ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Scurte considerații asupra inițiativelor de modificare a Codului de procedură penală, cu incidență directă asupra consolidării prezumției de nevinovăție și dreptului suspectului sau acuzatului de a fi prezent în cadrul procedurilor penale
20.12.2017 | Ciprian COADĂ


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019
Ciprian Coadă

Ciprian Coadă

Pentru că spaţiul public al acestor zile abundă în diverse comentarii pe marginea amendamentelor la Codul penal şi Codul de procedură penală, promovate și de această dată în scopul îmbunătăţirii legislaţiei penale şi armonizării cu legislaţia europeană, voi încerca să îmi aduc o minimă contribuţie la explicaţiile pe care unii dintre profesioniştii dreptului le-au difuzat atât în mass-media, cât şi pe alte canale, exprimându-mi speranţa că distinșii noștri cititori vor avea răbdarea de a-l parcurge, dar și de a înțelege meandrele concretului şi secretul noilor provocări legislative.

Întrucât această analiză se circumscrie numai amendamentelor privind modificarea Codului de procedură penală, întemeiate într-o măsură determinantă pe Directiva UE 2016/343 a Parlamentului European şi a Consiliului din 09.03.2016, privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului de a fi prezent în cadrul procedurilor penale (denumită în continuare Directiva), voi începe prin a spune că articolul 4 paragraful 1 din Directivă, intitulat „Referirile publice la vinovăţie”, prevede că statele membre iau măsurile necesare pentru a garanta că, atâta vreme cât vinovăţia unei persoane suspectate sau acuzate nu a fost dovedită conform legii, declaraţiile publice făcute de autorităţile publice şi deciziile judiciare, altele decât cele referitoare la vinovăţie, nu se referă la persoana respectivă ca fiind vinovată.

Noţiunea de „declaraţii publice” ar trebui înţeleasă, potrivit pagrafului 17 din preambulul Directivei, ca fiind orice declaraţii care se referă la o infracţiune şi care emană de la o autoritate implicată în procedurile penale legate de infracţiunea respectivă, cum ar fi autorităţile judiciare, poliţia şi alte autorităţi de aplicare a legii, sau de la o altă autoritate publică, aşa cum este cazul miniştrilor şi altor funcţionari publici, fără a se aduce atingere dreptului intern în materia imunităţii.de

Aşadar, Directiva instituie un standard de conduită în privinţa autorităţilor publice şi organelor judiciare, iar nu o interdicţie, impunându-le acestora un comportament public rezervat, care să nu creeze impresia unui observator obiectiv că suspectul sau acuzatul este tratat ca şi când vinovăţia sa ar fi fost stabilită mai înainte de rămânerea definitivă a unei decizii judecătoreşti.

Acest standard se aplică oricărui tip de declaraţii publice, indiferent de autorii de la care emană, cât şi oricăror decizii judiciare emise în cauzele instrumentate, fiind de datoria acestor autorităţi organelor judiciare ca în cuprinsul comunicatelor sau hotărârilor lor să folosească un limbaj adecvat, iar pe parcursul procedurilor desfăşurate acestea să se abţină de la orice fel comportamente care ar putea compromite prezumţia de nevinovăţie de care suspectul sau acuzatul se bucură.

În nici un caz însă, Directiva nu interzice ca, în considerarea scopului urmărit, publicul să fie cu desăvârşire ignorat şi, mai ales, dezinformat, cu privire la deschiderea anumitor proceduri, la etapele parcurse şi activităţile desfăşurate de organele competente, pentru că scopul Directivei nu îl constituie obstrucţionarea justiţiei şi nici a accesului publicului la informaţie, ci protejarea prezumţiei de nevinovăţie, dar şi altor garanţii procesuale, prin eliminarea unor mecanisme ce le-ar putea compromite.

Că aşa stau lucrurile o dovedeşte art. 4 paragraful 3 din Directivă, care dispune că obligaţia prevăzută la alineatul 1 de a nu se referi la persoane suspectate sau acuzate ca şi cum ar fi vinovate nu împiedică autorităţile publice să difuzeze informaţii în mod public privind procedurile penale atunci când acest lucru este strict necesar din motive legate de ancheta penală sau în interes public.

Or, din punct de vedere practic, amendamentul propus se îndepărtează cu mult de la această prevedere, prin instituirea caracterului cu desăvârșire secret al urmăririi penale şi procedurii de cameră preliminară, prin interzicerea oricărui tip de comunicări publice sau de declaraţii publice, ca şi prin furnizarea, în mod direct sau în mod indirect, a altor informaţii, provenind de la autorităţile publice sau orice alte persoane fizice sau juridice referitoare la faptele şi persoanele care fac obiectul acestor proceduri.

O astfel de interdicţie aduce atingere dreptului publicului de a fi informat asupra modului de înfăptuire a justiţiei penale, ca serviciu de interes public, consacrat atât prin jurisprudenţa CEDO, cât și prin legislaţia europeană şi cea internă în domeniu, această interdicţie neavând nimic în comun cu obiectivele urmărite prin Directivă, fiind chiar în interesul aflării adevărului şi corectei informări a opiniei publice ca anumite informaţii să fie furnizate cetăţenilor, iar libertatea presei să fie în continuare protejată.

Chiar în cuprinsul preambulului Directivei se specifică posibilitatea autorităţilor de a face publice informaţii care ţin de necesitatea desfăşurării în bune condiţii a anchetei penale, cum ar fi în cazul în care anumite materiale video sunt făcute publice, iar publicului i se solicită să ajute la identificarea autorului presupus al infracţiunii sau atunci când, din motive de siguranţă, sunt furnizate informaţii locuitorilor dintr-o anumită zonă cu privire la o presupusă infracţiune îndreptată împotriva mediului ori atunci când sunt furnizate date şi informaţii obiective cu privire la stadiul procedurilor penale în scopul prevenirii tulburării ordinii publice.

Ideea care ce se degajă din preambulul Directivei este ca modul şi contextul în care sunt difuzate informaţiile să nu creeze impresia că persoana este vinovată mai înainte de a se fi dovedit vinovăţia acesteia conform legii, scopul urmărit nefiind în nici un caz acela de a institui o nouă formă de secretizare a activităţii justiţiei, prin securizarea absolută a acestor date şi interzicerea publicului de a avea acces la informaţii de interes public, inclusiv prin intermediul presei.

Prin urmare, faptul că, potrivit art. 351 și art. 352 Cod de procedură penală numai judecata este publică și că desfășoară în ședință, oral, nemijlocit și în contradictoriu, nu înseamnă că urmărirea penală și procedura de cameră preliminară ar avea caracter secret, ci dimpotrivă, aceste faze procesuale premergătoare judecății nu sunt publice, dar aceasta nu înseamnă că lor le sunt caracteristice activități secrete și ascunse cu desăvârșire opiniei publice, fiind evident că o justiție de acest tip ar fi complet inactuală, fiind specifice unor perioade întunecate ale istoriei, pe care nimeni aproape că nu și le mai dorește.

În ceea ce priveşte dreptul de a păstra tăcerea şi dreptul de a nu se autoincrimina, acesta este recunoscut, potrivit art. 7 din Directivă, persoanelor suspectate sau acuzate de comiterea unei infracţiuni, astfel încât extinderea acestor drepturi în favoarea persoanelor ce urmează a fi audiate ca martori şi cărora le revine obligaţia legală de a spune adevărul este cu totul nejustificată, mai cu seamă prin consacrarea expresă a dreptului martorului de a fi asistat de un apărător şi de a lua legătura cu acesta în timpul audierii.

Astfel, potrivit amendamentului adus art. 88 alin. (1) Cod procedură penală, avocatul poate asista martorii chemaţi de organele judiciare, iar aceştia au dreptul să se consulte cu avocatul atăt înainte, cât şi în timpul audierii.

Pe lângă faptul că introducerea acestui amendament nu este în vreun fel motivată, martorul cunoscând anumite fapte și împrejurări în virtutea propriilor experiențe de viață, și mai puțin în virtutea relației sale cu avocatul, astfel încât consultarea unui apărător în timpul audierii să își găsească utilitatea, prin această nouă soluție legislativă se creează posibilitatea eludării obligației legale a martorului de a declara adevărul, aspect pe care Directiva nu l-a urmărit și care nici nu intră în domeniul ei de reglementare.

După cum rezultă din cuprinsul art. 2 din Directivă, domeniul de aplicare al acesteia îl constituie toate fazele procedurilor penale, din momentul în care o persoană este suspectată sau acuzată de comiterea unei infracțiuni sau a unei presupuse infracțiuni și până când hotărârea prin care se stabilește că persoana respectivă a comis infracțiunea în cauză rămâne definitivă. Totodată, prezenta directivă se aplică persoanelor fizice care sunt suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale.

Plecând de la cazuistica destul de bogată pe care ne-o oferă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, calitatea de suspect sau acuzat presupune o notificare, un reproș adresat în mod oficial unei persoane, cu privire la săvârșirea unei fapte de natură penală, indiferent de modalitatea în care aceasta este formulată, astfel încât acele garanții oferite prin Directivă suspectului sau acuzatului nu pot fi invocate mai devreme de acest moment.

Așa cum instanța europeană a stabilit în cauza Deewer contra Belgiei (27.02.1980 – 6903/75), acuzația se definește ca o notificare emanând de la autoritatea competentă, a unui reproș de a fi comis o infracțiune, cu precizarea că noțiunea de „acuzație” la care face referire art.  6 din Convenție are un caracter autonom, ce ignoră definițiile consacrate prin dreptul intern. Astfel fiind, acuzația nu trebuie să aibă o anumită formă, având acest caracter orice act implicit, care emană de la o autoritate de stat și care produce efecte importante asupra situației persoanei, conținând o acuzație penală implicită.

Prin urmare, normele minime comune cu privire la anumite aspecte ale prezumției de nevinovăție în cadrul procedurilor penale nu pot fi extinse în favoarea altor subiecți sau participanți la procesul penal, într-un scop contrar celui prevăzut prin Directivă și nici nu pot fi invocate ca pretext pentru modificarea legislației penale, de o asemenea manieră încât soluția legislativă propusă să contravină principiilor esențiale ale aflării adevărului și caracterului echitabil și rezonabil al procesului penal, consacrate de art. 4 și art. 8 din Codul de procedură penală.

Firește, nefăcând obiectul de preocupare al Directivei, modificările ce se doresc a fi aduse art. 83 Cod procedură penală sunt cu atât mai criticabile, prin introducerea unor noi drepturi ale inculpatului, care, având posibilitatea de a participa la audierea oricărei persoane și de a fi încunoștințat de efectuarea oricărui act de urmărire penală de către judecătorul de drepturi și libertăți, poate obstacule întreaga urmărire penală, deși această fază nu este una publică și nici contradictorie.

Pe lângă faptul că o asemenea prevedere este și discriminatorie, în raport cu restul participanților la proces, faţă de care autorii amendamentelor nu manifestă aceeaşi grijă, ea este de natură să reducă în mod considerabil şansele de reuşită ale anchetatorilor, prin faptul că aduce atingere caracterului confidenţial al unor acte de urmărire penală, așa cum sunt percheziţiile, audierile persoanelor ameninţate sau vulnerabile, metodele speciale de supraveghere sau cercetare şi altele.

Contrare dispoziţiilor art. 8 din Directivă sunt şi prevederile ce formează obiectul amendamentului adus art. 364 Cod de procedură penală, sub forma alineatelor 7 şi 8, care nu numai că instituie condiţii cumulative pentru ca o persoană să fie judecată în lipsă, dar impun şi o serie de condiţii pe care Directiva nu le prevede şi care fac aproape imposibilă executarea hotărârii de condamnare pronunţate în lipsă, atunci când persoana căutată nu poate fi localizată.

Astfel, art. 8 paragraful 2 din Directivă dispune că statele membre pot să prevadă că un proces care poate duce la o hotărâre privind vinovăţia sau nevinovăţia persoanei suspectate sau acuzate poate avea loc în absenţa acestei persoane, sub rezerva îndeplinirii anumitor condiţii, care nu sunt prevăzute în mod cumulativ, ci sub forma a două ipoteze alternative şi anume când persoana suspectată sau acuzată a fost informată în timp util cu privire la proces şi la consecinţele neprezentării sau când respectiva persoană, care a fost informată cu privire la proces, a fost reprezentată de un avocat mandatat, numit fie de către persoana suspectată sau acuzată, fie de către stat. Potrivit paragrafului 3 al aceluiaşi articol, o hotărâre luată în conformitate cu alineatul 2 poate fi pusă în executare împotriva persoanei suspectate sau acuzate în cauză.

Or, amendamentul propus prevede trei condiţii cumulative, cărora li se adaugă și cerințe suplimentare, pe care Directiva nu le prevede ca atare, stipulându-se că persoana poate fi condamnată în lipsă numai dacă a fost citată legal pentru fiecare fază a judecăţii sau a intrat prin alte mijloace în posesia unor informaţii cu privire la locul şi data procesului, a fost informată despre posibilitatea pronunţării unei hotărâri în lipsă, precum şi dacă a fost reprezentată de un avocat ales sau desemnat din oficiu şi a beneficiat de apărare corespunzătoare în timpul procesului. Această ultimă cerință, alături de cea referitoare la citarea legală a persoanei pentru fiecare fază a procesului – care, în dreptul intern ar putea constitui motiv al unei căi ordinare sau extraordinare de atac – nu numai că este susceptibilă de interpretări, dar nici nu este prevăzută prin Directiv, ca și condiţie de de judecare în lipsă a suspectului sau acuzatului, fapt care pune încă o dată în evidenţă voinţa amendamentelor de a se îndepărta cât mai mult de la scopul şi spiritul Directivei, aspect constatat şi în privinţa condiţiilor de punere în executare a unei hotărâri pronunţate în lipsă.

Potrivit amendamentului propus, procedura de punere în executare a unei hotărâri definitive pronunţate în lipsa inculpatului poate fi declanşată numai dacă i s-a comunicat hotărârea şi numai după ce a fost informat în mod expres cu privire la dreptul la o nouă procedură de judecată sau la o cale de atac, la care are dreptul să se prezinte şi care permite o nouă stabilire a fondului cauzei, inclusiv examinarea unor probe noi care pot conduce la schimbarea hotărârii iniţiale, respectiv dacă persoana în cauză declară în mod expres că nu contestă decizia sau nu solicită o nouă procedură de judecată ori nu introduce o cale de extraordinară de atac în termen de 30 de zile de la primirea informaţiei legate de hotărâre.

Dimpotrivă, articolul 8 paragraful 4 din Directivă permite statelor membre ca o hotărâre să poată fi pusă în executare, atunci când cerinţele ce se impun a fi îndeplinite în cazul judecării în lipsă nu pot fi îndeplinite pentru că persoana nu poate fi localizată în pofida eforturilor rezonabile depuse în acest scop, sub condiţia ca aceasta să fie informată cu privire la hotărâre şi, în special, atunci când aceasta este prinsă, despre posibilitatea de a contesta hotărârea şi despre dreptul la un nou proces sau la o altă cale de atac, conform art. 9.

După cum se poate observa, toate ipotezele alternative prevăzute prin Directivă au fost transformate, potrivit amendamentelor aduse, în condiţii cumulative, iar cele mai multe dintre derogările puse la îndemâna statelor naţionale au fost eliminate, fiind transformate în cerinţe obligatorii şi aproape imposibil de îndeplinit pentru ca o hotărâre de condamnare să poată fi pronunţată şi executată în lipsă, fiind impuse mai devreme de rămânerea definitivă a deciziei judecătoreşti şi de prinderea condamnatului fugar.

Aşadar, dacă în cazul situaţilor reglementate prin Directivă, punerea în executare a hotărârii este posibilă în măsura în care exigenţele legate de dreptul la informare nu au putut fi îndeplinite datorită sustragerii suspectului sau acuzatului de la procedura iniţiată împotriva sa, în conformitate cu amendamentul propus, pentru a fi executată, hotărârea dată în lipsă ar trebui comunicată inculpatului în orice situaţie, chiar şi atunci când el nu ar putea fi localizat, cu singura excepţie a cazului când acesta declară în mod expres că nu contestă decizia sau nu solicită o nouă procedură de judecată ori nu introduce o cale de extraordinară de atac în termen de 30 de zile de la primirea informaţiei legate de hotărâre.

Altfel spus, deşi Directiva permite punerea în executare a hotărârii pronunţate în lipsă atunci când cerinţele prevăzute de lege nu au putut fi îndeplinite din cauză că suspectul sau acuzatul nu a putut fi localizat, urmând ca obligaţia de informare să fie adusă la îndeplinire ulterior şi, în special, după ce persoana respectivă este prinsă, potrivit amendamentului în discuţie, o asemenea obligaţie trebuie îndeplinită mai devreme de acest moment, stipulându-se şi un termen de 30 zile, dinstinct de termenul de apel, în care condamnatul să îşi poată manifesta voinţa în mod expres cu privire la dreptul de a ataca hotărârea sau de a redeschide procesul penal, posibilitate nerecunoscută celorlalte părţi judecate în lipsă.

În privinţa celorlalte amendamente care nu par a avea vreo legătură cu Directiva, orice analiză este de prisos şi, cum cele mai multe din observaţiile critice au apărut deja în spațiul public, nu doresc să adaug decât faptul că situaţiile dramatice pe care ele le-ar putea genera sunt, de acum, binecunoscute, depăşindu-le pe cele care ar putea constitui obiect al amuzamentului juridic.

Judecător Ciprian Coadă
Curtea de Apel Constanţa

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Scurte considerații asupra inițiativelor de modificare a Codului de procedură penală, cu incidență directă asupra consolidării prezumției de nevinovăție și dreptului suspectului sau acuzatului de a fi prezent în cadrul procedurilor penale”

  1. Bună seara,

    De ce se citează o speță CEDO din 1980? Nu există o cauză mai recentă care să fi dezvoltat ce s-a statuat în 1980? Sau a rămas ca în 1980?

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate