Şi dacă amnistia fiscală din Legea nr. 29/2018 poate fi extinsă la TVA la imobiliare?
22 ianuarie 2018 | Daniel UDRESCU
Daniel Udrescu
Din 2012 am susţinut pe JURIDICE.ro diverse abordări ce au fost confirmate mai mult de CJUE decât de instanţele naţionale şi acum mulţumesc PNL şi celor ce au promovat această Lege pentru finalitatea războiului împotriva dezvoltatorilor imobiliari. Aici era sumarizată o etapă prin care arătam că proiectul de lege va crea alte nelămuriri, mai ales cu privire la modul în care înregistrarea ca PFA va afecta segmentul dezvoltatorilor imobiliari. Personal, încă cred că această autorizare îngrădeşte drepturi pentru cei care nu au diplome sau au comis infracţiuni, accesul fiindu-le limitat, dacă nu interzis.
Scurt istoric. Procesul de fiscalizare a tranzacţiilor imobiliare (trecerea din civil în fiscal a tranzacţiilor imobiliare defipte de Legea nr. 146/1997) a început prin Legea nr. 163/2005, cu dl. Nicolăescu falsificând preşedinţia Comisiei Buget, Finanţe Bănci (fapt consemnat de preşedintele Tănăsescu în şedinţă parlamentară publică). Proiectul cu paşi făcuţi ezitant de Guvernul Năstase, care a permis serviciilor să deţină societăţi comerciale, a fost urmat de un plan de construire a unor interese patrimoniale de comasare a unei puteri financiare axate în jurul motorului imobiliar, de care însă au profitat şi mii de oportunişti, criza din 2007 ducând la o ieşire de capital din ţară, de minumum 20 de miliarde de euro (cei aprobaţi de dl. Băsescu prin bănci pentru străini şi sistem), oportuniştii individuali străini continuând să deţină până la 10 miliarde în piaţă, iar oportuniştii autohtoni întregind piaţa cu încă 4-10 miliarde de euro. Atunci a fost tot un război politic, interesele statului paralel războindu-se cu cele politice. Schema este una clasică de-a lungul istoriei „bulelor economice” şi schemelor de tip Ponzi (bulbi de lalea din Olanda, Franţa, schema Luisiana, Caritas, sau FNI) şi a fost una permisă. Ce nu am văzut însă, este cercetarea acelui capital speculativ enorm, controlat, dar şi a capitalului străin participant la atacul „bulei economice” din 2002-2007. Pentru cei mici, ANAF şi/sau Ministerul Public au demarat diverse scheme prin care „sistemul” a prelungit criza, blocând 10 miliarde în „capital de lucru” autohton al economiei, ascunşi de fisc prin salte sau străinătate. România a suferit cumplit. În această perioadă s-au pierdut minim 1.000.000 de oameni ce au migrat vest, mână de lucru ce contribuia la sistemul economic românesc. Omul este principala resursă a unui stat, dar contribuabilul român a fost sacrificat. Ne aducem aminte de dezastrul Băsescu-Boc, unde în numele unei soluţii de avarie (demonstrată de timp ca nelegală) s-a șters jumătate din capitalul autohton. Răspunsul are două variante, nepricepere sau acţiune cu dedicaţie. Astăzi, Blejnar, cel care a răspuns fiscal pentru genocidul imobiliar, este cercetat, arestat pentru ticăloşiile pe care le-a făcut în calitate de „şef”, dar nu pentru dezastrul imobiliar pe care l-a generat.
Un moment cheie a fost 2008, când s-a încercat legiferarea micului capital prin O.U.G. nr. 44/2008 ce a înlocuit Legea nr. 300/2004, prevederile căreia au fost interpretate în mod diferit de autoritățile publice locale desemnate cu aplicarea lor. Elementul fiscal de înregistrare fiscală nu s-a corelat cu O.U.G. nr. 44/2008 , anterior 1 ianuarie 2008 nu existau multe persoane ce au solicitat înregistrarea ca plătitori de T.V.A.
