« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia animalelorProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrepturile omuluiDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Mai este necesară „Camera preliminară” în procesul penal sau ar fi mai utile două căi de atac devolutive, prin care să fie reexaminate atât chestiunile de fapt, cât și cele de drept (apel și „recurs”)?
31.01.2018 | Cătălin ONCESCU

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Cătălin Oncescu

Cătălin Oncescu

* A se vedea dezbaterile Limitele avocatului și limitele judecătorului în Camera Preliminară (ediția 155) și Anticamera judecății penale: Camera Preliminară (ediția 11)

Nota autorului: Deoarece trăim în această epocă a vitezei și asistăm la o dezvoltare extraordinară a tehnologiei informaţiei, în care mesajele trebuie să fie transmise cât mai rapid, am ales să prezint acest material în sens invers decât a fost conceput.

Un alt motiv care m-a convins să aleg această formă de prezentare este acela că practicienii din domeniul dreptului penal cunosc deja modificările succesive aduse procedurii Camerei preliminare, „trăindu-le” pe parcursul dosarelor penale gestionate. Astfel, voi începe cu o prezentare generală a stării actuale a Camerei preliminare, însoțită de Propuneri, apoi voi continua cu prezentarea Modificărilor aduse reglementării procedurii Camerei preliminare și, abia la final, Începutul (Proiectul).

***

Ca urmare a modificărilor succesive intervenite la nivelul reglementării acestei proceduri, așa cum se cunoaște, actuala „Cameră preliminară” prezintă următoarele caracteristici, asemănătoare în mod evident fazei de judecată:

– sunt implicate (în mod real și activ) toate părțile, persoana vătămată și procurorul; acestea pot depune cereri și excepții cu privire la competenţa şi legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, respectiv răspunsuri/ puncte de vedere cu privire la aceste cereri și excepții (procurorul);

– procedura este atât scrisă (memorii, cereri, excepții, răspunsuri, puncte de vedere), cât și orală (termen stabilit de Judecătorul de cameră preliminară, la care acesta ascultă concluziile participanților);

– astfel, după mai multe termene la care procedura citării nu este legal îndeplinită, este stabilit un „termen de judecată” la care, cu respectarea contradictorialității și egalității de arme, părțile, persoana vătămată și procurorul își susțin punctele de vedere în fața Judecătorului de cameră preliminară (dezbateri);

– durata procedurii în Camera preliminară este de minim 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanţă (contrar prevederilor art. 343 C.pr.pen.);

– odată cu publicarea Deciziei Curții Constituționale din 5 decembrie 2017, se vor putea solicita și se vor putea administra orice mijloace de probă, în susținerea cererilor și excepțiilor, respectiv în susținerea punctului de vedere al parchetului;

– Judecătorul de cameră preliminară este aceeași persoană cu magistratul care va judeca fondul cauzei (excepție fiind la nivelul Înalte Curți de Casație și Justiție unde doar unul dintre cei 3 judecători ai completului care va judeca fondul cauzei este desemnat Judecător de cameră preliminară, conform art. 311 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară);

– încheierea pronunțată de Judecătorul de cameră preliminară poate fi contestată de procuror, părţi şi persoana vătămată, competent fiind Judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate;

– în cadrul soluționării Contestației (veritabilă cale de atac) este reluată întreaga procedură a Camerei preliminare și în aceleași condiții ca la instanța de fond, în raport de prevederile art. 347 alin. (1) și (3) C.pr.pen. (Contestaţia poate privi şi „modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor”, dispoziţiile art. 345 şi 346 fiind aplicate în mod corespunzător).

***

Astfel cum veți observa din expunerea noastră de mai jos, ideile de bază ale acestui material sunt următoarele:

– procedura Camerei preliminare să fie inclusă și absorbită total de faza de judecată, iar judecătorii (fond, apel, recurs) să poată analiza oricând pe parcursul cercetării judecătorești problemele ce țin de legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală;

– calea de atac a Contestației din procedura Camerei preliminare (art. 347 C.pr.pen.) să fie eliminată, iar în locul acesteia să fie reglementată o cale de atac ordinară și devolutivă împotriva hotărârii instanței de apel (ex.: „recurs”); instanța de recurs trebuie să aibă posibilitatea reexaminării cauzei sub toate aspectele de fapt si de drept;

– având în vedere că nu mai există separarea funcțiilor judiciare astfel cum a fost gândită prin Proiectul Codului de procedură penală, iar Judecătorul de cameră preliminară devine și instanță de judecată (este aceeași persoană), contestarea încheierii pronunțate de Judecătorul de cameră preliminară (deci, criticarea muncii depuse de această persoană) conduce invariabil la șubrezirea ideii de „tribunal imparțial”, deoarece aceeași persoană va fi îndreptățită să judece persoanele care tocmai ce i-au criticat munca;

– reglementarea a 3 (trei) grade de jurisdicție deplină va avea ca efect creșterea încrederii tuturor participanților la procesul penal în actul de justiție (în special, a justițiabililor), iar faptul că 6, 8 sau 9 judecători au analizat cazul respectiv va conduce la pronunțarea unei hotărâri definitive care va avea puterea să convingă participanții la proces de justețea acesteia;

– trebuie gândite anumite reglementări care să conducă către ideea de echitate a unui proces penal (în integralitatea sa), atunci când – la finalul procesului – numărul total al judecătorilor care au pronunțat o soluție de achitare este comparat cu numărul total al judecătorilor care au pronunțat o soluție de condamnare (astfel cum vom arăta în cele de mai jos, în actualul proces penal pot exista situații în care, la final, numărul total al judecătorilor care au dispus achitarea să fie 5, iar numărul total al judecătorilor care au dispus condamnarea să fie 3, dar inculpatul să fie totuși condamnat, împrejurare care nu conduce, sub nicio formă, către ideea de echitate).

– judecătorul din procesul penal are mai puține drepturi decât judecătorul din procesul civil, deoarece nu există aceleași posibilități de „regularizare” a cererii de chemare în judecată, fiind „forțat” să judece, chiar dacă nu au fost administrate suficiente probe care să susțină acuzațiile parchetului sau chiar dacă faptele pentru care a fost trimis în judecată un inculpat nu sunt descrise corespunzător în Rechizitoriu;

– standardul de probă în procesul penal este mult mai scăzut decât cel din procesul civil, chiar dacă în domeniul dreptului penal se pot aplica cele mai grave sancțiuni prevăzute de sistemul legislativ național;

– reglementarea a două căi de atac devolutive, prin care să se procedeze la reexaminarea cauzei (de două ori) sub toate aspectele de fapt si de drept nu înseamnă – automat – că cercetarea judecătorească va fi reluată în mod complet, de încă două ori, în căile de atac; înseamnă doar că instanțele de control vor avea dreptul să analizeze cauza sub toate aspectele, fără să fie constrânse de anumite „cazuri” (astfel cum se cunoaște din prezent, unde apelul este singura cale de atac ordinară și devolutivă, instanțele de apel nu procedează la readministrarea întregului probatoriu pe care s-a bazat judecata în fond).

***

I. Propuneri:

1. Având în vedere actuala reglementare a procedurii Camerei preliminare (prin aceasta fiind luată în considerare și Decizia din 5 decembrie 2017 a Curţii Constituţionale, a cărei redactare și publicare este iminentă), facem trimitere la următoarele dispoziții ale Codului de procedură penală 1969, care dovedesc nu doar asemănarea cu reglementarea procedurii Camerei preliminare (caracterizată, în prezent, prin oralitate, contradictorialitate și egalitate a armelor), ci și demonstrează că această procedură poate fi absorbită de faza de judecată (astfel cum se proceda înainte de 01 februarie 2014).

Conform art. 300 C.pr.pen. 1969, instanţa era datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare. În cazul când se constata că sesizarea nu era făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu putea fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituia organului care a întocmit actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia.

Apoi, conform art. 332 alin. (1) C.pr.pen. 1969, când se constata, înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, că în cauza supusă judecăţii s-a efectuat cercetare penală de un alt organ decât cel competent, instanţa se desesiza şi restituia cauza procurorului. Cauza nu se restituia atunci când constatarea avea loc după începerea dezbaterilor sau când instanţa, în urma cercetării judecătoreşti, schimba încadrarea juridică a faptei într-o altă infracţiune pentru care cercetarea penală ar fi revenit altui organ de cercetare. Totodată, potrivit art. 332 alin. (2) C.pr.pen. 1969, instanţa se desesiza şi restituia cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale în cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător. Împotriva hotărârii de desesizare se putea face recurs.

Nu în ultimul rând, apreciem că adoptarea pe viitor a unor reglementări asemănătoare celor care se regăseau în cuprinsul art. 333 C.pr.pen. 1969 (chiar dacă a fost abrogat prin Legea nr. 356/2006[1]) vor avea ca efect imediat responsabilizarea organelor de urmărire penală, atât sub aspectul efectuării actelor de cercetare, cât și sub aspectul probațiunii și redactării actului de sesizare a instanței de judecată (cel puțin sub aspectul descrierii faptelor și indicării mijloacelor de probă). Astfel, conform art. 333 C.pr.pen. 1969, în tot cursul judecăţii instanţa se putea desesiza şi putea restitui dosarul procurorului, când din administrarea probelor sau din dezbateri rezulta că urmărirea penală nu este completă şi că în faţa instanţei nu s-ar putea face completarea acesteia decât cu mare întârziere. Bineînțeles, instanţa era obligată să arate motivele pentru care a dispus restituirea, indicând totodată faptele şi împrejurările ce urmau a fi constatate şi prin ce anume mijloace de probă.

***

2. Oricât de bine ar fi reglementat obiectul Camerei preliminare sau procedura în sine, trebuie acceptat că nu se poate trage o linie care să despartă absolut (i) chestiunile ce țin de legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, față de (ii) chestiunile ce țin de judecata pe fond a cauzei. Niciun judecător de cameră preliminară nu poate susține că, odată ce a soluționat cererile și excepțiile formulate în camera preliminară, nu are niciun fel de părere cu privire la fondul cauzei. Cel mai probabil, din această cauză, Proiectul Codului de procedură penală reglementa incompatibilitatea dintre cele două funcții judiciare.

Așadar, dacă este imposibilă separarea funcţiei de verificare a legalităţii trimiterii în judecată de funcţia de judecată, ca urmare a constrângerilor venite din practică (număr redus de judecători), poate ar fi mai bine să fie aleasă varianta diametral opusă, astfel cum era prevăzut și în Codul de procedură penală anterior. Aceasta deoarece, în prezent, soluția la care s-a ajuns (ca urmare a numeroaselor modificări) este undeva la mijloc. De aceea, apreciem noi că sunt întâlnite toate aceste probleme în a găsi o reglementare corespunzătoare actualei proceduri a Camerei preliminare, care să respecte atât Constituția României, cât și drepturile și libertățile fundamentale.

Poate nu ar mai trebui ca același judecător să-și schimbe „roba de Judecător de cameră preliminară” cu „roba de instanță de judecată” și să se prefacă apoi că nu cunoaște dosarul, ci ar trebui ca instanța de fond să aibă competența să realizeze verificările specifice procedurii Camerei preliminare.

Mai mult decât atât, atunci când nu sunt probe suficiente pentru ca o persoană să fie trimisă în judecată, respectiv când „urmărirea penală nu este completă şi în faţa instanţei nu s-ar putea face completarea acesteia decât cu mare întârziere” (a se vedea vechiul art. 333 C.pr.pen. 1969), instanța de fond ar trebui să poată dispune restituirea cauzei la parchet pentru completarea cercetărilor. Cât privește teoria „dacă nu sunt probe la dosar, instanța va dispune achitarea”, așa cum bine se cunoaște din practică, situațiile în care această teorie devine realitate sunt cu totul excepționale, fiind aleasă soluția amânării aplicării pedepsei (art. 83 C.pen.) ori cea a suspendării executării pedepsei sub supraveghere (art. 91 C.pen.).

Revenind la analiza vechii reglementări, dorim să subliniem că doar împotriva hotărârii de desesizare se putea face recurs și, de obicei, acest recurs era formulat de către parchet. Însă, în prezent, contestația poate fi formulată indiferent de soluția pronunțată de Judecătorul de cameră preliminară, ceea ce conduce la prelungirea aproape automată a procedurii Camerei preliminare, în aproape toate dosarele penale.

De aceea, considerăm că trebuie analizat într-un mod foarte serios dacă, raportat la actuala reglementare a Camerei preliminare, nu se impune absorbirea procedurilor specifice Camerei preliminare de către faza de judecată (prin inserarea unor dispoziții legale care sa dea dreptul instanței de fond să realizeze verificările specifice obiectului Camerei preliminare) și – în același timp – introducerea unei noi căi de atac ordinare, după apel. Iar această nouă cale de atac ordinară (ex.: „recurs”) să fie devolutivă, în sensul că, la fel ca și în apel, instanța de recurs să poată examina hotărârea atacată atât în fapt, cât și în drept.

Apreciem că această nouă cale de atac (ordinară și devolutivă) ar avea aceeași întindere în timp precum soluționarea Contestației din procedura Camerei preliminare (art. 347 C.pr.pen.), însă ar avea mult mai multe efecte benefice asupra încrederii în actul de justiție.

Bineînțeles că vor trebui modificate și prevederile art. 280 – 282 C.pr.pen. („Nulitățile”), cel puțin sub aspectul termenelor până la care pot fi invocate încălcările dispozițiilor legale, iar chestiunile privind verificarea legalităţii administrării probelor şi a legalităţii efectuării actelor de către organele de urmărire penală să poată fi verificate atât în apel, cât și în recurs.

***

3. Astfel, va exista garanția deplină oferită de 3 (trei) grade de „jurisdicție”, în sensul oferit de „ius, iuris” și „dicere”. Oricare ar fi hotărârea finală, atât părțile și persoana vătămată, cât și organele de urmărire penală, vor fi mulțumite că au existat 3 etape diferite în care mai mulți judecători, aflați la 3 (trei) niveluri diferite de jurisdicție, au analizat cauza respectivă, atât cu privire la chestiunile de fapt, cât și cu privire la cele de drept. Fac excepție cauzele care se judecă în primă instanță la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, unde nu poate exista decât o singură cale de atac, motivele fiind evidente. Însă, în acest caz, compensează numărul judecătorilor care formează completele de judecată, în final fiind 8 judecători care au analizat cauza respectivă (fond + apel), conform dispozițiilor art. 24 și art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Așa cum am precizat, din punctul nostru de vedere, și „recursul” ar trebuit să fie o cale de atac devolutivă, astfel că și ultima instanță să poată judeca, sub toate aspectele de fapt şi de drept, cauza cu care a fost învestită.

În afară de garanția unui act de justiție corect, oferită de cele 3 (trei) grade de jurisdicție deplină, apreciem că introducerea unei noi căi de atac ordinare este oportună și în contextul în care, în spațiul public, se discută tot mai mult despre „atragerea răspunderii magistraților”, existând opinii pro și contra acestui tip de răspundere.

Din punctul nostru de vedere, independența magistraților trebuie să rămână unul dintre pilonii acestei profesii. În egală măsură, independența magistraților nu trebuie să fie folosită în mod discreționar, în asemenea manieră încât persoanele implicate în actul de justiție să fie supuse unor posibile abuzuri (ex. respingerea cererilor de probatorii fără nicio justificare, motivarea sumară sau lapidară a hotărârilor). De aceea, implicarea unui număr mai mare de judecători în soluționarea unei cauze (aflați la trei niveluri de jurisdicție) va conduce, inevitabil, și la creșterea încrederii în soluția finală adoptată.

***

4. În ceea ce privește ideea de echitate a procesului penal, pe lângă cele 3 (trei) grade de „jurisdicție deplină” pe care le propunem, adăugăm și următoarele sugestii legislative:

– hotărârea instanței de apel prin care a fost menținută soluția de achitare pronunțată în fond să nu mai poată fi atacată cu „recurs” în ceea ce privește latura penală (având în vedere faptul că, în fața instanței de „recurs”, nu are loc o cercetare judecătorească la fel de extinsă și aprofundată precum cea din fond sau chiar din apel, ar fi absurd ca – după ce două grade de jurisdicție au pronunțat soluția achitării – în ultima cale de atac să fie pronunțată condamnarea, mai ales că nu ar mai exista nicio cale prin care să fie controlată soluția instanței de „recurs”);

– la momentul în care hotărârea de condamnare rămâne definitivă (fond, apel + recurs), numărul total al judecătorilor (din întregul proces) care au dispus achitarea nu poate fi mai mare și nici egal cu numărul celor care au dispus condamnarea inculpatului (avem în vedere că, potrivit art. 103 C.pr.pen., condamnarea se pronunţă doar când „acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă”; or, un număr total al judecătorilor care au dispus condamnarea mai mic sau egal cu cel al judecătorilor care au dispus achitarea, în întregul proces, nu demonstrează că acuzația a fost dovedită „dincolo de orice îndoială rezonabilă”).

Cu privire la chestiunea din urmă sunt necesare câteva precizări. Prin „numărul total al judecatorilor” ne referim strict la judecătorii care au compus inițial completele de judecată, fără a fi luată în considerare și situația completului de divergență (art. 17 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară). Prin urmare, preşedintele sau vicepreşedintele instanţei, preşedintele de secţie ori judecătorul din planificarea de permanenţă (care vor fi incluși în completul de divergență) nu vor fi luați în calcul.

Astfel, conform propunerii noastre, să presupunem că – la fond – judecătorul a dispus achitarea (nu luăm în calcul Înalta Curte de Casație și Justiție). Apoi, în apel, un judecător a dispus achitarea și un judecător a dispus condamnarea, iar în urma completului de divergență, se dispune condamnarea. Aceasta înseamnă că, după judecarea apelului (care nu va mai fi ultima cale de atac), sunt 2 judecători care au dispus achitarea (fond și un judecător din completul de apel) și doar un judecător care a dispus condamnarea (din completul de apel, deoarece nu este luat în calcul judecătorul care a format completul de divergență).

În final, în recurs, nu se poate dispune condamnarea cu majoritate, deoarece această majoritate înseamnă 2 judecători care vor dispune condamnarea și un judecător care va dispune achitarea. Astfel, se observă că, la finalul procesului penal respectiv va exista egalitate între cei 3 judecători care au dispus achitarea (câte unul de la fond, apel și recurs) și cei 3 judecători care au dispus condamnarea (un judecător de la apel și doi judecători în recurs).

În aceste condiții, propunerea noastră este aceea ca și recursul să fie judecat din nou în complet de divergenţă, în condiţiile legii, considerându-se că nu s-a ajuns la un acord asupra hotărârii ce urmează a se pronunţa, dat fiind că numărul total al judecătorilor care au dispus achitarea este egal cu numărul total al judecătorilor care au dispus condamnarea. Așa cum spunea, condamnarea se pronunţă doar când „acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă”.

De asemenea, această regulă poate fi aplicată corespunzător și în situația cauzelor date, potrivit legii, în competenţa de primă instanță a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, dacă în judecata pe fond cei 3 judecători care au compus completul pronunță achitarea, în calea de atac a apelului, trebuie să existe unanimitate între cei 5 judecători care compun completul de apel. În caz contrar, va exista o egalitate de 4 la 4 sau chiar o superioritate în favoarea achitării (5 la 3) dacă, în apel, 2 judecători vor pronunța achitarea și 3 judecători vor pronunța condamnarea.

Ar fi ilogic ca, la finalul procesului desfășurat integral la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, 5 judecători să pronunțe achitarea (3 din fond și 2 din apel) și 3 judecători (din apel) să pronunțe condamnarea, iar în aceste condiții inculpatul să fie tras la răspundere penală și pedepsit. Din punctul nostru de vedere, raportându-ne la balanța de „5 la 3”, precum și la faptul că toți judecătorii își desfășoară activitatea la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, soluția finală ar trebui să fie cea de achitare, deoarece este evident că acuzaţia nu a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

În ceea ce privește curțile de apel, propunerea noastră este următoarea: în fond, completul să fie compus dintr-un singur judecător; în apel (la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), completul să fie compus din 3 judecători; în recurs (tot la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), completul să fie compus din 5 judecători. Dat fiind că, la final, vor fi 9 judecători care au analizat cauza respectivă, observăm că regula de mai sus este pe deplin respectată. Astfel, dacă în fond judecătorul pronunță achitarea, iar în apel se pronunță condamnarea (dar cu majoritate), în recurs se poate pronunța condamnarea cu majoritate de 3 la 2, numărul final al judecătorilor care vor fi pronunțat condamnarea fiind de 5 (2 în apel și 3 în recurs), iar al celor care au pronunțat achitarea fiind de 4 (un judecător de la fond, un judecător de la apel și 2 judecători din recurs). Bineînțeles, în recurs se poate pronunța și desființarea hotărârii din apel, respectiv achitarea.

Nu trebuie uitat nici că, în prezent, conform art. 54 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cauzele date în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător, iar apelurile se judecă în complet format din 2 judecători. Putem așadar presupune că, la fond, s-a pronunțat achitarea, iar în apel, în urma formării unui complet de divergență, s-a pronunțat condamnarea. În final, numărul total al judecătorilor care au pronunțat achitarea în cauza respectivă (2) este egal cu numărul total al judecătorilor care au pronunțat condamnarea (2). Și, cu toate acestea, inculpatul va fi condamnat.

În același sens, facem trimitere și la cauzele judecate integral la nivelul Înaltei Curți de Casației și Justiție, unde se poate dispune condamnarea direct în apel (cu majoritate de 3 la 2), în condițiile în care s-a dispus achitarea la fond (cu majoritate de 2 la 1); chiar și în aceste condiții, se observă egalitate (4-4) între numărul judecătorilor care au dispus achitarea și al celor care au dispus condamnarea. Apreciem că aceste situații nu ajută nici la ideea de „echitate a actului de justiție” și nici la cea de „acuzaţie dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă”.

***

5. Din punctul nostru de vedere, calea de atac a Contestației în procedura camerei preliminare (conform art. 347 C.pr.pen.) are efecte negative asupra dreptului la un proces echitabil, respectiv asupra imparțialității judecătorului care va judeca pe fond cauza.

Inițial, Proiectul Codului de procedură penală a fost gândit astfel încât funcțiile judiciare să fie total independente („separate”). Prin urmare, Judecătorul de cameră preliminară urma să fie diferit de instanța de judecată a fondului. Însă, actuala reglementare nu mai prevede această „separare” absolută, iar Judecătorul de cameră preliminară devine instanța care va judeca pe fond cauza respectivă. De aici se naște și problema căii de atac a Contestației în procedura camerei preliminare.

Altfel spus, problema este că părțile sau persoana vătămată pot ataca încheierea pronunțată de Judecătorul de cameră preliminară, dar ulterior se întorc în fața aceleiași persoane pentru a fi judecați. Nu trebuie uitat că judecătorul, înainte de toate, este om. Și orice om, oricât de obiectiv și imparțial ar fi, nu poate trece peste faptul ca i-a fost contestată (atacată/criticată) o hotărâre pe care a motivat-o și, evident, la care a muncit ore sau chiar zile bune. Un dram de supărare tot rămâne în subconștient, oricât de mult ar încerca respectivul judecător să se detașeze de faptul că „decizia” sa a fost contestată/munca sa a fost criticată.

Acesta este și unul dintre motivele pentru care există dispozițiile art. 64 alin. (3) teza II C.pr.pen.: „(3) Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa (…) la rejudecarea cauzei după desfiinţarea ori casarea hotărârii”.

Este adevărat că obiectul procedurii Camerei preliminare nu vizează fondul cauzei, însă – la fel de adevărat este și faptul că – după Contestație (dacă se respinge) părțile și persoana vătămată (și ne referim, în special, la inculpat) se întorc în fața aceluiași om, a cărui muncă au contestat-o, cu speranța că judecata va fi dreaptă.

Astfel, legiuitorul ar dori să ne spună că toate criticile aduse Încheierii pronunțate de Judecătorul de cameră preliminară nu au avut niciun efect asupra acestui judecător, adică asupra omului care a muncit să motiveze încheierea respectivă. Totul e la nivelul de „blank slate”, și trebuie ne prefacem că persoanele care au criticat încheierea Judecătorului de cameră preliminară apar pentru prima oară în fața aceluiași judecător, care acum poartă „roba instanței de judecată”. Totodată, ne prefacem și că acesta a dat uitării orice incident apărut în procedura Camerei preliminare, respectiv orice fel de critică (mai mare sau mai mică) formulată de inculpat la adresa muncii sale. Cred că ar trebui să acceptăm că lucrurile nu stau chiar așa, iar reglementarea actuală conduce la o situație care nu este prea plăcută nici pentru părți sau persoana vătămată și nici pentru Judecătorul de cameră preliminară, devenit – între timp – instanța de judecată a fondului.

Așa cum se cunoaște, imparțialitatea subiectivă se exprimă întotdeauna prin faptul că judecătorul, în sinea sa, nu are niciun motiv de a favoriza sau de a defavoriza oricare dintre părți. Noțiunea de imparțialitate, care se prezumă până la proba contrară, semnifică absența unei prejudecăți sau idei preconcepute și include tot ceea ce poate aduce atingere neutralității personale a judecătorului[2]. Or, critica adusă muncii depuse de judecător pentru a motiva încheierea pronunțată în Camera preliminară (prin calea de atac a conotestației, art. 347 C.pr.pen.) „poate aduce atingere neutralității sale personale”.

Astfel, lipsa imparțialității personale se poate constata atunci când judecătorul, din cauza unor convingeri subiective (ex. critica adusă muncii sale), devine incompatibil cu rolul de a judeca echilibrat cauza aflată în fața sa. În materie penală, acest fapt este cu atât mai important, cu cât se poate afirma că prezumția de nevinovăție este prima aplicație a dreptului la o judecată imparțială[3]. De aceea, noi apreciem că această cale de atac poate aduce atingere dreptului la un proces echitabil.

6. De asemenea, un alt efect negativ ale Contestației din procedura Camerei preliminare poate fi exemplificat prin situația în care Judecătorul de cameră preliminară de la nivelul instanței de fond decide restituirea cauzei la parchet deoarece constată că rechizitoriul este neregulamentar întocmit, dar Judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară admite contestația.

Astfel, Judecătorul de cameră preliminară de la nivelul instanței de fond (care, între timp, a devenit Instanță de judecată a fondului) este „forțat” să judece o cauză în baza unui rechizitoriu pe care îl consideră neregulamentar întocmit. Sau ne prefacem că admiterea contestației a schimbat și părerea Judecătorul de cameră preliminară de la nivelul instanței de fond?

Ne putem imagina și situația în care Judecătorul de cameră preliminară de la nivelul instanței de fond exclude anumite probe administrate în faza urmăririi penale ori sancţionează, potrivit art. 280-282 C.pr.pen., anumite acte de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii. Apoi, în calea de atac a Contesației, Judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară admite contestația parchetului cu privire la „modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor”, conform art. 347 alin. (1) teza finală C.pr.pen.

Astfel, Judecătorul de cameră preliminară de la nivelul instanței de fond (care a devenit Instanța de judecată a fondului) este „forțat” să judece o cauză prin analiza unor probe pe care le consideră nelegale (și pe care le-a exclus), respectiv prin analiza unor acte de urmărire penală pe care acest judecător le sancționase cu nulitatea. Sau, din nou, ne prefacem că admiterea contestației a schimbat și părerea Judecătorul de cameră preliminară de la nivelul instanței de fond?

Mai mult decât atât, ne putem găsi chiar în situația în care un judecător – ca urmare a soluției dispuse de Judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară – să fie „forțat” să judece pe fond și chiar să dispună condamnarea unei persoane, dar probele care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale să fi fost anterior considerate de acest judecător ca fiind nelegal administrate și, implicit, excluse (atunci când era Judecător de cameră preliminară). Ceea ce este de domeniul absurdului.

Acestea sunt alte motive pentru care apreciem că această cale de atac a Contestației, care presupune deja transmiterea dosarului la instanța ierarhic superioară, poate fi lesne eliminată și „transformată” într-o cale de atac ordinară devolutivă („recurs”).

***

7. Și poate modificarea adusă Proiectului Codului de procedură penală, prin care funcţia de verificare a legalităţii trimiterii în judecată a devenit compatibilă cu funcţia de judecată, are totuși anumite efecte benefice asupra respectării dreptului la apărare.

Conform dispozițiilor procedurale, Rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei de judecată, ceea ce înseamnă că acesta este primul document citit de către judecător cu referire la cauza respectivă. Prin urmare, judecătorul își va forma opinia în baza datelor și informațiilor pe care le deține inițial: rechizitoriul și dosarul de urmărire penală (atent îngrijite de către organele de urmărire penală).

A doua problemă care apare este aceea că, din cauza numărului mare de dosare repartizate unui judecător, precum și ca urmare a stabilirii unor termene de judecată după o perioadă de 2-3 săptămâni sau o lună, este nevoie ca atât judecătorul, cât și procurorul sau avocatul să își „reîmprospăteze” elementele esențiale cu privire la dosarul respectiv, înainte de fiecare termen de judecată. Iar singura modalitate prin care se realizează acest demers (sau cea mai la îndemână) este lecturarea rechizitoriului și a acuzațiilor formulate de parchet (încadrarea juridică).

Având în vedere cele două probleme de mai sus, dacă incompatibilitatea inițială dintre Judecătorul de cameră preliminară și Instanța de fond era menținută, atunci cererile și excepțiile inculpatului (prin care acesta își exprima un anumit punct de vedere cu privire la acuzațiile parchetului) ar fi fost analizate de un anumit judecător, iar fondul cauzei era judecat de către un alt judecător. Iar acest din urmă judecător nu doar că nu ar fi avut posibilitatea să analizeze și punctul de vedere al inculpatului, dar ar fi fost învestit atât prin rechizitoriu, cât și printr-o încheiere (pronunțată de alt judecător) prin care, de cele mai multe ori, erau respinse toate cererile și excepțiile invocate și se dispunea începerea judecății.

Din aceste motive, nu putem fi de acord (parțial) cu propunerea regăsită în Proiectul de modificare a Codului de procedură penală, conform căreia – la art. 64 C.pr.pen. – după alineatul (1) se va introduce un nou alineat, alineatul (11) cu următorul cuprins: „(11) Judecătorul de cameră preliminară nu poate judeca în fond sau o cale ordinară sau extraordinară de atac cu privire la aceeaşi cauză, iar cel care a participat la judecarea cauzei în fond sau a unei căi ordinare de atac nu poate participa la judecarea unei căi extraordinare de atac.”

Altfel spus, dacă această incompatibilitate va fi reglementată, vom avea următoarea situație la judecata pe fond a unui dosar penal:

– procurorul emite Rechizitoriul care cuprinde dispoziţia de trimitere în judecată;
– Judecătorul de cameră preliminară (coleg de instanță cu judecătorul fondului) respinge cererile și excepțiile invocate de inculpat și dispune începerea judecății.

Această situație, cu siguranță, nu ajută deloc la respectarea principiului prezumției de nevinovăție și, apreciem noi, nici măcar la respectarea dreptului la un proces echitabil, fiind destul de evidentă starea în care se va începe un proces penal atunci când, nu numai un procuror a dispus trimiterea în judecată, ci și un alt judecător.

Așadar, considerăm că eliminarea dispozițiilor care stabileau incompatibilitatea între (i) funcţia de verificare a legalităţii trimiterii în judecată și (ii) funcţia de judecată este benefică procesului penal, deoarece permite instanței de judecată să observe și punctul de vedere al acuzatului, chiar dacă acesta are la îndemână doar posibilitatea formulării unor cereri și excepții privind legalitatea efectuării actelor de către organele de urmărire penală și a administrării probelor, fără să existe o evaluare a acestora.

De aceea, susținem că verificările specifice procedurii Camerei preliminare nu trebuie să fie eliminate niciodată din cadrul unui proces penal, doar să fie absorbite de faza de judecată. Aceste verificări reprezintă un moment foarte important în procesul penal deoarece, așa cum am arătat mai sus, pe lângă „verificarea” legalității urmăririi penale și a administrării probelor, judecătorul are posibilitatea să observe și punctul de vedere al părților (în special, al inculpatului) și al persoanei vătămate.

Și poate, în timp, „reîmprospătarea” datelor esențiale din dosar se va realiza atât prin lecturarea rechizitoriului, cât și prin a memoriilor depuse de părți și de persoana vătămată la începutul procesului.

***

8. Dorim să precizăm că propunerile noastre din acest material nu constituie o soluție finală, ci pot reprezenta (cel mult) un punct de pornire. Cât despre aplicarea concretă a modificărilor propuse, apreciem că nu vor fi probleme serioase.

Astfel, cu privire la dosarele aflate în procedura Camerei preliminare la nivelul instanței de fond, acestea vor fi soluționate în continuare de Judecătorul de cameră preliminară, care va deveni Instanța de judecată a fondului, conform propunerii noastre. Însă, soluțiile pronunțate în urma analizării cererilor și excepțiilor nu vor mai putea fi atacate cu Contestație, decât dacă se va dispune restituirea cauzei la parchet.

Cauzele aflate deja în procedura Contestației la nivelul Camerei preliminare vor fi soluționate conform actualei reglementări, care va ultraactiva doar cu privire la aceste contestații. Iar dacă, la finalul procedurii Camerei preliminare, se va dispune începerea judecăţii, și aceste cauze vor beneficia de a doua cale de atac ordinară și devolutivă, după calea de atac a apelului. În egală măsură, se poate dispune ca dosarele aflate în procedura Contestației, dacă Judecătorul de cameră preliminară (de la instanța ierarhic superioară) nu s-a pronunţat ori dacă nu s-a procedat încă la susținerea contestației, să fie restituite către instanța de fond. Se poate proceda în acest fel, deoarece – conform propunerilor noastre – chestiunile ce țin de legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală pot fi verificate și în apel, precum și în recurs, de către instanțele de control.

Considerăm că, prin „absorbirea” procedurii Camerei preliminare de faza de judecată, ar putea fi rezolvate și anumite probleme ce țin de procedura citării, comunicării actelor etc. și dreptul la apărare. Astfel, odată ce dosarul este repartizat unui judecător, acesta poate stabili un termen „administrativ” pentru care va dispune citarea tuturor părților și a persoanei vătămate. La acest termen „administrativ”, asistența judiciară nu este obligatorie (dar este recomandată), deoarece judecătorul doar va înmâna copia certificată a rechizitoriului (sau în format digital) către cei prezenți, le va comunica dreptul de a-şi angaja un apărător şi termenul în care, de la data acestei comunicări, pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Acest termen nu va putea fi însă mai scurt de 30 de zile (deosebire față de termenul de 20 de zile stabilit ca minim de legislația actuală).

În cazul în care anumite părți sau persoana vătămată lipsesc de la acest termen, se va verifica dacă procedura citării a fost legal îndeplinită. În caz afirmativ, se vor comunica de îndată actele de procedură, precum și drepturile enunțate mai sus, iar termenul de 30 de zile va curge de la momentul comunicării. Dacă citarea nu a fost legal îndeplinită cu anumite părți sau cu persoana vătămată, procedura citării va fi reluată, cu respectarea dispozițiilor art. 257 – 264 C.pr.pen. Bineînțeles, judecata cauzei nu va începe decât atunci când părțile și persoana vătămată sunt legal citate și procedura este îndeplinită.

Cu toate acestea, este de observat că – potrivit propunerilor noastre – orice parte sau persoană vătămată, chiar dacă a fost citată mai târziu, respectiv dacă a primit mai târziu rechizitoriul și enunțarea drepturilor sale, va putea formula cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, la momentul comunicării, fără ca începerea judecății (respectiv a cercetării judecătorești) să fie întârziată.

Aceasta deoarece instanța de fond va putea analiza oricând cererile și excepțiile, chiar și dacă sunt depuse după începerea cercetării judecătorești, respectiv va avea la îndemână oricând instrumentele care erau reglementate de Codul de procedură penală anterior prin dispozițiile art. 332 – 333 (restituirea pentru refacerea sau pentru completarea urmăririi penale), precum și cele reglementate de art. 342 – 364 C.pr.pen.

Așa cum se cunoaște, la acest moment, există 3 (trei) momente diferite la care procedura citării trebuie să fie legal îndeplinită (camera preliminară la instanța de fond, contestația la instanța ierarhic superioară și judecata). Prin adoptarea propunerii de mai sus, ar putea să existe doar unul singur.

De asemenea, hotărârile pronunţate în primă instanţă vor fi supuse ambelor căi de atac (apel și recurs), iar cele pronunţate în apel vor fi supuse doar recursului. Cât privește hotărârile definitive, considerăm că ar trebui (cel puțin) discutat dacă – măcar în dosarele penale soluționate definitiv după data de 1 februarie 2014 – nu ar trebui oferită posibilitatea atacării hotărârilor pronunțate în apel cu o cale de atac ordinară și devolutivă („recurs”), fiind stabilit un termen de 10 zile de la data publicării în Monitorul Oficial a modificărilor aduse codului. Așa cum spuneam, o verificare în plus a unei hotărâri penale nu poate avea ca efect decât creșterea încrederii participanților în seriozitatea și echitatea actului de justiție.

***

9. Se poate observa că efectul procedurii Camerei preliminare este opus celui avut în vedere de legiuitor, la momentul redactării Proiectului Codului de procedură penală. Conform Expunerii de motive ce a însoțit Proiectul, Camera preliminară a fost gândită ca „o instituţie nouă, inovatoare, ce are ca scop crearea unui cadru legislativ modern, care să înlăture durata excesivă a procedurilor în faza de judecată”.

Pe lângă modificările și transformările succesive datorate deciziilor Curții Constituționale, reglementarea acestei proceduri a condus și la situația în care aproape toate dosarele penale, cu foarte mici excepții, parcurg această procedură, atât la nivelul instanței competente să judece cauza în fond, cât și în contestație (la instanța ierarhic superioară).

Teoretic, verificările ce fac obiectul procedurii Camerei preliminare garantează respectarea legii în faza de urmărire penală. Practic, sunt extrem de puține dosare în care sunt excluse probele administrate în mod nelegal sau în care este constatată nulitatea unui act de urmărire penală (justificarea fiind că „nu există vătămare”). De asemenea, nulitățile relative nici nu există (deoarece persoana în cauză trebuie să demonstreze vătămarea, iar vătămarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului nu este suficientă), iar nulitățile absolute nici măcar nu aveau aplicare cu privire la  actele de urmărire penală, până la Decizia nr. 302/2017 a Curții Constituționale[4]. Nu în ultimul rând, încă sunt discuții dacă nulitățile operează și în materia probelor sau se aplică doar sancțiunea excluderii (art. 102 C.pr.pen.).

Și, în rarele situații când Judecătorul de cameră preliminară constată că rechizitoriul este neregulamentar întocmit (pentru că nu sunt descrise faptele cu privire la unul sau mai mulți inculpați), parchetul emite o ordonanță, o adresă sau un proces-verbal prin care „remediază” neregularitățile. Iar Judecătorul de cameră preliminară, în mod greșit, acceptă această ordonanță, adresă sau proces-verbal, ca fiind un veritabil „act de sesizare” a instanței, procedând apoi la judecarea (și chiar condamnarea) unei persoane cu referire la o faptă sau fapte descrise printr-o adresă sau proces-verbal. De notat că aceste împrejurări nici măcar nu pot fi imaginate în cadrul unui proces civil.

Practic, conform actualei reglementări, judecătorul din procesul penal este „forțat” să judece, chiar dacă își dă seama că nu au fost administrate suficiente probe care să susțină acuzațiile parchetului sau chiar dacă nu sunt descrise complet faptele, justificarea eternă fiind teoria „dacă nu există probe, se poate dispune achitarea” despre care, așa cum spuneam, nu își găsește mai niciodată corespondent în practică.

Cu privire la aceste chestiuni sau chiar de lege ferenda, apreciem că pot fi analizate dispozițiile Codului de procedură civilă. Conform art. 200 C.pr.civ. (intitulat „Verificarea cererii şi regularizarea acesteia”), completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată este de competenţa sa şi dacă aceasta îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 194 – 197 C.pr.civ. Reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile, cu menţiunea că, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancţiunea anulării cererii. Dacă obligaţiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul precizat anterior, prin încheiere, dată în camera de consiliu, se dispune anularea cererii.

Dintre „cerințele prevăzute la art. 194 – 197 C.pr.civ.”, care trebuie obligatoriu îndeplinite pentru a se proceda la judecată, amintim următoarele: (i) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoane juridice, denumirea şi sediul lor; (ii) arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea; (iii) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere; (iv) obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când acesta este evaluabil în bani, precum şi modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare (exemplificativ pentru acțiunea civilă a procesului penal).

Iar art. 196 alin. (1) C.pr.civ. arată următoarele: „(1) Cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele şi prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părţi, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia ori semnătura părţii sau a reprezentantului acesteia este nulă”.

Prin raportare la normele Codului de procedură civilă, observăm următoarele chestiuni, permise de reglementarea actuală a Codului de procedură penală:

– judecătorul din procesul penal are mai puține drepturi decât judecătorul din procesul civil, deoarece nu există aceleași posibilități de „regularizare” a cererii de chemare în judecată, fiind „forțat” să judece, chiar dacă nu au fost administrate suficiente probe care să susțină acuzațiile parchetului sau chiar dacă faptele pentru care a fost trimis în judecată un inculpat nu sunt descrise în Rechizitoriu (cererea de chemare în judecată), ci într-un proces-verbal sau o adresă care „completează” Rechizitoriul;
– standardul de probă în procesul penal este mult mai scăzut decât cel din procesul civil, chiar dacă în domeniul dreptului penal se pot aplica cele mai grave sancțiuni prevăzute de sistemul legislativ.

Cu titlu de exemplu, arătăm că – potrivit art. 346 alin. (3) lit. b) C.pr.pen. – Judecătorul de cameră preliminară poate restitui cauza la parchet doar dacă a exclus „toate probele administrate în cursul urmăririi penale”.  Per a contrario, și dacă a exclus doar o mică parte a probelor, și dacă a exclus aproape toate probele administrate în cursul urmăririi penale (dar nu toate), Judecătorul de cameră preliminară va fi obligat să dispună începerea judecăţii.

***

10. Din câte cunoaștem, înainte de reglementarea procedurii Camerei preliminare, erau foarte puține dosare în care erau criticate (din punctul de vedere al legalității) probele și actele organelor de urmărire penală, rechizitoriul sau competența instanței. Iar singurul care formula criticile respective era inculpatul.

În prezent, probabil în 90% dintre dosarele penale, inculpații formulează cereri și excepții în procedura Camerei preliminare. Mai mult decât atât, și pe bună dreptate, și restul părților din proces sau chiar persoana vătămată formulează astfel de cereri.

Există astfel dosare în care procedura Camerei preliminare s-a desfășurat pe perioade care au depășit un an, ceea ce este evident că nu „înlătură durata excesivă a procedurilor în faza de judecată”, astfel cum se gândea legiuitorul la momentul redactării Proiectului acestui cod de procedură.

Oricum ar fi, reglementarea prevăzută de art. 343 C.pr.pen. (prin care se stabilește o durată de „cel mult 60 de zile” a procedurii de la data înregistrării cauzei la instanţă) este total ineficientă și inutilă. Avem în vedere că, și în situația în care cauza ar fi „în stare de judecată” la termenul stabilit conform art. 344 alin. (4) C.pr.pen., tot vor exista următoarele impedimente: comunicarea rechizitoriului, termenul în care pot fi formulate cereri și excepții care nu poate fi mai scurt de 20 de zile, deliberarea și pronunțarea (având în vedere cererile și excepțiile, apreciem că aceasta nu poate surveni chiar la termenul stabilit pentru dezbateri), termenul de redactare a încheierii, calea de atac a contestației, stabilirea unui termen pentru soluționarea contestației (cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi cu participarea procurorului), deliberarea și pronunțarea asupra contestației, redactarea încheierii. Evident că toate acestea nu pot avea loc într-o durată „de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanţă”.

Și nici nu am făcut referire la situațiile în care, conform art. 345 alin. (3) C.pr.pen., Judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi ale actului de sesizare, sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori exclude una sau mai multe probe administrate.

Acestea sunt alte motive pentru care apreciem că procedura Camerei preliminare trebuie absorbită total de faza de judecată, fiind respectată astfel celeritatea procesului penal.

***

11. Reglementarea a două căi de atac devolutive, prin care să se procedeze la reexaminarea cauzei (de două ori) sub toate aspectele de fapt si de drept nu înseamnă – automat – că cercetarea judecătorească va fi reluată de încă două ori în căile de atac, ci înseamnă doar că instanțele de control vor avea dreptul să analizeze cauza sub toate aspectele, fără să fie constrânse de anumite „cazuri”.

Bineînțeles, în situația în care instanțele de control vor aprecia că este necesar a fi administrate alte probe sau probele deja administrate (dacă au fost contestate) să fie administrate din nou, atunci vor avea la îndemână și aceste modalități pentru a verifica temeinicia hotărârii/hotărârilor anterioare.

Însă, așa cum se cunoaște din prezent, unde apelul este singura cale de atac ordinară (și devolutivă), instanțele de apel nu procedează la readministrarea întregului probatoriu pe care s-a bazat judecata în fond. Cel mai des sunt reaudiate părțile, sunt audiați noi martori sau reaudiați anumiți martori în dosar (dar doar cu privire la anumite aspecte), respectiv sunt depuse înscrisuri. Cel mult, în situații cu totul excepționale, instanțele de apel au dispus efectuarea unui supliment la raportul de expertiză deja administrat in cauza respectivă.

Deci, reglementarea a două căi de atac devolutive, prin care să se realizeze reexaminarea cauzei (de două ori) sub toate aspectele de fapt si de drept nu va conduce la tergiversarea cauzei, ci la o creștere a încrederii în actul de justiție. În realitate, nu va avea loc o reluare a cercetării judecătorești realizate de instanța de fond, ci doar se va proceda la reexaminarea cauzei.

***

II. Modificările aduse reglementării procedurii Camerei preliminare:

În urma procesului legislativ, Proiectul Legii privind Codul de procedură penală a suferit o serie de modificări, Articolul 2 din proiect (care reglementa „Separarea funcţiilor judiciare”) devenind actualul Articol 3. Totodată, prin Legea nr. 255/2013[5] pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală s-au adus modificări noului Articol 3 (ce privește „Separarea funcţiilor judiciare”), importantă fiind cea referitoare la dispozițiile alineatului (3) al Art. 3, care a dobândit următoarea formă:

(3) În desfăşurarea aceluiaşi proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, cu excepţia celei prevăzute la alin. (1) lit. c), care este compatibilă cu funcţia de judecată.

Iar funcția prevăzută la lit. c) era „funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată” devenită „funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată”, după modificările aduse de legea pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală.

Cel mai probabil, la momentul implementării Codului de procedură penală, s-a observat că sunt instanțe de judecată la nivelul cărora funcționează un număr foarte scăzut de judecători. Astfel, era imposibil de menținut „separarea” tuturor funcțiilor judiciare deoarece, în cazul unor dosare în care au fost dispuse și măsuri preventive față de inculpat/inculpați, se putea ajunge la situația de a nu mai fi judecători disponibili la nivelul acelor instanțe pentru judecata pe fond a cauzei (în realitate, cea mai importantă fază a unui proces)[6]. Și, din moment ce Judecătorul de drepturi și libertăți era (fără nicio discuție) incompatibil să judece pe fond, s-a ajuns la varianta legislativă în care același judecător care realizează verificările în Procedura camerei preliminare și soluționeze și fondul cauzei.

Prin urmare, nu mai exista nicio „separare” între funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată și funcţia de judecată. Din punctul nostru de vedere, acesta a fost primul semnal că procedura Camerei preliminare s-a îndepărtat de concepția inițială și scopul reglementării sale: un judecător realiza verificările necesare în procedura camerei preliminare și un alt judecător/alți judecători (persoane diferite față de Judecătorul de cameră preliminară) judecau pe fond cauza.

De asemenea, prin Legea nr. 255/2013 s-a stabilit că durata procedurii în camera preliminară este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanţă.

Copia certificată a rechizitoriului era, în continuare, comunicată doar inculpatului, aducându-i-se totodată la cunoştinţă obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-şi angaja un apărător şi termenul în care, de la data comunicării, poate formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Termenul era stabilit de către Judecătorul de cameră preliminară, dar nu poate fi mai scurt de 20 de zile.

O modificare importantă stabilită prin Legea nr. 255/2013 a fost aceea că, la expirarea termenului stabilit, Judecătorul de cameră preliminară comunica cererile şi excepţiile formulate de către inculpat ori excepţiile ridicate din oficiu parchetului, care putea răspunde în scris, în termen de 10 zile de la comunicare [art. 344 alin. (4) C.pr.pen.].

Se observă că, din punct de vedere procedural, s-a menținut caracterul preponderent scris și nepublic al Camerei preliminare regăsit și în Proiect. Potrivit art. 345 alin. (1) C.pr.pen., respectiv art. 346 alin. (1) C.pr.pen., dacă se formulau cereri şi excepţii ori erau ridicate din oficiu excepţii, Judecătorul de cameră preliminară se pronunţa asupra acestora, prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului şi a inculpatului.

***

După intrarea în vigoare a Codului de procedură penală (1 februarie 2014), așa cum se cunoaște, au intervenit mai multe modificări ale dispozițiilor care reglementau Procedura camerei preliminare, ca urmare a Deciziilor Curții Constituționale a României.

Astfel, prin Decizia nr. 641/2014[7], Curtea Constituțională a admis excepțiile invocate și, cu unanimitate de voturi, a constatat că dispozițiile art. 344 alin. (4) C.pr.pen. sunt neconstituționale. De asemenea, prin aceeași decizie, s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) și în art. 346 alin. (1) C.pr.pen., potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunță „fără participarea procurorului și a inculpatului”, este neconstituțională.

În considerentele deciziei, Curtea Constituțională a observat că „procurorul are acces la cererile și excepțiile formulate de către inculpat ori excepțiile ridicate din oficiu, pe când inculpatului nu i se vor comunica nici excepțiile ridicate din oficiu de către instanță, nici răspunsul parchetului la acestea”. De asemenea, Curtea a reținut că „cererile și excepțiile formulate de către inculpat, excepțiile ridicate din oficiu și răspunsul parchetului nu sunt comunicate părții civile sau părții responsabile civilmente, nefiind cunoscute de acestea din urmă și neputând fi combătute”. Având în vedere cele expuse, Curtea a apreciat că „inculpatul nu se bucură de posibilitatea reală de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar și la tot ceea ce este prezentat de acesta, fiind limitat doar la a depune cereri și excepții după consultarea rechizitoriului, iar în ceea ce privește partea civilă și partea responsabilă civilmente, Curtea a reținut că acestea sunt excluse ab initio din procedura de cameră preliminară”.

Apoi, în legătură cu neconstituționalitatea dispozițiilor art. 345 alin. (1) și în art. 346 alin. (1) C.pr.pen., Curtea a a statuat că garanțiile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și de art. 21 alin. (3) din Constituție se aplică, în materie penală, nu numai procedurii de fond a litigiului, ci și în Procedura camerei preliminare, oferind o protecție sporită celei regăsite la nivelul Convenției. Astfel, continuând argumentarea în ceea ce privește dreptul la o procedură orală, Curtea a observat că „numai în cadrul unor dezbateri desfășurate oral procesul poate fi urmărit efectiv, în succesiunea fazelor sale, de către părți. Totodată, dreptul la o procedură orală conține și dreptul inculpatului, al părții civile și al părții responsabile civilmente de a fi prezente în fața instanței. Acest principiu asigură contactul nemijlocit între judecător și părți, făcând ca expunerea susținerilor formulate de părți să respecte o anumită ordine și facilitând astfel stabilirea corectă a faptelor”.

În final, raportându-se la reglementarea de la acel moment a procedurii Camerei preliminare (supusă controlului de constituționalitate) și la influența pe care această procedură o are asupra fazelor de judecată ulterioare, Curtea a constatat că „legiuitorul a încălcat dreptul părților la un proces echitabil în componența sa privind contradictorialitatea, oralitatea și egalitatea armelor”.

Din punctul nostru de vedere, acesta a fost al doilea semnal că Procedura camerei preliminare s-a îndepărtat de concepția inițială, aceasta fiind concepută (în Proiect) ca o procedură rapidă, eminamente scrisă și nepublică, cu implicarea doar a inculpatului.

Prevederile neconstituţionale au fost apoi puse în acord cu dispoziţiile Constituţiei, fiind adoptată Legea nr. 75/2016[8]. Conform art. 1 pct. 9 din Legea nr. 75/2016, dispozițiile art. 344 C.pr.pen. au fost modificate, astfel încât a devenit obligatoriu ca inculpatului, celorlalte părţi şi persoanei vătămate să li se aducă la cunoştinţă obiectul procedurii în Camera preliminară, dreptul de a-şi angaja un apărător şi termenul în care pot formula în scris cereri şi excepţii.

De asemenea, art. 344 alin. (4) C.pr.pen. a fost modificat în sensul că, la expirarea termenelor stabilite, dacă s-au formulat cereri sau excepţii ori dacă a ridicat excepţii din oficiu, „Judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul pentru soluţionarea acestora, cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi cu participarea procurorului”.

În sensul respectării princiilor procesuale privind contradictorialitatea, oralitatea și egalitatea armelor, au fost modificate și dispozițiile art. 345 alin. (1) C.pr.pen., acestea dobândind următoarea formulare: „(1) La termenul stabilit conform art. 344 alin. (4), judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererile şi excepţiile formulate ori excepţiile ridicate din oficiu, în camera de consiliu, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, ascultând concluziile părţilor şi ale persoanei vătămate, dacă sunt prezente, precum şi ale procurorului”.

***

Prin Decizia nr. 631/2015[9], Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 347 alin. (1) C.pr.pen., potrivit căreia numai „procurorul și inculpatul” pot face contestație cu privire la modul de soluționare a cererilor și a excepțiilor, precum și împotriva soluțiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)—(5), este neconstituțională.

Curtea a arătat că atât partea civilă, cât și partea responsabilă civilmente trebuie să aibă posibilitatea, ca și inculpatul și procurorul, de a contesta cele statuate de către judecătorul de cameră preliminară.

Astfel, prin Legea nr. 75/2016, dispozițiile art. 347 alin. (1) au fost modificate în următorul sens, fiind inclusă totodată și persoana vătămată (participant la procesul penal „uitat” de către Curtea Constituțională): „(1) În termen de 3 zile de la comunicarea încheierilor prevăzute la art. 346 alin. (1)-(42), procurorul, părţile şi persoana vătămată pot face contestaţie. Contestaţia poate privi şi modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor”.

Acesta poate fi considerat al treilea semnal care demonstrează că procedura Camerei preliminare nu mai are legătura cu concepția inițială, în afară de obiectul acestei proceduri, respectiv „verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală” (art. 342 C.pr.pen.). Este de menționat că inclusiv dispozițiile art. 342 C.pr.pen. au suferit modificări față de Proiect, prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare Codului de procedură penală, însă acestea au vizat doar forma.

***

Prin Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată şi a constatat că sintagma „în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1)” din cuprinsul art. 21 alin. (1) C.pr.pen. este neconstituţională. Curtea a constatat că „este necesar ca, prin normele procesual penale în materie, să se asigure dreptul părţii responsabile civilmente de a formula cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, în procedura camerei preliminare”.

Prin urmare, având în vedere considerentele deciziei Curții Constituționale, rezultă că introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente poate avea loc, cel târziu, în procedura Camerei preliminare, cu mențiunea că – odată ce Judecătorul de cameră preliminară dispune introducerea unei persoane fizice sau juridice în calitate parte responsabilă civilmente în dosar – trebuie îndeplinită și față de aceasta procedura prevăzută de art. 344 alin. (2) C.pr.pen., respectiv trebuie stabilit un termen (nu mai scurt de 20 de zile) în care partea responsabilă civilmente are dreptul de a-şi angaja un apărător şi de a formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

***

De asemenea, nu trebuie uitat faptul că atât Proiectul Legii privind Codul de procedură penală, cât și forma inițială a Codului de procedură penală, prevedeau că încheierea pronunţată de Judecătorul de cameră preliminară poate fi atacată cu Contestaţie, iar soluționarea acestei contestații se realiza, în camera de consiliu, fără participarea părților, a subiecților procesuali principali sau a procurorului.

Însă, această procedură a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 641/2014. Aceste dispoziții legale au fost modificate prin Legea nr. 75/2016 (art. 1 pct. 13), astfel că art. 347 alin. (3) C.pr.pen. a dobândit următoarea formă: „(3) Contestaţia se soluţionează în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi cu participarea procurorului. Dispoziţiile art. 345 şi 346 se aplică în mod corespunzător”.

Precizăm că, atât prin Legea nr. 75/2016, cât și prin Legea nr. 255/2013, au fost aduse mai multe modificări dispozițiilor care reglementează Procedura camerei preliminare. Astfel, poate fi menționată și Decizia nr. 18/2017 pronunțată de Curtea Constituțională a României prin care s-a „constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiileart. 347 alin. (1) C.pr.pen., în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 75/2016 (…), care exclude posibilitatea de a face contestație împotriva soluției prevăzute la art. 346 alin. (2), este neconstituțională”. Din aceste considerente, art. 347 alin. (1) C.pr.pen. a fost modificat, fiind adăugată prin Legea nr. 75/2016 și următoarea prevedere: „Contestaţia poate privi şi modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor”. Însă, în cuprinsul acestui material, am ales să prezentăm pe larg doar acele modificări care au legătură directă cu subiectul lucrării.

***

În ziua de 5 decembrie 2017, Curtea Constituţională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) C.pr.pen., care nu permite Judecătorului de cameră preliminară, în soluționarea cererilor și excepțiilor formulate ori excepțiilor ridicate din oficiu, să administreze alte mijloace de probă în afara „oricăror înscrisuri noi prezentate” este neconstituțională.

De asemenea, este relevant că, prin aceeași decizie, cu unanimitate de voturi, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 342 C.pr.pen. („Obiectul procedurii în camera preliminară”).

Precizăm că, la momentul redactării acestui material, din informațiile regăsite pe site-ul Curții Constituționale reieșea că „Decizia este în faza de redactare”. Din punct de vedere legal, în acord cu dispozițiile art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale vor fi suspendate de drept de la momentul publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial, obligația Parlamentului sau Guvernului fiind aceea de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei într-un termen de 45 de zile. În caz contrar, dispozițiile constatate ca fiind neconstituţionale îşi vor înceta efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei.

Practic, având în vedere reacția întârziată a Parlamentului sau Guvernului față de deciziile anterioare ale Curţii Constituţionale, Decizia din 5 decembrie 2017 va căpăta un puternic caracter „interpretativ”. Cel mai probabil, chiar fără intervenția Parlamentului sau a Guvernului, Judecătorii de cameră preliminară vor permite, mai mult sau mai puțin, și administrarea altor mijloace de probă, în afara înscrisurilor noi, condiția fiind aceea ca mijloacele de probă respective să fie relevante în raport de obiectul procedurii Camerei preliminare (verificarea competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, verificarea legalităţii administrării probelor şi a legalității efectuării actelor de către organele de urmărire penală).

În concluzie, Camera preliminară a devenit o procedură caracterizată prin oralitate și contradictorialitate (componente ale dreptului la un proces echitabil), Judecătorul de cameră preliminară fiind obligat să stabilească un termen (pentru dezbateri) la care părţile şi persoana vătămată urmează să își susțină cererile și excepţiile formulate. De asemenea, având în vedere și egalitatea de arme, la același termen, procurorul urmează să își susțină punctul de vedere cu privire la cererile și excepţiile formulate de părţi şi de persoana vătămată, iar acestea pot răspunde susținerilor parchetului. Totodată, această procedură este aplicată și în calea de atac a Contestației, având în vedere că art. 347 alin. (3) C.pr.pen. arată că „dispoziţiile art. 345 şi 346 se aplică în mod corespunzător”.

***

III. Începutul (Proiectul):

În cuprinsul Proiectului Legii privind Codul de procedură penală actual, Articolul 2 reglementa „Separarea funcţiilor judiciare”, iar alin. (3) al Art. 2 avea următoarea formulare:

În desfăşurarea procesului penal exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare.”

Astfel cum se poate observa, nu exista niciun fel de excepție, funcțiile judiciare fiind total independente. În acest sens, sunt relevante precizările regăsite în Expunerea de motive ce a însoțit Proiectul Legii privind Codul de procedură penală (forma transmisă Parlamentului):

Din categoria acestor noi principii, cel referitor la separarea funcţiilor judiciare în procesul penal va îmbunătăţi în mod considerabil calitatea actului de justiţie. Acest principiu proclamă şi garantează că în procesul penal se exercită patru funcţii judiciare: de urmărire penală (prin organele de cercetare penală şi procuror), de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale în cursul urmăririi penale (prin judecătorul de drepturi şi libertăţi), de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată (prin procedura de cameră preliminară) şi de judecată (de către instanţele de judecată)”.

Ideea centrală a fost aceea a „separării” totale a funcțiilor judiciare din procesul penal, astfel încât Judecătorul de cameră preliminară să fie diferit de instanța de judecată a fondului, scopul fiind îmbunătăţirea în mod considerabil a calității actului de justiţie. Altfel spus, un judecător realiza verificările necesare în procedura camerei preliminare și cu totul alt judecător/alți judecători (la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție) făceau parte din completul de judecată care soluționa cauza pe fond.

De asemenea, Proiectul Legii privind Codul de procedura penala stabilea, începând cu art. 341 C.pr.pen., că durata procedurii camerei preliminare era de „cel mult 30 de zile de la data înregistrării cauzei la instanţă”, dar nu putea fi mai mică de 10 zile de la aceeaşi dată.

Apoi, din punct de vedere procedural, copia certificată a rechizitoriului se comunica doar inculpatului și, prin adresa de trimitere a rechizitoriului, i se aducea la cunoştinţă că până la data stabilită de Judecătorul de cameră preliminară putea formula cereri şi ridica excepţii, prin depunerea unor Note scrise.

În final, Judecătorul de cameră preliminară hotăra prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea inculpatului şi/sau a procurorului.


[1] Legea nr. 356/ 2006 pentru modificarea si completarea Codului de procedura penală; publicată în Monitorul Oficial  nr. 677 din 7 august 2006.
[2] J.-F. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, ed. Hamangiu 2009, op.cit., p. 442.
[3] R. Chiriță, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații. Ediția 2, ed. CH Beck 2008, op.cit., p. 288.
[4] Potrivit căreia soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) C.pr.pen., care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituțională; publicată în Monitorul Oficial nr. 566 din 17 iulie 2017.
[5] A se vedea art. 102 pct. 2  din Legea nr. 255/2013  pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală.
[6] Cu privire la numărul redus de judecători care activează la nivelul unor instanțe din țară, sunt de observat și dispozițiile art. 102 alin. (5) din Hotărârea CSM nr. 1375 din 17 decembrie 2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti: „(5) Judecătorul de drepturi şi libertăţi care soluţionează o primă cerere, propunere, plângere sau contestaţie soluţionează, de regulă, şi următoarele cereri, propuneri, plângeri ori contestaţii formulate în cursul urmăririi penale în cadrul aceluiaşi dosar de urmărire penală, dacă prin hotărâre a colegiului de conducere nu s-a dispus altfel.
[7] Publicată în Monitorul Oficial nr. 887/5 decembrie 2014.
[8] Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală; publicată în Monitorul Oficial nr. 330 din 28 aprilie 2016.
[9] Publicat în Monitorul Oficial nr. 831 din 06 noiembrie 2015.


Avocat Cătălin Oncescu, Baroul București
Doctorand, Facultatea de Drept, Universitatea din București

Cuvinte cheie: , , , , ,
Secţiuni/categorii: Drept penal, RNSJ, SELECTED TOP LEGAL, Studii, _CONTENT

Pentru toate secţiunile JURIDICE.ro click aici
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD