« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrepturile omuluiDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Corupția. Control și diminuare prin instrumente juridice internaționale și naționale adecvate
17.01.2018 | Alina LEFTER

JURIDICE - In Law We Trust
Alina Lefter

Alina Lefter

Corupţia este un fenomen social, politic şi economic deosebit de complex, care afectează economia şi societatea ca un întreg. Corupţia variază de la o ţară la alta, afectează toate statele, respectiv, fundamentele instituţiilor democratice prin denaturarea proceselor electorale, subminarea statului de drept şi crearea unei birocraţii care să justifice solicitarea mitei.
O definiţie extrem de sugestivă este cea care defineşte corupţia ca fiind abuzul de putere pentru obţinerea de câştiguri private[1].

1. Cadrul juridic internaţional împotriva corupţiei

Considerând amploarea fenomenului, dar şi consecinţele sale, Adunarea Generală a ONU a hotărât că se impune elaborarea unui instrument legal internaţional special împotriva corupţiei, independent de Convenţia de la Palermo[2], sens în care a fost stabilit un comitet ad-hoc de negociere a acestui nou instrument, la sediul UNODC din Viena. Textul noii Convenţii ONU a fost negociat în şapte sesiuni de către comitetul ad-hoc mai sus enunţat în perioada 21 ianuarie 2002-1 octombrie 2003.

Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei (Convenția de la Merida) a fost adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 58/4 din 31 octombrie 2003 la New York şi a fost deschisă spre semnare tuturor statelor între 9-11 decembrie 2003 la Merida, Mexic şi, ulterior, la sediul ONU de la New York până la 9 decembrie 2005. Convenţia are 183 de părţi, dintre care până la acest moment au depus semnături, respectiv instrumentele de ratificare/acceptare/aprobare/aderare 140 de părţi.

Convenţia a fost deschisă spre semnare şi organizaţiilor regionale de integrare economică, cu condiţia ca cel puţin un stat membru din cadrul unei astfel de organizaţii să fi semnat până la data limită de 9 decembrie 2005.

Instrumentul juridic analizat are ca obiect promovarea măsurilor de prevenire şi combatere a corupţiei, cooperare internaţională în lupta împotriva corupţiei, inclusiv pentru recuperarea bunurilor, dar şi promovarea integrităţii, responsabilităţii şi bunei gestiuni a afacerilor şi bunurilor publice[3]

Din punct de vedere terminologic, Convenţia de la Merida preia identic din Convenţia de la Palermo următoarele definiţii: „bunuri”, „produs al infracţiunii”, „blocare sau sechestru”, „confiscare”, „infracţiune principală”, „livrare supravegheată”.

Sunt introduse trei definiţii noi cu privire la următoarele sintagme: „agent public”, „agent public străin”, „funcţionar al organizaţiei internaţionale publice”.

Deosebit de importantă este definiţia relativă la agentul public, ca fiind orice persoană care deţine un mandat legislativ, executiv sau judiciar; orice persoană care exercită o funcţie publică ori care prestează un serviciu public; orice persoană definită ca agent public în dreptul intern al unui stat parte.

În ceea ce priveşte sfera de aplicare se prevede că dispoziţiile Convenţiei se vor aplica anchetelor, urmăririlor, blocării, sechestrului, confiscării şi restituirii produsului provenind din următoarele infracţiuni:
– corupţia agenţilor publici naţionali;
– corupţia agenţilor publici străini şi a funcţionarilor organizaţiilor publice internaţionale;
– sustragerea, deturnarea sau altă folosire ilicită de bunuri de către un agent public;
– traficul de influenţă;
– abuzul de funcţii;
– îmbogăţirea ilicită;
– corupţia în sectorul privat;
– sustragerea de bunuri în sectorul privat;
– spălarea produsului infracţiunii;
– tăinuirea;
– obstrucţionarea bunei funcţionări a justiţiei;
– participaţia şi tentativa.

Pentru armonizarea legislaţiei naţionale, prin sintagme de tipul „fiecare stat-parte adoptă măsurile legislative” sau „fiecare stat are în vedere să adopte” sau „fiecare stat urmăreşte să adopte”, Convenţia a stabilit în sarcina statelor semnatare obligaţia de a incrimina faptele mai sus enumerate.

Analiza gramaticală a prevederilor Convenţiei relative la obligația de incriminare ca infracțiuni a faptelor mai sus enunțate, prin raportare la sintagmele utilizate, conduce la concluzia potrivit căreia anumite dispoziții convenționale au caracter imperativ, iar altele au caracter supletiv.

Astfel fiind, au caracter imperativ dispozițiile convenționale care includ sintagma „fiecare stat-parte adoptă măsurile legislative”. Pe cale de consecinţă, rezultă că statele părți şi-au asumat obligaţii ferme de a adopta măsuri legislative care să incrimineze ca infracţiuni numai cu privire la următoarele fapte: corupţia agenţilor publici naţionali[4], sustragerea, deturnarea sau altă folosire ilicită de bunuri de către un agent public[5], traficul de influenţă[6], spălarea produsului infracţiunii [7], obstrucţionarea bunei funcţionări a justiţiei[8].

Dispozițiile convenționale care prevăd sintagmele „fiecare stat are în vedere să adopte măsurile legislative” și „fiecare stat urmăreşte să adopte” au caracter supletiv și se referă la următoarele fapte dintre cele mai sus enunţate, şi anume: corupţia agenţilor publici străini şi a funcţionarilor organizaţiilor publice internaţionale[9], abuzul de funcţii[10], îmbogăţirea ilicită[11], corupţia în sectorul privat[12], sustragerea de bunuri în sectorul privat[13], participaţia şi tentativa[14].

Este important de precizat faptul că în scopul Convenţiei nu este necesar ca infracţiunile ce vor fi stabilite în sistemele de drept naţionale să cauzeze o daună sau un prejudiciu patrimonial statului.

De asemenea, în scopul asigurării protecţiei suveranităţii, fiecare stat îşi va exercita obligaţiile într-un mod compatibil cu principiile egalităţii suverane şi integrităţii teritoriale şi cu principiul neamestecului în afacerile interne ale altor state.

Pentru a se asigura prevenirea corupţiei se stabilesc în sarcina statelor obligaţii de a elabora politici de prevenire a corupţiei, eficiente şi coordonate, să asigure existenţa unor organisme de prevenire a corupţiei, să asigure sisteme de recrutare, angajare ale funcţionarilor şi altor agenţi publici care să se bazeze pe eficienţă, transparenţă, criterii obiective, remuneraţii corespunzătoare, introducerea codurilor de conduită în cadrul sistemelor instituţionale şi juridice, stabilirea unor sisteme corespunzătoare de achiziţii publice bazate pe transparenţă, concurenţă şi informare.

Având în vedere rolul fundamental pe care magistraţii îl au în lupta împotriva corupţiei, statele semnatare au obligaţia de a stabili măsuri care să consolideze integritatea acestora şi pentru a preveni posibilităţile de corupere, fără a le fi prejudiciată independenţa.

Pentru sectorul privat se stabilesc în sarcina statelor membre obligaţii de a întări normele de contabilitate şi audit şi, dacă este cazul, prevederea unor sancţiuni civile, administrative sau penale, în caz de nerespectare a acestor norme. Considerând rolul pe care societatea civilă îl are în prevenirea corupţiei, Convenţia enunţă măsuri care ar fi de natură să îmbunătăţească participarea activă a persoanelor şi grupurilor care nu aparţin sectorului public.

Ultima măsură de prevenire a corupţiei se referă la spălarea banilor, sens în care se prevede în sarcina statelor semnatare obligaţia de a stabili un regim de reglementare şi de control al băncilor, instituţiilor financiare bancare, inclusiv a persoanelor fizice care prestează servicii de transfer de fonduri. De asemenea, statelor părţi le este impusă obligaţia de a asigura cooperarea şi schimbul de informaţii la nivel naţional şi internaţional între autorităţile administrative, de reglementare, de investigaţii şi altele însărcinate cu lupta împotriva spălării banilor.

Ca şi în cazul Convenției de la Palermo, şi în cadrul acestei Convenţii se stabileşte în sarcina statelor obligaţia de a adopta măsurile necesare pentru a angaja răspunderea penală, civilă sau administrativă a persoanelor juridice care participă la infracţiunile ce intră în sfera de aplicare a Convenţiei.

Este, de asemenea, important de subliniat că în Convenţie se prevede faptul că intenţia, motivaţia şi cunoaşterea ca elemente ale unei infracţiuni pot fi deduse numai din circumstanţe faptice obiective, şi nu din circumstanţe subiective.

Există stipulate prevederi cu privire la blocare, sechestru şi confiscare a produsului infracţiunii, dar şi a bunurilor materiale sau alte instrumente folosite sau destinate a fi folosite pentru infracţiunile prevăzute de Convenţie.

O atenţie deosebită se acordă măsurilor de protecţie a martorilor, experţilor şi a victimelor infracţiunii, măsuri care trebuie să aibă în vedere atât reguli pentru protecţia fizică a acestor persoane, cât şi reguli de probaţiune care să permită martorilor şi experţilor să depună mărturii într-o manieră în care să le fie garantată securitatea.

În ceea ce priveşte cooperarea internaţională, aceasta poate fi realizată prin: extrădare, transferul persoanelor condamnate, asistenţă judiciară, anchete comune, tehnici de anchetă specială, transferul procedurilor penale, cooperare între serviciile de investigaţii şi de reprimare.

Restituirea de bunuri este un principiu fundamental al Convenţiei, statele-părţi obligându-se să îşi acorde reciproc cooperare şi asistenţă judiciară[15]. În acest sens, statele se obligă să implementeze în dreptul intern măsuri care să conducă la prevenirea şi descoperirea transferurilor de produs al infracţiunii, măsuri pentru recuperarea directă de bunuri şi mecanisme de recuperare de bunuri prin cooperare internaţională în scopul confiscării.

Ca mecanism de aplicare a prevederilor Convenţiei a fost stabilită o Conferinţă a statelor-părţi la Convenţie, care se va întruni în Reuniuni Ordinare, conform Regulamentului Intern al acesteia.

La cea de-a treia Conferință care a avut loc la Doha în anul 2009 s-au stabilit termenii de referință ai Mecanismului de verificare al implementării Convenției de la Merida, termeni care consideră principiul suveranității, integrității teritoriale și neamestecului în afacerile interne.

În esență, fiecare stat este verificat de către alte două state din aceeași arie geografică și, pe cât posibil, cu sisteme de drept similare. Rezultatul verificării se concretizează într-un raport care va fi agreat de către cele trei state (statul verificat și statele care fac verificarea). Raportul include recomandări, concluzii discutate și agreate cu statul verificat și orice plan/angajament asumat de acesta.

Ciclul de verificare este o dată la cinci ani și cuprinde modul de implementare al dispozițiilor convenționale cuprinse în Capitolul 3 – Incriminare, investigare și reprimare și al dispozițiilor convenționale cuprinse în Capitolul 4 – Cooperarea internațională.

În perioada 2010-2015 au fost verificate 68 de state rezultând că cele mai multe probleme sunt relaționate la implementarea dispozițiilor relative la incriminare respectiv a dispozițiilor convenționale imperative, cât și a celor supletive.

Convenţia de Merida a fost ratificată fără rezerve de România prin Legea nr. 365/2004 pentru ratificarea Convenţiei Naţiunilor Unite, publicată în Monitorul Oficial nr. 903 din 5 octombrie 2004, promulgată prin Decretul-lege nr. 512/25.06.2004[16].

2. Abordarea fenomenului corupţiei de către instituţiile Uniunii Europene

Considerând instrumentul juridic internaţional mai sus enunţat, dar şi instrumentele juridice elaborate de către Consiliul Europei (Convenția penală privind corupția și Convenția civilă asupra corupției), Comisia Europeană a stabilit necesitatea redactării unui raport anticorupţie[17].

Raportul mai sus enunţat avea ca scop monitorizarea şi evaluarea eforturilor statelor membre în lupta împotriva corupţiei, în scopul mobilizării unei voinţe politice şi unui angajament din partea acestora. Primul raport a fost publicat în data de 3 februarie 2014, iar viitoarele rapoarte urmau să fie emise o dată la doi ani.

Raportul a fost centrat pe acele aspecte cheie care prezintă relevanţă pentru toate statele membre şi descrie, pe de-o parte, bunele practici, iar pe de altă parte şi acele vulnerabilităţi şi, respectiv, paşii care trebuie urmaţi de fiecare stat în lupta împotriva fenomenului corupţiei.

Deși se admite că anumite aspecte sunt strict de competenţă naţională, Comisia a subliniat faptul că interesul la nivelul UE este ca în toate statele membre să existe politici anticorupţie eficiente. În acest sens, se evidenţiază faptul că politicile eficiente de luptă împotriva corupției nu se reduc la un set de măsuri standard, ci trebuie avut în vedere contextul naţional din fiecare stat membru.

Date fiind cele de mai sus, raportul analizează şi formulează sugestii/recomandări despre cum pot fi rezolvate cele mai importante probleme, în cazul fiecărui stat în parte.
Corupţia este estimată pentru UE la un cost de 120 miliarde euro anual, evaluare care are în vedere studiile potrivit cărora corupţia reprezintă 5% din PIB la nivel mondial. De asemenea, cele două sondaje pe care s-a fundamentat Raportul evidenţiază faptul că, la nivel european, există următoarea percepție cu privire la corupție:
– 76% din respondenţi consideră că există corupţie în ţara lor;
– 26% răspund că se consideră afectaţi personal de corupţie în viaţa de zi cu zi;
– percepţia a 73% dintre europenii intervievaţi este că mita şi folosirea relaţiilor este cea mai uşoară cale de obţinere a serviciilor publice;
– 67% consideră că finanţarea partidelor politice nu este suficient de transparentă şi supervizată;
– mai puţin de 23% consideră că eforturile propriilor guverne sunt eficiente în lupta împotriva corupţiei;
– 4 din 10 companii consideră corupţia ca o problemă în afaceri, 50% dintre aceştia nominând sectorul construcţiilor şi 33% nominând sectorul IT şi telecomunicaţii.

Problemele comune tuturor statelor identificate şi analizate în cuprinsul Raportului se referă la:
– dimensiunea politică;
– responsabilitatea politică şi, în mod special, integritatea în politică, considerată a fi o problemă serioasă pentru multe state membre;
– angajarea răspunderii pentru corupţia oficialilor aleşi, sens în care se menţionează lipsa unei armonizări în definiţia funcţionarului public la nivelul european, definiţie care ar trebui să includă şi oficialii aleşi;
– finanţarea partidelor politice.

De asemenea, se scoate în evidenţă faptul că în statele unde crima organizată a creat probleme considerabile, corupţia a fost utilizată ca un facilitator. Cercetările au arătat faptul că, într-un stat membru, numeroasele cazuri de finanţare a partidelor sunt legate de grupurile de crimă organizată, în timp ce într-un alt stat membru, crima organizată exercită influenţă la toate nivelurile, inclusiv în politică, corupţia politică fiind văzută ca un mijloc pentru acces la putere. Legăturile dintre grupurile de crimă organizată, sectoarele de business şi politicieni reprezintă o problemă pentru o serie de alte state membre, în special în domeniul achiziţiilor publice, construcţiilor, serviciilor de mentenanţă, gestionarea deşeurilor şi alte sectoare.

În general, se consideră că nivelul corupţiei rămâne ridicat şi reprezintă o serioasă ameninţare pentru securitatea statelor, în contextul în care corupţia este utilizată de grupurile de crimă organizată pentru a se infiltra în sectorul public şi privat.

În capitolul dedicat României din Raportul Anticorupţie al UE pe anul 2014, au fost analizate câteva teme centrale, respectiv:
– urmărirea în justiţie a actelor de corupţie, temă în cadrul căreia s-a evidenţiat faptul că deşi s-au realizat progrese prin aducerea în faţa instanţei în cazuri de corupţie la nivel înalt şi deşi în ultimii doi ani rata cazurilor de corupţie la nivel înalt asupra cărora s-a pronunţat o hotărâre în instanţă a crescut, rămâne de văzut în ce măsură tendinţa se menţine, în contextul în care încă există cauze pendinte, cu o durată mai mare de şase ani;
– responsabilitatea şi integritatea funcţionarilor aleşi şi numiţi, sens în care a fost evidenţiată lipsa de consecvenţă a Parlamentului în problemele de integritate, imprevizibilitatea deciziilor de ridicare a imunităţii, promovarea unor modificări ale Codului Penal care urmăreau restrângerea domeniului de aplicare ale dreptului penal cu privire la conflictele de interese;
– integritatea sistemului judiciar;
– achiziţiile publice;
– conflicte de interese şi favoritism;
– sectorul sănătăţii.

3. Mecanisme juridico-administrative ale organizaţiilor internaţionale de securitate pentru contracararea efectelor corupţiei în domeniul securităţii şi apărării
Conform sondajelor de opinie relative la percepţia asupra corupţiei, armata împreună cu ONG-urile şi Biserica sunt considerate ca fiind cele mai puţin corupte instituţii/organizaţii din lume. Cu toate acestea, flagelul corupţiei afectează şi sectorul apărării, sondajele plasând acest sector ca unul dintre cele mai vulnerabile pentru corupţie, alături de industriile extractive (petrol, gaze) şi industria construcţiilor. Cele mai utilizate argumente care justifică practicile corupte în domeniul apărării sunt secretul de stat, urgenţa şi grija faţă de oameni[18].

Studiile şi opiniile analizate relevă faptul că secretul de stat este duşmanul transparenţei şi referirile generice la securitatea naţională sunt de natură să limiteze controlul parlamentar, dar şi alte forme de supraveghere societală. Cu titlu de exemplu, în cadrul procedurilor de achiziţii publice în sectorul de apărare, procedurile de secretizare sunt de natură să limiteze atât ofertele pentru achiziţii, cât şi numărul de ofertanţi, în unele cazuri acestea ajungând la unul singur. Aceste scheme/practici nu numai că limitează competiţia, dar de cele mai multe ori sunt concepute şi menţinute ca atare, cu scopul de a înlesni corupţia.

Urgenţa, la rândul ei, reprezintă o premisă pentru aplicarea de proceduri simplificate sau chiar este menţionată ca o justificare pentru încălcarea regulilor, cum ar fi renunţarea la organizarea unei licitaţii deschise. Instituţiile de apărare din noile state membre NATO sau statele partenere invocă urgenţa, cu titlu de exemplu, în cazul contribuţiilor ad hoc la operaţiile internaţionale sau cu contingente asamblate pentru o singură rotaţie operaţională[19]. Astfel fiind, necesitatea de a acţiona urgent mai ales atunci când dosarele pregătite poartă şi antetul „secret”, crează posibilităţi nenumărate pentre decizii arbitrare şi, în consecinţă, pentru corupţie.

Grija faţă de oameni, concretizată în slogane populiste de tipul „apelul la achiziţia de produse militare naţionale”, „grija pentru bunăstarea soldaţilor”, „beneficiul public” sunt elemente care crează, de asemenea, premise favorabile pentru mită, corupţie.

Din această perspectivă se consideră că în sectorul apărării, corupţia produce următoarele efecte[20]:
– deturnarea resurselor limitate, cu alte cuvinte, resursele în loc să fie investite în dezvoltarea capabilităţilor de apărare ce asigură securitatea statului şi aliaţilor săi sunt irosite în comisioane, mite, servicii şi bunuri absolut inutile;
– eficienţă operaţională limitată concretizată într-un nivel de pregătire mai scăzut al unităţilor militare, care are ca şi consecinţă o limitare a rolului, utilităţii acestora, dar şi o expunere a soldaţilor unor riscuri mari, cu potenţial de pierderi umane;
– scăderea moralului în forţele armate şi a oamenilor în structurile de apărare ale statului, efect care nu se impune a fi explicitat, fiind deosebit de sugestiv în sine;
– ameninţarea directă la adresa securităţii naţionale este un alt efect considerabil, în contextul în care afectarea de corupţie a sectoarelor de securitate şi apărare este de natură să favorizeze apariţia condiţiilor pentru proliferarea grupărilor criminale şi a pirateriei.

Cu titlu de exemplu, coruperea de către extremişti a ofiţerilor din trupele interne ruse dislocate în Caucazul de Nord pare că a fost una dintre cele mai serioase ameninţări la adresa securităţii naţionale, fapt relevat de investigarea celor mai cutremurătoare atacuri teroriste[21]. De asemenea, este considerat că una dintre multele cauze care au determinat amploarea fără precedent a pirateriei de-a lungul coastelor somaleze este dată de relaţiile dintre piraţi şi elitele politico-militare corupte din Somalia, opinându-se că piraţii mituiesc orice reprezentant al puterii politice şi militare pentru a-şi putea continua activităţile[22];
– ameninţarea la adresa fundamentului statalităţii reprezintă un alt efect al corupţiei, în contextul în care sistemul de apărare serveşte uneori ca un focar al corupţiei în întregul aparat de guvernare.

Generalul Stanley McChrystal a fost cel care în repetate rânduri a arătat faptul că existenţa corupţiei şi a instituţiilor de stat slabe sunt un pericol major pentru operaţiile multi-naţionale de stabilitate ISAF[23]. Un alt general, Robert Cone, care instruia poliţia şi armata afgană a făcut o declaraţie similară. Se estimează că aproape 15 miliarde dolari SUA din fondurile alocate pentru reconstrucţia statului afgan au fost irosite şi acesta a fost unul dintre motivele pentru care populaţia locală a avut o atitudine ostilă faţă de trupele străine, fapt care a condus la anchetarea a numeroşi foşti şi actuali miniştrii afgani.

Studiile realizate în ultimii ani arată că o reducere a costurilor corupţiei se poate realiza prin implementarea unor principii, mecanisme şi practici de bună guvernare, care trebuie să considere următoarele idei esenţiale: consolidarea integrităţii, intensificarea transparenţei şi sporirea responsabilităţii.

Angajamentul NATO de a realiza reforme de combatere a corupţiei şi de promovare a principiilor bunei guvernări în sectorul apărării naţionale s-a concretizat în elaborarea Iniţiativei de consolidare a integrităţii, integrată într-un plan de lucru al Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (CPEA). La summit-urile de la Strasbourg-Kehl şi Bucureşti, şefii de state şi de guverne şi-au reafirmat intenţia pentru dezvoltarea Iniţiativei de consolidare a integrităţii, dar şi a unor alte iniţiative noi care să aibă ca scop promovarea transparenţei şi responsabilităţii în sectorul de apărare. A fost astfel constituit prin contribuţii voluntare, în anul 2008, Fondul de Încredere pentru Consolidarea Integrităţii, care are ca scop consolidarea integrităţii şi reducerea riscurilor de corupţie în structurile de apărare naţională.

Indubitabil, nici NATO şi nici CPEA nu sunt lideri în lupta împotriva corupţiei la nivel internaţional, dar NATO a înţeles să sprijine efortul internaţional de luptă împotriva corupţiei şi să dezvolte acele activităţi practice care ajută statele să îşi îndeplinească angajamentele internaţionale, contractuale faţă de ONU, respectiv, obligaţiile asumate prin Convenţia de la Merida.

În concepţia NATO, actorii internaţionali trebuie să acţioneze într-o manieră concertată, dar considerând posibilităţile şi limitele de acţiune ale fiecăruia. NATO aplică acest tip abordare structurată şi integrată nu numai în operaţii, dar şi în alte acţiuni care au ca scop consolidarea integrităţii, lupta împotriva terorismului şi consolidarea securităţii energetice.

4. Concluzii

Deși corupţia este considerată cel mai extins domeniu al criminalităţii transnaţionale este de remarcat faptul că la nivelul Uniunii Europene nu a fost încă elaborată o directivă în acord cu prevederile art. 83 alin. (1) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, prin care să se stabilească norme minime cu privire la definirea infracţiunilor şi sancţiunilor.
Mai mult decât atât, raportul anticorupție publicat în anul 2014 a rămas singular, deși Comisia Europeană a stabilit necesitatea elaborării și publicării rapoartelor anticorupție la intervale de doi ani.

Referindu-ne la cadrul juridic naţional remarcăm existența atât a unei legi speciale, respectiv, Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cât şi a unei legi generale, respectiv Codul Penal, prin care sunt reglementate infracţiunile de corupţie, infracţiunile asimilate acestora şi infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.

Analiza actelor normative naţionale mai sus evocate a relevat faptul că nu există un cadru normativ adecvat cu privire la prevenirea corupţiei. Cele câteva articole din cuprinsul legii speciale care reglementează reguli de comportament în scopul prevenirii corupţiei nu pot fi considerate cadru normativ adecvat şi comprehensiv, în acord cu obligaţiile asumate prin Convenţia de la Palermo şi Convenţia de la Merida. Aceste articole au caracter limitat, întrucât se aplică numai cu privire la anumite categorii de persoane, pe de-o parte, iar pe de altă parte, preiau în parte obligaţiile asumate prin Convenţiile mai sus enunţate.

Într-adevăr, combaterea corupţiei este o prioritate pentru comunitatea internaţională, dar şi pentru România, ca parte a acestei comunităţi, dar lupta împotriva corupţiei nu poate fi univocă, ci ea trebuie să considere în mod necesar prevenirea, respectiv, legi, politici şi practici eficiente de prevenire a corupţiei. Prevenirea este cea care are menirea de a crea „povara morală”, cea care este apreciată de către analiştii fenomenului ca un rezultat al tradiţiei, educaţiei şi culturii. Integritatea şi responsabilitatea în sectorul public, dar şi în sectorul privat este într-adevăr un proces îndelungat, dar care presupune în mod evident ca premisă existenţa unui cadru juridic adecvat. Din această perspectivă, prevenirea corupţiei ar trebui să devină o prioritate a societăţii româneşti şi acest proces trebuie în mod necesar să înceapă prin asigurarea unui cadru juridic dedicat.

Se poate contraargumenta că în fapt există norme dispersate în diverse legi speciale, dar şi un cadru instituţional care împreună asigură într-o anumită manieră transpunerea obligaţiilor asumate prin convenţiile internaţionale. Argumentul poate fi lesne combătut în contextul în care, atât la nivel internaţional, cât şi la nivel european, corupţia este concepută ca un domeniu al criminalităţii transnaţionale care reclamă reglementări legale dedicate. În concluzie, normele care se referă la prevenirea corupţiei nu trebuie să fie dispersate în mai multe legi, ci ele trebuie să fie grupate în cadrul unei legi speciale, aşa cum sunt şi normele care se referă la combaterea corupţiei.

Analiza legislaţiei naţionale a relevat şi un alt aspect relativ la acoperirea prejudiciului în cazul infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor asimilate acestora și infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene. Astfel fiind, acoperirea voluntară a prejudiciului în cursul urmăririi penale sau a judecăţii nu reprezintă o circumstanţă atenuantă în cazul infracţiunilor mai sus enunţate. Opţiunea legiuitorului român de excludere a acestor infracţiuni de la aplicarea circumstanţei atenuante în caz de acoperire a prejudiciului pare cel puţin bizară.

Aprecierea de mai sus este determinată de analiza tipologiei infracţiunilor pentru care s-a exceptat aplicarea circumstanţei atenuante în caz de acoperire a prejudiciului, pe de-o parte, iar pe de altă parte, de rezultatele concrete în materie de acoperire a prejudiciului înregistrate la nivel naţional, pentru tipul de infracţiuni analizat. Astfel fiind, analiza tipologiei infracţiunilor pentru care s-a exceptat aplicarea circumstanţei atenuante în caz de acoperire a prejudiciului conduce la concluzia potrivit căreia nu există raţiuni de ordin obiectiv care să justifice alăturarea infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor asimilate acestora și infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene celorlalte infracţiuni menţionate în cuprinsul art. 75, alin (1), lit. d) din Noul Cod Penal[24]. Pe de altă parte, rezultatele concrete înregistrate pe parcursul ultimilor ani în ceea ce priveşte acoperirea prejudiciului în cazul infracţiunilor de corupţie a relevat, de asemenea, faptul că în pofida implementării tuturor dispoziţiilor internaţionale, dar şi europene, acoperirea efectivă a prejudiciului în raport de confiscările dispuse este sub procentul de 10%.

Date fiind cele de mai sus, se poate susține întemeiat faptul că eforturile de asigurare a unui cadru instituţional adecvat şi de transpunere în legislaţia naţională a normelor europene relative la confiscarea extinsă ar trebui dublate de măsuri legislative naţionale, care să încurajeze acoperirea voluntară a prejudiciului şi în cazul infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor asimilate acestora și infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.
Dincolo de analizele relative la cadrul juridic internațional și național pot fi considerate ca relevante și rezultele analizelor filosofice și economice ale fenomenului corupției. Astfel fiind, îmbinarea unor analize filosofice cu analize economice cu privire la fenomenul corupţiei a conturat concluzia potrivit căreia există doi factori care îi determină pe guvernanţi, angajaţii civili şi militari să nu se lase corupți.

Primul factor se referă la aşa numita „povară morală”, considerată ca fiind un rezultat al educaţiei şi tradiţiei. Aceasta înseamnă, în concret, că în cazul în care o persoană consideră că actele de corupţie sunt imorale şi non-etice, acesta va putea să aibă determinarea să împiedice fenomenul corupţiei. Mărirea povarei morale sau, mai simplu spus, integritatea și responsabilitatea persoanei poate fi obținută prin educație, instruire etică, prin aplicarea unor coduri deontologice, prin schimburi culturale.

Cel de-al doilea factor se referă la „pedeapsa aşteptată”, cu alte cuvinte dacă o persoană consideră că acţiunile sale sunt ilegale şi că ar putea să fie descoperită şi arestată va putea să aibă determinarea de a împiedica corupţia. În acest sens, creşterea transparenţei este de natură să augumenteze pedeapsa aşteptată, în special prin probabilitatea detenţiei, cu impact direct şi asupra pierderilor aşteptate de pe urma activităţii corupte.

În concret, orice persoană în momentul în care ia decizia de a se antrena sau nu într-o activitate coruptă, în mod implicit, consideră două consecinţe: povara morală de a comite un act ilegal şi probabilitatea de a fi condamnat şi arestat. Consecinţele mai sus enunţate sunt comparate apoi cu potenţialele câştiguri. Din această comparaţie rezultă că o persoană oportunistă va fi tentată să se antreneze în activităţi ilegale, atâta vreme cât câştigurile minimal acceptabile vor depăşi pierderile maximal acceptabile, puţin peste punctul în care câştigurile minimale echivalează cu potenţialele pierderi.

Concluzia mai sus enunţată a permis identificarea a două căi potenţiale de reducere a nivelului de corupţie, şi anume: scăderea câştigurilor minimal acceptabile si mărirea riscului de pierderi maximal acceptabile, în urma comiterii actelor de corupţie.

Pe de altă parte, nu poate fi negat faptul că o abordare realistă a fenomenului corupției presupune asumarea premisei de analiză potrivit căreia corupția este un fenomen care transcende istoriei societății umane. Prezentul diferă de trecut prin transparentizarea discursului și prin limitarea toleranței oamenilor obișnuiți față de corupți, pe fondul crizei economice mondiale care a făcut ca nivelul costurilor corupției să devină împovărător.


[1] Report from the Commission to the Council and the European Parliament, EU Anti-Corruption Report, Brussels 3.2.2014,
[2] Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate adoptată la New York, la 15 noiembrie 2000
[3] A se vedea art. 1 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei adoptată la New York, la 31 octombrie 2003
[4] Ibidem, art. 15
[5] Ibidem, art. 17
[6] Ibidem, art. 18
[7] Ibidem, art. 23
[8] Ibidem, art. 25
[9] Ibidem, art. 16
[10] Ibidem, art. 19
[11] Ibidem, art. 20
[12] Ibidem, art. 21
[13] Ibidem, art. 22
[14] Ibidem, art. 27
[15] Ibidem, art. 51
[16] Decret-lege nr. 512/2004 pentru supunerea spre ratificare Parlamentului a Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, publicat în M. Of. nr. 599 din 2 iulie 2004
[17] Comunicarea Comisiei Europene privind lupta împotriva corupţiei, iunie 2011
[18] Consolidarea integrităţii şi reducerea corupţiei în forţele armate,  Culegere de practici exemplare, NATO
[19] Ibidem, p. 6
[20] Ibidem, pp. 6-9
[21] S. Saradzhyan, Dynamics of Maritime Terrorist Threats to Russia and the Government´s Response, Connections: The Quarterly Journal, 2009, pp. 53-84
[22] B. Jopson, Somalia´s bandits broaden their horizons, Financial Times, 19 noiembrie 2008, p. 5
[23] B. Woodward, McChrystal: More forces or „mission failure”, Washington Post, 21 septembrie 2009
[24] Art. 75, alin. (1), lit. d) din Noul Cod Penal:
Circumstanţe atenuante
Următoarele împrejurări constituie circumstanţe atenuante legale:
d) acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de această circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei. Circumstanţa atenuantă nu se aplică în cazul săvârşirii următoarelor infracţiuni: contra persoanei, de furt calificat, tâlhărie, piraterie, fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice, ultraj, ultraj judiciar, purtare abuzivă, infracţiuni contra siguranţei publice, infracţiuni contra sănătăţii publice, infracţiuni contra libertăţii religioase şi respectului datorat persoanelor decedate, contra securităţii naţionale, contra capacităţii de luptă a forţelor armate, infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, a infracţiunilor privind frontiera de stat a României, a infracţiunilor la legislaţia privind prevenirea şi combaterea terorismului, a infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, a celor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, a infracţiunilor privitoare la nerespectarea regimului materiilor explozive, materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, privind regimul juridic al drogurilor, privind regimul juridic al precursorilor de droguri, a celor privind spălarea banilor, privind activităţile aeronautice civile şi cele care pot pune în pericol siguranţa zborurilor şi securitatea aeronautică, privind protecţia martorilor, privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, a celor privind traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine umană, privind prevenirea şi combaterea pornografiei şi a celor la regimul adopţiilor.


Avocat Alina Lefter
Partener DRAGOMIR & ASOCIAŢII

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.