După 1 ianuarie 2008 fiscul a solicitat înregistrarea persoanelor fizice ca plătitori de T.V.A. Dar ANAF nu a avut o bază legală pentru această formă. În ceea ce priveşte înregistrările începute din 2008 nu este deloc clar care este baza legală a înregistrării, mai ales că imensa majoritate a acestora nu s-au înregistrat şi la Registrul Comerţului ca persoane fizice autorizate sau întreprinderi individuale.
În continuare, se conservă concepţia codului fiscal în sensul existenţei unei categorii de subiecţi plătitori de T.V.A ce reprezintă „genul” faţă de categoria: societăţilor comerciale, entităţilor reglementate de O.U.G. nr. 44/2008, profesiile liberale, activităţi economice în sensul art. 61 alin. (2) C.fiscal (acestea din urmă fiind „specii” ale „genului”). În categoria „genului” urmează a fi introdusă şi situaţia persoanelor ce devin subiecţi fiscali, obligaţi la plata de T.V.A., ca urmare a înregistrării ex officio din partea statului (în sensul art. 153 alin. (7) și (8) C.fiscal), care însă au avut de la început impedimentul patrimoniului personal dat de art 77^1. Aceasta, în urma stabilirii de către Stat a faptului că s-a depăşit plafonul definit de art. 152 C. fiscal (care de fapt nu era al persoanei fizice, ci tot confuz, al întreprinderilor mici) și a desfășurării de activităţi economice în sensul art. 127 alin. (2) C.fiscal, care însă erau la fel de otrăvite de aceeaşi interpretare patrimonială.
Bineînţeles, se impune a fi stabilit exact conţinutul noţiunii de „comerciant” prin trimiterea la fostul C. Comercial, ce trebuia redefinit, la nivelul art. 3, în sensul calificării ca fapte de comerţ şi a operaţiunilor cu imobile.
Pe de altă parte, în această variantă, trebuiau modificate și alte dispoziţii legale, pentru că, în caz de înregistrare ca plătitor de T.V.A., ex officio și ex tunc, să fie certă posibilitatea deducerilor costurilor, inclusiv a T.V.A.-ului plătit. Dar calitatea de subiect fiscal plătitor de T.V.A. se dobândeşte după cum urmează:
1. prin liber arbitru al subiectului de drept: ca urmare a parcurgerii voluntare a procedurii legale de dobândire a unui statut juridic de care legea impune obligaţia de plată de T.V.A. (plătitoare de T.V.A. prin opţiune sau prin depăşirea plafonului definit de art. 152 C.fiscal):
– situaţia societăților comerciale;
– situaţia formelor de organizare economică definite de O.U.G. nr. 44/2008;
– situaţia profesiilor liberale (art. 46 alin. (3) C.fiscal);
– exploatatorii de imobile (art. 127 alin. (2) care ar fi trebuit să aibă un patrimoniu de afectaţiune, cu înregistrare la Registrul Comerţului.
2. impunerea de către autoritatea fiscală, în situaţia reîncadrării unui contribuabil ca şi subiect fiscal plătitor de T.V.A. ca urmare a desfăşurării de activităţi economice, în sensul art. 127 alin. (2) C.fiscal, aşa cum este exemplificată reîncadrarea din art. 61 alin (2) in art. 46 C.fiscal anterior 2015 (nelegală din punctul meu de vedere, fără definirea patrimoniului personal).
Înregistrarea ca persoană fizică plătitor de T.V.A. nu avea bază legală nici în codul comercial, nici în O.U.G. nr. 44/2008, aşa cum a fost efectuată de ANAF, fiind un gest de voinţă al persoanei, nu o obligație legală. Deci categoria persoană fizică plătitoare de T.V.A. nu era una definită de lege și ar trebui să urmeze prevederile date de Curtea Constituţională pentru sintagma impozite reţinute la sursă.
Neajunsul acestei situații de drept este că, persoana fizică dobândeşte calitatea de subiect fiscal obligat la plata de T.V.A., dar fără posibilitatea ANAF să efectueze separaţia de patrimonii (de afectaţiune activitate economică, pe de o parte și patrimoniul personal, pe de altă parte).
Autorităţile fiscale nu au avut posibilitatea legală de a califica o persoană drept subiect fiscal obligat la plata de T.V.A., ci doar să aprecieze că o persoană ar fi avut obligaţia, ca la un moment în timp, să se înregistreze ca subiect plătitor de T.V.A .(cu toate consecinţele: calculul, reţinerea şi virarea de T.V.A.) și să calculeze suma de care statul a fost privat prin atitudinea omisivă culpabilă a subiectului. Nu s-a corelat niciodată persoana fizică plătitoare de T.V.A., care avea patrimoniul personal, printr-o definire a acestui patrimoniu și posibilitatea unei înregistrări în baza O.U.G. nr. 44/2008, cu o altă posibilitate dată fiscului pentru reîncadrare în patrimoniul afacerii persoanei.
O.U.G. nr. 44/2008, care reglementează activitatea persoanelor fizice autorizate, întreprinderilor individuale și familiale, defineşte la art. 2 termenii specifici activităţii economice după cum urmează:
Art. 2. O.U.G. nr. 44/2008 – În sensul prezentei ordonanţe de urgență, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
a) activitate economică – activitatea agricolă, industrială, comercială, desfăşurată pentru obţinerea unor bunuri sau servicii a căror valoare poate fi exprimată în bani şi care sunt destinate vânzării ori schimbului pe pieţele organizate sau unor beneficiari determinaţi ori determinabili, în scopul obţinerii unui profit;
Este important de notat, câteva caracteristici ale O.U.G. nr. 44/2008 care afectează reîncadrarea unei activităţi din patrimoniul personal în cel comercial al persoanei, acţiune nereglementată în România de codul fiscal. În primul rând art. 5 prevede obligaţia oricăror persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale şi întreprinderi familiale să lucreze conform legii, apoi art. 6 prevede că orice activitate economică desfăşurată permanent, ocazional sau temporar în România de către persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale şi întreprinderi familiale trebuie sa fie înregistrată și autorizată. Legea non-fiscală avea deja pregătite mecanismele prin care să prevadă caracterul economic al unei activităţi, dar nu s-a mers mai departe pentru a da putere fiscului să poată face acest lucru cu un temei legal, patrimoniul de afectaţiune fiind numai apanajul de voinţă al persoanei.
Inspecția fiscală de regulă, a reținut că, persoana fizică a realizat „fapte de comerț” devenind persoană impozabilă din punct de vedere al T.V.A. „Faptele de comerț” realizate au constat în vânzarea de apartamente și terenuri construibile din patrimoniul personal. Doctrina consacrată a Codului Comercial arăta că „simpla făptuire de acte de comerţ, oricât de numeroase, nu e suficientă prin ea însăşi să dea unei persoane calitatea de comerciant.” Fapte de comerţ sau activitate economică sau patrimoniul afacerii sunt elemente similare. Ori prin nedefinirea patrimoniului personal şi afectaţiunea afacerii persoanei, care tradus înseamnă activitatea economică a persoanei, continuitatea în dreptul persoanei nu are nici o relevanţă. Un alt element important al legii este și acela de legalitate a activităţii legate de vânzarea și/sau construirea urmată de vânzarea unui imobil, respectiv autorizarea acestei activităţi şi condiţiile de obţinere a acestei autorizări, care astăzi se face conform codului civil, fiind o activitate strict civilă. Rezultă faptul că nefiind un act comercial, activitatea de vânzare de imobile chiar şi cu caracter de continuitate, nu poate fi încadrată în tiparul art. 127 (2) mai sus citat într-o manieră clară, nefiind o activitate a unui producător, comerciant sau prestator de servicii (clasificare relativ limitată, cu posibilitate de interpretare pentru activitățile neincluse în această clasificare), operațiunea de livrare a unei construcţii noi nefiind impozabilă dacă persoana nu este clasificată ca fiind impozabilă ca patrimoniul afacerii, asa cum dispune art. 13 CPF, interpretarea normelor fiscale fiind strictă, ci persoana fizică beneficiind de prevederile art 77^1.
Implicaţiile unor eventuale reîncadrări ale vânzărilor de imobile ca acte de comerţ, ar fi însemnat atât încălcarea Legii nr. 12/1990 art. 1 pentru activităţi comerciale ilicite prin clasificarea ca ilicite a actelor de comerţ rezultate din vânzarea proprietăţilor imobiliare, cât și a O.U.G. nr. 44/2008, respectiv trecerea la impozitarea cotei de 16% din profit (condiţiile legale ale PFA de impozitare în avans), obligaţia reţinerii și plăţii T.V.A. în cotă de 19%, precum și obligațiile art. 18 de asigurări în sistemul public de pensii, asigurări sociale, asigurări pentru șomaj și asigurări de sănătate (aprox. 33%). Dacă impozitarea profitului și T.V.A. ar fi acceptabile, aplicabilitatea obligaţiilor art. 18 de asigurări în sistemul public de pensii, asigurări sociale, asigurări pentru şomaj şi asigurări de sănătate ar fi distrus acest segment de piață prin introducerea pentru persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale a acestor obligaţii, fără posibilitatea unor reglementări clare de deductibilitate. Drept pentru care modificările fiscale de la sfârşitul anului 2017, au reglat aceste aspecte și activităţilor independente li s-a stabilit un rezonabil impozit de 10% plus plăţi în limita salariului minim pentru CAS şi CASS, ce nu vor răsturna piaţa imobiliară ce generează de fapt, dar şi susţine creşterea economică.
Aici se mai aplică argumentul in dubio pro reo pentru că nefiind un act comercial, activitatea de vânzare de imobile, chiar și cu caracter de continuitate, nu poate fi încadrată în tiparul art. 127 (2) CF, nefiind o activitate a unui producător, comerciant sau prestator de servicii și în practica judecătorească instanţele de judecată din Romania respectă caracterul necomercial al actelor având ca obiect imobile. Dacă legea era neclară, cu privire la indicarea criteriului pentru aprecierea continuităţii şi atunci legea se putea interpreta în sensul potrivit căruia continuitatea începe de la tranzacţia favorabilă debitorului fiscal, în condiţiile menţionate mai sus.
Or, suma ce urmează a fi stabilită cu titlul de T.V.A. urma a se imputa cu titlul de amendă, aşa cum Legea nr. 12/1990 avea posibilitatea să oblige (art. 1.a corelat cu art. 3).
„Constituie contravenţie şi desfăşurarea de activităţi comerciale cu nerespectarea cerinţei de înregistrare, în sensul art. 1 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, caz în care contravenientul va plăti o amendă egală cu valoarea T.V.A. neplătită ca urmare a neînregistrării ca şi comerciant.”
Procedura corectă de stabilire a unei reîncadrări pleacă de la legea fiscală, unde legiuitorul are menirea să explice fără tăgadă de interpretare răspunderea fiscală a persoanei fizice, cu un temei legal. Exista posibilitatea definirii patrimoniului personal în 2005, 2008, 2016, 2018, dar nu s-a dorit acest lucru, pentru că pe lângă mulţime, un anumit interes a continuat nestingherit. Statul paralel.
În cazul vânzărilor de imobile, acestea au fost reglementate de codul civil și pentru ele s-au perceput impozite conform tratamentului civil al patrimoniului personal (Legea nr. 146/1997 a taxei judiciare de timbru sau Legea nr. 163/2005). Formularea curentă din codul fiscal este una improprie, care nu permite interpretarea cerinţelor legale de reîncadrare, precum și faptul că nu are descrise condiţiile tehnice de reîncadrare, procedura corectă de reîncadrare sau tratamentul fiscal corelat la O.U.G. nr. 44/2008, Legea nr. 12/1990, Legea nr. 50/1991, Codul Familiei, Codul Civil sau Codul Comercial, pe care le modifică reîncadrarea tranzacţiilor imobiliare.
Fără să se ştie, prin termenul de iunie 2017, Legea nr. 29/2018 vine sa completeze modificări substanţiale făcute de Legea nr. 182/2016 pentru aprobarea O.U.G. nr. 44/2008 (cam mult pentru legiferare) privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, pentru care termenul de conformare pe care îl au la dispoziție firmele este de 2 ani, ianuarie 2019. La 60 de zile de la împlinirea acelui termen, ONRC va radia din oficiu întreprinderile individuale și persoanele fizice autorizate care nu și-au operat modificările impuse. Tradus, înseamnă că s-a aşteptat prescrierea fiscală a găselniţelor Blejnar, pentru ca apoi să oblige „nelegalii” persoane fizice plătitori de T.V.A. să dispară ca gen sau specie. Conform datelor oficiale, țara noastră numără 584.000 de firme cu activități independente – persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale, întreprinderi familiale, active fiscal. Pe lângă acestea mai este estimat un număr de peste 100.000 de persoane fizice plătitoare de TVA.
Ce înseamnă însă Legea nr. 29/2018? În primul rând eliberarea capitalului de lucru să producă din nou, cu contribuabili autohtoni ce aduc creştere economică României. Pentru cei care o citesc corect, înseamnă o amnistie fiscală cu privire la toate inspecţiile Blejnar din 2009 până în iunie 2017, atât pentru impozit, cât și pentru T.V.A., pentru persoanele fizice ce au un patrimoniu personal. Impactul este eliberarea a circa 10 miliarde de euro în sistem prin anularea unor blocaje economice, ceea ce duce la susţinerea politică a unui partid înaintea alegerilor din 2019. Mai înseamnă eliberarea unora dintre judecători de a judeca drept și nu la comandă. Vom putea vedea o nouă orientare mai aproape de cea europeană.
Alte guri de tun, critică Legea nr. 29/2018 (Gelu Diaconu – a se vedea aici) cu un venin de cobră la adresa contribuabilului român. Oare aceşti indivizi din specia funcţionarilor publici când vor învăţa să respecte contribuabilul, la fel cum Prim Ministrul Japonez îşi apreciază oamenii de afaceri (la noi politicienii fug de oamenii de afaceri ca să nu fie asociaţi cu interesele obscure)? De ce ne omorâm capitalul autohton? Cum este permis unui atât de important funcţionar public să aibă o asemenea mentalitate otrăvită? Citez din clasicul Domn Diaconu: „Ziua, ca hoţii profesionişti, Dragnea & co. au şters dintr-un condei datoriile şmecherilor, baronilor locali şi ale familiilor politrucilor cu afaceri în imobiliare! Ciudat şi inexplicabil, preşedintele Iohannis a promulgat această lege!“, scrie Diaconu pe contul său de Facebook. „Acești şmecheri, pentru a evita plata taxelor către stat „au construit pe persoană fizică” plătind impozite neglijabile în acelaşi cuantum prevăzut în Codul fiscal pentru amărâții care au tranzacţii ocazionale (vânzări case, apartamente, terenuri). Diferenţa de taxare între persoanele juridice (constructorii cinstiţi) şi aceşti șmecheri/persoane fizice este uriaşă. Doar cu titlu de exemplu: de la 16% impozit pe venit la valoarea tranzacţiei la 1% (sau 2-3% pentru alte praguri valorice).”
De ce „dom’ șef de fisc” nu a definit patrimoniul personal în lege, când avea puterea să o ceară? Ne lamentăm cu ce ar fi, când putea fi corect legiferată. Părerea este un drept acum, dar legea este lege. Să vă ajut la o comparaţie în termeni reali, în care dl. Diaconu dă vina pe Dragnea & Co., când legea este una propusă de PNL, că s-au plătit „impozite neglijabile pe persoană fizică”. Păi dezvoltatorii imobiliari nu au plătit 3% din venit la construcţiile noi? La o profitabilitate de 20% înseamnă echivalentul REAL de 3,2% din venit (16% impozit x 20% profit), calcul făcut de inspectorii cu care am dezbătut problema în urma controlului Curţii de Conturi la ANAF, cu măsură pentru un client. Aceşti inspectori au suspendat controalele pentru că sumele erau de multe ori sub 20% profitabilitate şi statul trebuia să dea banii înapoi. Argumentul e imaterialitatea unei astfel de măsuri 3% impozit pe venit comparat cu 16% impozit pe profit (chiar dacă el este considerat tot impozit pe venit, dar după ce se scad cheltuielile din venit), care însă în termeni comparabili poate fi mai mic de 3% pentru o profitabilitate sub 20%. Nenorocirile menţionate de dl. Diaconu însă au ținut de modul în care ANAF a reîncadrat meschin, fără compensare între impozite (cu precădere în CT, SB, MS, BV) cu impozitul plătit la notari, cu dobânzi şi penalităţi (ilegal), calculând astfel sume nereale, tipic pentru vremea unui şef de fisc ce nu respectă contribuabilul. În ce priveşte contribuţia la sănătate, Legea nr. 95/2006 era foarte clară că toţi participanţii la economia românească sunt obligaţi la plata contribuţiei, inclusiv dezvoltatorii imobiliari. Aici elementul abuziv a fost de impunere a unui patrimoniu personal la valoarea brută a tranzacţiei, nefiind limitat la ce primeşte persoana în schimb. Consider că prevederea modificată pentru activităţi independente, votată în decembrie 2017, este una mai corectă fiscal cu o contribuţie echivalentă cu salariu minim, ce iar îl contrazice pe dl. Diaconu.
Am un argument al neclarității legii, prin care Legea nr. 29/2018 devine o lege a amnistiei fiscale în domeniul imobiliar, prin care deschid calea unui dialog pentru contenciosul fiscal.
Prin O.U.G. nr. 44/2008 formele de organizare sunt PFA, II, IF, și SC. Termenul de persoană fizică plătitoare de T.V.A. nu este definit de lege, deci este unul nelegal, pentru care fiscul va fi obligat să anuleze toate deciziile de impunere, dar mai grav și să considere că toate înregistrările de plătitor de T.V.A. fără afectaţiunea patrimoniului personal sunt eronate. Şi încă nu am văzut o afectaţiune în sens legal în domeniul imobiliar.
Dacă o persoană fizică nu îndeplinea criteriile O.U.G. nr. 44/2008 prin aplicarea art. 1 din Legea nr. 12/1990, ce spune că efectuarea de activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii, după caz, fără îndeplinirea condiţiilor stabilite prin lege reprezintă activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite şi constituie contravenţii.
se află în afara legii, iar prin criteriile:
Art. 3 din Legea nr. 12/1990 ce spune că: bunurile care au servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea vreuneia dintre faptele prevăzute la art. 1, dacă sunt ale contravenientului, precum şi sumele de bani şi bunurile dobândite prin săvârşirea contravenţiei se confiscă,
ar fi trebuit să i se confişte și banii și bunurile.
Deci toţi dezvoltatorii ce au efectuat tranzacţii din patrimoniul personal reîncadraţi persoane fizice plătitori de T.V.A. (nelegal pentru că nu există definită această categorie), ce au desfăşurat activităţi economice fără autorizarea legală impusă pentru PFA, ar fi încalcat art. 1 și ar fi trebuit să fie supuși confiscării conform art. 3 din Legea nr. 12/1990. De ce în 12 ani nu s-a aplicat legea?
La art. 7 definiţiile alin. (1) pct. 1 din Codul fiscal înainte de 2015 sunt nişte definiţii necorelate:
– activitate este orice activitate desfăşurată de către o persoană în scopul obţinerii de venit;
– la pct. 4 avem activitate independentă este orice activitate desfăşurată cu regularitate de către o persoană fizică, alta decât o activitate dependentă;
– la art. 46 definirea veniturilor din activităţi independente la alin.(1) avem: Veniturile din activităţi independente cuprind veniturile comerciale;
– în normele metodologice la acest articol găsim: Sunt considerate venituri comerciale veniturile realizate din fapte de comerț de către persoanele fizice. Principalele activităţi care constituie fapte de comerț.
Ce folos că avem o aparenţă de legalitate când nu putem să trecem de afectaţiunea patrimoniului personal. Drept pentru care Legea nr. 29/2018 nu s-a oprit la art. 1 alin. (1) „…ca urmare a reîncadrării veniturilor obţinute din tranzacţii imobiliare din patrimoniu personal ca venituri din activităţi independente, obţinute de persoanele fizice din transferul proprietăţilor imobiliare care fac parte din patrimoniul afacerii, ci l-a completat cu alin. (2), respectiv „organul fiscal nu reîncadrează venituri obţinute din tranzacţii imobiliare din patrimoniu personal în venituri din activităţi independente”.
Noţiunea de patrimoniu nu este comunistă. Apreciaţi-o deci în cadru european, oportunist. Patrimoniul afacerii reprezintă oportunitatea persoanei fizice de a desfăşura o activitate economică. Patrimoniul personal din art 77^1 CF înainte de 2015 nu are o definiţie, nici nu mai spun clară. Patrimoniul de afectaţiune definit de art. 31 CC nu impune o obligaţie, ci un act de voinţă al persoanei, de al constitui. Codul fiscal nu are prevedere specială să reîncadreze patrimoniul personal în patrimoniul afacerii adică al activității economice a persoanei fizice, deci nu poate considera persoană impozabilă cu activitate economică o persoană care are patrimoniu personal. Mergând la dimensiunea europeană ce impune aplicarea art. 148 alin. (2) din Constituţie, cauza CJUE C-392/16 Marcu împotriva României spune la punctul 34: „În al treilea rând, trebuie să se arate că, Comisia Europeană are îndoieli cu privire la utilitatea răspunsului la întrebarea preliminară pentru soluționarea litigiului principal și, prin urmare, cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară. Astfel, nu ar fi cert că domnul Marcu poate fi calificat drept „persoană impozabilă” în sensul articolului 9 din Directiva 2006/112, în calitatea sa de vânzător de terenuri și de apartamente care fac parte din patrimoniul său personal. Or, dacă o astfel de calificare nu ar trebui reținută în ceea ce îl privește pe domnul Marcu, ar fi necesar, potrivit Comisiei, să se anuleze decizia de impunere în discuție în litigiul principal fără a trebui adresată întrebarea transmisă Curții.” Drept pentru care, dacă legea nu permite o reîncadrare de patrimonii ce poate diferenţia activitatea economică a persoanei, nici T.V.A.-ul aferent acelei activităţi economice a persoanei fizice (patrimoniul afacerii), nu poate fi aplicat pentru că patrimoniul personal nu poate fi reîncadrat conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 29/2018, neexistând astfel o prevedere legală de reîncadrare specială în Codul fiscal. Dacă nu avem activităţi economice pentru patrimoniul personal, înseamnă că nu avem patrimoniul afacerii, adică activităţi economice ale persoanei fizice, deci nici caracter de persoană impozabilă în sfera T.V.A., deci tot T.V.A. aferent activităţii patrimoniului afacerii este amnistiat de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 29/2018. Impozitul pe venit și T.V.A. sunt de fapt accesorii ale preţului în contract, urmând regimul economic al principalului care este patrimoniul personal, ce are prevedere specială de impunere în art. 77^1 și atunci accesoriile sunt amnistiate dacă principalul este amnistiat.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
