Prezumția de nevinovăție este atât o constantă, cât și o oscilantă
4 februarie 2018 | Mihai Adrian HOTCA
Mihai Hotca
Prezumția de nevinovăție este atât o constantă, cât și o oscilantă, dacă îmi permiteți, pentru că dacă plecăm din antichitate când o regăsim pentru prima dată, dar într-o formă mai puțin rafinată, se spunea bunăvoară că: „Mai bine să rămână nepedepsită o crimă, decât să fie necondamnat un nevinovat.”S-a spus și că mai bine să scape o sută de nevinovați, dar să nu fie condamnat un singur vinovat. Ajungem mai aproape de zilele noastre sigur și aceasta, prezumția de nevinovăție, și-a găsit locul în acte normative internaționale de prim rang. Și cum îi stă bine unui principiu fundamental, o găsim și în Constituție, precum și în Codul de procedură penală. Dar în afară de împrejurarea că ea a fost cunoscută mai mult sau mai puțin de mulți ani, a și evoluat, s-a schimbat, pentru că realitățile au diferit de la o etapă la alta a istoriei. Dacă la începutului secolului trecut, prezumția de nevinovăție era aplicabilă, în principiu, pe teren probator, a ajuns, în prezent ,să aibă o sferă de incidență mult mai mare. O dovadă în acest sens o reprezintă ultima directivă în materie. Este vorba de Directiva nr. 343 din 2016 a Parlamentului European și Consiliului European, care, în afară de materia probelor, obligă statele din Uniunea Europeană să-și aducă la zi, să adapteze, să actualizeze legislația în această materie, incluzând în conceptul acesta al prezumției de nevinovăție, pe lângă aspectele legate de sarcina probei, și alte aspecte, precum modul de prezentare a acuzațiilor sau comunicărilor publice ale autorităților, sau dreptul la tăcere, sau dreptul de a nu se autoincrimina. Sunt, iată, câteva valențe, unele au fost deja consacrate, dar altele cel puțin sub nuanțele prevăzute în această directivă sunt aspecte de noutate.
Prezumția de nevinovăție are sorginte sociale. Pleacă de la încrederea omului în oameni. Și cred că acesta este exercițiul pe care trebuie să-l facă orice organ judiciar. Când apare prima dată posibilul suspect în fața lui să nu se gândească că e un infractor, ci că e un om. Și trebuie să-i acorde încredere. Dacă nu reușește acest lucru înseamnă că și-a greșit vocația, pentru că din punct de vedere strict juridic și legea îl obligă să procedeze în această manieră. Dar în ceea ce privește aceste reacții, de tipul să-mi probez bine nevinovăția, cred că ele au o explicație în anii dinainte de 1989, când într-adevăr în practică, nu de puține ori, sarcina probei era răsturnată. Nu mă refer la cauzele de drept comun aici, dar acele puține cauze care, probabil, erau forțate de anumite împrejurări, au determinat în sânul opiniei publice acestă reacție – dorința omului de a-și proba nevinovăția. Este o mentalitate care nu se poate schimba peste noapte, probabil cu această directivă dacă va fi implementată și cu luarea în considerare a altor aspecte vom ajunge în situația în care să spunem că nu s-a probat vinovăția.
Av. prof. univ. dr. Mihai Hotca, Managing Partner HOTCA & ASOCIAȚII
* Opinie susținută în cadrul dezbaterii Prezumția de nevinovăție, ediția 166, organizată de Societatea de Științe Juridice (SSJ)
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
