BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul munciiCyberlaw
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Implicațiile Parchetului European prin prisma Directivei (UE) nr. 2017/1371. Partea a II – a, aplicarea Directivei (UE) nr. 2017/1371 prin intermediul EPPO
08.02.2018 | Ioan Dumitru APACHIȚEI


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019
Ioan Dumitru Apachiței

Ioan Dumitru Apachiței

1. Perspective generale

Directiva are ca scop stabilirea instrumentelor de combatere a fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prin reglementări de drept penal. Aceasta prevede norme minime privind definirea infracțiunilor ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, precum și sancțiunile, respectiv termenele de prescripție[i].

Situațiile reglementate de Directiva (UE) nr. 2017/1371 definesc competența materială a procurorului european. Aceasta se va concretiza în investigarea și urmărirea penală a fraudelor în materie de TVA săvârșite pe teritoriul a cel puțin două state membre din Uniune, cu condiția ca prejudiciul total să depășească zece milioane de euro.

Combaterea fraudei fiscale (a evaziunii fiscale în sensul legislației române) la nivel european și coborând spre legislația națională se bazează pe trei acte normative principale: Convenția privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene, din anul 1995[ii], denumită în continuare Convenția sau Convenția PIF; Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție și Directiva (UE) nr. 2017/1371 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal.

Pentru a înțelege evoluța reglementărilor privitoare la combaterea fraudei fiscale este necesar să realizăm o corespondență între cele trei acte normative, întrucât ele se reiau într-o bună măsură, urmând ca în final să ne axăm pe extinderea domeniului de incidență pe care l-a realizat Directiva nr. 2017/1371.

Convenția PIF a fost transpusă în legislația națională prin art. 181 – 183 din Legea nr. 78/2000[iii]. Convenția reglementează prin art. 1 alin. (1) lit. a) frauda la cheltuieli, primele sale două forme sunt corespondente în art. 181 din Legea nr. 78/2000 și art. 3 alin. (2) lit. a) punctele (i) și (ii), respectiv lit. b) punctele (i) și (ii) din Directiva nr. 2017/1371. Acestea reglementează frauda în legătură cu cheltuielile săvârșită prin folosirea sau prezentarea[iv] de documente sau declarații false, inexacte sau incomplete, ce au ca efect obținerea pe nedrept de fonduri de la bugetul Uniunii Europene ori de la bugetele administrate de aceasta sau în numele ei. Tot în acest cadru se reglementează și fapta omisivă săvârșită prin necomunicarea de informații cerute pentru obținerea de fonduri europene, având aceleași consecințe de a obține pe nedrept fonduri de la bugetul Uniunii Europene. În acest cadru Convenția PIF și Legea nr. 78/2000 abordează o reglementare similară. Diferențele aduse de Directiva nr. 2017/1371 se concretizează în trei modificări: înlocuirea termenului de folosire cu cel de utilizare, noțiuni cu sensuri similare, în fapt reglementarea păstrându-și substanța; dezvoltarea urmării infracțiunii, aceasta neavând ca posibil efect doar obținerea necuvenită de fonduri, ci putându-se concretiza și în obținerea necuvenită de active de la bugetul Uniunii; și separarea fraudei la cheltuieli în funcție de cum acestea sunt efectuate sau nu în scop de achiziții, sub acest din urmă aspect diferența la transpunere se va face prin acordarea unor limite diferite de pedeapsă, aceasta fiind mai mare dacă dobânirea fondurilor este în legătură cu cheltuieli aferente achizițiilor, deoarece este viciat nu doar scopul de a furniza sumele respective ci și acela de a fi introduse într-un lanț de raporturi comerciale cu implicații mai largi.

În ceea ce privește art. 1 alin. (1) lit. b), primele două forme din Convenția PIF, acestea sunt corespondente art. 183 din Legea nr. 78/2000 și în art. 3 alin. (2) lit. c) din Directiva nr. 2017/1371. Acestea reglementează frauda în legătură cu veniturile săvârșită prin folosirea sau prezentarea[v] de documente sau declarații false, inexacte sau incomplete, ceea ce are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor ce trebuiau transferate către bugetul Uniunii Europene ori de la bugetele administrate de aceasta sau în numele ei. Tot în acest cadru este reglementată și fapta omisivă săvârșită prin omisiunea de a da informațiile cerute de lege, aceasta având același rezultat, de a diminua în mod ilegal resursele ce trebuiau transferate către bugetul Uniunii Europene. Asemănător fraudei în materie de cheltuieli, și în cazul fraudei în materie de venituri Convenția PIF are o abordare similară cu Legea nr. 78/2000, aspect firesc întrucât norma națională este consecința transpunerii celei europene. Diferențele aduse de Directiva nr. 2017/1371 se concretizează în înlocuirea termenului de folosire cu cel de utilizare, după cum precizam anterior, au sensuri similare.

În sfârșit, există o similitudine și între art. 1 alin. (1) lit. a) cea de-a treia formă din Convenția PIF și art. 182 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, respectiv art. 3 alin. (2) lit. a) punctul (iii) și lit. b) punctul (iii) din Directiva nr. 2017/1371. Acestea reglementează frauda la cheltuieli prin schimbarea(deturnarea sau utilizarea necorespunzătoare, toate având același sens) a fondurilor obținute legal de la bugetul Uniunii ori de la bugetele administrate de aceasta sau în numele ei. Se păstrează mențiunea anterioară cu privire la noutatea adusă de Directiva nr. 2017/1371 în două aspecte: dezvoltarea urmării infracțiunii, aceasta neavând ca posibil efect doar obținerea necuvenită de fonduri, ci putându-se concretiza și în obținerea necuvenită de active de la bugetul Uniunii; și separarea fraudei la cheltuieli în funcție de cum acestea sunt efectuate sau nu în scop de achiziții, cu menținerea precizării anterioare, în sensul că diferența la transpunere se va face prin acordarea unor limite diferite de pedeapsă, aceasta fiind mai mare dacă dobânirea fondurilor este în legătură cu cheltuieli aferente achizițiilor. Similitudinea se păstrează și cu privire la frauda la vedituri prin schimbarea(deturnarea, utilizarea necorespunzătoare, toate având același sens) a destinației unui folos legal obținut, dacă are ca efect diminuarea ilegală a resurselor la bugetul Uniunii ori de la bugetele administrate de aceasta sau în numele ei. Acest caz fiind reglementat de art. 1 alin. (1) lit. b) cea de-a treia formă din Convenția PIF și art. 182 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, respectiv art. 3 alin. (2) lit. c) punctul (iii) din Directiva nr. 2017/1371.

Pe latură subiectivă infracțunile prezentate anterior, în toate cele trei acte normative, condiționează îndeplinirea condițiilor de tipicitate de comiterea cu intenție directă a faptei[vi].

Sub aspectele arătate anterior cele trei acte normative sunt aproximativ similare, diferențe fiind, așa cum am arătat, în cazul Directivei nr. 2017/1371. Noutatea semnificativă pe care o aduce aceasta rezidă în reglementarea faptelor de fraudă la TVA, acestea nefiind stipulate în Convenția PIF. Anchetarea fraudelor la TVA fiind până în acest moment în competența statelor membre[vii], UE rezervându-și doar instrumentele de cercetare și intensificare a cooperării dintre statele membre prin OLAF, Europol și Eurofisc. Justificarea noii reglementări privind frauda la TVA stă în înființarea Parchetului European, și deci competența Uniunii crește de la acte de cercetare la acte de anchetă în materie penală, acestea urmând a fi realizate de către procurorii europeni delegați.

Aminteam la începutul prezentei secțiuni privind Directiva PIF, faptul că legiuitorul european a înțeles să introducă cu ocazia reglementării și aspecte privitoare la termenele de prescripție, prin art. 12. Acest aspect este necesar de semnalizat prin prisma faptului că, anterior, Convenția PIF nu prevedea noțiuni legate de prescriptibilitatea fraudei la TVA. Ori, având în vedere clasica fraudă de tip „carusel” ce implică un șir de societăți „paravan” ce desfășoară activități pe teritoriul mai multor state membre, cu un număr generos de participanți la comiterea actului infracțional, devine sesizabil faptul că măsurile investigative vor necesita, de asemenea, o perioadă îndelungată. Dificultatea anchetelor este justificată de necesitățile cooperării judiciare internaționale, la care pot fi amintite expertizele contabile necesare, audieri, confruntări. Sub aceste aspecte devin incidente și prevederile art. 47 CDFUE și ale art. 6 paragraful 1 din CEDO, privitoare la necesitatea îndeplinirii exigențelor corespunzătoare unui termen rezonabil pe care trebuie să îl aibă procesul. Sub aspectul celor amintite, reglementarea termenelor de prescripție aduce un plus de claritate în anchetele privitoare la fraudele fiscale în materie de TVA[viii].

Cu privire la intervenirea prescripției în cazul infracțiunilor privind interesele financiare ale Uniunii, CJUE s-a pronunțat în cauza C-105/14 din 8 septembrie 2015. În speță inculpații au fost trimiși în judecată în fața Tribunale di Cuneo pentru faptul de a fi format și organizat, în cursul exercițiilor fiscale 2005-2009, o asociere infracțională în scopul săvârșirii diferitor infracțiuni în materie de TVA. Astfel, aceștia sunt acuzați că au efectuat montaje juridice frauduloase de tipul „carusel cu TVA”, implicând printre altele constituirea unor societăți‑paravan și emiterea unor documente false prin intermediul cărora ar fi achiziționat bunuri, în speță sticle de șampanie, fără TVA. Această operațiune ar fi permis societății Planet Srl (denumită în continuare „Planet”) să dispună de produse la un preț inferior prețului pieței, pe care le putea revinde clienților săi, denaturând astfel piața respectivă. Planet ar fi primit facturi emise de aceste societăți‑paravan pentru operațiuni inexistente. Aceste societăți ar fi omis însă să prezinte declarația anuală privind TVA‑ul sau, atunci când ar fi prezentat‑o, nu ar fi efectuat în orice caz plățile aferente. În schimb, Planet ar fi înregistrat facturile emise de societățile‑paravan menționate în contabilitatea sa, deducând în mod necuvenit TVA‑ul care figura în acestea, și, în consecință, ar fi prezentat declarații anuale privind TVA‑ul frauduloase. Reiese din decizia de trimitere că, după ce în cauza cu care este sesizată au intervenit mai multe incidente procedurale și după ce a respins numeroasele excepții ridicate de inculpați în cadrul ședinței preliminare desfășurate în fața sa, instanța de trimitere este în situația de a pronunța, pe de o parte, o hotărâre de încetare a procesului penal față de unul dintre inculpați, domnul Anakiev, infracțiunile în cauză fiind prescrise în privința sa. Pe de altă parte, ea ar trebui să pronunțe o decizie de trimitere în judecată pentru ceilalți inculpați, cu stabilirea unei ședințe în contradictoriu. Având în vedere situația de fapt, Curtea a concluzionat că o reglementare națională în domeniul prescripției răspunderii penale precum cea prevăzută la articolul 160 ultimul paragraf din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 251 din 5 decembrie 2005, coroborat cu articolul 161 din acest cod, care prevedea, la data faptelor din litigiul principal, că actul de întrerupere care intervine în cadrul proceselor penale privind fraude grave în materia taxei pe valoarea adăugată are ca efect prelungirea termenului de prescripție cu doar o pătrime din durata sa inițială, poate aduce atingere obligațiilor impuse statelor membre prin articolul 325 alineatele (1) și (2) TFUE în ipoteza în care această reglementare națională ar împiedica aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive într‑un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau ar prevedea termene de prescripție mai lungi pentru cazurile de fraudă aducând atingere intereselor financiare ale statului membru vizat decât pentru cazurile de fraudă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, aspect a cărui verificare este de competența instanței naționale. Revine instanței naționale sarcina de a asigura efectul deplin al articolului 325 alineatele (1) și (2) TFUE, lăsând, dacă este necesar, neaplicate dispozițiile de drept național care ar avea ca efect împiedicarea statului membru vizat să respecte obligațiile care îi sunt impuse la articolul 325 alineatele (1) și (2) TFUE[ix].

2. Determinarea competenței materiale a EPPO prin dispozițiile Directivei (UE) nr. 2017/1371 ce reglementează frauda la TVA

Dificultățile întâmpinate de state în privința combaterii fraudei la TVA, precum și interesul ridicat al Uniunii Europene de a-și reduce pierderile cauzate din erodarea veniturilor din TVA au avut ca și consecință asumarea de către Uniune a anchetelor privitoare la frauda la TVA, în limita competențelor stabilite.

Dacă până acum am analizat prevederile cuprinse în art. 3 alin. (2) lit. a), b) și c) din Directiva nr. 2017/1371 (în continuare Directiva sau Directiva PIF) care sunt comune prevederilor art. 1 din Convenția privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene, din anul 1995 și transpuse într-o formă similară prin Legea nr. 78/2000, în continuare ne vom axa pe prevederile din cuprinsul art. 3 alin. (2) lit. d). Aceasta reprezintă și caracterul de noutate adus de Directiva PIF prin incriminarea fraudei la TVA și totodată stabilirea competenței materiale a EPPO.

În vederea stabilirii competențelor de anchetă în privința infracțiunilor ce aduc atingere intereselor Uniunii Europene Directiva a stabilit un regim de competențe partajate între organismele Uniunii și instituțiile statelor membre. Prevederile de referință sunt art. 11 alin. (1) și art. 15 alin. (1) din Directivă. În primul caz se stabilește că statele membre trebuie să ia măsurile necesare pentru a-și stabili competența în privința infracțiunilor ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, în timp ce în al doilea caz se reglementează competența Eurojust, EPPO și a Comisiei de a coopera, în limitele competențelor lor, în vederea protejării intereselor financiare ale Uniunii. Delimitarea dintre cele două sfere de competenă se face în principal prin art. 2 alin. (2) din Directivă și art. 22 alin. (1) din Regulamentul nr. 904/2010 de fundamentare a Parchetului European. Cele două prevederi au o abordare similară, în sine stabilind competența Parchetului European în cazul fraudei la TVA dacă acțiunile sau inacțiunile intenționate definite în dispoziția respectivă sunt legate de teritoriul a două sau mai multe state membre și implică un prejudiciu total de cel puțin 10 milioane EUR. Per a contrario, există trei cazuri de necompetență: dacă fapta constând în fraudă la TVA se desfășoară pe teritoriul unui singur stat membru ori pe teritoriul unui stat membru și a unuia sau mai multor state care nu sunt membre ale Uniunii, indiferent de prejudiciu, ori se comite pe teritoriul a două sau mai multe state membre și prejudiciul este mai mic de 10 milioane de EUR, competența va fi a parchetelor naționale. De asemenea, EPPO nu este competent pentru infracțiuni privind impozitele naționale directe, inclusiv infracțiuni legate în mod indisolubil de acestea.

Obiectul juridic al infracțiunii perevăzute la art. 3 alin. (2) lit. d) din Directiva PIF este reprezentat de acele relații sociale privitoare la protejarea intereselor financiare ale Uniunii, inclusiv cele privind corecta colectare a resurselor bugetare privind TVA.

Infracțiunea nu are obiect material. Asemenea infracțiunilor prevăzute la art. 181 – 183 din Legea nr. 78/2000, sumele reprezentând TVA fraudată constituie produsul infracțiunii, deoarece valoarea socială protejată nu este materializată în suma efectiv datorată, ci în corecta colectare a sumelor datorate la bugetul Uniunii.

Subiect activ al infracțiunii este persoana ce are calitatea de contribuabil înregistrat în scop de TVA conform art. 316 din Codul fiscal. Considerăm că sunt posibile toate formele de participație.

Subiectul pasiv este în toate cazurile Uniunea Europeană, prin afectarea bugetul general, indiferent daca este administrat de aceasta ori în numele ei.

Latura obiectivă. Elementul material al infracțiunii constă într-o faptă comisivă corespunzătoare prevederilor de la art. 3 alin. (2) lit. d) punctul (i) și (iii), ori într-o faptă omisivă coresăunzătoare prevederilor de la art. 3 alin. (2) lit. d) punctul (ii). Pentru analiza formelor de comitere facem trimitere la analiza prevederilor art. 181 din Legea nr. 78/2000, infracțiunea din Directivă fiind doar o variantă aplicată pe TVA a reglementării din norma națională la care am făcut trimitere.

Urmarea imediată constă în diminuarea în mod ilegal bugetului Uniunii. Sub acest aspect infracțiunea este una de rezultat.

Raportul de cauzalitate este necesar să existe.

Sub aspectul laturii subiective infracțiunea privind frauda la TVA se poate comite atât cu intenție directă, cât și cu intenție indirectă.

Actele de pregătire sunt posibile în toate cazurile. Tentativa se pedepsește conform art. 5 alin. (2) din Directiva PIF.

Consumarea infracțiunilor are loc în momentul în care se produce rezultatul urmărit de făptuitor – fraudarea bugetului general al UE sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei. Infracțiunile se pot prelungi în timp, fiind susceptibile de formă continuată.


[i] A se vedea și COM(2017) 566 final.
[ii] JOCE nr. C 316 din 27 noiembrie 1995, cunoscută și sub denumirea de Convenția PIF.
[iii] A se vedea și D. Ciuncan, Legea nr. 78 din 8 mai 2000. Prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție. Comentarii și jurisprudență, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 841 – 846.
[iv] Prevederea națională condiționează săvârșirea faptei de existența relei-credințe în acțiunea ce vizează frauda în materie de cheltuieli.
[v] Prevederea națională condiționeasă săvârșirea faptei de existența relei-credințe în acțiunea ce vizează frauda în materie de venituri.
[vi] M. Udroiu, op. cit., p. 79. Pentru opinia contrară conform căreia elementele subiective nu sunt analizate în sfera de tipicitate, a se vedea F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal partea generală, Vol.1, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 265.
[vii] În acest sens s-a pronunțat și CJUE prin hotărâre pronunțată în cauza C-18/13  referitoare la noțiunea de fraudă fiscală și la obligația autorităților și instanțelor naționale de a constata din oficiu, în raport cu elemente obiective, existența unei fraude fiscale. Disponibil pe www.curia.europa.eu.
[viii] În același sens, a se vedea: Concluziile avocatului general Yves Bot, prezentate la 18 iulie 2017 în Cauza C-42/17, paragrafele 86, 94 și 95.
[ix] Disponibil aici.


Ioan Dumitru Apachiței

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate