ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
 
 
Opinii
10 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Este sau nu sedință de judecată şedinţa publică de pronunţare a hotărârii judecătoreşti în materie civilă? Se impune a fi înregistrată prin mijloace tehnice audio sau video?

02.02.2018 | Daniel MOREANU
Daniel Moreanu

Daniel Moreanu

1. Aprecieri introductive

Elaborarea acestui articol a fost determinată de un răspuns recepţionat din partea președintelui unui complet al Curţii de Apel Bucureşti, în care se susţine, totalmente surprinzător, că: „(…) pronunţarea hotărârii nu se înregistrează în format electronic întrucât nu este şedinţă de judecată (subl. ns. – D.M.)”[1].

Din păcate, în ciuda solicitării înaintate în acest sens, nu au fost furnizate niciun fel de argumente sau temeiul legal pe care se întemeiază afirmaţia de mai sus, răspunsul recepționat conţinând strict paragraful mai sus citat.

Analiza doctrinei relevante disponibile nouă[2] nu a identificat, până în prezent, un răspuns complex şi fundamentat (excludem de plano opinii semi-doctrinare şi nefundamentate logic sau juridic) la întrebarea dacă şedinţa publică de pronunţare a hotărârii judecătoreşti reprezintă sau nu, în sensul legii procesual civile, şedinţă de judecată şi, pe cale de consecinţă, dacă aceasta trebuie să fie înregistrată prin mijloace tehnice audio sau video.

2. Normele legale aplicabile

Conform dispoziţiilor legale relevante, respectiv art. 402 Cod procedură civilă, cu denumirea marginală „Pronunţarea hotărârii”: „Sub rezerva dispoziţiilor art. 396 alin. (2) (subl ns. – D.M.), hotărârea se va pronunţa în şedinţă publică (subl ns. – D.M.), la locul unde s-au desfăşurat dezbaterile, de către preşedinte sau de către un judecător, membru al completului de judecată[3], care va citi minuta[4], indicând şi calea de atac ce poate fi folosită împotriva hotărârii”. Aceleaşi prevederi sunt stipulate şi prin art. 12 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară conform căruia: „Şedinţele de judecată sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege. Pronunţarea hotărârilor se face în şedinţă publică (subl ns. – D.M.), cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.”

Aşadar, conform art. 402 Cod procedură civilă pronunţarea hotărârii judecătoreşti se poate realiza în două (2) modalităţi alternative, recte:

(i) modalitatea principală/regula: pronunțarea hotărârii se realizează de îndată, în şedinţă publică;
(ii) modalitatea secundară/excepţia: în ipoteza amânării pronunţării, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Această modalitate aplicabilă cu caracter de excepție presupune îndeplinirea în mod cumulativ, conform dispoziţiilor art. 396 Cod procedură civilă[5], a următoarelor condiții, recte: (i) 1 condiţie premisă: pronunţarea hotărârii să fi fost amânată (aşadar, soluţia dispusă prin art. 396 alin. (2) nu poate fi pusă în practică atunci când pronunţarea nu a fost amânată); şi (ii) 2 sub-condiții, respectiv: (a) să fi existat un caz justificat de amânare a pronunţării; și (b) preşedintele completului de judecata să fi indicat, în mod expres, în conţinutul dispozitivului încheierii de şedinţă prin care a amânat pronunțarea, faptul că aceasta nu se realizează în şedinţă publică, ci prin punerea soluţiei la dispoziţia parţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Aplicarea excepţiei de mai sus presupune întrunirea cumulativă a condiţiei premisă şi a celor două (2) sub-condiții mai sus expuse. În alte cuvinte, în măsura în care numai una dintre condiţii este îndeplinită, recte instanţa a amânat pronunţarea dintr-un motiv justificat, însă nu a indicat în mod expres că soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea instanţei conform art. 396 alin. (2) Cod procedură civilă, înseamnă că este obligatoriu să se aplice regula, adică pronunţarea hotărârii să se realizeze în şedinţă de judecată publică.

Raţiunea pentru care pronunţarea trebuie realizată de îndată (recte după închiderea dezbaterilor) constă în aceea că în acel moment judecătorul deţine proaspăt în memorie toate informaţiile relevante şi argumentele expuse de către părţi în cadrul etapei procesuale a dezbaterilor asupra fondului, iar trecerea oricărei perioade de timp atenuează aceste informaţii şi creşte riscul unor erori judiciare.

3. Concluzii

Etapele procesului civil sunt: (i) etapa sesizării instanţei de judecată (scrisă sau declanşatoare a procesului civil); (ii) etapa cercetării procesului; (iii) etapa dezbaterii în fond a procesului; (iv) etapa deliberării, şi (v) etapa pronunţării. Înfăptuirea actului de justiție în materie civilă se materializează prin şedinţe de judecată (care pot fi publice sau la care participă doar părţile, i.e., nepublice, în cazurile prevăzute de lege) şi etape administrative interne realizate de către completul de judecată (e.g., verificarea şi regularizarea cererii).

Pronunţarea hotărârii ca ultima etapă procesuală nu se poate realiza altfel decât prin intermediul unei şedinţe de judecată publice, conform principiului publicităţii.

Împrejurarea că părţile înţeleg sau nu să îşi valorice dreptul de a se prezenta în instanţă (la fel ca şi în cazul altor etape procesuale) nu afectează în niciun mod obligaţia completului de judecată de a respecta dispoziţiile exprese ale legii în privinţa etapei procesuale a pronunţării, întrucât nu există nicio astfel de distincţie în lege, iar ubi lex non distinguit nec non distinguere debemus. În plus, îndeplinirea acestei ultime etape a procesului civil este necesară pentru ca părţile să îşi valorifice dreptul de a formula oral calea de atac prevăzută de lege conform art. 126 din Regulamentul din 2015, încheindu-se în acest sens un proces-verbal semnat de preşedintele completului şi de grefierul de şedinţă.

A considera că procedura contencioasă se desfăşoară prin şedinţe de judecată doar până la etapa procesuală a dezbaterii în fond a procesului sau că publicitatea statuată expressis verbis în privinţa pronunţării înseamnă a asigura accesul părţilor la soluţia pronunţată prin portalul instanțelor de judecată, prin telefon sau prin alte asemenea mijloace, încalcă în mod evident dispozițiile legale. A susţine că oricum părţile au acces la soluţie prin intermediul portalului instanţelor de judecată echivalează cu a considera că, întrucât părţile pot lua la cunoştinţă de termenele de judecată sau de existenţa însăşi a dosarului prin aceste mijloace elimină obligaţia citării acestora; or, o astfel de interpretare nu poate fi primită.

Publicitatea reprezintă un principiu fundamental al procesului civil statuat prin dispoziţiile art. 17 Cod procedură civilă şi prin art. 12 din Legea nr. 304/2004[6]. Neasigurarea publicităţii şedinţei de judecată atrage sancţiunea nulităţii absolute necondiţionate de existenţa unei vătămări în temeiul art. 174 alin. (2) raportat la art. 176 pct. 5 Cod procedură civilă.

Înscrierea pe o hotarâre judecătorească a faptului că a fost pronunțată în ședință de judecată publică în condițiile în care această împrejuare nu este conformă realității întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals intelectual conform art. 321 Cod penal.

Întrucât şedinţa de judecată publică de pronunţare a hotărârii judecătorești, ca ultimă etapă a procesului civil, nu poate fi supusă unui alt regim juridic faţă de restul şedinţelor de judecată, dispoziţiile art. 231 alin. (4) Cod procedură civilă privind înregistrarea şedinţei se aplică în mod identic, indiferent de prezenţa sau nu a părţilor.


[1] Punctul de vedere a fost recepţionat în data de 03.01.2018 fiind semnat de președintele unui complet din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secția a V-a civilă.
[2] În contextul modern al existenţei unor resurse de cercetare virtual nelimitate, caracterul exhaustiv al oricărei cercetări este imposibil.
[3] Noţiunea „complet de judecată” este utilizată în sensul conferit de art. 54 din Legea nr. 304 / 2004 privind organizarea judiciară (brevitatis causa Legea nr. 304/2004).
[4] Conform dispoziţiilor art. 125 din Regulamentul din 17 decembrie 2015 de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti (brevitatis causa „Regulamentul din 2015″) aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375 din 17 decembrie 2015: „(1) Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, care poate fi redactată şi prin utilizarea tehnicii de calcul.”
[5] Dispoziţiile art. 396 alin. (2) Cod procedură civilă privind punerea soluţiei la dispoziţia parţilor prin mijlocirea grefei instanţei sunt reluate şi în art. 123 alin. (2) din Regulamentul din 2015.
[6] Asigurarea publicităţii şedinţelor de judecata reprezintă o garanţie a unui proces echitabil în sensul art. 6 para. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, asigurând accesul publicului la verificarea procedurilor judiciare.


Av. dr. Daniel Moreanu

* Acesta reprezintă un extras din articolul cu titlul „Ședinţa publică de pronunţare a hotărârii judecătoreşti în materie civilă. Analiză cu privire la natura juridică procesuală de sedință de judecată și obligația legală de înregistrare prin mijloace tehnice audio sau video.”, care va fi publicat in în Revista „Dreptul” nr. 4/2018


Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Au fost scrise până acum 10 de comentarii cu privire la articolul “Este sau nu sedință de judecată şedinţa publică de pronunţare a hotărârii judecătoreşti în materie civilă? Se impune a fi înregistrată prin mijloace tehnice audio sau video?”

  1. Cristina RĂCHITĂ spune:

    Problema care se pune aici, de fapt, este: dacă nu s-a înregistrat pronunțarea, ceea ce era, evident, obligatoriu, se poate invoca nulitatea hotărârii într-o cale de atac, dar cum dovedești că nu erau în ședință publică, în sală, la momentul pronunțării? Poate a fist o omisiune, poate a fost a defecțiune tehnică.

    • Cristina RĂCHITĂ spune:

      … Este suficient că nu este pe înregistrare pronunțarea? Vii cu martori în calea de atac că ai încercat să intri în sală și era ușa închisă și a rămas închisă până la terminarea programului instanței? Dacă a rămas peste program completul?

      • Cristina RĂCHITĂ spune:

        Este admisibilă proba cu martori (dacă e cale extraordinară de atac s-ar putea să nu)? Faci plângere penală pentru fals intelectual ca să dovedești cu martori că nu s-a pronunțat în ședință publică și vii apoi, în civil spre exemplu, cu o revizuire? Răspunsurile nu le dau, că le știți!

    • Alina BADEA spune:

      Se poate face expertiza tehnica pe inregistrarea sedintelor de la acel termen si se coreleaza cu succesiunea dosarelor. In plus, daca se amana pronuntarea, acel dosar nu mai apare pe lista de sedinta, deci este clar ca nu s-a pronuntat in sedinta publica. Singura proba pe care o poate aduce reclamantul este raspunsul instantei privind absenta inregistrarii. In lumina art 231 CPC si art. 13 L304/2014, cred ca absenta unei inregistrari audio/video sau, in cazul in care mai exista instante care nu au aceste facilitati, a unei consemnari scriptice (in notele de sedinta) face dovada nepronuntarii hotararii in sedinta publica.

  2. Amelia FARMATHY spune:

    Nu știu cine e acel președinte, încerca doar să vă explice ceea ce știați deja, dar încercați să fiți mai ”catolic decât Papa”, doar-doar o ieși ceva și din ”șicana” asta…
    Dar nici nu vă înțeleg preocuparea.
    Credeți că va suna altfel minuta, dacă vine judele în sală și o reproduce oral în fața sălii, cel mai probabil, goale, căci cam toți se duc spre casă după ședință, știind că vor afla, fără nicio problemă, conținutul soluției?
    E exclusiv vorba despre un formalism în plus. Doar atât.
    Sintagma ”pronunțată în ședință publică” face referire, traduce juridic împrejurarea potrivit căreia această soluție va ajunge la cunoștința părților, ceea ce se și întâmplă.
    Las la o parte lipsa spațiului pentru a ține blocate săli cu ”ședințe de pronunțări”, să zicem că astfel de săli ar fi, însă dacă tot o vreți (la pronunțarea mă refer) publică, în sală, zic să și ducem ”solemnitatea” până dincolo de capăt și să impunem, corelativ, regula ca toți apărătorii sau părțile (dacă nu au avut avocat) să fie prezenți la pronunțarea soluției și… să fie obligatorie prezența, absența acestora, la apelul grefierului, conducând la nepronunțarea soluției… în ședință publică sau deloc, până nu se înfățișează. Nu de alta, dar nici să te duci, ditamai judele și să-ți expui monologul de rigoare în fața unei săli goale nu e cu nimic mai ”ceremonios”, cât să merite supremația (ca să nu zic exagerarea) formalismului.
    Și așa aplica-o și în cazul amânărilor de pronunțare care, evident, nu ar putea fi luate prioritar față de cei care au termene stabilite în ziua cu pricina.
    Să vedem dacă vă avantajează să așteptați – eu știu – în aceeași zi, până pe înserate sau până la pe orele 15-16, numai bine cât să prindeți aglomerația maximă pe străzi (dacă aveți copil de dus/adus de pe la grădi/școală, veți înțelege unde ”bat”), când se poate termina etapa deliberării.
    Vă garantez, după vreo 2-3 ”ședințe publice” din astea, o să vă ardă buricele degetelor butonând portalul ca să aflați soluția și să nu mai sprijiniți coloanele sălii pașilor pierduți în așteptare.
    Cu adevărat important, ca justițiabil, dar și ca avocat pragmatic, e să cunoști soluția, să ai acces la ea și, slavă Domnului, există un astfel de acces efectiv, fie vine omul la ”condică”, fie deschide, de pe tel., tabletă, computer, net-ul, accesând portalul instanțelor, fie așteaptă să îi vină hotărârea acasă.
    De ce, Doamne iartă-mă, oți vrea să stați până la orele 15, 16 sau și mai mult, chiar nu înțeleg.
    Credeți că o soluție ipotetic proastă devine mai bună dacă asistați când e citită sau că una bună devine excelentă dacă e reluată de pe foaie, în monolog?
    Formalismul excesiv nu a ajutat niciodată, mai degrabă a încurcat sau a lipsit de efecte substanța dreptului.

  3. Valentin BULIGA spune:

    Pe cât de interesantă mi se pare tema propusă de autor, pe atât ea îmi relevă o nerostită şi nedorită situaţie premisă ce a dat naştere unui hilar diferend între cel puţin una din părţi şi cel sau cei ce reprezintă autoritatea judiciară.

    Ca şi autorul ori judecătorii CCR (a se vedea decizia nr.128/10.03.2015 publicată în Monitorul Oficial al României nr.354/22.05.2015) împărtăşesc fără rezerve teza potrivit căreia înregistrarea şedinţelor de judecată (nu doar a celor de judecată publice) şi, pe cale de consecinţă şi a şedinţelor depronunţare a hotărârilor, constituie o garanţie a transparenţei unei astfel de activităţi specifice cu vădit interes public. Cu ocazia pomenită CCR a şi dat o definiţie actului de înregistrare a şedinţelor de judecată, respectiv.”operaţiune tehnică care nu este de natură să aducă atingere prevederilor constituţionale invocate şi are drept scop înfăptuirea unui act de justiţie transparent şi realizarea unei bune administrări a justiţiei ca serviciu public.”

    Într-adevăr, dispoziţiunile art.402 C.pr.civ.(2010)-rep. arată limpede că pronunţarea hotărârii se realizează în şedinţă publică, la locul unde s-au desfăşurat dezbaterile, de către preşedintele sau un alt judecător al completului de judecată şi constă în citirea minutei, cu indicarea căii de atac deschisă împricinaţilor, de puterea evidenţei fiind un act de procedură care dacă ar fi săvârşit cu nesocotirea exigenţelor deja pomenite îl aduce sub regimul nulităţilor, consecinţa fiind aceea arătată de dispoziţiunile art.179 alin.1 C.pr.cxiv.(2010)-rep., adică desfiinţarea actului de procedură, în cazul de faţă, exclusiv pronunţarea hotărârii.

    De altfel dispoziţiunile art.403 C.pr.civ.(2010)-rep. şi arată că pronunţarea minutei în condiţiunile prescrise de legiuitor interesează la identificarea datei hotărârii, interesul evident fiind cel al cunoaşterii de către împricinaţi a momentului iniţial al curgerii termenului pentru exercitarea căii de atac ori a momentului când drepturile constituite ori recunoscute prin respectiva hotărâre ar putea fi susceptibile de executare silită în situaţiunile arătate de legiuitor când acestea se raportează la momentul pronunţării.

    Cu uşurinţă se poate observa că eventualele nesocotiri ale regulilor dedicate pronunţării hotărârii nu sunt apte a provoca daune în ce priveşte hotărârea însăşi care se validează prin semnarea minutei pe fiecare pagină de către judecători, potrivit dispoziţiunilor art.401 alin.2 C.pr.civ.(2010)-rep. Nici măcar neconsemnarea în registrul special ţinut de grefă în formă materială scriptică ori electronică nu o privesc ca pe o neregularitate aptă a atrage nulitatea hotărârii, având consecinţe tot în privinţa momentului când se poate certifica faptul că împricinaţii ar fi putut lua cunoştinţă de conţinutul acesteia şi de calea de atac disponibilă.
    Mai mult, în situaţiile în care efectele hotărârii se produc de la momentul comunicării acesteia şi nu de la pronunţare, la repezeală nu identific nicio vătămare evidentă.
    Într-un prim rând aş invita pe cei interesaţi să observe că dispoziţiunile art.404 alin.1 C.pr.civ.(2010)-rep. statornicesc că partea prezentă la pronunţare are cu acel prilej doar posibilitatea de a renunţa la calea de atac, despre aceasta făcându-se consemnare în procesul verbal semnat de judecător şi grefier, fiind unul din acele cazuri exprese la care se referă şi norma generală cuprinsă în dispoziţiunile art.148 alin.4 C.pr.civ.(2010)-rep., nicidecum aceea de a ataca cu calea de atac disponibilă hotărârea pronunţată care se poate face doar prin adresarea unei cereri de apel astfel cum este ea reglementată de dispoziţiunile art.470 C.pr.civ.(2010)-rep., ţinând seama de dispoziţiunile art.148 alin.1, conjugate cu cele ale art.482 C.pr.civ.(2010)-rep., cerere ce se depune în condiţiunile art.471 C.pr.civ.(2010)-rep., legiuitorul nepermiţând expressis verbis înfăţişarea cererii de apel în formă orală în maniera reglementată de dispoziţiunile art.148 alin.4 C.pr.civ.(2010)-rep.
    Referirea la dispoziţiunile art.126 din regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti aprobat prin hotărârea CSM nr.1375/2015 pot avea incidenţă doar eventual în materie procesual penală, principiul legalităţii procesului civil consfinţit prin dispoziţiunile art.7 alin.1 C.pr.civ.(2010)-rep. nepermiţând desfăşurarea acestuia sub alte norme decât cele proprii legii, iar cele ale regulamentului nicicum nu ar putea fi calificate ca atare măcar pentru că emitentul lor nu deţine nicio prerogativă de legiferare, ci doar i-a fost atribuită prerogativa reglementării unor reguli administrative de punere în aplicare efectivă a legii, acestea fiind inapte a adăuga, orice exces căzând în nebăgare de seamă. Or, potrivit dispoziţiunilor art.2 C.pr.civ.(2010)-rep. regulile de procedură civilă sunt de drept comun, cele ale procedurii penale având caracter special şi de strictă interpretare şi aplicare doar în cadrul acestora, fără nicio incidenţă în procedura civilă.
    Chiar şi dreptul de a renunţa la exercitarea căii de atac nu îl socotesc fundamental/în esenţă afectat, devreme ce legiuitorul a prevăzut un remediu subsidiar sub auspiciile dispoziţiunilor art.404 alin.2 C.pr.civ.(2010)-rep.

    Aşadar, acceptând că o pronunţare cu nesocotirea exigenţelor prescrise de dispoziţiunile art.402 C.pr.civ.(2010)-rep. suportă sancţiunea desfiinţării ei, în lumina dispoziţiunilor art.179 alin.2 C.pr.civ.(2010)-rep., însăşi instanţa aflată într-o astfel de culpă are sarcina de a lua măsurile cuvenite pentru refacerea actului de procedură, cu respectarea tuturor condiţiilor de validitate. Spiritul emanat de noua ordine procesuală şi materială civilă fiind în sensul salvgardării actelor juridice săvârşite şi eventualei remedieri facile şi nedilatorii, iar nu în cel al extincţiei lor implacabile şi spontane.

    Mai observ că scopul evident al actului de procedură al pronunţării hotărârii este acela al informării părţilor despre soluţia identificată pentru desluşirea pricinii şi a căii de atac avute la îndemână, precum şi momentul în care se produc efectele circumscrise dispoziţiunilor art.429-435 C.pr.civ.(2010)-rep.

    Cred că elementul determinant al abordării unei asemenea teme este circumscris efectului ce cade sub dispoziţiunile art.429 C.pr.civ.(2010)-rep., acela al interdicţiei judecătorului de a reveni în cea mai mică măsură asupra părerii sale, presupunând că partea bănuieşte că judecătorul a intervenit asupra hotărârii după momentul pronunţării indicat cu prilejul închiderii dezbaterilor pe fondul procesului şi atunci când nu au fost respectate exigenţele impuse de dispoziţiunile art.402 C.pr.civ.(2010)-rep., pentru a utiliza presupusul fapt al încălcării interdicţiei dinaintea instanţei de control judiciar în scopul anulării hotărârii de care este profund nemulţumit.
    Deja am arătat că nerespectarea dispoziţiunilor art.402 C.pr.civ.(2010)-rep. conduce la refacerea formelor legale de pronunţare, ceea ce ar însemna că în timpul scurs între momentul pronunţării neregulate şi cel al pronunţării potrivit legii, hotărârea nu a fost aptă să producă consecinţele şi efectele prevăzute de dispoziţiunile art.403, dimpreună cu cele ale art.429 şi urm.C.pr.civ.(2010)-rep., adică nici naşterea respectivei interdicţii, în condiţiunile în care, potrivit dispoziţiunilor art.396 alin.3 C.pr.civ.(2010)-rep., hotărârea nu poate fi pronunţată înainte de data fixată în acest scop, părând însă că ar permite ca ea să fie pronunţată ulterior.

    În acest punct al analizei simt că s-ar impune a mă apleca asupra conţinutului concret al noţiunii de „amânare a pronunţării” pentru că, între momentul închiderii dezbaterilor asupra fondului procesului în şedinţă publică (sau, în anumite condiţiuni expres arătate, în camera de consiliu, în varianta iniţială a legiuitorului neafectată de intervenirea Legii nr.2/2013) şi cel al pronunţării, se interferează deliberarea care este de puterea evidenţei că necesită un oarecare timp, inclusiv pentru conceperea minutei care marchează sfârşitul acestora şi crează premisele naşterii hotărârii-travaliul, pentru acest răstimp legiuitorul utilizând locuţiunea adverbială de timp „de îndată”, aparent nelămuritoare deplin.
    Şi socotesc că pe bună dreptate câtă vreme, aşa ca şi în cazul mirajului naşterii, chiar dacă am putea estima perioada „gestaţiei” desluşirii unui diferend (durata cercetării judecătoreşti), în nicio măsură nu am putea estima „travaliul” naşterii unei hotărâri judecătoreşti.

    Conjugând aliniatul 1 cu aliniatul 3 ale dispoziţiunilor art.396 C.pr.civ.(2010)-rep, personal deduc că legiuiorul s-a referit la data efectivă a pronunţării, adică: în măsura în care judecătorul ar fi în măsură să se dumirească în privinţa desluşirii pricinii în cursul aceleiaşi zile, va proceda „de îndată” la pronunţarea hotărârii, iar dacă va întâmpina oarece dificultăţi, va amâna pronunţarea pentru un termen limită de 15 zile, nefiind însă caz de citare a părţilor sau alte măsuri.
    În mod firesc, dat fiind scopul pronunţării de a informa părţile în privinţa soluţiei la care a ajuns judecătorul şi a eventualei căi de atac disponibile, socotesc că şi în caz de amânare a pronunţării ar trebui stabilită măcar ora la care ar putea avea loc pronunţarea, dar şi pentru a fixa momentul până la care pronunţarea nu poate avea loc în sensul dispoziţiunilor art.396 alin.3 C.pr.civ.(2010)-rep. ori până la care judecătorul mai poate reveni asupra soluţiei care i s-a conturat.

    Într-adevăr, cu uşurinţă se poate observa că e o limită timp, scurtă/instantanee, în care judecătorul trebuie să se îngrijească de a nu se antepronunţa – până la momentul fix indicat pentru pronunţare şi acela de a nu călca pe efectul produs de pronunţarea în condiţiunile legii a hotărârii – acela al dezînvestirii şi, implicit, al intervenirii interdicţiei de a mai reveni asupra soluţiei date.
    Tocmai din cauza acestor aspecte sensibile cred că legiuitorul român nu a îmbrăţişat regulile statornicite în alte sisteme judiciare ca pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti să se producă abia după ce judecătorul şi-a conturat în detaliu toate considerentele ce l-au condus la desluşirea pricinii, adică a raţionamentului său juridic, bineînţeles că într-un răstimp îndestulător de la închiderea dezbaterilor, pentru ca la pronunţarea hotărârii aceasta să fie desăvârşită, iar nu trunchiată în privinţa ipotezelor raţionamentului, adică cunoscând doar premisele desluşirii pricinii (practicaua cu mersul dezbaterilor pe fondul procesului) şi concluziile (dispozitivul/minuta).
    Cu toate că năzuinţa mea este de a se ajunge la îmbrăţişarea soluţiei adoptate de celelalte sisteme judiciare, cu regret constat că, dat fiind suspiciunile cetăţii, tarele ce mai apasă sistemul nostru judiciar, inclusiv aceste forme de autism ce persistă între diferitele categorii de profesionişti ai dreptului – aşa cum pare a fi premisa nerostită ce a generat lansarea temei alegate – dintre un avocat şi un judecător, dar care se şi manifestă într-un mediu cu ph acid, lipsit de curtoazie profesională şi care în dese rânduri interferează în ceea ce punem sub umbrela principiului „loialităţii”, în sensul dat de acest concept de a conlucra spre dezideratul comun al slujirii dreptăţii şi adevărului, iar nu al unor interese meschine mercantile ori generate de păcatele personale ale fiecăruia din noi (diferite umori, vanităţi, orgolii).

    În final aş îndemna actorii din spectacolul ludic presupus să îşi ostoiască resentimentele şi, călăuzindu-se de spiritul loialităţii şi curtoaziei, de cel al bunei credinţe ce-i reazem de linişte şi armonie pentru oricare dintre noi, aşa cum au proliferat hilarul şi aparentul diferend nedorit, să se străduiască să găsească calea fericită şi dorită spre atingerea dezideratului esenţial al menirii fiecăruia, adică în maniera sugerată şi de creatorul acestui spaţiu virtual pus la îndemâna noastră, a profesioniştilor dreptului, adică de dl.Andrei Săvescu (pe care-l socotesc în prim rând un OM BUN, nu pentru că ar fi neapărat aşa, ci, mai degrabă pentru că se străduieşte cu smerenie a deveni astfel şi a-i contamina cu năzuinţa atingerii bunătăţii desăvârşite la care tânjeşte, pe fiecare dintre noi) prilej cu care ţin să-mi exprim fără nicio rezervă adeziunea la un astfel de deziderat dimpreună cu recunoştinţa mea sinceră şi salutul meu cordial. V.B.

  4. Claudiu RĂDUCANU spune:

    Necesitatea pronuntarii in sedinta publica s-a nascut din teama pronuntarii de solutii `secrete` pe vremurile cand nu existau aceste mijloace moderne de comunicare. Pur si simplu, mi se pare ridicol sa pornesti un subiect pe acesta tema, cand poti intra pe portal sa vezi solutia. Ratiunea textului de lege e ca solutia sa fie accesibila publicului, ceea ce se si intampla. Are vreo relevanta ca judecatorul citeste de pe o foaie la ora 19.00 intr-o camera goala? Eu unul nu as invoca asa ceva intr o cale de atac, mi se pare sub demnitatea unui profesionist al dreptului care se respecta sa invoce asa ceva intr-o cale de atac, releva o oarecare disperare.

  5. Amelia FARMATHY spune:

    Nu e un drept, doamnă, e o formă fără fond. Nimic mai mult.
    Domnul avocat e un om pragmatic și gândește ca o persoană care își prețuiește timpul în defavoarea nostalgiei pentru forme fără fond ce l-ar putea încurca teribil și care, cel mai important, nici nu l-ar ajuta în vreun fel.
    Această formă fără fond a fost gândită de unii care, probabil, nu prea intră în sala de judecată(spre exemplu pentru că își trimit avocații mai tineri din firmă să facă munca aceasta, nu mă refer aici la casele mici de avocatură sau la cei care lucrează pe cont propriu) și nu știu ce înseamnă, practic, acest lucru.
    A intra într-o sală goală pentru a citi de pe o foaie nu are nimic în comun cu substanța dreptului de a beneficia de o soluție pe care să o cunoști, ca justițiabil sau ca avocat, și pe care să o poți ataca, ci cu absurditatea formalismului care face din judecător un papagal(sper să nu mă trezesc și eu sub incidența ”exigenței” pavianului cu mantie), de vreme ce i se pretinde să repete ce a scris deja în minuta conținând rezultatul deliberării și care este dat publicității și, în plus, nici nu îi obligă pe cei în fața cărora, teoretic, ar papagalici, să fie prezenți în sală, ceea ce arată foarte clar că, de fapt, nu subzistă niciun interes în această recitare în fața sălii goale, ci, pur și simplu, se vrea un soi de epilog(cu ”va urma”, dacă e vorba despre pronunțarea în primă instanță) de la care pot lipsi, fără nicio problemă, actorii principali (părțile și avocații acestora).
    Cei ce la CEDO, mă refer aici la judecătorii Curții, ies personal, în ședință publică, să citească verdictul?
    Sau îl fac disponibil publicului interesat prin utilizarea mijloacelor moderne de comunicare?

    • Eu îmi doresc următoarele:
      – dacă scrie ceva, să fie respectat
      – dacă nu e respectat, să se poată invoca fără să se considere că invocarea = semn de disperare
      – dacă e desuet, să nu mai scrie.
      – dar cât scrie, să se poată discuta fără caracterizări pe lângă subiect.

      Adică să nu se mai susțină că doar pentru că cineva dorește să se respecte ceea ce scrie într-o normă (așa cum o interpretează) înseamnă că e disperat.

      În rest, observ că oamenii preferă atunci când discută probleme de drept să facă și caracterizări ale persoanelor și/sau ale acțiunilor realizate de respectivele persoane. De ce este acest aspect relevant când discuția este una juridică? Nu înțeleg. Produce disperarea efect juridic de trebuie detectată și menționată? Nu înțeleg (știu, mă repet).

      Nu-mi explic acest apetit de a discuta aspecte irelevante care de regulă sunt și negative la adresa unei persoane care (doamne ferește!) îndrăznește să facă o trimitere la o normă de drept și să invoce o anumită interpretare a ei într-o cale de atac. Dumnezeule Mare!

      Cei de la CEDO nu au o astfel de normă de drept.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Newsletter
Publicitate
Corporate
Membership