« Secţiuni « Articole « RNSJOpiniiPovestim cărţi
Opinii
3 comentarii

dragă literatură juridică
05.01.2018 | Lucian BOJIN

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Lucian Bojin

Lucian Bojin

Dacă vă intrigă acest titlu (și, mai ales, lipsa majusculei), nu îi căutați prea departe explicația. Nu este decât o pastișă a titlului poeziei lui Ion Monoran, dragă poezie, reprodusă la finalul acestui text. Poezia lui Monoran (un poet bănățean cu un rol semnificativ în Revoluția din 1989), scrisă în anii 70 ai secolului trecut, este un apel către înnoirea limbajului și temelor poeziei românești contemporane. Referința la poezia lui Ion Monoran din titlul acestui text se datorează faptului că, atunci când am descoperit-o, am găsit în ea o neașteptată întâlnire a două idei care mă preocupau de ceva timp. Ideea că limbajul și modul de abordare dominant în literatura juridică română are nevoie de o schimbare sau de un suflu nou (sau, în orice caz, mi-ar plăcea să văd o astfel de schimbare, și cred că nu sunt singurul care vede lucrurile astfel). Și ideea că la Timișoara, câțiva dintre colegii mei, profesori și autori de drept, pun bazele unei mișcări în acest sens (chiar dacă poate nici măcar noi nu ne percepem, încă, ca atare, mi-ar plăcea ca peste câțiva ani, sau decenii, să se vorbească despre o „școală de la Timișoara” sau un „grup de la Timișoara” care a contribuit la reformarea doctrinei juridice române).

Există o nevoie de schimbare în literatura juridică română?

Cred că da. Și cred și că această nevoie de schimbare în literatura juridică română este resimțită de tot mai mulți dintre juriști și, mai ales, de către membrii comunității academice din România. De altfel, procesul schimbării este deja în curs, cea mai bună dovadă fiind o comparație între doctrina anilor 80-90 și multe dintre textele publicate în ultima perioadă. Cu toate acestea, multe dintre notele caracteristice doctrinei clasice se regăsesc și în marea majoritate a producției de literatură juridică de azi. Percep ca trăsături caracteristice a ceea ce am numit „doctrina clasică română” următoarele: limitarea modurilor de abordare și reflecție la analiza textelor de lege (așa-numitul blackletterism) și la comentariile soluțiilor din jurisprudență, utilizarea în argumentare a aceluiași set de principii și reguli de interpretare și aplicare a normelor, precum și un anumit consens tacit de a limita tonul critic al contribuțiilor. Putem, la limită, să o numim și doctrina pozitivistă, urmând tradiția anglo-saxonă în acest sens, deși nu toți autorii adepți ai curentului pozitivist au produs o astfel de doctrină.

Trebuie să precizez de la bun început că este departe de mine gândul că doctrina clasică ar fi lipsită de utilitate sau valoare și că ar trebui înlocuită complet. Dimpotrivă, abordarea dogmatică centrată pe textul legii și aplicarea sa are și va continua să aibă o utilitate practică incontestabilă, fiind modul prin care cunoștințele de drept aflate dincolo de textele legilor sunt sistematizate și diseminate către juriștii practicanți[1]. Pentru avocatul pledant sau pentru judecătorul de caz, acest tip de doctrină rămâne instrumentul principal, pe lângă norma de drept, pentru rezolvarea cazurilor practice particulare. Însă cred cu putere că această abordare nu trebuie să monopolizeze literatura juridică (și cred că nici măcar nu ar trebui să fie dominantă, cel puțin la nivelul lucrărilor produse de comunitatea academică). În rândurile de mai jos, voi încerca să repertoriez câteva dintre „problemele” doctrinei juridice clasice care cred că ar trebui „rezolvate” de o schimbare de paradigmă în acest domeniu.

Abordarea dogmatică a textului de lege. Textul legii rămâne „alfa și omega” autorului de literatură juridică română, iar acest aspect este consolidat de accentul puternic pus pe interpretarea literală. Este normal ca într-o lume a dreptului pozitiv, textul legii și interpretarea literală să beneficieze de un primat incontestabil. Însă cercetarea și reflecția juridică nu și-ar avea rostul dacă le-am limita la exerciții de interpretare literală. Probabil că un program de calculator în care am introduce textul legii și regulile de interpretare (cu câteva scheme de ierarhizare a acestora) ar face o treabă la fel de bună în această direcție ca și cel mai fin analist de text. Reflecția asupra conceptelor juridice, asupra dinamicii lor și asupra practicilor sociale din care apar normele și în care ele sunt aplicate și evoluează reprezintă arii în care cercetătorul juridic poate aduce cu adevărat plus valoare pentru întregul sistem juridic. De aceea, teoria dreptului, sociologia și antropologia juridică, analiza economică a dreptului, și o mulțime de alte curente și subcurente din cercetarea juridică apărute în ultimele decenii ar trebui integrate și valorificate în doctrina din toate ramurile juridice. Ele nu sunt doar niște discipline juridice, alături de alte discipline subsumate ramurilor clasice ale dreptului (drept civil, drept penal, drept administrativ etc.), dimpotrivă contribuțiile relevante din domeniul lor ar trebui să se regăsească în lucrările de cercetare din ramurile specifice de drept. În acest sens, ele ar trebui să adevărate discipline „transversale” pentru întreg domeniul juridic.

În urmă cu mai bine de un secol, în plină epocă a dominației pozitiviste, dar încă și mult mai aproape de vremurile noastre, era încă un loc comun printre juriști afirmația potrivit căreia modificarea unui articol de lege face inutile tomuri întregi de literatură juridică scrise până atunci. Între timp, sper să nu greșesc, doctrina juridică a depășit în bună măsură această dependență față de „voința legislatorului”. A putut face asta tocmai lărgindu-și sfera de preocupare (și chiar mutându-și centrul de greutate) dincolo de textul scris al legilor. De fapt, comentariul de tip pozitivist ascunde, adesea în mod neasumat conștient, o anume reverență față de normă, împrumutată parcă din comentariile „textelor sfinte”. Doar că normele juridice nu sunt create de Dumnezeu. De cele mai multe ori, ele sunt expresia unor interese particulare sau de grup, sau compromisuri între astfel de interese aflate în conflict sau dialog. De aceea, normele sunt departe de a fi o „esență ultimă” și nici nu au omogenitatea care pare să le fie acordată de faptul că constituie o categorie separată. Însă autorul pozitivist va fi rareori în poziția de a „demonta” sau „deconstrui” norma și a o supune unei analize critice, așa că trebuie să se mulțumească cu analiza textuală, care e tot o formă de apologie. Astfel ajungem la a doua „problemă” a doctrinei juridice clasice române, anume aportul limitat al interdisciplinarității.

Importanța interdisciplinarității în cercetarea juridică. Cam toate curentele majore apărute în cercetarea juridică după al II-lea război mondial poartă amprenta interdisciplinarității, fiind rezultatul unor conectări între drept și una sau mai multe științe sociale sau curente filozofice. De aceea, este cumva de înțeles faptul că doctrina juridică română a rămas oarecum detașată față de toate marile dezbateri juridice din lume din ultimele decenii. În perioada comunistă, o aliniere la tendințele din lumea „occidentală” era, desigur, utopică. Iar cele aproape trei decenii care au trecut de la Revoluție par a fi fost insuficiente pentru ca doctrina noastră să recupereze și să „acultureze” repetatele schimbări de paradigmă petrecute până atunci și, în continuare, până în prezent. Însă cred că este un moment potrivit ca acest clivaj să fie acoperit. Mi se pare că detectez tot mai mult la tinerii cercetători români dorința de a provoca și depăși dominația perspectivei pozitiviste asupra dreptului.

Abordarea interdisciplinară este importantă pentru că ea permite, deopotrivă, atitudini mai critice, dar și atitudini mai constructive decât simplul comentariu de text legislativ. Adevărul este că instrumentele limitate ale doctrinei pozitiviste nu puteau produce decât o literatură juridică precum cea descrisă mai sus. Comentatorul legii este plasat, în mod inerent, pe o poziție inferioară „autorului legii”, chiar dacă sau poate chiar pentru că „autorul legii” nu este decât o metaforă (sau, poate mai corect, o figură cvasi-mistică). Interdisciplinaritatea deschide, în schimb, autorilor de drept, perspective din care se pot simți mai siguri să critice legile sau chiar să exprime aprecieri pozitive, însă nu dictate de un respect necenzurat față de legislator, ci de convingerea că ele chiar contribuie la îmbunătățirea vieții sociale. Pe scurt, interdisciplinaritatea pune în mâna juriștilor instrumentele care permit legarea normei de contextul social sau economic, adică în fond de complexele factuale cu care normele conviețuiesc, din care apar, de care sunt influențate și pe care le influențează. În acest fel, desprinderea normei de fapte, axioma pozitivismului, își pierde puterea normativă în interiorul disciplinei juridice. S-ar putea, într-adevăr, ca autonomia dreptului ca disciplină să fie afectată, însă acest cost cred că este depășit de beneficiile unei astfel de schimbări.

Sociologia juridică, antropologia juridică, analiza economică a dreptului, curentul Law & Society și alte asemenea contribuie la integrarea dreptului în sistemul social și, în acest fel, permit reflecții în mai bună cunoștință de cauză, mai sofisticate și, în fond, de ce nu, mai corecte[2], asupra normelor de drept și aplicării lor. Nu pledez, aici, în particular, pentru niciunul dintre aceste curente sau școli de gândire (aflate, de multe ori, în conflict deschis unele cu altele). Mi-aș dori, pur și simplu, ca fiecare dintre acestea (sau cât mai multe dintre ele) să își găsească câțiva adepți printre autorii români de drept și, în acest fel, întreg mediul juridic din România să beneficieze de contribuțiile lor. Să recunoaștem că acest lucru nu va fi ușor de realizat. Este puțin probabil ca juriștii din generația mea și cei mai în vârstă să se poată reinventa ca „interdisciplinariști”, având în vedere că perioada de acumulare de cunoștințe de bază în încă o disciplină este potrivită unei vârste mai fragede. Dar putem să îi încurajăm pe tinerii noștri cercetători să o ia pe un astfel de drum.

Cercetarea de drept comparat. Este oarecum surprinzător pentru o cultură juridică formată din transplanturi, așa cum este cea română, aportul limitat (deși nu absent) al cercetării de drept comparat. Desigur că monografiile apărute în ultimele decenii conțin, cele mai multe, câte o secțiune de reglementări în dreptul comparat, dar ea este, mai întotdeauna, strict expozitivă, fără o analiză aprofundată a diferențelor sau asemănărilor de context social sau cultural care au determinat, sau nu, soluții juridice diferite sau similare[3]. În al doilea rând, este un fenomen interesant perpetuarea primatului culturii juridice franceze ca sursă principală de inspirație pentru doctrina română. Ceea ce era de înțeles la jumătatea secolului al XIX-lea, când cultura juridică franceză era, probabil, la apogeu, a devenit, între timp, o curiozitate. De asemenea, dacă în dreptul privat o astfel de afinitate pentru doctrina franceza are, probabil, explicații istorice de înțeles[4], mi se pare că această explicație nu este aplicabilă în dreptul public, spre exemplu. Adevărul este că cultura juridică franceză, deși rămâne una majoră, nu mai este în prim planul peisajului mondial al dreptului. Niciunul dintre curentele juridice și niciuna dintre schimbările de paradigmă apărute în ultima jumătate de secol la nivel universal nu își mai au originea în cultura juridică franceză. Ele provin, de regulă, din America (și nu doar cea de Nord), iar atunci când își au sursa în Europa, locul lor de naștere este fie Marea Britanie, fie Germania, fie țările scandinave sau Olanda, însă nu Franța. Utilizarea, în continuare, a literaturii franceze ca „far” al cercetării juridice în România ne pune într-o interesantă postură de „periferie” a „periferiei”, una în care conceptele lansate în lumea academică anglo-saxonă ajung la noi prin filiera franceză, ceea ce limitează drastic potențialul culturii juridice române de a furniza autori care să aibă un cuvânt de spus la scară universală[5]. În fine, fără a intra în prea multe detalii, cred că cercetarea de drept comparat e importantă tocmai pentru că, la fel ca interdisciplinaritatea, permite o deschidere de perspectivă care, la rândul său, ar trebui să stimuleze spiritul critic în literatura juridică română.

Spiritul critic. Nu cred că românilor, în general, le lipsește spiritul critic, ba poate dimpotrivă. Însă cred că este destul de vizibilă o temperare a sa în spațiul literaturii juridice. Nu este aici locul pentru o analiză exhaustivă a cauzelor acestui fenomen. Dar cred că una dintre cauze este chiar dominația pe care pozitivismul o exercită asupra doctrinei. Până la urmă, juristul pozitivist se apropie de normă ca de ceva intangibil, dat de Dumnezeul-legislator, deci în afara sferei sale de influență directă. Este de înțeles că tonul critic nu este ceva la care să ne așteptăm într-o astfel de situație. O schimbare, sau o diversificare, a paradigmelor de abordare a normelor va duce, probabil, și la o dezvoltare a tonului critic, așa cum întâlnim, chiar pe scară largă, în alte culturi juridice.

Stilul doctrinei juridice.  Ar fi o greșeală să le reproșăm autorilor de drept, în primul rând, stilul de scris. În fond, nu suntem nici poeți, nici prozatori, chiar dacă poate să ne placă un text al lui Ion Monoran. Pe de altă parte, este ușor de remarcat o exagerată omogenizare a stilului doctrinei juridice, care devine adesea impersonal. O schimbare de abordare, cum este cea propusă mai sus, probabil că va duce și la o schimbare a stilului, chiar la o diversificare de stiluri. Cred că limbajul unificator (în situații extreme, unele articole par a fi scrise de același autor) se datorează și abordării unilaterale despre care vorbeam mai sus. Desigur că o anumită unitate de limbaj este inerentă în orice disciplină. Însă dreptul nu este medicină sau anatomie. Nu este doar o disciplină descriptivă a unor procese fizice exterioare. Dacă este să se menține cu adevărat în rândul științelor sociale, de la care se revendică, limbajul său poate, realmente, să fie mai variat și cu mult mai multă deschidere spre exteriorul disciplinei[6]. O schimbare de stil poate duce la o mai bună conectare cu celelalte științe sociale, dar și cu publicul larg.

Limbajul doctrinei juridice este unul aproape „ermetic”: litera legii, plus câteva principii de aplicare și interpretare (care, atunci când aparțin altor discipline, precum hermeneutica, sunt revendicate ca proprii de către drept). Aceasta duce la un stil arid și la o argumentare adesea săracă. Receptarea textelor este limitată la juriști. Interconectarea cu economia (necesară în dreptul privat) sau cu științele politice (necesară în dreptul public) este, în aceste condiții, greu de realizat. Stilul juridic ermetic poate determina frustrare din partea celor aflați în afara sferei dreptului. Așa cum un jurist poate citi cu plăcere și înțelege în mare parte o lucrare de științe politice, tot așa ar trebui ca un economist sau un politolog să poată citi și înțelege o lucrare de drept, precum și să o folosească în cercetarea sa. Lucrul acesta nu prea se întâmplă, însă. Pe de altă parte, caracterul ermetic al limbajului juridic îi limitează relevanța și în relația cu cetățenii, adică în discursul public, până la urmă. Dacă accesibilitatea dreptului este o valoare fundamentală pentru orice societate, încă din antichitate, dezbaterile juridice au încă loc „cu porțile închise”. Problemele de drept constituțional se discută de către profesori de drept constituțional, fără participarea specialiștilor în științe politice. Problemele de drept privat cu impact economic (spre exemplu, recenta legea dării în plată) se discută între juriști de drept privat, fără participarea economiștilor. În acest context, fără canale de comunicare către public, lumea juridică tinde să devină un cerc închis, iar mesajele din interiorul său fie se pierd, fie ajung la public puternic distorsionate. Cred că o schimbare sau diversificare a stilului ar avea, în primul rând, meritul de a deschide lumea juridică către lumea din afară, sau viceversa.

„Școala de la Timișoara”?

Subiectul tratat în acest text este de importanță generală, așa că poate părea nelalocul său un accent pus pe o chestiune locală. Însă exemplele concrete dau forță ideilor generale. Așa că am decis să scriu câteva cuvine despre autorii din Timișoara care nu practică tipul de doctrină juridică clasică, pentru simplul motiv că îi cunosc mai bine[7]. În al doilea rând, acest text s-a născut în urma unei prezentări la Conferința bienală de la Timișoara din noiembrie 2016. În al treilea rând, poezia lui Ion Monoran, de la care a pornit ideea acestui text, vorbește despre grupul poeților din Timișoara din anii 70, așa că o paralelă, păstrând proporțiile și contextul, poate fi potrivită. Iar dacă, pe undeva, este și o doză de patriotism local, să sperăm că ea e nesemnificativă. În schimb, trebuie să recunosc că în revendicarea că ar exista un „grup” sau o „școală” de la Timișoara există o doză de wishful thinking și speranța (mărturisită acum) ca ea să devină, în timp, o realitate acceptată și cu influență benefică asupra doctrinei din România.

Dacă vorbim despre autori din Timișoara care nu scriu literatură juridică dogmatică, atunci nu putem începe decât cu Valentin Constantin. Dacă există sau dacă va fi vreodată recunoscută o „Școală de la Timișoara”[8], atunci Valentin Constantin este fondatorul său. De peste două decenii, a scris despre drept eliberat de corsetul dogmatic. El a introdus în literatura juridică română nu doar idei noi[9], ci și un stil complet diferit: un stil proaspăt, dezinvolt, născut din plăcerea de a scrie despre drept și care, negreșit, creează plăcerea de a citi despre drept. Pe urmele celor pe care îi admiră, precum Oliver Wendell Holmes sau Karl Llewellyn, lucrările lui Valentin Constantin exprimă un „realism românesc” autentic, în care dreptul nu este desprins de fapte, ci le este integrat. De asemenea, este vorba despre un realism matur, nu unul angajat. O astfel de atitudine nu presupune un atașament necircumstanțiat (și defensiv) față de canoanele unui curent de gândire (cum, din păcate, adesea se întâmplă chiar la autori mari), ci dimpotrivă, ea înseamnă folosirea reperelor unui curent de gândire ca sistem de referință coerent pe baza căruia se poate scrie cu onestitate despre diferitele teme juridice care preocupă pe cineva.

Dar Valentin Constantin nu a rămas singur printre colegii săi de la Timișoara în acest demers. Câțiva dintre actualii profesori de aici (și, probabil nu întâmplător, foști studenți ai săi) practică, în scrisul lor, o atitudine oarecum de aceeași factură. Fie lărgesc perspectiva de abordare, ieșind din tiparele pozitivismului dominant, fie, pur și simplu, scriu cu plăcere și dezinvoltură, eliberați de canoanele „scriiturii juridice” din doctrina clasică. Cercetarea și reflecția transdisciplinară este vizibilă în lucrările lor. Vă invit să îi descoperiți și să îi citiți, dacă nu ați făcut-o încă. Le veți găsi contribuțiile în dreptul public (constituțional, administrativ, penal și procedură penală), în dreptul privat (civil și comercial), în dreptul internațional și al Uniunii europene, în drept comparat. Nu pot decât să sper că acest text îi va încuraja să continue pe drumul pe care au pornit și îi va determina să îi stimuleze, la rândul lor, pe viitorii cercetători pe care îi vor forma, să adopte o atitudine asemănătoare.

***

La final, așa cum am promis, să-i dăm cuvântul lui Ion Monoran, nu înainte de a menționa că mi-aș dori ca literatura juridică română să aibă ceva (cât mai mult, cu voia dumneavoastră) din prospețimea, onestitatea și caracterul direct al poeziei sale. Și că mi-aș dori ca „trupul robust și sănătos” al literaturii juridice să nu mai fie atât de greu de ghicit sub platoșa conformismului de limbaj și abordare.

dragă poezie

Află despre mine că sunt necăsătorit, angajat al unei întreprinderi timişorene.
Deci nu sunt student ori vreun poet de patruzeci de ani tânără speranţă
a poeziei româneşti.

Cu toate astea m-am hotărât să-ţi scriu pentru a ne da întâlnire
într-una din serile următoare la cafeneaua „TAROM”
Mă vei recunoaşte uşor după plete şi ceaşca de cafea
care îmi va tremura în mână de îndată ce mă vei privi puţin mai insistent.
O singură rugăminte aş avea: să nu care cumva să vii îmbrăcată cu vreuna
din rochiile proletcultismului ori în vreo bluziţă stil poezie patriotică contemporană
înflorată cu chipurile marilor voievozi ai neamului ori cu vreun sutien
gen articol de pe prima pagină a câte unei reviste literare în care o personalitate
septuagenară dă sfaturi tinerelor condeie cum se scrie o epopee naţională
Mi-ar face o nespusă plăcere dacă ai veni într-una din rochiile tale de fiecare zi
sau în pantaloni pentru că de fapt tu ai un trup robust şi sănătos şi cred că
a cam sosit momentul să-ţi schimbi puţin-câte-puţin concepţiile
şi să nu te mai bâlbâi prin câte-un poem în care Ştefan cel Mare
şi Mihai Viteazul măcelăresc turcii în frunte cu Partidul.
Altfel să ştii că îmi va fi sincer ruşine să ies cu tine pe stradă
sau să te prezint tinerilor poeţi din generaţia mea care aici la Timişoara
alcătuiesc unul din grupurile cele mai avangardiste din ţară.

(poem scris în perioada 1972-1979)[10]


[1] În lumea anglo-saxonă se discută de decenii bune dacă este mai indicat ca cercetarea și educația juridică să fie direcționate în principal către uzul practicii juridice sau dacă ele trebuie să fie inspirate de o viziune mai largă, critică, civică sau culturală. Disputa e departe de a fi tranșată, ambele tabere au argumente solide. De aceea, acest text nu trebuie interpretat ca un apel la abandonarea doctrinei clasice. Însă cred că este evident că în spațiul juridic românesc este foarte mult loc pentru o „altfel” de literatură juridică.
[2] Autonomia dreptului, postulată de pozitivism, a determinat, în doctrina noastră cel puțin, o detașare a normei de fapte, adică de materia pe care o reglementează, până la punctul la care specialiști într-o anumită ramură de drept se simt legitimați să se numească astfel, chiar nefiind familiarizați cu materia respectivă, ci doar cu normele care o reglementează. Spre exemplu, specialiști în drept comercial care nu sunt familiarizați cu teoriile pieței, specialiști în drept societar care nu sunt familiarizați cu microeconomia și teoria firmelor, specialiști în dreptul construcțiilor care nu sunt familiarizați cu activitatea de construcții, etc. Această situație îmi amintește de argumentul „camerei chinezești” al lui John Searle. Acest argument este răspunsul lui Searle la „testul Turing”, adică ideii lansate de Alan Turing, potrivit căreia un computer trebuie considerat inteligent dacă poate furniza într-o conversație răspunsuri pe care le-ar furniza o ființă umană. Pentru a combate această afirmație, John Searle a propus următorul experiment mental: o persoană care, fără a cunoaște limba chineză, învață un număr mare de corespondențe între întrebări și răspunsuri scrise cu caractere chinezești. În ciuda faptului că oferă în mod repetat răspunsurile corecte la întrebări, persoana respectivă nu cunoaște limba chineză. Într-un sens, felul în care juriștii operează cu noțiuni externe disciplinei lor dar cu mare relevanță pentru respectivul domeniu juridic mi se pare că se aseamănă cu situația persoanei din „camera chinezească”.
[3] Nu mă refer aici la lucrările propriu-zise de drept comparat, ci la abordarea comparatistă din disciplinele corespunzătoare diferitelor ramuri ale dreptului.
[4] Însă influența franceză a scăzut, în mod clar, și în dreptul privat, chestiune vizibilă din proiectele de unificare europeană a dreptului privat, unde influența franceză a rămas secundară, în urma celei germane sau engleze.
[5] Nu acesta este cazul altor culturi mai mici, aflate în situații oarecum similare cu a noastră, spre exemplu cea poloneză, cehă sau chiar cea din fosta Iugoslavie, care reușesc să producă autori cu relevanță globală.
[6] În 1967, William Twinnig a publicat un articol despre educația juridică (Pericles and the plumber: prolegomena to a working theory for lawyer education, în Law Quarterly Review 83, pp. 396-426) în care a vorbit despre dihotomia dintre jurist ca persoană care se mulțumește să stăpânească un set de cunoștințe de specialite, adică o meserie (prototip pe care Twinning îl numește „instalatorul”, fără vreo notă depreciativă, totuși) și jurist ca o persoană cu o perspectivă largă și capabil de gândire critică (tipul „Pericle”). Lumea practicii juridice nu are nev de prea mulți Pericle, ci mai degrabă de „instalatori”, însă aș spune că în mediul academic situația ar trebuie să fie opusă.
[7] Există autori de aceeași factură și în alte centre universitare din țară, știu sigur pentru că îi cunosc pe câțiva dintre ei. Sper ca acești prieteni, dar și cei pe care nu îi cunosc încă, să se regăsească cu plăcere în acest text, care este scris și pentru ei, și le este dedicat în egală măsură.
[8] Precizez, dacă mai e nevoie, că nu folosesc termenul „școală” în sens instituțional, ci în sensul de curent sau tendință de abordare în doctrina juridică.
[9] Dacă nu mă înșel, Valentin Constantin este cel care a popularizat în România ideile principale și textele fundamentale ale realismului juridic american (vezi traducerile realizate sau coordonate de el în Noua Revistă de Drepturile Omului: Cărarea dreptului, de Oliver Wendell Holmes, în NRDO nr. 3/2006, Natura procesului judiciar, de Benjamin Cardozo, în NRDO nr. 3 și 4/2007, Hățișul de Karl Llewellyn, în NRDO nr. 3/2011, etc.), precum și pe cele ale unora dintre cei mai importanți autori americani din secolul XX (Câteva noțiuni juridice fundamentale aplicate raționamentului judiciar, de Wesley Newcomb Hohfeld, în NRDO nr. 1/2007, Moralitatea evazivă a dreptului, de Ronald Dworkin, în NRDO nr. 3/2008, Pozitivism și fidelitate față de drept, de Lon Fuller, în NRDO nr. 2/2008).
[10] A se vedea aici.


Avocat dr. Lucian Bojin
VALENTIN & ASOCIAȚII

*Acest text a apărut inițial în volumul Despre juriști (editori: Raluca Bercea și Alexandra Mercescu), Ed. Universul Juridic, 2017

 
Secţiuni: Articole, Content, Opinii, Selected, Varia (alte arii de practica) | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Au fost scrise până acum 3 de comentarii cu privire la articolul “dragă literatură juridică”

  1. Pe mine mă sperie când citesc în manualele de drept actuale trimiteri la jurisprudența din timpul comunismului si/sau la hotarari CEDO de acum 20-30-40 de ani (fara sa se trimita si la ultima sau penultima hotarare CEDO majora care reia hotararea CEDO de acum 20-30-40 de ani).

    Eu vreau sa citesc trimiteri la jurisprudenta ICCJ/Curti de apel din ultimul an/ultimele 6 luni.

    Nu mai spun ca ma panichez cumplit cand imi dau seama ca autorul nici macar nu este la curent cu maniera in care se citeaza o hotarare CJUE.

    • Si ma mai panichez cand citesc RIL-uri sau Dezlegari prealabile unde propria instanta suprema nu stie sa citeze corect o hotarare CJUE.

    • Darius MARCU spune:

      Apropo de jurisprudenta veche de zeci de ani, în cărțile de drept se invocă faptul că instanţa din calea de atac nu are obligaţia de a analiza fiecare apărare invocată de parte, ci poate grupa argumentele pentru a răspunde printr-un considerent comun. Argumentul apare și în practica instantelor, deși, din câte țin minte, are la baza o decizie a Tribunalului Suprem din anii 50.
      O asemenea opinie, invocată cu sfințenie, o consider înapoiată, în contradicție cu practica CEDO și principiul contradictorialității din C.p.c. care prevede obligația instanței de a analiza toate cererile excepțiile, argumentele de fapt si de drept. Cât timp există apărări distincte, nu pot fi analizate ”la grămadă”.
      În sprijinul acestei opinii greșite, judecătorii mai interpretează distorsionat și practica CEDO privind obligația instanțelor de motivare a hotărârilor. Practica spune că instanțele nu sînt obligate să analzeze ÎN DETALIU toate apărările părților, ceea ce înseamnă că trebuie sa le analizeze pe toete cel puțin pe scurt. Instanțele omit sintagma ”în detaliu”, pretinzînd că CEDO le permite să nu analizeze toate apărările părții.
      Noroc că mai sunt și autori care gîndesc în prezent: „Ori de câte ori cînd în statele părţi la Convenţie au fost instituite proceduri de apel sau recurs, şi acestea sunt supuse exigenţelor art. 6 din Conveţia E.D.O.” (D. Bogdan, Drepturi fundamentale în jurisprudenţa CEDO, All Beck, 2005, p. 200).

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD