Măsurile asigurătorii dispuse în cursul urmăririi penale asupra bunurilor unor persoane juridice. Situații excepționale și soluții
18 ianuarie 2018 | Teodora-Catalina Godinca-Herlea
Teodora-Cătălina Godîncă-Herlea
În practică se întâlnim tot mai des cu situații în care persoanele juridice sunt urmărite penal. În aceste situații, în majoritatea cazurilor, bunurile acestor persoane vor fi supuse măsurilor asigurătorii încă din cursul urmăririi penale. Uneori luarea acestor măsuri este obligatorie (cum este de exemplu în cazul art. 20 din Legea nr. 78/2000), alteori este facultativă, dar întotdeauna o astfel de măsură va fi preferată uneia similare care să vizeze bunurile persoanelor fizice tocmai datorită gradului mare de solvabilitate a persoanelor juridice și datorită presiunii pe care acestea o vor resimți, activitatea lor riscând să fie blocată într-un termen foarte scurt.
Prezentul articol va face referire la 3 situații în care măsurile asigurătorii au fost luate în cursul urmăririi penale în scopul reparării pagubei produse prin infracțiune, ulterior fiind ridicate la solicitarea avocatului, fără însă a exista o procedură specifică în Codul de procedură penală.
1. O primă situație pe care o vom analiza este cea în care în cursul urmăririi penale s-a luat măsura asigurătorie a sechestrului asupra tuturor bunurilor imobile ale persoanei juridice în scopul asigurării reparării unui prejudiciu mult mai mic decât valoarea însumată a bunurilor (cam de 15 ori mai mic decât valoarea de piață și de 8 ori mai mic decât valoarea lor de lichidare). Acest lucru a fost posibil deoarece bunurile supuse sechestrului nu au fost evaluate în prealabil și nici nu s-a cerut persoanei juridice să indice vreo valoare, situație des întâlnită în practică. Deși s-a contestat atât ordonanța prin care s-a dispus asupra măsurii cât și modul de aducere la îndeplinire a acesteia, arătându-se discrepanța dintre cele 2 valori, contestația a fost respinsă ca nefondată.
La momentul luării acestei măsuri, persoana juridică era în procedura de insolvență, iar ulterior a intrat în faliment. Anterior intrării în faliment, societatea a fost trimisă în judecată pentru comiterea infracțiunii de folosire sau prezentare de documente sau declarații false, care are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene prevăzută de art. 181 alin. 1 și 3 din Legea nr. 78/2000. La momentul formulării cererii de „înlocuire” a sechestrului cu măsura popririi, dosarul era în judecata în primă instanță.
În procedura de faliment era obligatorie valorificarea bunurilor societății pentru acoperirea pasivului. În acest sens, cu acordul judecătorului sindic și al comitetului de creditori s-a trecut la valorificarea bunurilor imobile, alegându-se ca strategie de vânzare cea în bloc. Acest lucru a fost posibil pentru că, deși supuse măsurii sechestrului în dosarul penal aflat e rol, bunurile pot face obiectul vânzării, măsura însoțind însă mai departe bunurile.
Varianta aleasă de practicianul în insolvență a fost însă una ingenioasă, menită să încurajeze achiziționarea pachetului de bunuri, fiind evident pentru toată lumea că bunurile ce fac obiectul unor măsuri asigurătorii, mai ales dacă ele au fost dispuse într-un dosar penal, nu sunt atractive la vânzare. Astfel, prin caietul de licitații s-a stabilit că parte din suma ce va fi depusă garanție de adjudecatar va fi folosită, în limita prejudiciului indicat în ordonanța de instituire a măsurii asigurătorii, pentru a determina ridicarea măsurii. Participanților la licitație li s-a adus la cunoștință în mod detaliat situația din dosarul penal și strategia pentru a fi predate bunuri libere de orice sarcini către ei în eventualitatea adjudecării lor. Încheierea în formă autentică a vânzării a fost condiționată de ridicarea măsurii sechestrului de pe bunurile adjudecate. Astfel, adjudecatarul a depus banii de garanție în cont, iar, după adjudecare, practicianul în insolvență i-a depus în alt cont, la dispoziția exclusivă a instanței din dosarul penal.
Totodată practicianul în insolvență, în numele inculpatei, prin avocat diferit de cel al inculpatei, a formulat cerere de „înlocuire” a obiectului măsurii asigurătorii[1], respectiv ridicarea măsurii sechestrului ce greva toate bunurile mobile și concomitent instituirea măsurii popririi asupra contului pus la dispoziție de către societatea inculpată.
Parchetul nu s-a opus acestei cereri având în vedere beneficiile clare pe care poprirea unui cont le prezintă față de sechestrul unor bunuri: contul poate fi executat de îndată ce hotărârea rămâne definitivă, pe când bunurile ar trebui evaluate, scoase la vânzare, vândute, operațiuni care necesită bani ce trebuie avansați, iar rezultatul poate fi dezamăgitor, respectiv să nu poată fi vândute din varii motive.
Deși aparent simplă operațiunea prezentată mai sus, ea a fost destul de dificil de fundamentat din punct de vedere juridic. Astfel, Codul de procedură penală nu prevede expres posibilitatea celui interesat de a formula o cerere de ridicare a măsurii asigurătorii nicicând pe parcursul procesului penal. Se putea pune problema inadmisibilității cererii (lipsa unui fundament juridic în Codul de procedură penală) sau ar fi tardivității ei (dacă era calificată ca fiind de fapt o contestație a măsurii asigurătorii). Esențial în cazul de față era ca cele 2 cereri (de ridicare a sechestrului și de instituire a popririi) să nu fie privite individual, ci ca făcând parte dintr-o singură operațiune.
Doctrina recentă[2] recunoaște însă că, fără a avea o reglementare expresă, cererile de ridicare a măsurilor asigurătorii trebuie rezolvate, ele fiind diferite de contestațiile măsurilor asigurătorii. Curtea Constituțională a arătat în repetate rânduri[3] că „normele procesual penale în materia măsurilor asigurătorii înființate de organele penale – cu privire la cazul particular al desființării (ridicării/încetării) măsurilor asigurătorii – se completează cu dispozițiile procesual civile, în temeiul art. 2 alin. (2) din C.pr.civ, dispozițiile procesual civile constituind izvor de drept procesual penal în măsura în care C.pr.pen nu cuprinde dispoziții contrare”.
Normele procesual civile susceptibile de a fi aplicate în această situație sunt art. 957 alin. 1 C.pr.civ (ridicarea sechestrului asigurător) unde se stipulează: „Dacă debitorul va da, în toate cazurile, o garanţie îndestulătoare, instanţa va putea ridica, la cererea debitorului, sechestrul asigurător” și art. 721 C.pr.civ (depunerea cu afectațiune specială) „Până la adjudecarea bunurilor scoase la vânzare silită, debitorul sau terţul garant poate obţine desfiinţarea măsurilor asigurătorii ori de executare, consemnând la unitatea prevăzută de lege, la dispoziţia executorului judecătoresc, întreaga valoare a creanţei, cu toate accesoriile şi cheltuielile de executare, şi depunând dovada de consemnare la executorul judecătoresc.”
În situație de față instanța a admis solicitarea, a aplicat normele art.957 alin. 1 C.pr.civ., a ridicat sechestrul instituit asupra bunurilor imobile și a instituit poprirea asupra sumelor de bani aflate în contul bancar, iar soluția a rămas definitivă.
2. O altă situație inedită[4], întâlnită cu privire la aceeași societate comercială a fost cea a 2 bunuri imobile – teren și clădirea edificată pe el, supuse măsurii sechestrului asigurător într-un dosar în care persoana juridică nu era parte și nu avea nicio calitate. Instituirea măsurii în acest mod s-a datorat intervalului mare de timp scurs între momentul la care procurorul a cerut informații de la OCPI și momentul la care a emis efectiv ordonanța de instituire a sechestrului (peste 3 luni). În acest interval bunurile, care inițial aparținuseră unei societăți care într-adevăr avea calitatea de suspectă în dosar, au fost înstrăinate societatea noastră. Necunoscând aceste împrejurări, procurorul a emis ordonanța, care a fost acceptată de către OCPI, iar bunul a fost grevat de sarcini.
Fiind vorba de foarte multe imobile supuse măsurilor asiguratorii în alt dosar penal, nu s-a realizat această greșeala decât în momentul când s-a dorit vânzarea în bloc, moment în care dosarul penal în care era parte societatea căreia îi aparținuse bunul inițial era în faza de cameră preliminară, fondul camerei preliminare fiind terminat, urmând doar a fi motivată încheierea.
Situația este dificilă sub mai multe aspecte.
În primul rând cine e competent să judece cererea? Judecătorul de cameră preliminară care s-a pronunțat deja pe fond, dar nu a motivat încheierea sau judecătorul de cameră preliminară de la instanța superioară, având în vedere că în minută nu există nicio mențiune cu privire la măsurile asigurătorii existente în cauză? Am considerat, în mod temeinic, că este competent judecătorul de cameră preliminară de la instanța de fond, conform prevederilor art. 54 lit. a) și b) C. pr. pen. atâta vreme cât ceea ce se invocă este o nelegalitate a măsurii asigurătorii, măsură menținută prin actul de trimitere în judecată și care face acest act parțial nelegal.
A doua problemă este din nou calificarea acestei cereri la acest moment procesual, având în vedere că ordonanța prin care s-a dispus este lovită de nulitate relativă, nulitate care va atrage și nulitatea actelor subsecvente întocmite în baza ei. Fie că se cere constatarea nulității relative a ordonanței cu consecința nulității procesului-verbal de instituire a sechestrului (temeiul fiind art. 282 C.pr.pen), fie că se cere direct ridicarea măsurii ca netemeinică/nelegală (aceasta cerere fiind evident una subsidiară menită doar a asigura finalitatea de eliberare sub orice formă a bunurilor de sub măsura instituită, nereglementată expres), nu avem din nou temei legal în Codul de procedură penală pentru a le invoca la acest moment procesual.
Dacă pentru cererea subsidiară am prezentat mai sus la pct. 1 modul de lucru, cu privire la cererea principală singura problemă era momentul când invocăm această nulitate relativă. Astfel, teoretic, ea poate fi invocată până la finalul camerei preliminare, fiind considerat ca final hotărârea ce se va da în contestația eventuală a încheierii de soluționare a camerei preliminare . Înseamnă că poate fi invocată și după încheierea dezbaterilor și soluționarea camerei preliminare, dar înainte de motivare? Înseamnă că poate fi invocată doar după ce va declara contestație, adică după ce se va motiva încheierea (nemotivată de mai multe luni), și doar dacă se va declara contestație? Nu se va izbi atunci de răspunsul inadmisibilității pe motiv că nu a fost invocată la fond?
Am ales sesizarea de îndată a judecătorului de cameră preliminară tocmai datorită fondului cererii, fond care urmărește protejarea dreptului de proprietate al persoanei juridice, drept de proprietate îngrădit într-o manieră nelegală ab initio.
Considerăm că în astfel de situații trebuie plecat de la premisa că este vorba de protecția unui drept fundamental protejat prin Constituție art. 44 și prin art. 1 Protocolul 1 la CEDO, situație în care trebuie să avem posibilitatea de a ne adresa unui judecător de îndată, nu într-un termen incert. Singurul competent în acest stadiul al procesului era cel de cameră preliminară.
O altă problemă putea fi dată de faptul că s-a constatat că instanța a fost legal sesizată prin rechizitoriu, iar declararea ulterior, de către aceeași instanță de judecată, a nulității, chiar și parțiale a unei ordonanțe, ar putea contrazice concluzia anterioară de legalitate a rechizitoriului.
Concluziile parchetului au fost de admitere a cererii.
Instanță a admis cererea noastră prin încheiere definitivă, a constatat nulitatea relativă parțială a ordonanței prin care s-a dispus măsura asiguratorie și în consecință a dispus ridicarea măsurii.
3. A treia situație este cea în care s-au luat măsuri asigurătorii în timpul urmăririi penale asupra bunurilor mai multor inculpați, inclusiv asupra bunurilor aparținând unei societăți comerciale, în vederea reparării prejudiciului (estimat la acea dată de procuror, fără a exista vreo pretenție a cuiva). Competența de judecată a dosarului, dacă ar fi fost trimis în judecată aparținea Tribunalului. După 5 ani, Parchetul de pe lângă ÎCCJ – una din structurile DNA, a dat o soluție de clasare cu privire la infracțiunile pe care le-a cercetat și care au stat la baza luării acestor măsuri, disjungând cauza cu privire la mai multe aspecte ce urmează a fi cercetate de alt organ de urmărire penală, inferior, pentru a se vedea dacă nu este vorba de o altă infracțiune urmăribilă însă la plângere prealabilă. Procurorul a decis prin ordonanța de clasare să mențină măsura sechestrului asigurător. Art. 315 alin. 2 lit. a teza II C.pr.pen stipulează că în situația în care procurorul decide să mențină măsurile asigurătorii „aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției.”
După trecerea unui termen de 30 de zile, societatea s-a adresat parchetului pentru a-i comunica dovezile de comunicare cu persoanele vătămate, presupunând rezonabil că s-a făcut comunicarea cu acestea și cu persoanele care au făcut sesizarea la același moment cu comunicarea către ea. De asemenea a cerut comunicarea acestei dovezi cu banca și aducerea la cunoștința băncii că măsura încetează ca urmare a trecerii termenului de 30 de zile de la comunicare conform prevăzut de art 315. alin.1 lit. a C.pr.pen și nu este necesar să se emită o ordonanță de încetare, cum solicita banca. Parchetul a refuzat să dea curs solicitării, procurorul șef afirmând că „nu există niciun temei legal pentru a da curs solicitărilor”.
Principala problemă care s-a pus aici a fost cui să ne adresăm. O problemă ceva mai mică a fost ce să cerem.
În aceste condiții trebuia să ne adresăm unui judecător, alegând să ne adresăm judecătorului de drepturi și libertăți de la parchetul de pe lângă tribunal cu o cerere[5] prin care am solicitat constatarea încetării de drept a măsurii în principal, în subsidiar ridicarea măsurii deoarece odată cu clasarea nu mai subzistă motivele care au determinat luarea ei, iar durata ei apare cu atât mai excesivă. Riscul era să fie considerat competent de fapt judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța inferioară sau cel de cameră preliminară de la tribunal, în funcție de modul în care instanța clasifica cererea formulată.
Abia în această fază am aflat că clasarea s-a comunicat doar inculpaților, nu și persoanelor vătămate sau părților civile sau persoanelor interesate, motiv pentru care capătul principal de cerere nu a mai fost susținut.
S-a invocat de către Parchet inadmisibilitatea și tardivitatea cererii noastre, ea fiind calificată de parchet drept una de contestare a soluției de clasare, urmând procedura de la art. 349 și următoarele C.pr.pen, adică trebuia să se adreseze întâi procurorului șef în termen de 20 de zile de la comunicare și apoi judecătorului de cameră preliminară. Excepțiile au fost respinse, judecătorul acceptând că cererea nu era una de contestare a ordonanței prin care s-a dispus clasarea, petenta neavând interes în a promova o astfel de cerere (soluția de clasare îi convenea, iar cea de menținere a sechestrului era una legală, la latitudinea procurorului), acceptând cererea ca fiind una nereglementată expres de Codul de procedură penală.
S-a invocat și necompetența funcțională a judecătorului de drepturi și libertăți de la tribunal, considerându-se că ar fi competent judecătorul de cameră preliminară de la tribunal, conform competenței dată lui în contestația soluției de clasare. Pentru aceleași motive s-a respins excepția.
S-a invocat necompetența materială a judecătorului de drepturi și libertăți de la tribunal, având în vedere că dosarul a fost soluționat definitiv prin clasare, considerându-se competent cel de la judecătorie, cauza disjunsă fiind în cercetare la parchetul de pe lângă judecătorie, iar măsura asigurătorie, urmând, conform teoriei inovatoare a parchetului, dosarul disjuns (acest motiv fiind de fapt invocat și pentru necomunicarea soluției de clasare conform prevederilor art. 315 și 316 C.pr.pen cu părțile civile și cu persoanele care au făcut sesizarea). Și această excepție a fost respinsă pe motiv că măsura asigurătorie a fost luată legat de infracțiuni ce țin de competența de soluționare pe fond a tribunalului, iar măsura nu poate urma o altă infracțiune, cu atât mai mult cu cât exista condiția de procedibilitate a plângerii prealabile.
Pe fond, instanța a dispus ridicarea măsurilor asigurătorii, apreciind că temeiurile care au stat la baza lor nemaiexistând, durata scursă de la momentul luării fiind mare, ingerința în dreptul de proprietate al petentei nemaifiind previzibilă și nici proporțională cu scopul urmărit de măsură, mai ales că în cauză s-a dispus clasarea. Astfel a fost sancționat și refuzul parchetului de a comunica ordonanța de clasare conform prevederilor imperative ale art. 316 C.pr.pen, instanța constatând că nu a fost intenția legiuitorului de a lăsa la latitudinea parchetului momentul de la care să curgă termenul de 30 de zile.
Concluzia este că ori de câte ori ne aflăm în fața unei situații nereglementate expres de Codul de procedură penală, nu înseamnă că nu avem căi de a ne adresa unui judecător, bazându-ne pe dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului sau, în cazul nostru, pe dispozițiile Codului pe procedură civilă care completează Codul de procedură penală.
[1] Obiect al dosarului nr. 5215/120/2014/a9 aflat pe rolul Tribunalului Dâmbovița.
[2] M. Udroiu (coordonator), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ed. C.H.Beck, p. 1184-1185.
[3] Decizia nr. 20/19.01.2016 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 269 din 08.04.2016 paragraful 32 și următoarele; Decizia nr. 28/20.01.2016 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 01.03.2016 paragraful 18 și următoarele; Decizia nr. 761/13.12.2016 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 23.02.2017 paragraful 19 și următoarele;
[4] Obiect al dosarului nr. 5577/120/2015/a2 aflat pe rolul Tribunalului Dâmbovița.
[5] Obiect al dosarului nr. 6134/99/2017 aflat pe rolul Tribunalului Iași.
Avocat Teodora Godîncă-Herlea
Partener Sergiu Bogdan & Asociații
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
