de menționat, și anume acela că, deși aceste state au prevăzut în legislațiile lor mandatul imperativ, nu au uzat niciodată până în prezent de dreptul de revocare.

3. Mandatul imperativ, reglementare actuală și practici similare în dreptul comparat[11]

Pentru democrațiile occidentale mandatul imperativ reprezintă, în general, o chestiune spinoasă. Constituțiile unui număr semnificativ de state interzic expressis verbis mandatul imperativ, țări precum: Andora – în articolul 53; Armenia – în articolul 66; Croația – în articolul 74; Franța – în articolul 27; Germania – în articolul 38.1; Italia – în articolul 67; Lituania – în articolul 59; Spania – în articolul 67.2 și România – în articolul 69[12].

De asemenea, precizăm că și Parlamentul European a respins vehement ideea de mandat imperativ. Niciun stat european, cu excepția Ucrainei[13], nu admite mandatul imperativ și este demn de menționat faptul că unele state, foste comuniste, au respins orice tentativă de reintroducere a acestuia. În Lituania, de exemplu, Curtea Constituțională a statuat în mai multe rânduri că un mandat acordat unui membru al Seimas (Dietei Lituaniene) nu poate fi revocat de către electori, iar libertate în ceea ce privește exercitarea mandatului, nu poate fi limitată de partidul sau organizația pe listele cărora alesul a candidat[14].

Unicul caz, din Europa unde există o practică similară cu „mandatul imperativ”, exceptând Ucraina, este cel al Bundesrat-ului, camera superioară a Germaniei, ai cărui membri sunt aleși și revocați de către landuri (art. 51.1). În art. 52.2, se menționează că voturile Landurilor trebuie să formeze un bloc compact, condiție sine qua non, pentru succesul procedurii de revocare. Inedit însă, este faptul că legea fundamentală a Germaniei interzice mandatul imperativ, potrivit articolului 38.1, în cazul Bundestag-ului.

În practica internațională există trei instituții similare noțiunii de mandat imperativ în maniera în care acesta a fost înțeles și adaptat în anumite țări europene. Acestea sunt: instituția recall în S.U.A, instituția administrării mandatului de către partid și clauza legală pură și simplă împotriva nomadismului politic. Ultimele două sunt concepute ca remedii împotriva fenomenului de migrație politică, fiecare dintre acestea prevăzând într-o manieră proprie încetarea mandatului ca urmare a schimbării sau demisionării alesului, din partidul pe ale cărui liste a candidat și a câștigat mandatul.

4. Instituții înrudite cu mandatul imperativ. Recall-ul[15]

Recall-ul este o instituție specifică Americii de Nord, acesta permite cetățenilor să înlăture și să înlocuiască un funcționar public înainte de încetarea mandatului prin ajungere la termen. Recall-ul nu se aplică numai celor aleși în Parlament, ci și altor deținători de funcții publice. 18 state americane reglementează posibilitatea de revocare a aleșilor. Revocarea sau recall-ul este o instituție diferită de procedura de punere sub acuzare (impeachment), deoarece impeachment-ul este o procedură judiciară declanșată împotriva unui ales care este acuzat de săvârșirea unei infracțiuni, în timp ce recall-ul este, în principal, o procedură politică, și numai în subsidiar, una juridică.

Numai 7 din cele 18[16] state americane condiționează declanșarea procedurii de revocare de existența unor motive specifice[17], în timp ce în celelalte 11 state procedura are un caracter general și îmbracă forma unor noi alegeri. Pentru cel de-al doilea grup (cele 11 state americane), Constituția Michigan-ului furnizează un exemplu tipic în articolul 2, paragraful 8: „În cazul în care există suficiente motive de ordin politic și nu o chestiune juridică se va declanșa procedura de revocare (recall)”. Potrivit statisticilor, trei sferturi din numărul total de cazuri de revocare au loc la nivel local, în consiliile municipale sau în consiliile de administrare din cadrul școlilor.

Și în cazul Canadei, mai exact în Columbia Britanică este permisă revocarea aleșilor. De asemenea, și în alte părți ale continentului american a fost introdus recall-ul. Articolul 72 din Constituția Venezuelei permite revocarea oricărui ales, inclusiv a șefului de stat (a președintelui). Odată ajuns la jumătatea mandatului alesul poate fi revocat.

Inițiativă în vederea declanșării procedurii de revocare, pot avea 20% din cei care l-au mandatat. Dacă la referendumul organizat în vederea revocării participă 25% din numărul total de alegători înscriși pe listele electorale ale circumscripției, în cazul procedurii de revocare a parlamentarului, sau din numărul total de alegători înregistrați pe țară, în cazul procedurii de revocare a președintelui (a șefului de stat), iar un număr de alegători egal sau mai mare din punct de vedere procentual cu cel care l-a mandatat pe ales votează în favoarea revocării, alesul este demis și sunt luate măsuri pentru rezolvarea vacanței postului, conform dispozițiilor constituționale și legale în materie. În 2004 a avut loc un referendum pentru revocarea președintelui Hugo Chavez.

În Balize, Guvernul a anunțat în martie 2008 că va propune spre adoptare un proiect de lege care prevedea dreptul de revocare. În august 2008 proiectul de lege a fost trimis de Guvern Parlamentului în vederea adoptării. Proiectul prevedea că revocarea nu va putea fi exercitată în primele 18 luni după alegeri. După această perioadă, un procent de 30% din numărul de alegători înscriși pe listele circumscripției, puteau semna o petiție în vederea revocării mandatului fără a fi necesară vreo motivare a măsurii întreprinse. După parcurgerea cu succes a etapei de inițiere a procedurii de revocare, se organiza un referendum la care trebuiau să participe minimum 65% din numărul de electori înscriși pe liste, iar dacă 65% din aceștia își exprimau voința în favoarea revocării, atunci alesul era revocat. Până în prezent, Parlamentul nu a adoptat încă această lege.

În Europa, Elveția este considerată țara care a inspirat conceptul de recall. Această instituție este necunoscută la nivel federal, însă în anumite cantoane, un anumit număr de cetățeni poate cere revocarea Guvernului Cantonal[18], a Parlamentului[19] și chiar a oricărei autorități alese la nivel municipal sau cantonal[20]. Totuși în practică, această instituție ar putea fi considerată desuetă, deși o inițiativă de acest gen a fost recent anunțată.

5. Nomadismul[21] politic și mandatul imperativ[22]

Una din problemele stringente ale democrației moderne din punctul de vedere al stabilității parlamentare și al fidelității față de alegerea făcută de electorat, rezidă din faptul că anumiți aleși decid să abandoneze partidul politic, pe ale cărui liste au candidat, în favoarea altor partide.

Din păcate, traseismul politic nu este o practică izolată, iar amploarea pe care a luat-o în prezent acest fenomen îl transformă într-o amenințare serioasă la adresa stabilității politice statale și chiar a democrației însăși. În Italia, în perioada 1996-2001, 10% dintre deputați au părăsit în timpul mandatului partidul pe ale cărui liste au candidat. În Duma Rusească, în perioada 1993-1996, 31% dintre aleși au părăsit partidele de proveniență pe durata mandatului, de asemenea, 40% din parlamentarii cehi au făcut același lucru între 1992-1996.

Foarte interesant este faptul că deși Europa se confruntă cu o epidemie de traseism politic, acest lucru n-a dus la crearea unor mecanisme constituționale sau juridice menite să controleze fenomenul de nomadism politic, așa cum, de altfel, ar fi fost de așteptat[23].

Unicul stat care a decis să ia atitudine cu privire la acest fenomen a fost Croația. Astfel, Uniunea Democrată Croată a propus în 2001 introducerea unui amendament în Constituție care prevedea că parlamentarul își va pierde mandatul dacă abandonează partidul de origine pentru a migra spre altul, în acest caz, mandatul revenea de drept partidului. Au existat zvonuri potrivit cărora 20 de membri ai Parlamentului care făceau parte din Uniunea Democrată Croată se pregăteau să părăsească organizația. Amendamentul nu a mai fost adoptat, iar Curtea Constituțională a Croației a afirmat că amendamentul este neconstituțional deoarece încălca dispoziția cuprinsă în articolul 74.1 din Constituție, care interzice în mod expres mandatul imperativ.

Este adevărat că în cadrul reprezentării proporționale vom găsi sisteme în care un parlamentar este ținut să respecte politica partidului său chiar dacă acesta în calitatea sa de reprezentant al poporului, în temeiul conștiinței și a intimei sale convingeri, ar trebui să acționeze într-o manieră contrară. În cadrul acestor sisteme electorale parlamentarul este efectiv reprezentantul partidului și nu al alegătorilor, întrucât electorii votează o listă a unui partid fără a putea alege un candidat anume. Aceste tipuri de sisteme electorale care neagă actul electiv (alegerea), pot duce la apariția unui „Parlament de Carton”, fără autoritate asupra executivului atât din partea parlamentarilor puterii cât și a celor din opoziție.

În timp ce Comisia de la Veneția nu a manifestat o preferință expresă pentru un anumit sistem electoral, reprezentarea proporțională cu listă de partid nu oferă posibilitatea de a alege între candidații unui partid, fiind nevoie de un examen profund.

6. Obligația parlamentarilor de a demisiona din Parlament în cazul plecării din partidul de origine. Cazul Serbiei[24]

Articolul 84 din legea electorală a Serbiei permite partidului să aleagă în mod arbitrar care dintre candidații de pe listă va deveni membru al Parlamentului după finalizarea alegerilor, în loc să se stabilească ordinea în funcție de numărul voturilor obținute. Această procedură a fost aspru criticată de Comisia de la Veneția și de OSCE/ODIHR, deoarece limitează transparența sistemului și conferă partidelor politice o poziție de forță, disproporționată în raport cu candidații.

În cazul scrutinului proporțional, alocarea mandatului se stabilește în funcție de ordinea de pe listă, astfel mandatul se acordă în baza voturilor preferențiale obținute de candidat. Acest sistem electoral prevăzut de legislația Serbiei produce o mare confuzie în rândul alegătorilor, aceștia neputând ști cu certitudine ce candidat va obține mandatul în cazul votării unui anumit partid. În forma inițială, articolul 88 din legea electorală a Serbiei prevedea că: dacă un parlamentar încetează a mai fi membru al partidului sau al coaliției sub a căror umbrelă a candidat, acesta își va pierde mandatul.

Este evident că această reglementare a ridicat serioase probleme. Odată aleși, parlamentarii trebuie să servească și să dea socoteală alegătorilor, nicidecum partidelor politice. Iar aceasta decurge din faptul că mandatul le-a fost acordat de popor (electorat), nu de către partidul lor politic. Faptul că un parlamentar a demisionat sau a fost exclus din partid, nu trebuie să conducă la expulzarea sa din Parlament prin pierderea mandatului. Această evidentă contradicție între prevederile articolului 88 și standardele democrației, a dus la declararea neconstituțională a acestuia în 2003 de către Curtea Constituțională a Serbiei[25].

7. Contrareacția partidelor la fenomenul de traseism politic, practica spaniolă în domeniu[26]

În Spania, cazurile de nomadism politic au căpătat o amploare îngrijorătoare în primul deceniu de democrație. Pentru a preveni efectele dezastruoase ale fenomenului de migrație politică, un număr de 13 partide din Parlament, au semnat în 1998 un pact împotriva traseismului politic botezat Pacto antitransfugismo[27]. Pactul a fost reînnoit în două rânduri, prima dată în 2000, și ulterior în 2006. În acest ultim rând pactul a fost semnat de 16 partide. Partidele semnatare ale pactului și-au luat angajamentul de a nu mai colabora, cu aleșii care-și schimbă partidul, în vederea creării, menținerii sau schimbării majorității guvernamentale, în orice corp sau instituție publică.

De asemenea, s-au angajat să modifice regulile juridice referitoare la înființarea corporațiilor locale, împiedicând în acest fel traseiștii să-și înființeze structuri asociative proprii sau să se asocieze cu alte asemenea entități în plan local și în felul acesta să aibă acces la mijloace și resurse pentru a reintra în circuitul politic. Două organisme sunt însărcinate cu administrarea pactului și cu examinarea (verificarea) cazurilor de nomadism politic: Comisia de Urmărire, alcătuită din reprezentanți ai tuturor partidelor semnatare ale pactului, și Comisia de Experți Independenți. Potrivit datelor statistice furnizate, între 1998 și 2008 au fost înregistrate 164 de cazuri de traseism politic în cadrul consiliilor locale, și 16 cazuri în 2008.

8. Mandatul imperativ, partidele politice și nomadismul politic în context noneuropean[28]

În afara continentului european, există o serie de cazuri în care partidele politice își păstrează locul în Parlament, chiar dacă aleșii decid să le abandoneze în favoarea altor formațiuni politice, ori pur și simplu aleg să demisioneze din acestea. În aceste situații, parlamentarul își pierde mandatul, care revine de plin drept partidului. Deși această practică este asociată în mod normal cu mandatul imperativ, de fapt reprezintă o cu totul altă instituție[29], al cărei scop este acela de a proteja partidele politice de trădarea membrilor săi care decid să migreze către alte partide.

În acest sens, Nepal, Nigeria și Fiji prevăd o atare posibilitate în legislația lor într-o manieră directă: „Dacă un deputat părăsește propriul partid își va pierde mandatul”.

Constituția Bangladesh-ului merge mai departe în această privință, deoarece pe lângă părăsirea/abandonarea partidului legea adaugă și posibilitatea excluderii în situația în care deputatul votează împotriva propriului partid.

Potrivit Constituției din India, membrii celor două case ale Uniunii Parlamentare sau membrii Parlamentului statal își vor pierde mandatul, în următoarele cazuri:

1) Dacă parlamentarul demisionează din partid

2) Dacă votează sau se abține de la vot, și dacă prin intermediul acestor acte nu respectă directivele partidului din care provine, sau dacă în termen de 15 zile de la vot, acesta nu este ratificat de către partid.

Traseismul politic a avut ca efect în India întărirea partidului aflat la guvernare. În perioada 1967-1973, 2700 de aleși au migrat din partidele lor de origine. Cel mai mare procent din numărul acestora s-a îndreptat spre partidele aflate la putere. Din cei 2700 de politicieni care au migrat din partidele lor de origine, 212 au devenit miniștri din partea partidelor spre care au migrat.

Cea mai completă reglementare în materia nomadismului politic, este cea a Africii de Sud. În 2003, s-a propus introducerea unui amendament în Constituția Africii de Sud din 1996 pentru a permite posibilitatea revocării unui parlamentar în cazul în care acesta încetează să mai fie membru al partidului sub umbrela căruia a candidat. Amendamentul în cauză conținea și anumite prevederi referitoare la conservarea mandatului, în acest sens, erau menționate două situații:

1) Parlamentarul putea să păstreze mandatul, dacă el singur sau împreună cu alți transfugi ar fi reprezentat mai mult de 10% din mandatele obținute de partidul de origine, în Parlament;

2) Parlamentarul putea să păstreze mandatul în caz de fuziune, sciziune ori subdivizare a partidului de origine.

De asemenea, amendamentul mai prevedea și instituționalizarea practicilor de traseism politic, acestea fiind autorizate în două ocazii, în cel de-al doilea și al patrulea an de mandat în așa numita „fereastră politică” care se întindea pe o perioadă de 15 zile.

Amendamentul a ajuns pe rolul Curții Constituționale a Africii de Sud care în urma deliberărilor din 2002 a reținut faptul că dispozițiile constituționale nu permit adoptarea unor clauze împotriva trădării partidului de către un membru de-al său și că interzicerea nomadismului politic nu este de esența democrației, multipartidismului și reprezentării proporționale. Anterior acestei decizii, într-un caz precedent, Curtea Constituțională a Africii de Sud a statuat că: „O prevedere (clauză) împotriva trădării partidului de către membrii săi ar permite acestuia să prevină practicile de acest gen. De asemenea, în egală măsură ar constitui o opreliște în calea partidelor aflate la putere care ar încerca astfel să instige membrii formațiunilor mai mici la trădarea acestora, în scopul obținerii unei majorități artificiale care nu ar reflecta întocmai voința electoratului.”

Partidul politic dominant al Africii de Sud (ANC) a susținut traseismul politic în mod constant, acesta fiind principalul beneficiar al acestor practici, în plus acesta este protejat de pierderea de membri datorită importanței și dimensiunilor sale (are peste 300 de membri) pe scena politică sud africană. Ar fi nevoie de circa 30 de asemenea trădări pentru ca partidul să resimtă serioase repercusiuni. În 2008, în urma Conferinței Naționale a ANC, partidul a decis să ia atitudine în privința stopării nomadismului politic. De aceea, trei proiecte de lege au fost trimise în Parlament în vederea modificării Constituției pentru a împiedica practicile de acest gen.

O situație similară există și în Malawi, unde articolul 65 alin. (1) din Constituția acestui stat stabilește că Președintele Parlamentului poate declara vacant postul (scaunul) unui parlamentar care a demisionat din partidul sub a cărui cupolă a câștigat mandatul pentru a intra într-un alt partid, de asemenea, aflat la putere. La acest articol în 2001 a fost adăugat un amendament care a extins incidența textului constituțional, în sensul, că interdicția viza de această dată afilierea în orice partid, asociație sau organizație ale căror activități sau obiective sunt de natură politică.

Aceste dispoziții au prins contur în 2005 când toți membrii executivului, cu excepția a doi dintre aceștia care au obținut mandate în Parlament sub egida Frontului Democratic Unit, au devenit parlamentari independenți și ulterior s-au alăturat noului înființat partid, denumit Partidului Democratic Progresist. La scurt timp, mai mulți parlamentari care au candidat și câștigat ca independenți alegerile, s-au alăturat, de asemenea, formațiunii politice nou înființate, adică Partidului Democratic Progresist.

Reacționând prompt, liderul opoziției a trimis în Parlament spre a fi aprobat un proiect de lege care acorda Președintelui Camerelor puterea de a declara vacante posturile parlamentarilor care plecau din partidele sub a căror egidă au câștigat alegerile, pe durata mandatului.

Din păcate, acest proiect de lege nu a obținut numărul de voturi necesar pentru a fi aprobat. Problema însă era departe de a fi rezolvată. Frontul Democratic Unit, în data de 2 octombrie 2005 a formulat o petiție în scris adresată Președintelui Camerelor prin care îi cerea acestuia să declare vacante posturile anumitor parlamentari, începând cu traseiștii. Această petiție se întemeia pe dispozițiile articolului 65 alin. (1) din Constituție. Președintele Camerelor a afirmat că va da un verdict în ceea ce privește obiectul petiției la data de 31 octombrie 2005.

Cu toate acestea, verdictul nu a mai putut fi dat, deoarece Procurorul General interimar al statului Malawi a formulat o cerere la Curtea Supremă în urma căreia a obținut suspendarea tuturor demersurilor pe care Președintele Camerelor avea de gând să le întreprindă împotriva parlamentarilor traseiști, până la noi ordine. Ca urmare a acestor evenimente, Președintele Republicii a intervenit prin intermediul unui decret cerând efectuarea unui control de constituționalitate al articolului 65 alin. (1).

În acest sens, Curtea Supremă a stabilit că articolul în cauză este constituțional. Ulterior, decizia Curții Supreme a fost confirmată de Curtea Supremă de Apel a statului Malawi pentru următoarele considerente:

1) pierderea mandatului, în cazul în care un membru al Parlamentului decide benevol să părăsească partidul sub egida căruia a câștigat mandatul pentru a se alătura altui partid, reprezintă o sancțiune rezonabilă și legală, fiind prevăzută de art. 65 alin. (1) din Constituție;

2) sancțiunea prevăzută de art. 65 alin. (1) este deplină concordanță cu normele dreptului internațional al drepturilor omului și reprezintă totodată o necesitate corespunzătoare unei societăți democratice și deschise.

3) este demn de menționat și faptul că vechile democrații precum S.U.A. și Australia nu prevăd în legislațiile lor clauze împotriva trădării, prin urmare acestea permit traseismul politic. De asemenea, este reținut și faptul că o serie de state[30] din Africa cu tradiție și istorie similară cu cea a Malawi au inclus în constituțiile lor clauze împotriva trădării.

În alte state, practicile de nomadism politic au fost ținute sub control prin mecanisme specifice menite să evite privarea aleșilor de mandatele obținute.

În provincia canadiană Manitoba, în urma unui eveniment politic care a declanșat dezbateri mediatice interminabile (trei membri ai Parlamentului Federal demisionaseră din partidele lor pentru a se alătura altui partid), a intervenit legislativul și a adoptat o lege prin care s-a statuat că parlamentarul care demisionează din partid pe durata mandatului, își va exercita restul mandatului din postura de parlamentar independent, fiindu-i interzis să se înroleze în alt partid până la terminarea mandatului.

În Nicaragua între 2002 – 2006 s-a înregistrat o creștere a fenomenului de migrație politică care a dus la apariția unei reacții din partea celor două mari partide politice ale acestui stat. Astfel, Partidul Constituțional Liberal și Frontul Liberării Naționale (Sardinista National Liberation) au semnat un pact ce avea ca obiect stoparea acestui fenomen.

9. Cazul Ucrainei. Un mandat denumit impropriu „imperativ”[31].

Constituția Ucrainei din 1996 nu conținea inițial dispoziții împotriva fenomenului de migrație politică. Articolul 81 reglementa cazurile de încetare a mandatului în conformitate cu dispozițiile europene în materie. Și în acest stat flagelul nomadismului politic și-a făcut apariția afectând destul de grav viața politică. Astfel, se estimează, potrivit unor surse, că între cea de-a treia și cea de-a patra legislatură (1998-2002 și 2002-2006), aproximativ 60% dintre parlamentarii ucraineni au migrat din partidele lor de origine cel puțin odată. În anumite cazuri extreme, s-au înregistrat situații în care unii parlamentari, și-au schimbat afilierea politică chiar și de zece ori între cele două legislaturi menționate mai sus.

Aceste evenimente indezirabile au dus la reacția promptă a legiuitorului ucrainean în mai multe rânduri. În 2001, a fost avansată o propunere care viza modificarea Constituției și care flirta pentru prima dată cu ideea încetării mandatului ca sancțiune pentru parlamentarii nomazi. Cu privire la această modificare constituțională, Comisia de la Veneția a argumentat că:

„[…..] Propunerea de a insera un nou paragraf articolului 81 din Constituția Ucrainei care să prevadă încetarea mandatului ca măsură sancționatorie împotriva practicilor de migrație politică, ar situa blocul sau grupul parlamentar, în anumite privințe, deasupra electoratului care nu poate revoca mandatul unui parlamentar.

Stabilirea anumitor legături de ordin imperativ între ales (care aparține unei liste a unui partid sau coaliții politice) și grupul sau blocul său parlamentar ar avea drept consecință pierderea mandatului în cazul în care legătura dintre parlamentar și grupul său ar fi afectată de retragerea sau excluderea acestuia din grupul parlamentar. Această dispoziție este antinomică principiului potrivit căruia mandatul parlamentar este liber și independent.

Chiar dacă problema apartenenței la un grup sau bloc parlamentar este distinctă de problema supunerii parlamentarului la rigorile de ordin disciplinar ale grupului sau blocului parlamentar în anumite situații concrete, libertatea mandatului implică și dreptul parlamentarului de a acționa în conformitate cu propriile sale convingeri. Parlamentarul poate să părăsească ori să fie exclus din grupul sau blocul său parlamentar, însă retragerea ori excluderea acestuia n-ar trebui să ducă la pierderea mandatului.

Fără a subestima importanța unui grup parlamentar în ceea ce privește caracterul stabil și productiv al muncii în echipă, calitatea de membru al unui asemenea grup nu este echivalentă cu calitatea de ales al poporului. Această distincție este fundamentală pentru existența unui Parlament care reprezintă poporul, unde deputații trebuie să se conformeze numai propriilor convingeri și jurământului depus.

De asemenea, diferența dintre apartenența la grup și exercitarea mandatului parlamentar este la fel de importantă pentru democrația internă a grupului sau blocului parlamentar, deoarece în ultimă instanță acesta are ca misiune protecția liberei exercitări a mandatului de deputat și a grupurilor minoritare împotriva presiunilor excesive venite din partea grupurilor sau blocurilor parlamentare majoritare cât și soluționarea eventualelor breșe relaționale ce pot apărea între parlamentar și grupul din care face parte. [……]”

În ciuda avizului negativ al Comisiei de la Veneția, Parlamentul ucrainean (Rada) a adoptat trei legi în 2004 referitoare la reforma constituțională, anunțată încă din 2001. Printre modificările produse de respectivele legi s-a numărat și adăugarea în articolul 81 a unei noi cauze de încetare a mandatului parlamentar, de această dată era sancționată infidelitatea alesului față de partid.

Art. 81 (2) 6 „Mandatul unui parlamentar încetează înainte de termen dacă: (….) (6) deputatul ales sub cupola unui partid sau a unei coaliții, nu aderă la grupul parlamentar al partidului ori al coaliției respective sau se retrage dintr-o asemenea formațiune politică, decizia de revocare a mandatului este luată de organul de conducere al partidului sau al coaliției în baza legii, iar încetarea efectivă a mandatului se produce de la data deciziei luate în acest sens.

Comisia de la Veneția a criticat aceste reforme legislative argumentând că introducerea acestor dispoziții s-ar explica, cel mai probabil, prin necesitatea imperioasă de a asigura stabilitatea și efectivitatea partidului sau a coaliției politice aflate la putere, resimțită ineluctabil într-un context în care fragmentarea grupurilor parlamentare ridică serioase probleme.

De asemenea, Comisia a apreciat că aceste reglementari ar avea ca efect direct șubrezirea Parlamentului ucrainean, Verkhovna Rada, întrucât acestea ar afecta libera și independenta exercitare a mandatului, în acest caz parlamentarul nemaiputând acționa potrivit propriilor sale convingeri și să rămână în același timp membru al Parlamentului.

Mai mult, Comisia de la Veneția a insistat și asupra faptului că procedura prevăzută de noile reglementări constituționale conferă, de asemenea, partidelor politice puterea de a anula actul electiv popular. Aceleași critici au fost aduse și reformei constituționale care a vizat art. 81 din Constituția Ucrainei. Parlamentul ucrainean (Rada) a extins aceste prevederi normative, devenind astfel aplicabile în cazul Parlamentului Republicii autonome Crimeea dar și în cazul consiliilor locale.

Această legislație conține o combinație între dispozițiile tradiționale referitoare la sancționarea parlamentarului cu pierderea mandatului pentru ruperea legăturilor cu partidul de origine și posibilitatea revocării acestuia de către electorat. Din moment ce există precedente privitoare la revocarea mandatului (recall) în statele democratice, ar fi destul de dificil ca această măsură să poată face obiectul unei critici directe din partea Comisiei de la Veneția. Cu toate acestea însă, Comisia de la Veneția a argumentat întemeiat faptul că motivele care pot duce la recall trebuie să se raporteze în mod obligatoriu la reglementările juridice pentru a se evita în acest fel orice posibil abuz. În acest sens, în lege au fost identificate trei situații care reclamă recurgerea la instituția recall-ului, după cum urmează:

1) încălcarea de către parlamentar a Constituției și a legilor Ucrainei, precum și a celorlalte acte normative ale Ucrainei, dar și a Constituției, a legilor și a celorlalte acte normative ale Republicii Autonome Crimeea;

2) performarea necorespunzătoare a sarcinilor de serviciu prevăzute în prezenta lege cât și în celelalte legi ale Ucrainei;

3) folosirea în scopuri personale și egoiste a mandatului parlamentar, încălcarea sistematică a normelor etice/morale.

Aceste situații însă ar trebui gestionate, potrivit Comisiei de la Veneția, de instanțe neutre și independente. Deși acest argument este coerent raportat la standardele europene, precizăm că și alte state din U.S.A. în care există instituția recall-ului, prevăd, de asemenea, anumite cerințe expres și limitativ descrise de lege.

În 2007, partidul Prim-ministrului Iulia Timosenko a propus un proiect de lege care viza modificarea legii privitoare la statutul parlamentarilor, acest proiect prevedea demiterea parlamentarilor care nu aderă la grupul parlamentar al partidului sub cupola căruia au candidat, a celor care se retrag dintr-un asemenea grup, sau a celor care se implică în activitățile altui partid. Decizia de demitere era luată de organele de conducere ale partidului în cauză.

Încă odată, Comisia de la Veneția a criticat această inițiativă, reiterând observațiile făcute în precedentele ocazii, la care a adăugat unele noi. În acest sens, prevederile art. 13, paragraf 5 care prevăd obligația parlamentarului de a fi membru al grupului său parlamentar, a fost considerată o violare flagrantă a tradiției europene potrivit căreia mandatul este liber și independent, deoarece prin această dispoziție se conferă partidelor politice rolul exclusiv de a reprezenta electoratul, negându-se realitatea potrivit căreia mandatul este acordat parlamentarului de către popor prin alegeri, nu de partid.

În cele din urmă, proiectul de reformare a Constituției, a fost realizat de o comisie aflată sub conducerea domnului V. M. Shapoval și a reprodus în articolul 85, regula care a fost impropriu denumită „mandat imperativ”.

Și de această dată, Comisia de la Veneția a formulat noi critici cu privire la art. 85. Dependența totală a unui parlamentar față de un partid sau o coaliție politică nu este compatibilă cu rolul pe care un parlamentar ar trebui să-l joace în cadrul unui sistem parlamentar liber. În plus, prevederea conform căreia partidul prin intermediul organelor sale de conducere decide asupra demiterii parlamentarului, conferă partidelor puterea de a anula alegerea făcută de electorat, ceea ce este total nedemocratic.

Concluzii

În viziunea Comisiei de la Veneția, mandatul imperativ propriu-zis sau stricto sensu (cum îl mai denumește Comisia) este considerat specific numai Imperiului Roman și statelor ex-comuniste, statele democratice contemporane respingând vehement ideea de mandat imperativ și implicit dreptul la revocare, pe considerentul că acestea ar fi incompatibile cu principiile democrației. De aceea, Comisia de la Veneția își continuă ideea afirmând că, în prezent, mandatul imperativ nu se mai regăsește în stare pură în niciun stat democratic.

Cu toate acestea, recunoscându-i-i-se mandatului imperativ, în mod indubitabil, meritul de a fi un instrument juridic valoros, care ar putea duce la creșterea calitativă a democrației participative, dar și din necesitatea de a corija anumite deficiențe ale acesteia, în practica constituțională a statelor lumii au fost create prin derivare din mandatul imperativ propriu-zis (stricto sensu) o serie de instituții juridice, după cum urmează:

– instituția recall;

– instituția administrării mandatului de către partid;

– clauza legală pură și simplă împotriva traseismului politic.

Toate cele trei instituții enumerate mai sus au ca punct comun dreptul la revocare. Diferența esențială dintre acestea constă în identificarea titularului dreptului la revocare.

Astfel, în cazul recall-ului, titularul dreptului la revocare este, de regulă, poporul (electoratul). Pe continentul american, recall-ul este reglementat în constituțiile a 18 state ale S.U.A. și în Canada (Columbia Britanică). De asemenea, recall-ul este prevăzut și de unele state sud americane, precum Venezuela. Pionerul în materia instituției recall în Europa a fost Elveția, după ce a devenit stat federal în 1848. Recall-ul este implementat în 6 din cele 26 de cantoane și vizează autoritățile alese (executive sau legislative). În Germania, șase landuri, plus orașul-stat Berlin, permit inițierea și validarea de către electorat a unui recall pentru demiterea întregului legislativ. Este necesar însă ca cel puțin jumătate din cei înregistrați pe listele electorale să se prezinte la vot. Procedura a fost declanșată o singură dată, în Berlin în anul 1981, când în urma strângerii a 300000 de semnături pentru o petiție în câteva zile, Parlamentul a hotărât să se autodizolve. După cum se observă, în cazul Elveției și Germaniei recall-ul nu este prevăzut la nivel federal, ci strict în anumite state ce intră în compoziția acestora.

În timp ce, în cazul instituției administrării mandatului de către partid, titularul dreptului la revocare este partidul, sau mandatul este revocat prin efectul unei dispoziții legale care sancționează alesul pentru plecarea sa din partid. În ambele situații însă, mandatul revine partidului care-l acordă altui membru de-al său.

Considerăm că instituția administrării mandatului de către partid ridică două mari probleme, după cum urmează:

– una de legitimitate care constă în faptul că neagă actul electiv popular, poporul (electoratul) votează un candidat sau o listă de candidați, nicidecum un partid, și potrivit principiului simetriei juridice, numai poporul (electoratul) este îndrituit să revoce un mandat, pentru că poporul (electoratul) este cel care-l acordă prin intermediul sufragiului, nu partidul politic;

– iar cea de-a doua problemă, mult mai gravă, constă în aservirea totală a parlamentarului (alesului) față de partidul său, deoarece în viziunea acestei instituții, formațiunea politică ori partidul exercită un control deplin asupra membrilor săi deveniți parlamentari, aceștia neavând încotro decât să se supună întocmai directivelor date de partid, altminteri parlamentarii neobedienți sau incomozi pot fi excluși din partid ori formațiune, pierzându-și totodată și mandatul.

Instituția administrării mandatului de către partid, se regăsește în cadrul continentului european în state, precum: Croația, Serbia și Ucraina. În afara continentului european, administrarea mandatului de către partid e reglementată în: Nepal, Nigeria, Fiji, Malawi, Tanzania, Ghana, Uganda, Zambia.

În ceea ce privește clauza legală pură și simplă, aceasta operează exclusiv în temeiul legii, sancționând cu pierderea mandatului alesul care, pe durata mandatului, alege să demisioneze din partid ori este exclus din acesta și se înrolează în alt partid. Specificul clauzei legale pure și simple împotriva traseismului politic, constă în faptul că parlamentarul nu-și pierde mandatul dacă după plecarea sa prin demisie din partid, sau prin excludere, rămâne independent pe durata de timp a exercitării mandatului, cuprinsă între momentul demisiei sau excluderii din partid și până la ajungerea la termen a mandatului, neintrând în alt partid. Această instituție se găsește reglementată în Canada (Manitoba), Turcia și în România la nivelul administrației publice județene și locale.

Referitor la nomen juris-ul instituției, menționăm că am optat pentru denumirea de clauză legală pură și simplă împotriva nomadismului politic, în primul rând, pentru a o diferenția de instituția administrării mandatului de către partid din punct de vedere conceptual, dar și pentru că aceasta operează exclusiv în baza legii juridice (ope legis) fără a fi necesară vreo intervenție externă. În al doilea rând, mandatul pierdut de parlamentar în virtutea unei asemenea prevederi legale, nu revine partidului politic pentru ca acesta să-l acorde unui alt membru de-al său, ci se organizează noi alegeri la nivelul circumscripției electorale în vederea atribuirii mandatului.

Precizăm încă odată că cele trei instituții sunt considerate practici similare mandatului imperativ propriu-zis, nefiind însă identice.

În accepțiunea Comisiei de la Veneția, instituția mandatului imperativ propriu-zis (stricto sensu), instituția recall, instituția administrării mandatului de către partid și clauza legală pură și simplă împotriva traseismului politic alcătuiesc împreună instituția mandatului imperativ lato sensu.

De asemenea, menționăm că și dreptul la revocare în funcție de anumite criterii comportă o serie de variațiuni în practica constituțională a statelor lumii, după cum urmează:

În funcție de titularul dreptului de revocare distingem între:

– mandate care pot fi revocate exclusiv de către electorat;

– mandate care pot fi revocate exclusiv de către partidele politice;

– mandate care pot fi revocate atât de electorat, cât și de partidele politice;

– precizăm că există în anumite state și posibilitatea revocării mandatului de către organul colegial, spre exemplu: Constituția Vietnamului, în art. 7, prevede posibilitatea revocării parlamentarilor atât de către electorat, cât și de către Parlament în calitatea acestuia de organ colegial.

După obiectul procedurii de revocare, dreptul de revocare poate viza:

– mandatul unui singur individ, membru al unui organ colegial ales sau numit;

– mandatul întregului organ colegialexempli gratia: posibilitatea demiterii întregului Parlament, prevăzută în cazul Berlinului și a altor șase landuri.

În fine, după modul în care este dobândit mandatul de individul sau organul în cauză, dreptul de revocare poate viza:

– numai indivizii sau organele colegiale care dobândesc mandatul prin intermediul sufragiului;

– numai indivizii ori organele colegiale care dobândesc mandatul prin intermediul numirii;

– iar în unele state pot fi revocate atât organele care dobândesc mandatul prin intermediul elecțiunii, cât și cele care dobândesc mandatul prin intermediul numirii.

În prezent, mandatul imperativ și revocarea au revenit în centrul dezbaterilor juridice pe plan mondial tocmai din necesitatea de a găsi niște remedii juridice eficiente împotriva imoralității fără margini a politicienilor de pretudindeni, dar și pentru a identifica anumite instrumente care să permită controlarea și combaterea fenomenului de traseism politic, fenomen ce cunoaște în prezent o răspândire fără precedent în cadrul tuturor democrațiilor contemporane.

Astfel, potrivit unor statistici învederate în secțiunile anterioare situația privitoare la fenomenul de migrație politică, se prezintă în următorul fel:

1. În Italia, în perioada 1996 – 2001, 10% dintre parlamentari au migrat în timpul mandatului din partidul de origine către alt partid politic.

2. În Duma rusească, în perioada 1993 – 1996, 36% dintre parlamentari aflați în exercițiul mandatului au abandonat partidele de origine pentru a se înrola în altele.

3. În Cehia, în perioada 1992 – 1996, 40% dintre parlamentari aflați în exercițiul mandatului au decis să migreze din partidele sub a căror cupolă au câștigat respectivele mandate.

4. În Spania, în perioada 1998 – 2008, au fost înregistrate 164 de cazuri de nomadism politic la nivelul consiliilor locale. În timp ce, în 2008 au fost înregistrate numai 16 asemenea cazuri.

5. În Ucraina, între 1998 – 2002 și între 2002 – 2006, s-a înregistrat un procent de 60% migrație parlamentară, în unele cazuri extreme, între cele două perioade de timp învederate mai sus, unii parlamentari și-au schimbat și de zece ori afilierea politică.

6. În India, în perioada 1967 – 1973, 2700 de parlamentari au plecat în timpul mandatului din partidele de origine, majoritatea acestora îndreptându-se către partidele aflate la putere, iar dintre aceștia 212 au devenit miniștri din partea partidelor în care au migrat.

7. În România, în perioada campaniei electorale pentru alegerile prezidențiale din 2014, peste 5000 de aleși locali, între care 552 de primari, au migrat la alte partide după adoptarea O.U.G. nr. 55/2014, marele câștigător fiind PSD, către care s-au îndreptat 79 % dintre primarii care au migrat, iar marii perdanți, PNL și PDL, arată un raport prezentat de Expert Forum. Precizăm că în urma obiecției formulate de un număr de 130 de deputați și senatori aparținând Grupului parlamentar al Partidului Național Liberal și al Partidului Democrat-Liberal, C.C.R. a declarat neconstituțională această ordonanță de urgență a Guvernului Ponta în data de 17 decembrie 2014, prin decizia nr. 761/2014.

Prin acest act normativ adoptat în campania electorală pentru alegerile prezidențiale din 2014 „s-a legalizat” pentru 45 de zile nomadismul politic, întrucât prin intermediul O.U.G. nr. 55/2014 adoptată de Guvernul Ponta, au fost suspendate timp de 45 de zile, efectele dispozițiilor legale care sancționau aleșii locali cu pierderea mandatului în cazul plecării din partidele de origine.

Încă odată, dacă mai era cazul, istoria ne demonstrează că politicienii sunt o specie aparte de oameni care sunt construiți să gândească similar, întotdeauna prizonieri ai propriilor interese și coalizați parcă împotriva cetățenilor pe care au jurat să-i slujească, altfel nu ne putem explica cum pe un alt continent la o distanță de aproape 11 ani înainte de O.U.G. nr. 55/2014 a Guvernului Ponta, în 2003, în Africa de Sud s-a încercat introducerea unui amendament asemănător în Constituția Africii de Sud din 1996, prin care se urmărea instituționalizarea practicilor de traseism politic, acestea fiind autorizate în două ocazii, în cel de-al doilea și al patrulea an de mandat în așa numita „fereastră politică” care se întindea pe o perioadă de 15 zile. Desigur că, și în cazul Africii de Sud a intervenit opinia publică și Curtea Constituțională a acestui stat, și amendamentul respectiv nu a mai fost adoptat.


[1] Prezenta secțiune este realizată conform Raportului referitor la mandatul imperativ și la practicile similare acestuia nr. 488/2008 al Comisiei europene pentru democrație prin drept, cunoscută și sub denumirea de Comisia de la Veneția, adoptat de Consiliul pentru alegeri democratice la cea de-a 28-a întâlnire ce a avut loc la Veneția în 14 martie 2009, și de Comisia de la Veneția în cadrul celei de-a 79-a sesiune a plenului din 12-13 iunie 2009 ce a avut, de asemenea, loc la Veneția. La baza comentariilor din raportul mai sus menționat se află Domnul Closa Montero, membru din partea Spaniei, care a fost desemnat raportor de către Comisia de la Veneția în această chestiune, CDL-AD (2009) 027, publicat în limba franceză pe site-ul oficial al Comisiei de la Veneția și tradus în limba română de către autorul lucrării de față, documentul mai sus menționat a fost accesat în septembrie 2015.
[2] A se vedea Alexandru Luis Ibriș, Unele considerații referitoare la mandatul parlamentar și la modelele de reprezentare în dreptul constituțional, in totum, publicat pe JURIDICE.ro.
[3] În ceea ce privește definiția mandatului parlamentar, a se vedea Alexandru Luis Ibriș, Unele considerații referitoare la mandatul parlamentar și la modelele de reprezentare în dreptul constituțional, in totum, publicat pe JURIDICE.ro
[4] Constituțiunile imperiale, actele juridice prin care împărații romani își exprimau juridicește voința suverană, erau de patru feluri: edicta, decreta, mandata și rescripta. Pentru detalii a se vedea Emil Molcuț, Drept privat roman, pp. 50-51, Editura Universul Juridic, București, 2011.
[5] Prezenta secțiune este realizată conform Raportului referitor la mandatul imperativ și la practicile similare acestuia nr. 488/2008 al Comisiei europene pentru democrație prin drept, cunoscută și sub denumirea de Comisia de la Veneția, adoptat de Consiliul pentru alegeri democratice la cea de-a 28-a întâlnire ce a avut loc la Veneția în 14 martie 2009, și de Comisia de la Veneția în cadrul celei de-a 79-a sesiune a plenului din 12-13 iunie 2009 ce a avut, de asemenea, loc la Veneția. La baza comentariilor din raportul mai sus menționat se află Domnul Closa Montero, membru din partea Spaniei, care a fost desemnat raportor de către Comisia de la Veneția în această chestiune, CDL-AD (2009) 027, publicat în limba franceză pe site-ul oficial al Comisiei de la Veneția și tradus în limba română de către autorul lucrării de față, documentul mai sus menționat a fost accesat în septembrie 2015.
[6] După căderea regimului comunist, au fost inițiate, fără succes, o serie de proceduri ce aveau ca scop revocarea unor parlamentari. Cu toate acestea, 18 deputați au demisionat din cauza presiunilor care se exercitau asupra lor.
[7] Articolul 7 al Constituției Coreei de Nord, dispune că electorii pot revoca parlamentarii, dacă aceștia, după ce sunt aleși pe durata exercitării mandatului, nu mai justifică încrederea acordată de electorat.
[8] Articolul 7 din Constituția Vietnamului conține o prevedere similară articolului 7 din Constituția Coreei de Nord, cu precizarea că pe lângă electorat mai poate revoca mandatul și Parlamentul.
[9] Articolul 77 din Constituția Chinei prevede că parlamentarii se află sub stricta supraveghere a circumscripției care i-a mandatat, iar circumscripția este îndrituită, potrivit procedurilor prevăzute de lege, să revoce mandatul pe care l-a acordat prin intermediul sufragiului.
De asemenea, articolul 85 al aceleiași legi fundamentale dispune că mandatul parlamentarului poate fi revocat oricând, în modalitățile prevăzute de lege.
[10] Articolul 68 din Constituția Cubei prevede că instituțiile statului își desfășoară activitatea conform principiilor democrației socialiste, după cum urmează:
a) toți cei care acced în structurile statale prin intermediul sufragiului, pot fi revocați;
b) poporul este cel care controlează întreaga activitate a instituțiilor statului, a parlamentarilor și a altor oficiali;
c) aleșii sunt obligați să raporteze constant în legătură cu tot ceea ce ține de activitatea lor putând fi revocați în orice moment;
De asemenea, articolul 85 al aceleiași legi fundamentale dispune că mandatul parlamentarului poate fi revocat oricând, în modalitățile prevăzute de lege.
[11] Prezenta secțiune este realizată conform Raportului referitor la mandatul imperativ și la practicile similare acestuia nr. 488/2008 al Comisiei europene pentru democrație prin drept, cunoscută și sub denumirea de Comisia de la Veneția, adoptat de Consiliul pentru alegeri democratice la cea de-a 28-a întâlnire ce a avut loc la Veneția în 14 martie 2009, și de Comisia de la Veneția în cadrul celei de-a 79-a sesiune a plenului din 12-13 iunie 2009 ce a avut, de asemenea, loc la Veneția. La baza comentariilor din raportul mai sus menționat se află Domnul Closa Montero, membru din partea Spaniei, care a fost desemnat raportor de către Comisia de la Veneția în această chestiune, CDL-AD (2009) 027, publicat în limba franceză pe site-ul oficial al Comisiei de la Veneția și tradus în limba română de către autorul lucrării de față, documentul mai sus menționat a fost accesat în septembrie 2015.
[12] Articolul 69 din Constituția României preia tale quale conținutul articolului 27 din Constituția Republicii a V-a (a Franței).
[13] Trebuie totuși să menționăm că în cazul Ucrainei nu este vorba despre mandatul imperativ stricto sensu, ci despre o instituție derivată din acesta. A se vedea secțiunea nr. 9 din prezentul studiu.
[14]  Potrivit celor patru decizii emise de Curtea Constituțională a Lituaniei, la următoarele date: 26 noiembrie 1993; 15 ianuarie 2001; 30 mai 2003 și 1 iulie 2004.
[15] Prezenta secțiune este realizată conform Raportului referitor la mandatul imperativ și la practicile similare acestuia nr. 488/2008 al Comisiei europene pentru democrație prin drept, cunoscută și sub denumirea de Comisia de la Veneția, adoptat de Consiliul pentru alegeri democratice la cea de-a 28-a întâlnire ce a avut loc la Veneția în 14 martie 2009, și de Comisia de la Veneția în cadrul celei de-a 79-a sesiune a plenului din 12-13 iunie 2009 ce a avut, de asemenea, loc la Veneția. La baza comentariilor din raportul mai sus menționat se află Domnul Closa Montero, membru din partea Spaniei, care a fost desemnat raportor de către Comisia de la Veneția în această chestiune, CDL-AD (2009) 027, publicat în limba franceză pe site-ul oficial al Comisiei de la Veneția și tradus în limba română de către autorul lucrării de față, documentul mai sus menționat a fost accesat în septembrie 2015.
[16] Alaska; Arizona;  California; Colorado; Georgia; Idaho; Kansas; Louisiana; Michigan; Minnesota; Montana; Nevada; New Jersey; North Dakota; Oregon; Rhode Island; Washington;  Wisconsin.
[17]  Alaska – nepotrivire, incompetență, neglijență în  executarea sarcinilor de serviciu, fapte de corupție (AS § 15.45.510);  Georgia – acțiuni săvârșite cu rea credință, comportament inadecvat funcției publice deținute, încălcarea jurământului depus la începerea exercitării mandatului, neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege, folosirea neadecvată sau însușirea necuvenită, cu intenție și fără a avea autorizație în acest sens, a fondurilor publice bănești ori a bunurilor proprietate publică încredințate sau aflate în legătură cu funcția publică în care oficialul a fost ales ori desemnat. Exercitarea discreționară a puterii conferite de funcția publică, cu ocazia executării unui act licit sau a unei obligații legale nu poate constitui motiv de revocare a alesului. (Ga. Code § 21-4-3(7) și 21-4-4(c); Kansas – condamnarea pentru săvârșirea unei infracțiuni, neglijență în serviciu, abuz în serviciu, incompetență, neîndeplinirea sarcinilor prevăzute de lege. Niciun referendum referitor la revocare nu va putea fi anulat pe temeiul potrivit căruia motivele care au stat la baza declanșării și desfășurării procedurii ar fi fost insuficiente (KS Stat. § 25-4301); Minnesota – malversațiuni pe durata mandatului în executarea atribuțiilor, sau condamnări pentru infracțiuni grave, de asemenea, pe durata mandatului (Const. Art. VIII § 6); Montana – incapacitate de ordin fizic sau psihic în executarea sarcinilor de serviciu, nerespectarea jurământului, abuz în serviciu, condamnări pentru o serie de infracțiuni prevăzute în Titlul 45. Nimeni nu poate fi revocat pentru săvârșirea unor acte ce intră în atribuțiile prevăzute de mandat, sau pentru nesăvârșirea unor acte, care în ipoteza săvârșirii, l-ar expune pe ales unor proceduri penale. (Mont. Code § 2-16-603); Rhode Island – în cazul punerii sub acuzare de către Marele Juriu sau de Ministerul Public pentru infracțiuni grave și deosebit de grave, condamnarea sau  încălcarea prevederilor codului deontologic stabilită în urma unei anchete efectuată de o comisie de etică (Const. Art. IV § 1); Washington – malversațiuni sau nerespectarea jurământului (Const. Art. I § 33).
[18] În cantonul Berna, sunt necesare 30000 de semnături conform articolul 57 din Constituție;  în cantonul Solothum, sunt necesare 6000 de semnături, potrivit articolului 28 din Constituție;  în cantonul Thurgau, sunt necesare 20000 de semnături, potrivit paragrafului  25 din Constituție;  în cantonul Schafhausen, sunt necesare 1000 de semnături, potrivit articolului 26 din Constituție;  în cantonul Ticino, sunt necesare 15000 de semnături potrivit articolului 44 din Constituție.
[19] Berna – 30000 de semnături, potrivit art. 57 din Constituție; Solothurn – 6000 de semnături, conform art. 28 din Constituție; Schafhausen – 1000 de semnături, potrivit art. 26 din Constituție; Thuragau – 20000 de semnături, conform paragrafului 25 din Constituție.
[20] Conform articolelor 27 și 29 din Constituția cantonului Uri.
[21] În terminologia tradițională a Westminsterului, fenomenul de migrație politică este desemnat prin expresia „crossing the floor”, de asemenea, în engleza uzitată în mod curent se mai folosește și expresia „switching party” (schimbarea partidului de origine). În franceză, de unde am preluat, de altfel, expresia pe care o folosim în lucrarea de față, fenomenul de migrație politică este exprimat prin grupul de cuvinte „nomadism politique”. În limba română, se folosește de regulă expresia de sorginte gazetărească „traseism politic”.
[22] Prezenta secțiune este realizată conform Raportului referitor la mandatul imperativ și la practicile similare acestuia nr. 488/2008 al Comisiei europene pentru democrație prin drept, cunoscută și sub denumirea de Comisia de la Veneția, adoptat de Consiliul pentru alegeri democratice la cea de-a 28-a întâlnire ce a avut loc la Veneția în 14 martie 2009, și de Comisia de la Veneția în cadrul celei de-a 79-a sesiune a plenului din 12-13 iunie 2009 ce a avut, de asemenea, loc la Veneția. La baza comentariilor din raportul mai sus menționat se află Domnul Closa Montero, membru din partea Spaniei, care a fost desemnat raportor de către Comisia de la Veneția în această chestiune, CDL-AD (2009) 027, publicat în limba franceză pe site-ul oficial al Comisiei de la Veneția și tradus în limba română de către autorul lucrării de față, documentul mai sus menționat a fost accesat în septembrie 2015.
[23] Cu toate astea, există unele constituții europene care prevăd anumite soluții pentru acest fenomen – exempli causa: punctul c) al art. 160 din Constituția Portugaliei prevede că un parlamentar își va pierde mandatul în cazul în care, pe durata mandatului, părăsește partidul de origine și devine membru al altui partid.
[24] Prezenta secțiune este realizată conform Raportului referitor la mandatul imperativ și la practicile similare acestuia nr. 488/2008 al Comisiei europene pentru democrație prin drept, cunoscută și sub denumirea de Comisia de la Veneția, adoptat de Consiliul pentru alegeri democratice la cea de-a 28-a întâlnire ce a avut loc la Veneția în 14 martie 2009, și de Comisia de la Veneția în cadrul celei de-a 79-a sesiune a plenului din 12-13 iunie 2009 ce a avut, de asemenea, loc la Veneția. La baza comentariilor din raportul mai sus menționat se află Domnul Closa Montero, membru din partea Spaniei, care a fost desemnat raportor de către Comisia de la Veneția în această chestiune, CDL-AD (2009) 027, publicat în limba franceză pe site-ul oficial al Comisiei de la Veneția și tradus în limba română de către autorul lucrării de față, documentul mai sus menționat a fost accesat în septembrie 2015.
[25] Curtea Constituțională a Serbiei, a decis în data de 27.05.2003 că paragrafele 1 și 9 ale art. 88 sunt neconstituționale. Decizia Curții a vizat lămurirea chestiunii referitoare la întrebarea: cine este de fapt titularul mandatului, alesul sau partidul în care este membru acesta?. Potrivit deciziei Curții Constituționale susținută, de asemenea, de o decizie subsecventă emisă în data de 25.09.2003 referitoare la o chestiune similară în cazul mandatelor membrilor consiliilor municipale, încetarea calității de membru al unui partid politic nu poate reprezenta un motiv suficient pentru revocarea unui ales.
[26] Prezenta secțiune este realizată conform Raportului referitor la mandatul imperativ și la practicile similare acestuia nr. 488/2008 al Comisiei europene pentru democrație prin drept, cunoscută și sub denumirea de Comisia de la Veneția, adoptat de Consiliul pentru alegeri democratice la cea de-a 28-a întâlnire ce a avut loc la Veneția în 14 martie 2009, și de Comisia de la Veneția în cadrul celei de-a 79-a sesiune a plenului din 12-13 iunie 2009 ce a avut, de asemenea, loc la Veneția. La baza comentariilor din raportul mai sus menționat se află Domnul Closa Montero, membru din partea Spaniei, care a fost desemnat raportor de către Comisia de la Veneția în această chestiune, CDL-AD (2009) 027, publicat în limba franceză pe site-ul oficial al Comisiei de la Veneția și tradus în limba română de către autorul lucrării de față, documentul mai sus menționat a fost accesat în septembrie 2015.
[27] Denumirea completă a pactului este „Acuerdo sobre un código de conducta política en relación con el transfugismo en las corporaciones locales”.
[28] Prezenta secțiune este realizată conform Raportului referitor la mandatul imperativ și la practicile similare acestuia nr. 488/2008 al Comisiei europene pentru democrație prin drept, cunoscută și sub denumirea de Comisia de la Veneția, adoptat de Consiliul pentru alegeri democratice la cea de-a 28-a întâlnire ce a avut loc la Veneția în 14 martie 2009, și de Comisia de la Veneția în cadrul celei de-a 79-a sesiune a plenului din 12-13 iunie 2009 ce a avut, de asemenea, loc la Veneția. La baza comentariilor din raportul mai sus menționat se află Domnul Closa Montero, membru din partea Spaniei, care a fost desemnat raportor de către Comisia de la Veneția în această chestiune, CDL-AD (2009) 027, publicat în limba franceză pe site-ul oficial al Comisiei de la Veneția și tradus în limba română de către autorul lucrării de față, documentul mai sus menționat a fost accesat în septembrie 2015.
[29] Această instituție este denumită administrarea mandatului de către partid, în acest caz titularul dreptului de revocare este partidul. Principala problemă de legitimitate a acestei instituții constă în faptul că neagă actul electiv popular, poporul (electoratul) votează un candidat sau o listă de candidați, nicidecum un partid. De aceea, potrivit principiului simetriei juridice numai poporul (electoratul) este îndrituit să revoce un mandat, pentru că poporul (electoratul) este cel care-l acordă prin intermediul sufragiului. Această instituție ar căpăta legitimitate numai în ipoteza în care electoratul ar vota și mandata în Parlament un anumit partid, iar acesta, la rândul lui, ar desemna parlamentarii din rândul membrilor de partid. Din această perspectivă, rămâne deschisă dezbaterii controversa: cui acordă de fapt electoratul mandatul, partidului sau unor membri ai acestuia care sunt prevăzuți pe o listă?
[30] State precum Tanzania, Ghana, Uganda și Zambia dispun de reglementări constituționale împotriva trădării partidelor de către membrii acestora.
[31] Prezenta secțiune este realizată conform Raportului referitor la mandatul imperativ și la practicile similare acestuia nr. 488/2008 al Comisiei europene pentru democrație prin drept, cunoscută și sub denumirea de Comisia de la Veneția, adoptat de Consiliul pentru alegeri democratice la cea de-a 28-a întâlnire ce a avut loc la Veneția în 14 martie 2009, și de Comisia de la Veneția în cadrul celei de-a 79-a sesiune a plenului din 12-13 iunie 2009 ce a avut, de asemenea, loc la Veneția. La baza comentariilor din raportul mai sus menționat se află Domnul Closa Montero, membru din partea Spaniei, care a fost desemnat raportor de către Comisia de la Veneția în această chestiune, CDL-AD (2009) 027, publicat în limba franceză pe site-ul oficial al Comisiei de la Veneția și tradus în limba română de către autorul lucrării de față, documentul mai sus menționat a fost accesat în septembrie 2015.


Alexandru Luis Ibriș

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate