Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept constituţional
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Mandatul imperativ sui generis. Propunere de lege ferenda
03.01.2018 | Alexandru Luis IBRIȘ


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019
Alexandru Luis Ibriș

Alexandru Luis Ibriș

A se vedea articolul „Unele considerații referitoare la mandatul parlamentar și la modelele de reprezentare în dreptul constituțional”, publicat pe JURIDICE.ro

A se vedea articolul „Mandatul imperativ și instituțiile asimilate acestuia în viziunea Comisiei de la Veneția. Elemente de drept comparat”, publicat pe JURIDICE.ro

1. Necesitatea și impactul social al implementării mandatului imperativ sui generis

În prezent, Constituția României din 1991, revizuită în 2003, consacră în articolul 69 alin. (1) faptul că senatorii și deputații în exercitarea mandatului sunt în serviciul poporului. Alineatul (2) al aceluiași articol statuează dispoziția conform căreia orice mandat imperativ este nul, per a contrario, așa cum rezultă de altfel și din titlul articolului 69, mandatul parlamentarului român nu poate fi altfel decât reprezentativ.

După cum putem observa, conținutul articolului mai sus menționat contrazice realitatea potrivit căreia parlamentarul este mandatat de circumscripție, care reprezintă doar un segment electoral, o mică parte din popor care are particularități, interese și așteptări proprii ce coincid numai până la un anumit punct cu cele ale poporului în integralitatea sa[1].

De altfel, și campania electorală în cazul alegerilor parlamentare este centrată pe nevoile reale ale alegătorilor din circumscripția sau colegiul electoral în care viitorii parlamentari își depun candidaturile, nemenționându-se nimic despre vreun interes național în oferta politică pe care candidații o fac electorilor, decât dacă acesta ar coincide cu interesul circumscripției, altminteri mesajul politic nu ar produce niciun efect asupra destinatarilor săi din cadrul respectivului colegiu electoral[2].

De aceea, nu putem înțelege de ce după alegeri parlamentarul nu mai are nicio legătură cu circumscripția, devenind iresponsabil față de alegătorii din cadrul acesteia, și-și exercită mandatul în serviciul poporului, deși nu poporul în integralitatea sa i-a acordat mandatul prin intermediul unui scrutin național, iar în oferta politică prin care acesta a câștigat capital politic (voturi) nu s-a adresat întregului popor, ci numai circumscripției în care acesta și-a depus candidatura.

Mai mult decât atât, prin intermediul alin. (2) al articolului 69, Constituția îi conferă parlamentarului o iresponsabilitate juridică absolută, deoarece nici măcar poporul nu poate interveni în niciun fel până la ajungerea la termen a mandatului indiferent de prestația alesului.

Unica modalitate prin care electoratul își poate manifesta nemulțumirea față de conduita abuzivă a parlamentarului, este reprezentată de nealegerea acestuia într-o viitoare legislatură.

Interdicția constituțională a mandatului imperativ lipsește electoratul de cea mai eficientă pârghie de control asupra reprezentanților săi, și anume, posibilitatea de a le revoca mandatele.

După cum se știe, mandatul reprezentativ este considerat în doctrină liber, general și irevocabil. General însă nu poate fi, cel puțin din punctul de vedere al realității obiective, întrucât așa cum am arătat mai sus nu poate fi contrazisă situația de fapt potrivit căreia parlamentarul este mandatat de circumscripție, angajându-se să reprezinte interesele acesteia, deși constituantul s-a încăpățânat să acrediteze ficțiunea conform căreia parlamentarul ar reprezenta națiunea (întregul popor). De asemenea, ni se pare antinomică dispoziția constituțională care consacră suveranitatea populară (art. 2 din Constituția României) cu dispoziția conform căreia mandatul parlamentarului român este reprezentativ (art. 69 din legea fundamentală a României). Oare să nu fi știut constituantul că suveranitatea populară este incompatibilă cu mandatul reprezentativ, fiind specifică mandatului imperativ?[3] Iar faptul că mandatul parlamentarului este liber și irevocabil, nu face decât să-i creeze alesului confortul necesar pentru a-și satisface propriile interese și de a-și spori multitudinea de privilegii în dauna celor care l-au împuternicit spre a-i reprezenta.

Că mandatarul ar dezamăgi alegătorii, iar prin aceasta îi vor scădea șansele de reușită în eventualitatea depunerii unei noi candidaturi, credem că pentru parlamentarul în cauză nu reprezintă absolut nimic în comparație cu avantajele și privilegiile de care se bucură în timpul mandatului, de aceea nu ar fi dispus sub nicio formă să renunțe la acestea pentru un viitor mandat incert, de altfel, conform vechii zicale românești: „nimeni nu dă vrabia din mână pe cioara de pe gard”.

Altfel ar sta situația referitoare la modul de exercitare al atribuțiilor prevăzute în mandat, dacă parlamentarul ar ști că pentru o activitate nesatisfăcătoare din punct de vedere profesional sau în cazul comiterii unor fapte ilicite, mandatul i s-ar putea retrage oricând. În condițiile actuale însă, parlamentarul e liber să facă oricâte promisiuni consideră că ar fi necesare pentru a determina electoratul să-l aleagă, pentru ca mai apoi în virtutea statutului său intangibil (liber și irevocabil) să sfideze fățiș alegătorii comportându-se oricum consideră de cuviință pentru a-și satisface propriile interese în detrimentul celor pe care a jurat să-i servească[4].

Un alt lucru pe care nu reușim să-l înțelegem, este cum de nu s-a intervenit până acum pentru a se modifica această aberație constituțională a mandatului liber și irevocabil, care a adus fără doar și poate cel mai mare deserviciu statului român postdecembrist. Ce s-ar întâmpla, în ipoteza în care după mandatarea noilor parlamentari observăm că aceștia adoptă o conduită contrară celei promise în campania electorală, sau că aceștia edictează niște legi care sunt împotriva cetățenilor, legi care ar produce grave tulburări sociale și care mai târziu s-ar dovedi ireparabile? Stăm pasivi și ne uităm așteptând patru ani ca să li se termine mandatul, deoarece acesta este liber, general și irevocabil?

Nu credem că aceasta este o atitudine corectă, iar drept dovadă stau cele aproape trei decenii de guvernare dezastruoasă care au adus țara în pragul ruinei. Suntem liberi să schimbăm o lege sau o constituție care nu mai corespunde realităților și trebuințelor sociale. În fond, legile sunt făcute de oameni pentru oameni. De aceea, considerăm că poporul suveran trebuie să aibă la îndemână anumite măsuri de control care să permită intervenția acestuia la momentul oportun (propice) în cazurile necesare pentru a preîntâmpina, înainte de a fi prea târziu, eventualele dezastre politice, sociale sau economice care pot apărea în urma unor conduite iresponsabile ale aleșilor, și care ulterior s-ar putea dovedi ireparabile.

Între parlamentar și alegători, Parlament și societatea civilă, trebuie să existe un parteneriat în care partenerii să se afle pe poziții paritare.

Pattern-ul de reprezentare politică trustee[5] pentru care optează în prezent Constituția României în articolul 69, are ca fundament prezumția de bună credință (bona fide praesumitur) de care se bucură parlamentarul în raport cu electoratul. Însă, această prezumție este una foarte riscantă dată fiind relativitatea sa (juris tantum) și mai ales dacă o raportăm la calitatea tot mai îndoielnică și mai lipsită de onoare a actualei clase politice.

Regretabil este și că în baza acestui model reprezentativ politic, actele și faptele neloiale și imorale ale politicienilor care sfidează efectiv alegătorii ce i-au mandatat, sunt degrevate de orice urmă de răspundere juridică, fiind legitimate chiar de legea fundamentală a României prin consacrarea expresă a mandatului reprezentativ concomitent cu interdicția mandatului imperativ și implicit a dreptului la revocare. Nu ne putem culca pe o ureche și să ne bazăm exclusiv pe buna credință a aleșilor, deoarece prezumția de bună credință nu ne poate conferi garanțiile necesare și suficiente că parlamentarul va acționa în interesul poporului oriunde, oricând și în orice condiții. În schimb, ne putem încrede într-o răspundere juridică, constituțională concretă care să legitimeze aplicarea unei sancțiuni eficiente parlamentarilor care înșeală încrederea acordată de electorat.

De altfel, în cadrul definiției pe care am dat-o noțiunii de mandat[6], am precizat că între electorat și reprezentant ia naștere un veritabil raport juridic sinalagmatic de reprezentare, în care obligațiile părților sunt reciproce și interdependente, electoratul executându-și obligația sa instantaneu (uno ictu) prin acordarea votului, iar alesul își execută obligațiile (ce decurg din mandat) prin prestații succesive pe durata mandatului acordat.

Principalele atribuții ale parlamentarului pentru care a primit împuternicirea din partea electoratului constau în esență în crearea unui cadru legislativ propice unei guvernări optime, iar în subsidiar, în exercitarea unor acte de guvernare, Parlamentul fiind cel care acordă vot de învestitură Guvernului și-i controlează acestuia activitatea destituindu-l prin intermediul moțiunii de cenzură atunci când acesta consideră că este cazul și, de asemenea, îl suspendă pe șeful statului atunci când acesta încalcă grav prin conduita sa prevederile Constituției.

Unicul și cel mai mare neajuns constă în faptul că obligațiile parlamentarului sunt imperfecte, deoarece electoratul în calitate de creditor al acestor obligații nu dispune de mijloace sancționatorii eficiente pentru a-l constrânge pe debitorul parlamentar să-și execute obligațiile la care s-a angajat în timpul campaniei electorale. Ba chiar, putem afirma că din perspectiva constituțională actuală nu putem considera obligațiile parlamentarului ca fiind îndatoriri veritabile.

Teoria generală a obligațiilor susține că obligația privită ca un raport juridic se diferențiază structural de celelalte raporturi juridice prin compoziția sa specifică. Astfel că, pe lângă cele trei elemente alcătuitoare comune tuturor raporturilor de drept: părți, conținut, obiect; în cazul raportului juridic obligațional se adaugă și cel de-al patrulea element: sancțiunea, care reprezintă diferența specifică dintre raportul juridic obligațional și toate celelalte specii de raporturi de drept[7]. Sancțiunea este definită, din această perspectivă, ca totalitatea mijloacelor juridice pe care le are la dispoziție creditorul pentru a-l constrânge pe debitor să-și execute obligația la care s-a îndatorat, în cazul în care debitorul nu-și execută benevol datoria juridică.

Privită ca parte componentă a unei norme de drept, sancțiunea (sanctio) reprezintă consecința nefavorabilă ce se răsfrânge asupra acelui subiect de drept care nesocotește sau încalcă conținutul ipotezei (praescriptio) sau al dispoziției (rogatio) respectivei norme juridice. Acesta este modul în care definește teoria generală a dreptului sancțiunea, consacrându-i acesteia un dublu rol: măsură coercitivă care se aplică celor care au săvârșit fapte ilicite, dar și instrument juridic prin intermediul căruia se realizează și se restabilește ordinea de drept.

După cum bine ne putem da seama, sancțiunea este cea care asigură eficacitatea normei de drept (respectarea acesteia), iar în contextul constituțional și legislativ actual parlamentarul este liber să sfideze în exercitarea mandatului voința electoratului, deoarece legea nu-i creează acestuia nicio obligație în acest sens (mandatul este liber și irevocabil).

Deși partizanii mandatului reprezentativ afirmă contrariul, agățându-se de argumentația potrivit căreia instituirea unei răspunderi juridice concrete în sarcina parlamentarului ar afecta libertatea acestuia în exercitarea mandatului și ar contraveni principiilor democrației[8], noi considerăm însă, că desfășurarea alegerilor odată la patru ani nu poate reprezenta sub nicio formă o sancțiune eficientă și suficientă în acest sens, deoarece, așa cum am mai afirmat și în alte ocazii, reprezintă prea puțin în materie sancționatorie și intervine mult prea târziu în timp.

Este foarte adevărat că au existat o serie de teorii printre care și cele behavioriste, care au susținut că omul pe măsură ce evoluează și se civilizează își dezvoltă o înaltă conștiință morală reușind cumva să-și tempereze latura animalică înclinată spre violență și comportament antisocial, nemaifiind astfel nevoie ca dreptul să recurgă la sancțiuni juridice severe, precum sunt cele utilizate de dreptul penal (privarea de libertate a persoanei).

Iar în prezent, urmând trend-ul lansat de aceste teorii dreptul trece printr-un amplu proces de depenalizare concomitent cu contravenționalizarea sa, argumentându-se în sprijinul acestei tendințe că este necesară o îmblânzire a sistemului sancționator deoarece omul începe în sfârșit să conștientizeze rolul său în societate și modul în care conduita sa se răsfrânge asupra vieții în comun, preferând să respecte benevol comandamentul juridic cuprins în normele de drept.

Cert este că dincolo de toate aceste teorii optimiste și fanteziste totodată care au încercat să găsească alternative la sancțiunea juridică în vederea reprimării comportamentului antisocial (includem în această categorie și comportamentul antijuridic), unica constantă eficientă în inhibarea acestuia rămâne frica de pedeapsă.

Amenințarea cu aplicarea sancțiunii juridice cât și efectiva și prompta aplicare a acesteia reprezintă unicele măsuri care mențin respectul pentru lege ridicat în societate. În acest sens, Sofocle afirma că: „Într-un stat în care nu există frică de pedeapsă, nu va exista nicicând respect pentru lege!

Ca replică la traseismul politic care se acutizase într-atât încât risca să se extindă asemeni unei tumori maligne metastazând întreg edificiul instituțional politic românesc, și implicit la infidelitatea crasă a politicienilor față de partidele sub cupola cărora și-au câștigat mandatele, în procedura de revizuire a Constituției României din 2003, s-a propus un amendament care prevedea implementarea instituției administrării mandatului de către partid în dreptul constituțional românesc.

Potrivit acestui amendament, deputatul sau senatorul care în timpul mandatului părăsea partidul pe listele căruia sau din partea căruia a candidat, pierdea mandatul, partidul respectiv desemnându-şi un alt membru în locul rămas vacant. Acest amendament nu a mai fost adoptat, deoarece incomoda în mod direct planurile clasei politice care se afla la putere.

Desigur că așa cum am afirmat și în rândurile precedente[9], instituția administrării mandatului de către partid comportă două probleme destul de serioase și, de aceea, un remediu mult mai potrivit împotriva traseismului politic ar fi fost clauza legală pură și simplă împotriva nomadismului politic, însă aleșii au urmărit să-și conserve privilegiile și avantajele unui mandat liber și irevocabil, nefiind deloc interesați de un asemenea detaliu tehnico-juridic.

Mai mult decât atât, ceea ce ne intrigă de-a dreptul, este faptul că până și marii constituționaliști Mihai Constantinescu, Ioan Muraru și Antonie Iorgovan au pledat pro causa[10] ca niște veritabili avocați pentru respingerea acestui amendament în explicațiile și comentariile acestora asupra Constituției revizuite, argumentând fără onestitate științifică raportată la realitatea obiectivă cum prevederile acestui amendament încalcă principiul mandatului reprezentativ (liber și irevocabil), și că alesul este reprezentantul poporului, nu al partidului sau al circumscripției care l-a mandatat, de aceea, adăugăm noi, alesul își poate vedea liniștit de propriile interese sfidând în continuare poporul în a cărui slujbă se află.

De asemenea, acești prestigioși constituționaliști mai susțin și că părăsirea partidului de către parlamentar, apare ca o consecință a reorientării politice a respectivei persoane pe durata exercitării mandatului, sau chiar a partidului din care face parte, astfel încât, acest comportament este unul perfect normal și chiar loial, deoarece emană din coroborarea principiului onestității politice cu dreptul fundamental la liberă asociere.

Ceea ce este de-a dreptul hilariant în cazul acestui al doilea argument, constă în calificarea traseismului politic drept o conduită onestă din punct de vedere politic invocându-se, de asemenea, și dreptul la liberă asociere pentru a conferi o aparență de legalitate unei asemenea conduite lipsite de loialitate, onestitate și minim respect față de poporul în slujba căruia aleșii se află.

De altfel, dreptul la liberă asociere nu este unul absolut, el suferă anumite îngrădirii, în sensul că potrivit art. 40 alin. (1) din Constituție, deși cetățenilor le este recunoscut dreptul de a se asocia în partide politice, sindicate, patronate și alte forme de asociere, în alineatul următor al aceluiași articol se arată că partidele sau organizațiile care, prin scopurile sau activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranității, a integrității sau a independenței României, sunt neconstituționale.

În cazul nomadismului politic, se încalcă suveranitatea poporului care a stabilit prin intermediul sufragiului ca Parlamentul să aibă o anumită configurație politică pe care reprezentanții nu au dreptul să o modifice[11].

De asemenea, trebuie să avem în vedere și faptul că orice drept poate fi și trebuie exercitat până la limita la care ar aduce atingere sau ar leza dreptul/drepturile unui/unor subiect de drept/subiecte de drept, în caz contrar, dacă s-ar încălca această limită ne-am afla în prezența unui abuz de drept sau chiar în prezența unui fapt ilicit. Iar dreptul exercitat peste această limită nu mai beneficiază de protecția legii, fiind deturnat cu rea-credință de la scopul pentru care a fost recunoscut de dreptul pozitiv.

De aceea, prin exercitarea cu rea-credință sau abuzivă a dreptului la liberă asociere pe durata mandatului, parlamentarul lezează rezultatul exercitării dreptului de vot al electoratului și afectează configurația raportului de reprezentare. Orice nouă modificare a raportului juridic de reprezentare ce se naște între electorat și ales ca urmare a finalizării procesului electiv, trebuie realizată numai după ce în prealabil a fost consultat electoratul și numai dacă acesta și-a exprimat în mod expres acordul în acest sens, de aceea, din pură onestitate politică, parlamentarul ar trebui să organizeze un referendum pe cheltuiala sa pentru a întreba electoratul din circumscripție dacă este de acord cu intenția sa de a-și schimba afilierea politică, în caz contrar, parlamentarul ar săvârși în mod indubitabil un abuz de drept sau un fapt ilicit dacă ar decide unilateral să modifice raportul juridic de reprezentare prin intermediul schimbării afilierii sale politice. Unicul îndrituit în a modifica unilateral raportul juridic de reprezentare este electoratul în conformitate cu principiul simetriei juridice, dar și acesta este ținut de respectarea unor limite impuse de dreptul pozitiv. Iar în ipoteza în care parlamentarul este exclus din partidul de origine, tot din pură onestitate politică ar trebui să-și continue exercițiul mandatului din postura de independent.

În susținerea afirmațiilor noastre, precizăm că și Camera Deputaților a adoptat o declarație cu aproape 11 ani înainte de revizuirea din 2003 a Constituției, prin care a tras un semnal de alarmă asupra pericolului reprezentat de traseismul politic, condamnând totodată practicile de acest gen.

Astfel, că prin intermediul declarației publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 8 aprilie 1992, Camera Deputaților a stabilit că „atitudinea unor deputați care părăsesc grupurile parlamentare pentru a susține platforme politice ale altor partide care nu au participat în competiția electorală reprezintă o gravă încălcare a normelor politice și morale care guvernează relațiile membrilor cu partidul din care fac parte și o înșelare a voinței electoratului. Camera a considerat asemenea poziții ca fiind neavenite, deoarece introduc în activitatea parlamentară partide politice nevalidate de electorat”.

Într-o altă ocazie, 22 de ani mai târziu de la Declarația Camerei Deputaților prezentată mai sus prin care s-a atras atenția asupra pericolului reprezentat de nomadismul politic, C.C.R. prin intermediul deciziei nr. 80/16 februarie 2014 a respins o nouă tentativă de introducere a unui amendament similar în Constituție susținând că i s-ar leza anumite drepturi fundamentale parlamentarului dacă i s-ar revoca mandatul și că părăsirea partidului de către acesta ar putea să atragă cel mult o răspundere politică sau morală, nicidecum una juridică.

De asemenea, C.C.R. în dorința de a argumenta cât mai „convingător” respingerea unei asemenea măsuri, subliniază și că prin respectivul amendament s-ar afecta grav interesele alegătorilor pe care parlamentarul îi reprezintă.

Nu putem să nu ne întrebăm firesc, de altfel, după ce logică se ghidează C.C.R. și toți ceilalți factori decidenți implicați în menținerea aceste stări de fapt? Oare ce interese pot genera acest mod de a privi lucrurile? În ce dimensiune paralelă traseismul politic și conduita abuzivă a parlamentarilor români, care mint, înșeală și manipulează electoratul s-ar putea considera că nu afectează interesele alegătorilor, în timp ce revocarea mandatului ca sancțiune firească pentru aceste fapte ar afecta în mod grav interesele electorilor?

Este adevărat că instituția administrării mandatului de către partid nu reprezintă o soluție viabilă în acest sens, însă fenomenul de migrație politică trebuie stopat cumva, iar cea mai bună soluție ar consta în adoptarea unei clauze legale pure și simple împotriva parlamentarilor care își abandonează propriile partide după ce obțin mandatele candidând pe listele acestora, iar după ce aceștia își pierd mandatele ca urmare a migrării către alte partide, locurile rămase vacante să fie ocupate prin intermediul sufragiului popular.

2. Avantaje și dezavantaje privind implementarea mandatului imperativ sui generis în România

Mai mult ca niciodată, considerăm că a sosit vremea ca poporul să se implice hic et nunc și să preia conducerea propriului destin din mâinile acestor personaje fără coloană vertebrală, iar implementarea mandatului imperativ sui generis reprezintă primul pas în această direcție.

În ceea ce privește impactul social, estimăm că mandatul imperativ sui generis va avea un efect pozitiv asupra procedurilor electorale deoarece va mobiliza un număr cât mai mare de cetățeni atât în ceea ce privește exercitarea dreptului de vot, cât și a dreptului la revocare.

Mandatul imperativ sui generis va revigora scena și viața politică românească, deoarece promovează în mod direct participarea civică și duce la creșterea încrederii în instituțiile statului la nivelul populației generale. De asemenea, mandatul imperativ sui generis va îmbunătăți calitatea actului legislativ pentru că legiuitorii vor deveni mai sensibili la interesul și opinia publice, știind că în orice moment ar putea fi revocați.

În privința costurilor financiare necesare susținerii procedurilor de revocare, estimăm că deși în primii ani de la introducerea mandatului imperativ sui generis acestea vor fi destul de mari, pe termen lung concomitent cu creșterea calitativă a actului de guvernare, cheltuielile financiare se vor amortiza și odată cu stabilizarea socială, politică și economică a României se vor înregistra substanțiale creșteri economice ce se vor concretiza cu precădere în îmbunătățirea nivelului de trai resimțită la nivelul populației generale. Iar acest lucru se va datora în special eradicării fenomenului de migrație politică, care în momentul de față constituie un veritabil furt din banul public, dar și responsabilității juridice pe care mandatul imperativ sui generis o instituie în sarcina celor aflați la putere.

Mandatul imperativ sui generis oferă posibilitatea cetățenilor de a interveni și a-i responsabiliza ei înșiși pe aleși, compensând anumite deficiențe ale sistemului de justiție sau ale mecanismelor disciplinare ale partidelor politice ori ale Parlamentului în gestionarea problemelor ce apar în exercitarea mandatelor de către aleșii neamului.

Scepticii însă vor afirma că principalul dezavantaj al acestei inițiative ar consta în faptul că poporul din cauza frustrării acumulate ar acționa în mod nesăbuit pentru a-și potoli setea de răzbunare și astfel procesul de guvernare ar putea fi perturbat frecvent de referendumuri, care sunt costisitoare și durează cel puțin câteva luni. Sau că o asemenea prevedere constituțională ar avea ca efect chiar scăderea calității actului de guvernare pentru că ar încuraja comportamentul populist și ar descuraja deciziile curajoase.

În fine, partizanii concepțiilor elitiste consideră că poporul este imatur din punct de vedere politic și că ar putea fi foarte ușor manipulat de partidele politice și de alte grupuri de interese pentru a servi unor manevre și vendete politice, de aceea o asemenea putere nu ar trebui acordată niciodată vulgului care nu ar ști cum s-o gestioneze într-un mod responsabil.

Suntem conștienți de faptul că omul este condamnat să greșească prin însăși natura sa muritoare și imperfectă, și că nolens volens orice început implică și anumite erori presărate pe alocuri, de aceea propunerea noastră legislativă rămâne deschisă dezbaterilor în virtutea adagiului vechilor filosofi greci care afirmau că „adevărul” dar și perfecțiunea, am adăuga noi, „reiese întotdeauna din contradicție”. În acest sens, lăsăm posibilitatea ca prin intermediul legii electorale să fie corectate eventualele deficiențe ale proiectului nostru de lege.

De asemenea, realizăm și că majoritatea guvernelor lumii s-au arătat reticente la tot ceea ce este legat de mandatul imperativ și practicile asimilate acestuia, până într-acolo încât s-a ajuns la fabuloasa concluzie că interzicerea nomadismului politic nu este de esența democrației, multipartidismului și reprezentării proporționale[12].

Avem de luptat cu mentalități vetuste, cu ignoranța și lipsa de diligență a majorității oamenilor care nu-și cunosc drepturile, dar mai ales cu reaua credință a politicienilor și cu atitudinea funciară a acestora specifică acestui secol stăpânit parcă de un teribil materialism, dar nutrim speranța că la finalul acestei lupte vom avea în sfârșit parte de mult râvnita concordie aristotelică.

La finalul acestei secțiuni, vrem să mai adăugăm că mandatul parlamentarului va deveni cu adevărat reprezentativ, numai prin adoptarea mandatului imperativ sui generis, deoarece numai prin instituirea unei asemenea măsuri raportul de reprezentare dintre alegători și aleși își va recâștiga importanța, iar aleșii se vor apleca asupra necesităților celor pe care au jurat să-i slujească.

3. Conceptul de mandat imperativ sui generis[13]

Înainte de a trece la propunerea legislativă în sine, urmând îndemnul marelui filosof francez Voltaire, care afirma că înaintea oricărui demers științific este de bun augur să definim termenii pe care îi vom utiliza în cuprinsul lucrării pentru a facilita accesul la mesajul pe care dorim să-l transmitem destinatarilor, în special celor neavizați în tainele domeniului sau temei pe care urmează să o abordăm, am considerat că este necesar să spunem câteva cuvinte despre instituția denumită mandat imperativ sui generis.

În primul rând, această instituție este o construcție a cărei existență, deocamdată pur teoretică, ni se datorează întrutotul. În ceea ce privește nomen juris-ul de mandat imperativ sui generis, ne justificăm alegerea prin faptul că instituția mandatului imperativ apare în prezent ca un subiect tabu pentru majoritatea democrațiilor contemporane. Această concepție însă este una falsă generată de greșita asociere dintre mandatul imperativ și regimurile politice autoritariste, asociere pe care, din păcate, chiar doctrina juridico-constituțională o sugerează.

Este adevărat că după dispariția Imperiului Roman, mandatul imperativ a fost preluat de statele comuniste care l-au folosit ca instrument de control și manipulare politică, devenind astfel un simbol al unor vremuri odioase care trebuia îngropat odată cu acestea în negura istoriei.

Însă, credem că mandatul imperativ trebuie reevaluat din perspectiva contextului actual, lăsând deoparte resentimentele față de trecut pentru a căuta și găsi soluții constructive la problemele pe care le ridică democrația în contemporaneitate.

În fond, dreptul la revocare prezentat prin prisma mandatului imperativ sui generis nu numai că nu încalcă principiile democrației, ci chiar o sprijină deoarece alături de referendum și inițiativa legislativă populară reprezintă un veritabil instrument de manifestare a suveranității populare, manifestare care în opinia noastră reprezintă însăși esența democrației.

În al doilea rând, mandatul imperativ sui generis se diferențiază net de toate cele 4 instituții care alcătuiesc mandatul imperativ lato sensu privite în individualitatea lor. Ne referim la următoarele instituții:

– mandatul imperativ propriu-zis sau stricto sensu (cum îl mai denumește Comisia de la Veneția);

– instituția administrării mandatului de către partid;

– instituția recall;

– și clauza legală pură și simplă antitraseism politic.

Noi am conceput mandatul imperativ sui generis ca o structură compactă în care instituția recall adaptată la necesitățile concrete ale României se află într-o simbioză ideală cu instituția clauzei legale pure și simple împotriva traseismului politic, astfel încât mandatul imperativ sui generis să corespundă în principal nevoii de a sancționa infidelitatea parlamentarului față de electorat, iar în subsidiar să fie sancționată și infidelitatea acestuia față de partidul său de origine. Spre deosebire de recall care este o instituție care taxează exclusiv infidelitatea alesului față de electorat, sau de instituția administrării mandatului de către partid ori de clauza legală pură și simplă împotriva fenomenului de migrație politică, instituții care au apărut ca replică la infidelitatea aleșilor față de propriile partide.

În final, adăugăm faptul că în virtutea mandatul imperativ sui generis alesul poate fi revocat numai în chip motivat, respectându-i-se acestuia dreptul de a se apăra împotriva acuzațiilor aduse și de a convinge astfel electoratul de eventuala sa nevinovăție, în cadrul unor proceduri aflate în strictă conformitate cu legea.

De asemenea, mai menționăm și faptul că prin intermediul mandatului imperativ sui generis nu i se dictează alesului cum să acționeze, ci îi permite parlamentarului să-și stabilească obiectivele de comun acord cu electoratul său în perioada campaniei electorale, iar revocarea mandatului intervine numai în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege.

4. Mandatul imperativ sui generis. Propunere de lege ferenda

4.1 Expunere de motive

Au trecut aproape trei decenii de la revoluția din 1989, care promitea răsunător să aducă cu sine speranța unei vieți mai bune și mirajul mult râvnitei libertăți mesianice, după care au tânjit în tăcere generații întregi copleșite de povara sisifică a dictaturii ceaușiste. Democrația avea să fie percepută în mentalul colectiv drept panaceul universal al tumultoasei istorii a poporului roman. În sfârșit, părea că providența își întoarce fața și către națiunea română, damnată parcă, până atunci la un destin groaznic de crud.

Dar bucuria poporului român s-a dovedit a fi foarte scurtă, mult prea repentină, deoarece trezirea la realitate a curmat brusc orice urmă de entuziasm, drumul spre democrația genuină trebuia să treacă printr-o lungă perioadă de tranziție care, din păcate, putem afirma cu certitudine că nu s-a încheiat încă și nu putem ști dacă se va încheia prea curând. La cârma țării s-au perindat oameni fără scrupule, lipsiți cu desăvârșire de orice urmă de patriotism și dornici de o îmbogățire cât mai rapidă și cu orice preț, fiind adepți cu toții parcă ai lozincii lui Ludovic al XV-lea: „după noi, potopul”.

În debandada creată, politicienii au speculat oportunitatea ce se ivea adăugând conceptul de democrație campaniilor electorale și discursurilor demagogice redundante, utilizându-l ca replică infailibilă la regimul dictatorial anterior, în contrast însă, cu atitudinea și conduita abuzivă și discreționară pe care aceștia le afișau de fapt. Aceste practici au alterat treptat percepția poporului față de democrație, demonizând-o și culpabilizând-o astfel pentru întreg repertoriul de insuccese pe care l-a repurtat pe plan social, economic și chiar politic statul român postdecembrist.

Oare să nu priască democrația României, era întrebarea constantă și firească de altfel, care reverbera cotidian în conștiința poporului exasperat de modul malefic în care era cârmuit de exponenții puterii. Părea că excesul de libertate dăunează grav poporului român, care se trezea brusc pus în fața unor situații noi, neștiind cum ar trebui să reacționeze. De asemenea, intervenția marilor puteri dirigente ale vremii nu a făcut decât să mențină status quo-ul general, cineva parcă dorea ca această națiune să nu evolueze, să nu-și depășească condiția ingrată. Aderarea la organizațiile internaționale, precum N.A.T.O și U.E., a avut, de asemenea, prețul său destul de costisitor, dovedindu-se încă odată, dacă mai era cazul, că drumul spre iad este pavat cu bune intenții. Totul concura parcă, în complicitate până și cu universul, la nenorocirea acestui neam greu încercat de vicisitudinile sorții. Dar anii au trecut, iar cele aproape trei decenii de politică postdecembristă și-au pus amprenta într-un mod traumatizant și ireversibil asupra acestei țări.

Nu de puține ori, electoratul a asistat neputincios în toți acești ani la conduita abuzivă a aleșilor, care au uitat parcă cu desăvârșire că politica trebuie făcută și în interesul țării și al celor care i-au votat, și nu numai pentru a-și satisface interesele personale meschine și setea necontenită de putere în detrimentul economiei naționale și implicit al fiecăruia dintre noi.

Iar dovada politicii dezastruoase duse pe durata celor aproape trei decenii postdecembriste care a înghețat progresul socio-economic al României, constă în spectacolul grotesc la care asistăm în prezent în presa românească, unde aproape în fiecare zi sunt anunțate cu surle și trâmbițe începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată a câte unui politician notoriu pentru un veritabil cortegiu de fapte penale, pe care, mandatarii națiunii îl săvârșesc din postura de aleși ai neamului.

Oare asistăm în prezent la o veritabilă primenire a clasei politice? Se întoarce în sfârșit România pe făgașul normal? A început justiția să se trezească din somnul său letargic și caută acum să asaneze societatea românească, sau pur și simplu avem de-a face cu un apetit pantagruelic al mass-mediei, care nu se dă în lături de la risipa copioasă de cerneală și hârtie atunci când vine vorba de politicienii penali ai României?

Noi credem, că dincolo de toate acestea, unicul adevăr incontestabil este acela că puterea stă în mâinile noastre. Iar dacă vrem să schimbăm starea de fapt a lucrurilor și să rupem lanțul vicios care ne ține captivi asemeni unor marionete care iau parte zilnic, fără voia lor, la un penibil și fără de sfârșit teatru de păpuși, în care păpușarii lipsiți de cel mai elementar talent, înveterați și înverșunați parcă peste măsură împotriva poporului român, sunt reprezentați de actuala clasă politică, va trebui să ne schimbăm mentalitatea în primul rând și să recurgem la soluții juridice care să ofere rezolvări concrete tuturor problemelor actuale dar mai ales celor viitoare. În fond, România se pretinde a fi un stat de drept, și după cum știm, un stat de drept se guvernează în baza normelor juridice.

Desigur că înainte de a purcede la crearea acestui cadru legislativ salvator, România va trebui să se reconcilieze cu trecutul ei, iar justiția să-și îndeplinească datoria de a-i pedepsi pe cei care se fac vinovați de acest jaf național care se întinde sistematic din 1989 și până în prezent, repunând astfel în situația anterioară (restitutio in integrum) statul român afectat peste măsură de aceste fărădelegi.

„Alt timp nu avem[14]”, ca să reamintim și să facem totodată trimitere către titlul unui celebru articol de specialitate al profesoarei Virginia Verdinaș, tocmai de aceea suntem datori să inițiem anumite măsuri legislative printre care și mandatul imperativ sui generis prin intermediul cărora România își va zămisli un nou început sine ira et studio față de trecutul său zbuciumat. Ideea mandatului imperativ sui generis și implicit a propunerii de lege ferenda s-a născut din realitatea obiectivă a celor aproape trei decenii de guvernare dezastruoasă care au adus România în pragul colapsului economico-social.

Conform teoriei generale a dreptului, orice nouă reglementare juridică trebuie să aibă ca principal izvor realitatea obiectivă, deoarece aceasta relevă cel mai fidel trebuințele și necesitățile concrete ale societății, care reclamă intervenția promptă și oportună a legiuitorului.

De aceea, la baza propunerii de lege ferenda prin care susținem implementarea mandatului imperativ sui generis în Constituția și în legislația românească, am avut în vedere în primul rând realitatea obiectivă sau izvorul natural al dreptului (în acest fel este calificată realitatea obiectivă de către teoria generală a dreptului), dar și necesitatea imperioasă a conturării în plan juridic a unei răspunderi politico-juridice concrete în sarcina mandatarilor parlamentari, cât și a unor sancțiuni juridice corespunzătoare ce decurg din aceasta.

Necesitatea instituirii unei răspunderi politico-juridice în sarcina aleșilor parlamentari a apărut ineluctabil din cauza deficiențelor reglementare pe care le-am observat în legea fundamentală a României cu privire la acest aspect, dar și pentru că cele aproape trei decenii de guvernare postdecembristă ne-au demonstrat cu vârf și îndesat că nu ne putem încrede numai în buna credință a aleșilor în ceea ce privește executarea sarcinilor care decurg din mandatul acordat de către electorat, ci trebuie să creăm instrumentele juridice care să ne permită intervenția promptă și fermă ori de câte ori se constată nevoia unui asemenea demers.

Parafrazând un dicton de-al unui celebru erou de benzi desenate, credem că o putere mare precum cea acordată de către electorat prin intermediul sufragiului alesului parlamentar, trebuie să vină la pachet întotdeauna însoțită de o responsabilitate pe măsură[15].

Iar actuala Constituție a României din păcate, prin intermediul articolului 69 conferă parlamentarului român un statut intangibil (liber și irevocabil) în raport cu electoratul deoarece, pattern-ul de reprezentare politică trustee (bazat pe prezumția că alesul își va îndeplini obligațiile față de electorat cu bună credință – bona fide praesumitur) și mandatul reprezentativ consacrat în dispozițiile articolului mai sus menționat, prevăd ca unică măsură sancționatorie împotriva aleșilor, numai nealegerea acestora de către electoratul nemulțumit într-o viitoare legislatură.

Este de-a dreptul pueril să credem că nealegerea într-o viitoare legislatură ar putea reprezenta vreodată o sancțiune eficientă și suficientă totodată pentru politicianul român modern care dă dovadă de o imoralitate și-o nesimțire grosolană atât în exercitarea mandatului cât și în relația cu cei care l-au ales.

Dar și mai penibil este să credem că acesta își va executa cu bună credință mandatul, pur și simplu dintr-o înaltă conștiință civică, fără a fi nevoie de instituirea unei răspunderi juridice concrete care „să-l ajute” pe acesta să realizeze că mandatul trebuie exercitat în serviciul națiunii și nu ca un mijloc de îmbogățire frauduloasă sau că nevoile poporului trebuie să primeze pe întreaga durată a exercitării mandatului, nu numai odată la patru ani pe durata campaniei electorale când se fac alegeri pentru un nou mandat.

Însă, toate acestea sunt susținute de partizanii mandatului reprezentativ care sunt interesați în a menține actuala stare de fapt a lucrurilor, folosind democrația și principiile sale drept paravan și invocând o așa-zisă incompatibilitate a acestui regim politic cu mandatul imperativ și cu celelalte instituții juridice derivate din acesta.

Oare cât de naivi ar trebui să fim ca după aproape trei decenii de decepții și insatisfacții electorale și postelectorale să credem că prezumția de bună credință poate opera în cazul politicienilor atunci când vine vorba de exercitarea mandatului parlamentar, fără ca măcar să realizăm cât de riscantă este aceasta mai ales dacă ne raportăm la relativitatea (juris tantum) acestei prezumții.

Curios ni se pare și faptul că la nivelul administrației publice județene și locale prin intermediul legilor: 393/2004 (Legea privind statutul aleșilor locali), 215/2001 (Legea administrației publice locale) și 14/2003 (Legea partidelor politice) sunt prevăzute anumite măsuri menite să responsabilizeze aleșii din cadrul acestor structuri administrative, dintre care amintim:

clauza legală pură și simplă împotriva traseismului politic (instituție prin intermediul căreia alesul care decide să-și abandoneze partidul pe ale cărui liste a candidat, este sancționat cu pierderea din oficiu a mandatului);

posibilitatea dizolvării consiliului județean și a consiliului local, prin intermediul referendumului;

– și, de asemenea, posibilitatea revocării primarului prin intermediul referendumului.

De aceea, ne întrebăm de ce la nivelul administrației publice județene și locale s-au putut implementa asemenea măsuri, iar în cazul parlamentarilor aceste măsuri sunt nedemocratice pentru că, chipurile ar încălca principiile mandatului reprezentativ care trebuie să fie neapărat: general, liber și irevocabil?

Astăzi considerăm că mandatul reprezentativ așa cum este prevăzut de actuala lege fundamentală nu mai corespunde realităților sociale actuale constituind un veritabil atentat la suveranitatea populară, suveranitate pe care însuși constituantul o consacră în dispozițiile articolului 2 din Constituția României, și în consecință, o amenințare la adresa idealului democratic spre care orice societate civilizată tinde.

Apreciem că mandatul reprezentativ este perimat întrucât acesta prevede ca unică măsură de control sancționatorie a cetățeanului față de ales, numai desfășurarea alegerilor odată la patru ani pentru un nou mandat, ceea ce în opinia noastră ca formă de răspundere politico-juridică a alesului față de electorat reprezintă mult prea puțin și intervine mult prea târziu în timp, iar drept dovadă stau cele aproape trei decenii de politică dezastruoasă ce au împiedicat progresul economic și social al României, făcând din democrație care ar fi trebuit să constituie o formă de manifestare a suveranității populare o veritabilă partidocrație în care suveranitatea nu mai aparține poporului, ci partidelor politice.

De aceea, ghidându-ne după principiul potrivit căruia cel mai eficient paznic al respectării legilor este frica de pedeapsă[16], considerăm că măsura revocării constituie o sancțiune ce instituie finalmente răspunderea politico-juridică atât de necesară politicianului român actual, pentru că reprezintă o formă directă de responsabilizare a alesului, prin care acesta își va da seama că poporul contează nu numai odată la patru ani când se fac alegeri pentru un nou mandat.

4.2 Forma și conținutul proiectului de lege ferenda

Având în vedere considerentele expuse mai sus, precum și cele învederate anterior, cât și dispozițiile cuprinse în articolul 16 alin. (2) potrivit cărora „nimeni nu este mai presus de lege”, coroborate cu dispozițiile articolul 124 alin. (2), conform cărora „justiția este unică, imparțială și egală pentru toți”, ambele din Constituția României, propunem de lege ferenda ca articolul 69 din actuala Constituție sa aibă următoarea formă:

Mandatul imperativ sui generis[17]

Deputații și senatorii sunt în serviciul poporului, aceștia putând fi revocați pe durata exercitării mandatului de către electorat în condițiile prevăzute de Constituție și de legea electorală, în următoarele cazuri:

a) Parlamentarul se folosește de puterea publică aferentă funcției, pentru a săvârși grave abuzuri în serviciu, de asemenea, parlamentarul poate fi revocat și atunci când acesta se face vinovat de fapte de neglijență în serviciu;

b) Parlamentarul dă dovadă de incompetență intelectuală, sau se află într-o stare de incapacitate psihică (intelectuală) ori fizică ce face imposibilă îndeplinirea sarcinilor de serviciu, pe o perioadă mai mare de 45 de zile, ce izvorăsc din mandatul acordat de către electorat, sau nu-și execută cu rea-credință aceste obligații;

c) Parlamentarul se folosește de calitatea sa oficială în vederea sustragerii de la urmărirea penală, judecarea ori de la executarea pedepsei prevăzute într-o hotărâre judecătorească penală definitivă[18];

d) Pe durata exercitării mandatului, parlamentarul nu respectă programul propus în cadrul campaniei electorale ori refuză în mod repetat să consulte circumscripția care l-a mandatat în legătură cu proiectele de lege de o importanță majoră.

e) Traseismul politic[19] „pe durata exercitării mandatului atrage din oficiu revocarea acestuia[20], însă, dacă parlamentarul este exclus din partidul său de origine, acesta își păstrează mandatul, numai dacă rămâne independent pe durata exercitării acestuia;

f) Alte cazuri prevăzute de legea electorală[21].

Procedura revocării

(1) Competentă în a soluționa procedura revocării mandatului este Curtea Constituțională a României[22].

(2) Procedura revocării se desfășoară în conformitate cu prevederile Constituției, ale legii electorale și cele ale legii privitoare la organizarea și desfășurarea referendumului.

Inițiativa revocării

(1) Sesizarea privind orice inițiativă de revocare se face către C.C.R.

(2) Au drept de inițiativă în vederea revocării 20% din numărul total al cetățenilor cu drept de vot înscriși pe listele electorale ale circumscripției în care a candidat și a câștigat mandatul, cel/cea care urmează a fi supus(ă) unei proceduri de revocare a mandatului.

(3) Parlamentarul în cauză este încunoștințat în legătură cu demersul întreprins împotriva sa și este audiat de C.C.R., dacă după ascultarea punctului de vedere al parlamentarului și verificarea respectării condițiilor de fond și de formă ale respectivei inițiative, C.C.R. constată legalitatea și temeinicia inițiativei de revocare, în circumscripția ce l-a mandatat pe parlamentar se organizează un referendum în vederea revocării acestuia în termen de 30 de zile de la constatare.

(4) Pe durata celor 30 zile, parlamentarul supus procedurilor de revocare are dreptul de a organiza o campanie electorală în circumscripția unde va avea loc referendumul, în scopul de a da explicații electorilor săi în legătură cu acuzațiile ce îi sunt aduse și eventual de a-i convinge pe aceștia de nevinovăția sa.

Referendumul

Referendumul ce are ca obiect revocarea mandatului este supus în întregime prevederilor constituționale, iar în măsura în care acestea sunt insuficiente, sunt incidente dispozițiile legii electorale coroborate cu cele din legea privitoare la organizarea și desfășurarea referendumului.

Desfășurarea referendumului

(1) Electorii sunt chemați să răspundă la întrebarea: Sunteți de acord cu revocarea mandatului parlamentarului … X ?

(2) Acestora le sunt aduse la cunoștință motivele ce impun măsura revocării și sunt rugați să ștampileze chenarul ce conține mențiunea: da, sunt de acord cu revocarea, sau nu, nu sunt de acord cu revocarea, în funcție de propria opțiune.

(3) Numărul de voturi necesar în vederea revocării mandatului reprezintă 50%+ 1 din total, cu condiția ca la referendum să se prezinte cel puțin 50%+ 1 din numărul cetățenilor cu drept de vot înscriși pe listele electorale ale circumscripției[23].

Rezultatul referendumului

(1) Rezultatul referendumului este validat sau infirmat în 5 zile de la încheierea acestuia de către C.C.R..

(2) Dacă rezultatul referendumului este infirmat, inițiatorii acestuia nu vor mai putea introduce o nouă cerere în vederea revocării timp de 6 luni de la data invalidării referendumului.

(3) Dacă rezultatul referendumului este validat, mandatul parlamentarului este revocat din acel moment, iar acesta nu mai are dreptul să candideze la nicio funcție publică pe o perioadă de 5 ani de la revocarea mandatului.

(4) După validarea referendumului de revocare sau constatarea pierderii mandatului ca urmare a migrării din partidul de origine către alt partid politic, potrivit articolului 69 lit.e), din prezentul proiect de lege, se constată de către C.C.R. prin hotărâre vacanța postului, iar în termen de 30 de zile de la constatarea vacanței postului se procedează la organizarea unor proceduri electorale în circumscripția în care a fost ales cel/cea care a pierdut mandatul, în vederea ocupării locului vacant.

Dispoziții tranzitorii și finale

În termen de 30 zile de la adoptarea prezentei legi constituționale, se va purcede la modificarea legii electorale în vederea punerii în acord și a dezvoltării (completării) noilor dispoziții constituționale referitoare la revocarea mandatului. De asemenea, în același termen, se va proceda și la modificarea tuturor domeniilor legislative ce decurg din adoptarea în Constituția României a mandatului imperativ sui generis, în virtutea respectării principiului constituțional al conformității întregii suite de acte normative statale cu dispozițiile legii fundamentale [principiu prevăzut în art. 1 alin. (5) din Constituția României]. Articolul 70 din Constituția României se va modifica prin adăugarea la alin. (2) a revocării prin referendum popular și a pierderii mandatului din oficiu, în ipoteza migrării din partidul de origine către alt partid, printre cazurile de încetare a calității de parlamentar.

De asemenea, propunem ca parlamentarii ce nu au studii juridice, în primul an de mandat să fie stimulați prin lege să participe la cursuri juridice susținute de profesori universitari, doctori în drept care să aibă ca tematică: norma juridică, definiție, structură, intrarea în acțiune a acesteia, durata acțiunii, ieșirea din vigoare cât și metodologia tehnică de elaborare a normelor juridice. Cursurile se vor finaliza cu examene care vor fi notate cu note de la 1 la 10. În cazul în care parlamentarii obțin nota 10 la aceste examene, vor fi recompensați cu bonusuri de până la 20% din salariile pe care aceștia le primesc.

Deși conștientizăm că funcția de parlamentar se dobândește prin intermediul sufragiului, credem că este necesar să luăm anumite măsuri în vederea asanării acestei instituții fundamentale a statului de drept. De aceea, susținem ca absolut necesară consacrarea într-o viitoare lege organică a interdicției de a fi membru în comisia juridică a Parlamentului în cazul parlamentarilor care nu au studii juridice universitare, evitând în acest fel accesul unor personaje nepregătite corespunzător în cadrul unor asemenea comisii, dată fiind importanța lor pentru întreaga activitate a Parlamentului.

Rațiunea din spatele acestei propuneri constă în faptul că ne dorim să creștem calitatea și productivitatea acestei instituții reprezentative a statului, iar participarea parlamentarilor la aceste cursuri juridice în vederea obținerii cunoștințelor minimale necesare reprezentării onorabile în forul legislativ statal, credem că nu poate decât să ducă la eficientizarea proceselor de edictare a legilor juridice, care reprezintă de fapt principala funcție a Parlamentului.


[1] A se vedea Alexandru Luis Ibriș, „Unele considerații referitoare la mandatul parlamentar și la modelele de reprezentare în dreptul constituțional, in totum, articol publicat pe JURIDICE.ro.
[2] A se vedea Alexandru Amititeloaie, Mandatul reprezentativ – esența democrației, in totum, publicat în Acta Universitatis George Bacovia, vol. 3, 2014.
[3] A se vedea pentru detalii secțiunile 5 și 6 din Alexandru Luis Ibriș, „Unele considerații referitoare la mandatul parlamentar și la modelele de reprezentare în dreptul constituțional”, articol publicat pe JURIDICE.ro.
[4] Alexandru Amititeloae, op. cit., in totum.
[5] Alexandru Luis Ibriș, op. cit.
[6] A se vedea secțiunea 3 din Alexandru Luis Ibriș,  „Unele considerații referitoare la mandatul parlamentar și la modelele de reprezentare în dreptul constituțional”, articol publicat pe JURIDICE.ro.
[7] A se vedea Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa și Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, pp. 13-21, Ed. Universul Juridic, București, 2012.
[8] Din păcate, constatăm cu regret că democrația a devenit un obsedant și un mult prea obositor lait motiv al discursurilor și lozincilor electorale postdecembriste, o noțiune golită de conținut (o formă fără fond) prin care politicienii vor să ne facă să credem că “veghează” chipurile la binele acestei națiuni greu încercate.
[9] A se vedea Alexandru Luis Ibriș, Mandatul imperativ și instituțiile asimilate acestuia în viziunea Comisiei de la Veneția. Elemente de drept comparat, secțiunea concluzii, articol publicat pe JURIDICE.ro.
[10] A se vedea Mihai Constantinescu, Ioan Muraru și Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituției României. Explicații și comentarii, p. 55, Ed. Rosseti, București, 2005.
[11] Alexandru Amititeloae, op. cit, in totum.
[12] Potrivit Comisiei de la Veneția, în 2002 în Africa de Sud Curtea Constituțională a acestui stat a respins introducerea unui amendament ce avea ca scop sancționarea practicilor de nomadism politic în Constituția Africii de Sud, declarându-l neconstituțional și argumentând totodată că interzicerea traseismului politic nu este de esența democrației, a multipartidismului și a reprezentării proporționale. A se vedea Alexandru Luis Ibriș, Mandatul imperativ și instituțiile asimilate acestuia în viziunea Comisiei de la Veneția. Elemente de drept comparat, publicat pe JURIDICE.ro.
[13] Din punct de vedere literar, expresia sui generis” reprezintă o construcție concisă, scolastică referitoare la o entitate care constituie ea singură un gen. În mod curent se folosește cu referire la ceva special, deosebit, particular, unic în felul său, aparte. Din latină sui, suus, sua, suum, ce se traduce prin: al său, a sa, propriu și  generis, genus, -eris, ce se traduce prin: specie, fel, soi, gen. Cristina Popescu, Ecaterina Crețu, Dicționar de cuvinte și expresii latinești și eline în contexte literare românești. Abrevieri latinești, p. 71, Ed. Humanitas Educațional, București 2003. Recomandăm, de asemenea, și explicațiile din Dicționarul explicativ al limbii române DEX, 1984, p. 910, Ed. Academiei R.S.R. București
[14] Virginia Verdinaș, Alt timp nu avem I – VIII, articole publicate în Revista Palatul de Justiție nr. 9/2, 2015.
[15] With great power, comes great responsability!
[16] Iresponsabilitatea juridică de care se bucură în prezent parlamentarii aflați în exercitarea mandatelor acordate de către electorat, nu face decât să încurajeze comportamentul abuziv al acestora și să favorizeze proliferarea fenomenului de corupție. O putere mare precum este cea a parlamentarului aflat în exercițiul mandatului, nu poate fi înfrânată decât printr-o putere asemănătoare și egală ca intensitate, iar unicul îndreptățit să dețină această putere este electoratul, în fond acesta o conferă parlamentarului prin intermediul sufragiului, de aceea tot electoratul este îndrituit să o retragă prin revocarea mandatului. Numai prin mandatul imperativ sui generis, obligațiile parlamentarilor ce decurg din mandatele acordate de popor vor deveni perfecte (vor beneficia de sancțiuni concrete). Considerăm că numai frica de pedeapsă îi poate responsabiliza pe parlamentari în așa fel încât să-și îndeplinească eficient obligațiile față de cei care i-au votat, deoarece numai frica de pedeapsă este cea care menține ridicat respectul pentru lege, iar acest lucru s-a impus irefragabil în istoria științelor juridice drept o constantă a dreptului.
[17] Deși noi am optat ca titlul articolului 69 din actuala Constituție a României să fie schimbat din Mandatul reprezentativ în Mandatul imperativ sui generis, nu ne putem opune ca în urma dezbaterilor privind adoptarea prezentului proiect de lege să se adopte oricare altă denumire care ar fi considerată potrivită noului conținut al articolului în cauză.
[18] Ne justificăm această opțiune prin faptul că până în prezent am fost martori, și nu de puține ori, la modul în care parlamentarii tergiversează intervenția justiției prin intermediul procedurilor de avizare a încuviințării măsurilor preventive judiciare, ascunzându-se în spatele demnității publice cu care au fost învestiți de către electorat și profitând la maximum de gregarismul care se naște și prinde, din păcate, contur în momentele în care aleșii neamului simt amenințarea iminentă a unor consecințe penale ale faptelor lor. De aceea, pentru a nu întoarce și mai rău cuțitul în rana creată de clipele de restriște penală prin care anumiți parlamentari sunt nevoiți să treacă, dar și pentru a nu leza spiritul de colegialitate ce se naște între membrii Parlamentului, am decis să degrevăm de responsabilitatea ingrată ce revine în mod normal Camerelor Parlamentului de a-și da propriul lor membru pe mâna justiției nemiloase, și s-o acordăm electoratului care în virtutea principiului celerității și fără a fi implicat sentimental în această procedură, prin intermediul revocării poate interveni și grăbi intervenția organelor judiciare, astfel încât, parlamentarii care au săvârșit fapte de natură penală să răspundă potrivit vinovăției lor, la timp și în mod complet, desigur, în condițiile prevăzute de legislația aflată în vigoare. Ne exprimăm, de asemenea, speranța ca prin intermediul acestei măsuri să schimbăm concepția potrivit căreia mandatul parlamentar reprezintă un refugiu pentru infractori, concepție care din păcate, în anumite cazuri are acoperire și în realitatea obiectivă.
[19] În ceea ce privește expresia „traseism politic”, considerăm că nu mai este necesară definirea acesteia, deoarece aceasta este foarte cunoscută publicului larg, fiind o creație de sorginte gazetărească cu o conotație puternic depreciativă și care totodată evocă cel mai fidel fenomenul de migrație politică și repercusiunile acestuia. Aceasta este și rațiunea care ne-a determinat să optăm pentru această expresie în cadrul proiectului nostru legislativ.
[20] Am optat pentru unicul remediu legal corespondent necesităților actuale de combatere a acestui fenomen omniprezent în democrațiile contemporane. În opinia noastră, această clauză legală care operează din oficiu în cazul în care alesul își abandonează propriul partid după obținerea mandatului, reprezintă unica soluție legitimă care se impunea în mod firesc, deoarece în viziunea proiectului nostru legislativ abandonarea partidului de origine pentru a migra spre un alt partid reprezintă o dovadă indubitabilă de lipsă de loialitate și onoare atât față de partid, cât și față de electorat, potrivit principiului „un om care a trădat odată, va trăda și a doua oară”. Este adevărat că oamenii își pot schimba orientarea politică și să se înscrie în alte partide, chiar parlamentari fiind, dar într-o asemenea situație, tocmai principiul onestității politice le cere acestora să lase mandatul liber și să revină în Parlament numai ca urmare a unei noi confruntări cu electoratul. De asemenea, ne motivăm opțiunea și prin faptul că această clauză exclude orice intervenție a partidelor politice, în sensul că locul rămas vacant ca urmare a migrării politice a alesului va fi ocupat prin organizarea unor noi alegeri, iar în ipoteza unor excluderi din partidul de origine, parlamentarii își vor păstra mandatul câtă vreme nu se vor înrola în alt partid, fiind astfel protejați de eventualele abuzuri ale partidelor de origine. Dar în același timp nefiind străini de „negustoriile”care se practică la scară largă în lumea politică mioritică între parlamentari și partidele politice, înțelegeri ce au ca scop eludarea dispozițiilor legale și înșelarea electoratului, nu am vrut să lăsăm deschisă o kerkaporta care să poată fi speculată și folosită de către aceștia cu rea-credință, de aceea am instituit în sarcina parlamentarului exclus din partidul sau formațiunea politică pe listele cărora a candidat și a câștigat mandatul, obligația de a rămâne independent de la momentul excluderii până la data ajungerii la termen a mandatului.
[21] Având în vedere faptul că legea juridică ca operă umană nu este perfectă, ci numai perfectibilă, preferăm să ne punem la adăpost de ambiția de a prevedea tot și admitem astfel că ar putea exista aspecte referitoare la cazurile în care mandatul parlamentarului ar putea fi revocat pe care nu le-am avut în vedere în momentul redactării prezentului proiect de lege, lăsând posibilitatea ca prin intermediul legii electorale aceste cazuri să poată fi extinse și la alte ipoteze în funcție de evoluția firească a societății și de nevoile concrete ale acesteia care apar în anumite perioade de timp.
[22] Considerăm că este necesară reformarea Curții Constituționale a României, dată fiind importanța acestei instanțe în peisajul judiciar românesc și care influențează prin deciziile ei întreaga arhitectură legislativă statală. Tocmai de aceea, Curtea Constituțională a României trebuie să treacă printr-un amplu proces de profesionalizare (depolitizare), în sensul că posturile de judecători din cadrul acestei instanțe ar trebui să fie ocupate prin concurs în fața unei comisii alcătuite din profesori universitari, juriști de marcă și membri reprezentativi ai societății civile. De asemenea, credem că această instituție trebuie încorporată Înaltei Curți de Casație și Justiție devenind astfel o secție specială a instanței supreme (Secția Constituțională a Înaltei Curți de Casație și Justiție), numai așa controlul constituțional efectuat de această instanță cât și celelalte activități de o importanță colosală pentru societatea românească vor fi degrevate de influența politicului, a cărui imixtiune, din păcate, se resimte mult prea evident în prezent. În ceea ce privește opțiunea noastră de a da soluționarea procedurii de revocare a mandatului în competența exclusivă a acesteia, am avut în vedere faptul că procedura de revocare are o natură mixtă, juridică și politică, în egală măsură, de aceea nu puteam face o alegere mai potrivită decât instanța specializată în domeniul dreptului politic (constituțional).
[23] Am zăbovit destul de multă vreme cu privire la alegerea pragurilor electorale potrivite în cazul acestor proceduri de revocare, de aceea, inspirându-ne din experiența dreptului comparat învederată în cadrul articolului Mandatul imperativ și instituțiile asimilate acestuia în viziunea Comisiei de la Veneția. Elemente de drept comparat, publicat pe juridice.ro, fără însă a neglija realitățile sociale și nevoile concrete ale statului român, am optat pentru cea mai bună variantă, credem noi, care se impunea în cazul proiectului nostru de lege ferenda. Astfel, că pragurile de 20% din numărul total al alegătorilor înscriși pe listele circumscripției în cazul inițiativei de revocare, cvorumul de 50 %+ 1 din numărul total al electorilor înscriși, de asemenea, pe listele electorale ale circumscripției, au rolul de a descuraja inițiativele neserioase sau manevrele ori vendetele politice care se practică la scară largă în lumea politicii. De asemenea, am căutat să alegem niște praguri electorale care să nu constituie un impediment în calea manifestării suverane a voinței electoratului, aceleași praguri sunt uzitate și în cazul dizolvării prin referendum a consiliilor județene. Nu negăm faptul că inițial am avut tendința de a opta pentru praguri mult mai scăzute gândindu-ne în principal la absenteismul la vot, care reprezintă în prezent una dintre cele mai serioase deficiențe cu care se confruntă România postdecembristă. Probabil că în viitor dacă situația prezenței la vot nu se va ameliora, legiuitorul va fi nevoit să intervină și să declare votul obligatoriu prin lege, în prezent procedurile electorale sunt nevoite să funcționeze în regim de avarii din cauza prezenței din ce în ce mai reduse la urne. De aceea, s-a recurs la aplicarea principiului qui tacet consentire videtur prin intermediul căruia se consideră că cei care nu-și exprimă voința în mod direct și expres prin vot, înseamnă că acceptă în mod tacit rezultatul scrutinului (achiesează la rezultatul respectivei proceduri electorale). Și tot din aceleași rațiuni, se încearcă în prezent înlăturarea cvorumului de prezență în cadrul procedurilor electorale, apelându-se din ce în ce mai mult la majoritatea relativă care se anunță a fi soluția viitorului în dreptul electoral, aceasta este o majoritate de tipul “cei mai mulți dintre cei prezenți”, indiferent de numărul votanților care se prezintă la urne. În prezent, această majoritate electorală este utilizată în turul doi al alegerilor prezidențiale dar și în turul doi al alegerilor primarilor.


Alexandru Luis Ibriș

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate