BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul munciiCyberlaw
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Implicațiile Parchetului European prin prisma Directivei (UE) nr. 2017/1371. Partea I – Implicații generale
01.02.2018 | Ioan Dumitru APACHIȚEI


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019
Ioan Dumitru Apachiței

Ioan Dumitru Apachiței

1. Cadrul instituțional general. Temeiul juridic al funcționării Parchetului European

Ideea unui Parchet European (European Public Prosecutor’s Office, denumit în continuare EPPO) este veche și rezidă în interesul instituțiilor europene de a-și proteja bugetele, atât în faza de preaderare a statelor cât și ulterior[i]. În direcția protejării intereselor financiare se dorea în special un cadru de reglementare în materie penală, astfel în 1997 a fost publicat Corpus Juris, document ce se dorea a fi un veritabil Cod penal destinat protejării intereselor financiare ale Comunității europene[ii]. Acestui document lipsindu-i caracterul obligatoriu, a vizat, în esență, o serie de linii directoare pentru ulterioarele modificări ale legislațiilor penale din statele membre. Conform doctrinei[iii] scopul prevederilor din Corpus Juris urma să fie realizat prin înființarea Parchetului European, acestor prevederi fiindu-le alocate art. 18 – 24, referitoare la statutul și structura Parchetului European[iv].

Pornind de la Corpus Juris prin inițiativa Comisiei Europene și cu ocazia Conferinței de la Nisa din anul 2000 a fost stabilită, ca și obiectiv strategic al spațiului comunitar, combaterea faptelor ce aduc atingere bugetului instituțiilor europene prin crearea Parchetului European. Această inițiativă a oferit ocazia aprofundării dezbaterilor pe această temă și stabilirea unor direcții de acțiune, acestea fiind concretizate prin elaborarea Cartei verzi privind protecția penală a intereselor financiare ale Comunității și înființarea Parchetului European[v].

Intenția combaterii infracțiunilor transfrontaliere privitoare la sustragerea fondurilor europene și-a gasit o concretizare prin art. 86 al TFUE privind instituirea unui nou organism al Uniunii Europene[vi], având ca obiectiv principal investigarea, urmărirea penală și aducerea în fața instanțelor naționale a presoanelor care afectează interesele financiare ale Uniunii.

Principalele argumente care au stat la baza dorinței de înființare a EPPO sunt acelea că: OLAF, Europol și Eurojust nu au competențe în desfășurarea anchetelor penale, urmărirea penală a infracțiunilor împotriva bugetului Uniunii fiind de competența exclusivă a statelor membre; cooperarea statelor membre în vederea asigurării bugetului Uniunii sunt precare; și faptul că rata urmăririlor penale cu privire la cazurile de fraudare a bugetului Uniunii este redusă[vii], aceasta fiind însoțită și de un grad scăzut de recuperare a sumelor de bani fraudate[viii].

Concretizarea mecanismului de reglementare a EPPO  la nivelul dreptului primar al Uniunii Europene se putea realiza prin două moduri: fie printr-o procedură legislativă, specială, fie printr-o cooperare consolidată la nivelul a cel puțin nouă state membre[ix]. Demersurile ulterioare au arătat că statele membre au uzitat de ce-a de-a doua metodă. Având  în vedere faptul că reglementările în materie penală, incidente în procedurile de reglementare ale EPPO, constituie un atribut de bază al suveranității statale, suntem de părere că realizarea instituției Parchetului European prin tehnica cooperării consolidate oferă o perspectivă mai solidă asupra acestui organism.

După discuții și inițiative nu suficient de concrete ce au durat mai bine de un deceniu și la patru ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Comisia Europeană în temeiul art. 86 din TFUE a propus un regulament de înființare a Parchetului European[x]. Propunerea Comisiei a fost urmată de o rezoluție a Parlamentului European prin care se subliniază că structura EPPO ar trebui să fie complet independentă de guvernele naționale și de instituțiile UE și protejată de orice influență sau presiune politică și că normele care reglementează diviziunea competențelor între EPPO și autoritățile naționale ar trebui să fie clar definite, astfel încât să evite orice incertitudine sau interpretare greșită[xi].

Propunerea Comisiei a stat la baza Regulamentului (UE) nr. 2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European[xii]. În literatura de specialitate[xiii] s-a opiniat în sensul că instituirea unui Parchet European asigură îndeplinirea a două deziderate, în primul rând stabilește fundamentul privind urmărirea penală, iar în al doilea rând concretizează instrumentul de protecție (atât sub aspect preventiv cât și sancționator) penală  în cazul infracțiunilor ce aduc atingere bugetului Uniunii.

Atribuțiile EPPO sunt stabilite prin intermediul art. 4 din Regulamentul fundamentare, acesta stabilește competența Parchetului European în procedurile de investigare, urmărire penală și trimitere în judecată a autorilor și complicilor, care prin acțiunile sau inacțiunile lor au adus atingere intereselor financiare ale Uniunii. În acest sens, norma la care facem referire face o trimitere directă la infracțiunile reglementate prin Directiva (UE) nr. 2017/1371. În scopul aflării adevărului și tragerii la răspundere penală a făptuitorilor, EPPO desfășoară investigații, efectuează acte de urmărire penală și exercită acțiunea publică în cadrul instanțelor competente din statele membre, până la finalizarea cazului. Remarcăm faptul că dispozițiile de la art. 4 nu reglementează unele forme de participație penală, cum ar fi cazul coautorilor sau al instigatorilor, aspect ce merită semnalat, cu atât mai mult cu cât facem referire la o normă procedurală de strictă interpretare[xiv]. Cu toate acestea formele de participație sunt stabilite prin art. 5 din Directiva nr. 2017/1371, act normativ care conform art. 22 din Regulamentul nr. 2017/1939 reglementează competența materială a Parchetului European.

Pentru îndeplinirea atribuțiilor generale, EPPO funcționează în baza unor principii consacrate în art. 5 din Regulamentul (UE) nr. 2017/1939. Astfel, activitățile investigative sunt realizate cu respectarea drepturilor prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene[xv] , precum și a principiilor statului de drept și proporționalității. Investigațiile se desfășoară cu respectarea principiului imparțialității și într-un termen rezonabil, astfel cum acesta a fost înțeles prin jurisprudența europeană[xvi].

Obiectivele urmărite de Uniunea Europeană prin implementarea Parchetului European sunt stabilite în jurul principiului fundamental al instituirii unui spațiu de libertate, securitate și justiție[xvii]. În vederea concretizării acestor idealuri, EPPO are următoarele sacrini: a) de a contribui la consolidarea protejării intereselor financiare ale instituțiilor Uniunii, iar prin aceasta de a crește încrederea cetățenilor europeni în buna administrare a banilor publici; b) crearea unui mecanism coerent de cercetare și urmărire penală în cazul infracțiunilor ce intră în competența acestuia; c) realizarea unei cercetări și urmăriri penale mai eficiente decât cele realizate până acum de organele competente ale statelor membre; d) sporirea numărului de urmăriri penale și trimiteri în judecată, iar prin aceasta ajungerea la o eficiență mai ridicată în recuperarea prejudiciilor cauzate prin fraudele fiscale; e) eficientizarea cooperării între statele membre printr-o cooperare directă între procurorii europeni delegați; f) descurajarea fraudelor fiscale transfrontaliere asubra bugetului Uniunii Europene.

Pentru a asigura îndeplinirea obiectivelor stabilite Uniunea a realizat instituția Parchetului European după o structură descentralizată[xviii] ce va funcționa „după principiul indivizibilității și solidarității”[xix], fiind alcătuită din: Colegiu, Camerele permanente, Procurorul european și adjuncții acestuia, personalul care îi sprijină în executarea sarcinilor lor, procurorii europeni delegați stabiliți în statele membre. Aceștia din urmă își exercită competențele în statele membre ce au agreat ideea cooperării consolidate în vederea implementrării EPPO. Cercetările și urmăririle penale ale Parchetului European sunt întreprinse de procurorii europeni delegați, sub conducerea și supravegherea Procurorului european[xx]. În fiecare stat membru există cel puțin doi procurori europeni delegați, care fac parte din Parchetul European. Statutul și structura EPPO sunt reglementate prin Secțiunea 1 din Capitolul III al Regulamentului de fundamentare.

2. Competențe ale Parchetului European în combaterea infracțiunilor ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene prin fraude fiscale

În vederea stabilirii competenței materiale a EPPO, în Expunerea de motive ce însoțește Regulamentul (UE) nr. 2017/1939 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European, prin paragraful 11 se stabilește că TFUE prevede că sfera competenței materiale a EPPO se limitează la infracțiunile care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii în conformitate cu prezentul regulament. Atribuțiile EPPO ar trebui, prin urmare, să fie investigarea, urmărirea penală și trimiterea în judecată a autorilor infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii în temeiul Directivei (UE) nr. 2017/1371 a Parlamentului European și a Consiliului ( 1 ) și a  infracțiunilor indisolubil legate de acestea. Orice extindere a acestei competențe pentru a include infracțiuni grave cu dimensiune transfrontalieră necesită o decizie unanimă a Consiliului European.

În ceea ce privește competența materială în privința infracțiunilor prevăzute în Directiva (UE) nr. 2017/1371, trebuie realizată o distincție. Astfel, în cazul infracțiunilor reglementate prin art. 3 alin. (2) lit. a) – c) se vor aplica în funcție de modul în care au fost reglementate prin Legea nr. 78/2000, art. 181 – 183, iar în cazul infracțiunii prevăzute la art. 3 alin. (2) lit. d) din Directiva (UE) nr. 2017/1371 – prevăzând frauda la TVA – se va aplica astfel cum a fost transpusă în legislația națională, EPPO este competent numai atunci când acțiunile sau inacțiunile intenționate definite în dispoziția respectivă sunt legate de teritoriul a două sau mai multe state membre și implică un prejudiciu total de cel puțin 10 milioane EUR.

Procurorul european are competență și în ceea ce privește infracțiunile referitoare la participarea într-o organizație criminală, înțeleasă conform Deciziei-cadru 2008/841/JAI[xxi], când aceasta săvârșește infracțiuni ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii.

Indentificăm și o serie de situații scoase de sub sfera de acțiune a EPPO, acesta nefiind competent în cazul infracțiunilor privind impozitele naționale directe, sau în legătură cu acestea, de asemenea sunt exceptate competenței EPPO cazurile în care infracțiunile ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii nu depășesc prejudiciul cauzat sau care este probabil să fi fost cauzat unei alte victime.

În literatura de specialitate s-a exprimat opinia cu privirea la faptul că procurorul european delegat, raportat la competența sa materială, ar trebui, conform structurii de organizare a parchetelor din România, să facă parte din Direcția Națională Anticorupție (DNA), întrucât acesteia îi revine sarcina de a instrumenta dosarele ce au la bază aplicarea art. 181 și următoarele din Legea nr. 78/2000 privitoare la protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene[xxii].

Competența teritorială și personală a Parchetului European se stabilește prin aplicarea principiilor subsidiatității și proporționalității. Prin raportare la principiul subsidiarității măsurile de contracarare a fraudei fiscale, în deosebi cea transfrontalieră, ce afectează bugetul Uniunii Europene poate fi îndeplinită mai bine la nivelul Parchetului European[xxiii]. În acest sens avem în vedere faptul că prin actualele competențe ale instituțiilor naționale nu se realizează în cel mai eficient mod faza de urmărire penală. Sub aspectul proporționalității prevederile privind EPPO nu depășesc ceea ce este necesar în vederea atingerii obiectivelor menționate și asigură faptul că impactul său asupra sistemelor juridice și structurilor instituționale ale statelor membre este cel mai puțin intruziv posibil.

Prin art. 23 al Regulamentul de fundamentare al EPPO sunt stabilite trei criterii de identificare a competenței teritoriale și personale în funție de cum infracțiunile a) au fost săvârșite integral sau parțial pe teritoriul unuia sau mai multor state membre, prin state membre înțelegând statele ce participa la cooperarea consolidată de implementare a Parchetului European, în cazul celorlalte state membre ale Uniunii competența rămâne în sarcina Eurojust, OLAF; b) au fost săvârșite de către un resortisant al unui stat membru, cu condiția ca un stat membru să aibă jurisdicție în privința unor astfel de infracțiuni atunci când sunt săvârșite în afara teritoriului său, sau c) au fost săvârșite în afara teritoriilor prevăzute la litera a) de o persoană care face obiectul Statutului funcționarilor sau Regimului aplicabil în momentul săvârșirii infracțiunii, cu condiția ca un stat membru să aibă jurisdicție în privința unor astfel de infracțiuni atunci când sunt săvârșite în afara teritoriului său.

O situație deosebită apare în cazul conflictelor de competență, când un procuror european delegat dintr-un stat membru poate iniția o investigație asupra unui caz instrumentat de un alt procuror european, cu respectarea următoarelor criterii: a) locul reședinței obișnuite a persoanei suspectate sau acuzate, b) cetățenia persoanei suspecte sau acuzate, c) locul unde s-a produs prejudiciul financiar principal. Înainte de a fi adoptată o decizie de urmărire penală și cu ascultarea procurorilor europeni delegați din statele membre, camera permanentă competentă poate decide fie relocarea cazului unui procuror european delegat dintr-un alt stat membru, fie fuziunea sau divizarea cazurilor și, în fiecare caz, alegerea procurorului european delegat să îl instrumenteze, în acest sens se aplică tot criteriile anterior menționate. Conflicte de competență pot apărea, de asemenea, și între EPPO și o autoritate judiciară a unui stat membru, în acest caz competența va fi stabilită de autoritățile naționale[xxiv].

Atributele procurorului european de a stabili sub jurisdicția cărui stat vor fi efectuate investigațiile și implicit instanțele cărui stat vor fi competente să soluționeze cauza, trebuie realizate cu respectarea principiului non bis in idem. Aceasta presupune ca statele membre ce implementează EPPO să recunoască hotărârea instanței naționale ce a fost sesizată de procurorul european delegat din respectivul stat membru[xxv].

În cele din urmă mai putem aborda o problematică privitoare la o competență funcțională a procurorului european, pornind de la calitatea sa duală – à double casquette – de procuror european delegat și de procuror național, conform art. 13 din Regulamentul (UE) nr. 2017/1939. În vederea stabilirii coordonatelor de analiză avem în vedere trei prevederi: paragraful 32 din expunerea de motive a Regulamentului (UE) nr. 2017/1939 ce prevede că „Procurorii europeni delegați (…) atunci când investighează sau urmăresc penal infracțiuni din sfera de competență a EPPO, aceștia ar trebui să acționeze exclusiv în contul și în numele EPPO pe teritoriul statului lor membru respectiv”; art. 6 din același Regulament, care precizează că „procurorii europeni delegați, (…), nu solicită și nu acceptă instrucțiuni de la nicio persoană din afara EPPO, de la niciun stat membru al Uniunii Europene sau instituție, organ, oficiu sau agenție a Uniunii în exercitarea atribuțiilor care le revin în temeiul prezentului regulament” și art. art. 132 din Constituția României privind Statutul procurorilor, astfel „(1) Procurorii își desfăsoară activitatea potrivit principiului legalitătii, al impartialitătii si al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justitiei. (2) Functia de procuror este incompatibilă cu orice altă functie publică sau privată, cu exceptia functiilor didactice din invătămantul superior”. Cele două prevederi, potrivit unei opinii exprimate în doctrină, se află într-o aparentă contradicție, având în vedere că Regulamentul (UE) nr. 2017/1939 nu specifică faptul că poziția de procurorul național ar fi suspendată pe perioada derulării investigațiilor în cadrul EPPO, deci, implicit, procurorul în cauză poate desfășura anchete concomitent, atât în calitate de procuror național cât și de procuror european delegat[xxvi]. Având în vedere că fiecare stat participant la forma de cooperare consolidată în vederea implementării EPPO trebuie să aibă minim doi procurori europeni delegați, ceea ce reprezintă un număr redus raportat la totalitatea procurorilor naționali, considerăm oportună ideea ca procurorul european delegat, pe perioada exercitării mandatului să fie suspendat din funcția de procuror național, fapt ce ar necesita, de asemenea, o serie de adaptări ale legislației interne privitoare la competența de urmărire penală, trimitere în judecată și control. Pe de altă parte nu putem fi de acord cu opinia amintită, pe temeiul art. 148 alin. (2) din Constituția României precum și pe baza unei jurisprudențe constante a CJUE[xxvii] care afirmă primatul dreptului european în fața normelor naționale. Considerăm că dispozițiile ce reglementează nesubordonarea procurorilor europeni delegați față de autoritățile naționale în privința faptelor instrumentate în baza Regulamentului EPPO sunt direct aplicabile în fața dispozițiilor naționale contrare, fie ele și constituționale[xxviii].


[i] A se vedea: O-M. Petrescu, The european public persecutor`s office: A theoretical analyse of the proposed regulation for establishment of a European Public Persecutor`s Office, în revista Challenges of the Knowledge Society, București, 2014, p. 834 și următoarele.
[ii] Prin Corpus Juris „au fost conturate și două principii novatoare: o competență teritorială europeană și o procedură contradictorie: nici acuzatorie (fără o anchetă total privată), nici inchizitorie (fără judecător de instrucție). Procedura contradictorie este apreciată ca fiind un hibrid de acțiune penală, având titular o autoritate publică, independentă, imparțială și responsabilă. A apărut, astfel, ideea Procurorului European, inspirată din instituția Ministerului Public Internațional, propusă de juristul român prof. Vespasian V. Pella, care a aruncat ,,scânteia creatoare” în anul 1925”, în A. Lazăr, Procurorul european – retrospectiva cercetării științifice premergătoare propunerilor Comisiei Europene, în revista ProLege, nr. 4/2016, p. 22.
[iii]  O-M. Petrescu, op. cit., p. 835.
[iv] Pentru o prezentare aprofundată a se vedea și I.M. Costea, Combaterea evaziunii fiscale și frauda comunitară, Ed. C.H. Beck, București, 2010, p. 294 – 309.
[v] COM (2001) 715 final, din 11 decembrie 2001.
[vi] Trebuie avut în vedere faptul că propunerea Comisiei Europene de înființare a Parchetului European se bazează, în principal, pe art. 86 TFUE, acesta prevăzând faptul că „pentru combaterea infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu o procedură legislativă specială, poate institui un Parchet European, pornind de la Eurojust (…). Parchetul European are competența de a cerceta, de a urmări și de a trimite în judecată, după caz în colaborare cu Europol, autorii și coautorii infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii”.
[vii] În acest sens la nivelul Uniunii Europene s-au adus ca și argumente faptul că posibilitățile statelor membre de a investiga și judeca faptele privitoare la frauda fiscală sunt limitate de granițele naționale, iar în contextul fenomenului fraudei fiscale transfrontaliere devine tot mai dificil pentru state să gestioneze aceste situații cu mijloacele tradiționale ale procedurilor penale interne. De asemenea, în cazul infracțiunilor transfrontaliere, în practică pot apărea și situații în care statele soluționează doar partea de infracțiune ce a avut implicații sub propria jurisdicție. Pentru o prezentare mai amplă, a se vedea Frequently Asked Questions on the European Public Prosecutor’s Office, Brussels, 8 iunie 2017, disponibil aici, accesat la data de 03 decembrie 2017.
[viii] Pentru o perspectivă generală a Uniunii Europene, a se vedea: Frequently Asked Questions on the European Public Prosecutor’s Office, Brussels, 8 iunie 2017, disponibil aici, accesat la data de 03 decembrie 2017.
[ix] Pentru o opinie contrară ideei de cooperare consolidată în vederea înființării Parchetului European, a se vedea S. Kisiel, The European Public Prosecutor’s Office — the fiasco of the European Union financial security vision? în Ekonomia i Prawo. Ecomomics and Law, Volumul 15, nr. 3/2016, p. 352.
[x] COM (2013) 534 final, din 17 iulie 2013. A se vedea și A. Lazăr, op. cit., p. 21 – 33.
[xi] Rezoluţia Parlamentului European din 29 aprilie 2015 referitoare la propunerea de regulament al Consiliului de instituire a Parchetului European (COM(2013)0534 – 2013/0255(APP)).
[xii] Se consideră că faza de implementare a instituției Parchetului European va dura între doi și trei ani, urmând a fi operațional începând cu anul 2020 – 2021, conform Frequently Asked Questions on the European Public Prosecutor’s Office, Brussels, 8 iunie 2017, disponibil aici, accesat la data de 05 decembrie 2017.
[xiii] I.M. Costea, Combaterea evaziunii fiscale și frauda comunitară, Ed. C.H. Beck, București, 2010, p. 270.
[xiv] Pentru o prezentare asemănătoare, a se vedea G.D. Matei, L. Dragne, Parchetul european – elemente de noutate și controversă în construcția europeană, în revista Dreptul, nr. 1/2014, p. 198.
[xv] JO 2012/C 326/02.
[xvi] Noțiunea are la bază Art. 6 alin. (1) din Conventia Europeana a Drepturilor Omului: Orice persoana are dreptul la judecarea cauzei sale, in mod echitabil, public si in termen rezonabil, de catre o instanta independenta si impartiala și Art. 47 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE: Orice persoana are dreptul la un proces echitabil, public si intr-un termen rezonabil. A se vedea în jurisprudența CEDO: cauza Boddaert c. Belgiei, hotărâre din 12 octombrie 1992, cauza C.P. şi alţii c. Franţei, hotărâre din 1 august 2000, cauza Lavents c. Letoniei, hotărâre din 28 februarie 2003.
[xvii] A se vedea și R.-M. Popescu, De la „Cartea Verde privind protecţia penală a intereselor financiare comunitare şi crearea unui Procuror European” la „Propunerea de Regulament de instituire a Parchetului European”, în Buletin de informare legislativă, nr. 1/2015, p. 3 – 7.
[xviii] Ideea unei structuri centralizate a Parchetului European a prezentat multe dezavantaje, printre care: necesitatea unor reforme constituționale, necesitatea unor servicii de anchetă la nivelul Parchetului european, necesitatea ca trimiterile în judecată să se facă în fața unei instanțe europene, iar hotărârea să fie recunoscută de statele membre. În acest sens, a se vedea N° 203 Senat session ordinaire de 2012-2013, Rapport d´information fait au nom de la commission des affaires européennes (1) sur la création d’un parquet européen, Par Mlle Sophie Joissains, disponibil aici, accesat la data de 07.12.2017.
[xix] I.M. Costea, Combaterea evaziunii fiscale și frauda comunitară, Ed. C.H. Beck, București, 2010, p. 274.
[xx] I.M. Costea, Fiscalitate europeană. Note de curs, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 85.
[xxi] JO L 300, 11.11.2008, transpusă prin Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, publicată în M.Of. nr. 50 din 29 ianuarie 2003.
[xxii] G. Bocșan, Biroul procurorului European. Analiza diacronică a propunerilor de acte normative europene, în revista Pro Lege, nr. 4/2016, p. 38.
[xxiii] A se vedea și A. Leția, Identificarea și combaterea fraudei fiscale în contextul legislativ internațional, în revista Dreptul, nr. 11/2015, p. 198.
[xxiv] Conform paragrafului 62 din expunerea de motive a Regulamentului (UE) 2017/1939,  Noțiunea de autorități naționale competente ar trebui să fie înțeleasă drept orice autorități judiciare care au competența de a decite cu privire la atribuirea competenței în conformitate cu dreptul intern.
[xxv] O prevedere similară a fost stabilită și prin art. 129 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, astfel o persoană în privința căreia s-a pronunțat o hotărâre definitivă pe teritoriul unui stat membru al spațiului Schengen nu poate fi urmarită sau judecată pentru aceleași fapte dacă, în caz de condamnare, hotărârea a fost executată, este în curs de executare sau nu mai poate fi executată potrivit legii statului care a pronunțat condamnarea.
[xxvi] G. Bocșan, op. cit., p. 38.
[xxvii] În acest sens a se vedea: Cauza 6/64 Costa împotriva E.N.E.L. pronunțată prin hotărârea din 15 iulie 1964, C. 213/89, Regina c. Secretary of State for Transport, ex. Parte factorame LTD., hot. Prejudicială din 19 06 1990. Cauza C-617/10 Åklagaren împotriva Hans Åkerberg Fransson, pronunțată pe 26 februarie 2013, paragrafele 45 și 46. Pentru primatul Regulamentelor europene în fața legislației naționale, a se vedea: C.J.C.E., 14 decembrie 1971, Politi vs. Minostero delle Finanze, af. 43/1971. De asemenea, pentru o analiză de ansamblu asupra prevalenței normelor europene, a se vedea O.A. Urda, Primatul dreptului comunitar, în Analele Științifice ale Universității „Al.I.Cuza” Iași, Tomul LVI, Științe Juridice, 2010, p. 165 – 181.
[xxviii] Întrucât „cauzele Costa/E.N.E.L  şi Simmenthal au consacrat un alt principiu, fără de care dreptul Uniunii nu ar fi putut fi aplicat pe deplin – primatul dreptului european asupra dreptului naţional, inclusiv asupra normelor cu valoare constituţională” în M. Banu, Rezumatul tezei de doctorat cu titlul Principiul constituţional al subsidiarităţii şi suveranitatea naţională în contextul noii construcţii europene., disponibil aici, accesat la data de 08 decembrie 2017. În același sens, a se vedea și A. Dragodan, Suveranitatea fiscală națională versus cooperarea fiscală interstatală, în Revista Română de Drept al Afacerilor, nr. 9/2015, p. 56 – 60.


Ioan Dumitru Apachiței

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate