TOP LEGAL
Print Friendly, PDF & Email

Efectele reorganizării persoanei juridice asupra regimului răspunderii penale și executării pedepselor
08.02.2018 | Mihai MAREȘ


Cyberlaw - Valoarea legala a documentelor electronice
Mihai Mareș

Mihai Mareș

I. Consideraţii introductive privind răspunderea penală a persoanei juridice

În materia răspunderii penale a persoanei juridice, principala provocare de ordin conceptual a constituit-o adaptarea sistemului dreptului penal, construit în jurul particularităților persoanei fizice, la noile realități și coordonate specifice persoanelor morale, întrucât, deși entitățile colective acționează prin intermediul persoanelor fizice, nu se confundă cu acestea[1].

Astfel, pentru a putea fi integrată această reglementare în mod omogen în legislație, a fost nevoie de o abordare reîmprospătată a instituțiilor de drept penal consacrate. Este binecunoscută opoziția dintre susţinătorii teoriei ficţiunii (conform căreia persoana juridică era văzută ca o creaţie a legii), care afirmau că persoana juridică nu poate fi subiect activ al infracţiunii și adepții teoriei realităţii (persoana juridică fiind considerată de aceștia o realitate concretă), care argumentau contrariul, şi anume că persoana juridică poate deveni infractor[2]. Însă, așa cum își propune să evidențieze și prezenta analiză, provocările teoretice și practice privind temeiurile și limitele răspunderii penale a persoanei juridice sunt de o complexitate crescândă.

În România, răspunderea penală a persoanelor juridice a fost inserată în legislația penală prin Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, care a introdus art. 191 în Codul penal din 1968, ce reglementa condiţiile răspunderii penale a persoanelor juridice[3].

Conform Expunerii de motive ce a însoțit proiectul legii modificatoare[4], necesitatea umplerii acestui vid legislativ a fost determinată de realitățile socio-economice, constatându-se că frecvent persoanele juridice au servit ca instrumente sau acoperire în cadrul unor activități infracționale. Totodată, s-a precizat[5] că reglementarea răspunderii penale a persoanei juridice în cadrul legal național fusese recomandată în Rapoartele Comisiei Europene privind progresul realizat de România în procesul de aderare la Uniunea Europeană din anii 2001-2002 și Al doilea Protocol la Convenția privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene, precum și asumată ca obligație prin ratificarea Convenției penale privind corupția[6], prin Legea nr. 27/2002, și Convenției Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, prin Legea nr. 565/2002.

În Codul penal în vigoare[7], răspunderea penală a persoanei juridice este reglementată într-un titlu distinct (Titlul VI al Părții Generale), urmând modelul Codului penal finlandez (Capitolul 9)[8].

De lege lata, răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată cu îndeplinirea următoarelor condiții: (i) personalitatea juridică; (ii) capacitatea juridică penală – persoana juridică să nu beneficieze de imunitate de jurisdicție penală; (iii) persoana juridică să fi comis infracțiunea în realizarea obiectului său de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice (criterii alternative); (iv) infracțiunea să fie comisă de persoana juridică în urma unei hotărâri adoptate în cadrul acesteia sau a neglijenței acesteia (condiție ce se raportează la comportamentul organelor de conducere – inclusiv de fapt – ale persoanei juridice)[9].

Relativ recent, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că întreprinderea individuală, formă de activitate economică organizată de întreprinzătorul persoană fizică în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 44/2008, nu are calitatea de persoană juridică şi, prin urmare, nu poate răspunde penal în condiţiile prevăzute de art. 135 din Codul penal[10].

Conform art. 135 alin. (1) Cod penal, statul și autoritățile publice sunt în toate cazurile exceptate de la răspundere penală. Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările și completările ulterioare prevede, în art. 240, că, prin autorităţi publice în sensul art. 135 Cod penal, se înţelege autorităţile prevăzute în mod expres în titlul III, precum şi la art. 140 şi 142 din Constituţia României, republicată.

Cu privire la imunitatea penală a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, spre deosebire de vechiul Cod penal, care prevedea o imunitate generală și în cazul acestor entități, în actuala reglementare se observă o restrângere a imunității doar la infracţiunile comise în exercitarea unei asemenea activități, astfel cum prevede art. 135 alin. (2) Cod penal[11]. De aceea, pentru instituțiile publice, vechiul Cod penal constituie legea penală mai favorabilă sub acest aspect[12].

În ceea ce privește sfera infracțiunilor pentru care persoana juridică răspunde penal, încă de la introducerea instituției în Codul penal anterior, legiuitorul a optat pentru „«sistemul clauzei generale», ceea ce presupune că persoana juridică poate comite în principiu, în calitate de autor, instigator sau complice, orice infracțiune, indiferent de natura acesteia, urmând a se constata în fiecare caz concret dacă sunt sau nu întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii sale penale”[13] (s.n.). Acest sistem, ce presupune o răspundere penală generală[14], a fost menținut și în actuala reglementare.

De asemenea, „s-a menţinut opţiunea pentru modelul de răspundere directă a persoanei juridice, consacrat de dreptul belgian şi olandez”[15] (s.n.). Acest tip de răspundere directă poate fi dedus din dispozițiile art. 135 alin. (3) Cod penal, potrivit cărora „răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte”; în consecință, răspunderea penală a persoanei juridice poate fi cumulată cu cea a persoanei fizice, însă este distinctă și autonomă față de aceasta din urmă[16].

Chiar dacă în Codul penal în vigoare nu se face vreo referire explicită condiția săvârșirii faptei cu forma de vinovăție prevăzută de lege – fiind considerată redundantă o astfel mențiune, întrucât art. 16 alin. (1) Cod penal, care prevede că „fapta constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea penală” nu distinge între categoriile de persoane, fizice sau juridice, care o comit[17] – calitatea de subiect al răspunderii penale nu poate fi concepută fără a fi îndeplinită și condiția tipicității subiective, întocmai precum în cazul persoanelor fizice[18]. Însă, în cazul persoanelor juridice există o particularitate, în sensul că aceasta se raportează la atitudinea anumitor persoane fizice din cadrul acesteia[19], care constituie, de fapt, alter ego-ul persoanei juridice[20].

Pornind de la aceste coordonate generale privind tragerea la răspundere penală a persoanelor juridice, vom releva diversele nuanțe ale regulii transferului răspunderii penale către persoane juridice succesoare[21], consacrate în art. 151 Cod penal.

II. Efectele reorganizării persoanei juridice asupra regimului răspunderii penale

II.1. Sediul materiei. Corespondenţa cu reglementarea anterioară

Efectele reorganizării persoanei juridice asupra regimului răspunderii penale sunt reglementate în art. 151 Cod penal.

Așa cum se indică în Expunerea de motive a Noului Cod penal, „având în vedere faptul că datorită naturii dar şi modului lor specific de organizare şi funcţionare persoanele juridice sunt susceptibile de a dispărea din punct de vedere juridic fără însă a-şi înceta existenţa reală, ca efect al unor proceduri de fuziune, absorbţie divizare etc., s-a impus o reglementare a efectelor acestor operaţiuni juridice în planul răspunderii penale”[22].

Referitor la rațiunea reglementării, s-a susţinut de către unii autori că legiuitorul a urmărit să prevină sustragerea unor persoane juridice de la răspunderea penală[23]. Această argumentaţie se bazează pe prezumția că persoanele juridice recurg uneori la metode de transformare şi reorganizare tocmai în scopul eludării mecanismului de tragere la răspundere penală.

În alin. (1) al acestui text de lege se prevede că „în cazul pierderii personalităţii juridice prin fuziune, absorbţie sau divizare intervenită după comiterea infracţiunii, răspunderea penală şi consecinţele acesteia se vor angaja: a) în sarcina persoanei juridice create prin fuziune; b) în sarcina persoanei juridice absorbante; c) în sarcina persoanelor juridice care au fost create prin divizare sau care au dobândit fracţiuni din patrimoniul persoanei divizate”.

Alin. (2) al art. 151 Cod penal prevede criteriile de individualizare a pedepsei în cazul prevăzut în primul alineat al aceluiași text de lege, acestea fiind următoarele: cifra de afaceri, respectiv valoarea activului patrimonial al persoanei juridice care a comis infracţiunea, precum şi partea din patrimoniul acesteia care a fost transmisă fiecărei persoane juridice participante la operaţiune. Ce poate fi supus criticii la aceste dispoziții este faptul că devine inaplicabil în cazul divizării, deoarece nu se poate ţine seama la individualizare simultan de valoarea activului patrimonial al persoanei juridice divizate, care a comis infracţiunea, şi de valoarea fracţiunii din patrimoniu transmisă persoanei fizice succesoare, după cum în mod pertinent s-a observat şi în literatura de specialitate[24].

Sursele de inspirație ale art. 151 Cod penal sunt art. 11 alin. (8) din Codul penal portughez, în forma propusă de proiectul de modificare adoptat de guvern în noiembrie 2006, precum și art. 29-32 din reglementarea italiană (Decretul-lege nr. 231/2001) privind răspunderea administrativ-penală a persoanelor juridice[25].

Acest articol este un element de noutate în materia dreptului penal, neavând corespondent în reglementarea anterioară. S-a susținut că, în cazul unei situaţii tranzitorii, legea veche este mai favorabilă, întrucât nu permitea atragerea răspunderii penale a persoanelor juridice succesoare în urma operațiunilor de fuziune, absorbție sau divizare intervenite după comiterea infracțiunii[26]. Într-adevăr, în conformitate cu Decizia Curții Constituționale nr. 265/2014, printre criteriile de determinare a legii penale mai favorabile se au în vedere și condițiile de tragere la răspundere penală (parag. 32)[27]. Însă, așa cum se poate lesne observa, legea veche nu prevedea instituția transferului răspunderii penale a persoanei juridice, astfel încât nu se poate susține incidența legii penale mai favorabile[28], a cărei premisă o constituie tocmai existența unei continuități în reglementare, dublată de un element de diferențiere.

În completarea dispoziților din legea penală substanțială vin și următoarele aspecte procedurale:

Printre măsurile preventive pe care le poate dispune judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, la propunerea procurorului, sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa, dacă există motive temeinice care justifică suspiciunea rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi numai pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, este prevăzută și interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea fuziunii ori a divizării persoanei juridice, începută anterior sau în cursul urmăririi penale [art. 493 alin. (1) lit. b) Cod procedură penală[29]]. Sintagma „interdicția inițierii” a fost introdusă prin art. 102, punctul 296 din Titlul III al Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale[30].

În alin. (2) al art. 493 Cod procedură penală se prevede că, pentru a asigura respectarea acestei măsuri, persoana juridică poate fi obligată la depunerea unei cauţiuni constând într-o sumă de bani care nu poate fi mai mică de 10.000 lei, care se va restitui în ipotezele prevăzute în același text de lege[31] ori, după, caz, nu se va restitui, în ipotezele prevăzute în alineatul următor[32].

Împotriva încheierii prin care s-a dispus măsura preventivă se poate exercita calea de atac a contestației, iar revocarea măsurii poate fi dispusă la cerere sau din oficiu „numai când se constată că nu mai există temeiurile care au justificat luarea sau menţinerea acestora”, astfel cum se prevede în cuprinsul art. 493 alin. (7)-(8) Cod procedură penală.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) Cod procedură penală, măsurile preventive pot fi dispuse pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii în cursul urmăririi penale şi a menţinerii în cursul procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea acestora, fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile.

Conform art. 495 alin. (4) Cod procedură penală, care prevede că persoana juridică este obligată să comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore, intenţia de fuziune, divizare, dizolvare, reorganizare, lichidare sau reducere a capitalului social. Din interpretarea acestui text rezultă că nu suntem în prezenţa unei interdicţii a acestor operațiuni juridice, așa cum se prevede în materia măsurilor preventive. Neîndeplinirea de îndată sau până la împlinirea termenelor prevăzute, a acestei obligații constituie abatere judiciară şi se sancţionează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei [art. 495 alin. (7) Cod procedură penală].

II.2. Inconsistență terminologică. Ambiguitate conceptuală

Trebuie precizat ca aspect preliminar faptul că art. 151 Cod penal, cu titlul marginal Efectele comasării şi divizării persoanei juridice, este lipsit de rigoare din perspectivă terminologică, întrucât nu ține seama de evoluția reglementării în domeniul dreptului civil/comercial.

Încă din titlul textului se observă că se foloseşte termenul comasare, neutilizat în noul Cod Civil (conform art. 233 Cod civil, reorganizarea persoanei juridice se realizeaza prin fuziune, prin divizare sau prin transformare) şi, de asemenea, neutilizat de Legea nr. 31/1990 (Titlul VI din Legea nr. 31/1990 este intitulat Dizolvarea, fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale).

Astfel, de lege lata, fuziunea poate fi realizată prin absorbție sau prin contopire (art. 234 Cod civil). Potrivit vechii reglementări, comasarea se putea face prin absorbire sau prin fuziune (art. 41 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice). Așadar, noțiunea de comasare era specifică vechii reglementări, iar fuziunea reprezenta doar una dintre modalitățile comasării, echivalând cu contopirea din actuala reglementare[33].

De asemenea, art. 151 Cod penal nu face nicio referire la transformare, o modalitate de reorganizare nouă, neprevăzută explicit în vechea reglementare[34]. Potrivit art. 241 Cod civil, „transformarea peroanei juridice intervine în cazurile prevăzute de lege, atunci când o persoană juridică își înceteză existența, concomitent cu înființarea, în locul ei, a unei alte persoane juridice”.

Cronologic, se poate observa neglijenţa legiuitorului în alegerea termenilor folosiţi, noul Cod Civil intrând în vigoare în anul 2011. Legiuitorul, prin reglementarea din Codul penal, care, deși datează din 2009, a intrat în vigoare în anul 2014, a menținut totuși terminologia din Decretul nr. 31/1954, nefiind modificată nici ulterior, deși Codul penal a suferit modificări succesive de la intrarea sa în vigoare, ceea ce este de natură să creeze confuzii conceptuale.

O altă inexactitate semnalată constă în aceea că legiuitorul enumeră în art. 495 alin. (4) Cod procedură penală reorganizarea, împreună cu două dintre modurile propriu-zise de reorganizare ale persoanei juridice (fuziune și divizare); ambiguitatea este cu atât mai accentuată cu cât termenul reorganizare poate viza, pe lângă operațiunile de „reorganizare voluntară” prevăzute în Codul civil[35], și utilizări specifice precum procedura insolvenței reglementate de Legea nr. 85/2014. Prin urmare, și acest text este deficitar întrucât nu respectă standardele clarităţii şi preciziei care trebuie să caracterizeze dispozițiile în materie penală, nerespectând nici paralelismul formal cu art. 151 Cod penal.

Necesitatea folosirii unei terminologii unitare este vitală, având în vedere că dispozițiile supuse analizei produc importante consecințe asupra mecanismului atragerii răspunderii penale a persoanei juridice.

II.3. Analiza conformității dispozițiilor art. 151 Cod penal cu principiile fundamentale ale dreptului penal român

II.3.1. Infracțiunea ca singur temei al răspunderii penale și personalitatea răspunderii penale

În conformitate cu art. 15 alin. (2) Cod penal, „infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”. Implicațiile acestui principiu vizează următoarele aspecte: pe de o parte, pentru a salvgarda principiul libertății persoanei, răspunderea penală poate fi imputată doar unei persoane care a săvârșit o infracțiune și nu doar pe o eventuală periculozitate pe care ar prezenta-o respectiva persoană; pe de altă parte, nu se poate accepta doar o răspundere penală obiectivă, ci aceasta trebuie să se întemeieze „pe un act de conduită exterioară, materială a persoanei obligate la respectarea normei, dar în același timp și pe vinovăția persoanei respective în săvârșirea actului său de conduită”[36].

Principiul personalităţii răspunderii penale consacră regula conform căreia se poate dispune aplicarea unei pedepse numai acelei persoane care a săvârşit o infracţiune, constituind o veritabilă garanţie a libertăţii persoanei. Acest principiu este considerat fundamental, fiind baza răspunderii penale, putând să răspundă penal doar persoana care a săvârşit o faptă care întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni şi nu altă persoană[37].

În doctrina penală corespunzătoare vechii reglementări, s-a subliniat că răspunderea penală pentru fapta altuia este inadmisibilă, la fel și transferarea răspunderii penale asupra altei persoane, având în vedere că personalitatea răspunderii penale are drept corelativ personalitatea pedepsei, ce trebuie să fie aplicată și executată personal de către subiectul pasiv al răspunderii penale[38]. Textul art. 151 Cod penal se îndepărtează în mod vădit de această paradigmă consacrată.

Aceste principii fundamentale ale dreptului penal nu fac diferenţiere între persoana fizică sau juridică, prin urmare aplicabilitatea lor ar trebui să fie fără diferenţe de tratament între aceste tipuri de persoane.

II.3.2. Prezentarea divergenței doctrinare

Dezbaterea porneşte de la principiul caracterului personal al răspunderii penale, încercând să stabilească dacă art. 151 Cod penal ar reprezenta sau nu o veritabilă excepţie de la acest principiu.

Momentan, doctrina creată în jurul noului cod penal este divizată între doua opinii diametral opuse, după cum urmează:

O primă opinie[39] este aceea că reglementarea se prezintă doar ca excepţie aparentă de la regula personalităţii răspunderii penale, deoarece persoana juridică nou formată este continuatoarea în drepturi si obligaţii a persoanei juridice existente înainte de divizare, absorbţie sau fuziune, norma fiind benefică raportat la scopul acesteia şi anume împiedicarea unor persoane juridice să se sustragă de la răspunderea penală prin metodele divizării, fuziunii sau absorbţie.

Opinia contrară[40] are la bază ideea conform căreia situația în care persoana juridică încetează şi se transmite răspunderea penală către persoana juridică succesoare contravine principiului răspunderii penale personale. Conform legislaţiei civile atât fuziunea, cât şi divizarea duc la încetarea persoanei juridice, echivalent al decesului persoanei fizice (cauză de împiedicare a exercitării acţiunii penale).

II.3.3. Radierea persoanei juridice: impediment pentru punerea în mișcare și exercitare a acțiunii penale

Considerăm, în acord cu o parte a literaturii de specialitate[41], că, dacă reorganizarea persoanei juridice este asemănată de doctrină cu decesul persoanei fizice, distincţia dintre încălcarea aparentă sau efectivă a principiului caracterului personal al răspunderii penale trebuie să se raporteze la momentul când persoana juridică îşi încetează existenţa, acesta prezentând relevanţă asupra răspunderii penale.

Cu alte cuvinte, dacă decesul persoanei fizice este o cauză ce împiedică punerea în mișcare și exercitarea acţiunii penale, încetarea existenței persoanei juridice, prin identitate de raţiune, produce aceleaşi efecte în ceea ce priveşte punerea în mişcare a acţiunii penale şi exercitarea acesteia.

Conform legii civile, „persoana juridică încetează, după caz, prin constatarea ori declararea nulităţii, prin fuziune, divizare totală, transformare, dizolvare sau desfiinţare ori printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege” (art. 244) (s.n.).

Pentru a determina momentul în care îşi încetează „viaţa” persoana juridică în viziunea legiuitorului din materia dreptului penal, trebuie să ne raportăm la dispozițiile art. 16 alin (1) lit. f) Cod procedură penală, ce prevăd că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică.

Deci în optica legiuitorului ce reiese din această enumerare, radierea persoanei juridice este echivalentul decesului persoanei fizice. Prin urmare reperul pentru a stabili dacă art. 151 Cod penal încalcă principiul răspunderii personale penale ar trebui să fie stabilit în funcţie de momentul radierii persoanei juridice.

II.3.4. Analiza implicațiilor operațiunilor de reorganizare a persoanei juridice în planul regimului răspunderii penale

Prin reorganizarea persoanei juridice se înţelege „operațiunea juridică în care pot fi implicate una sau mai multe persoane juridice și care are ca efecte înființarea, modificarea ori încetarea acestora” (art. 232 Cod civil) și nu se confundă cu „operațiunea de restructurare internă a persoanei juridice” (de exemplu, lichidarea unor active, vânzarea sau locațiunea unui fond de comerț, relocarea, deschiderea sau închiderea unor sedii secundare etc.)[42].

Dispoziţiile vechi ale Decretului nr. 31/1954 au fost preluate cu modificări de noul Cod civil[43].

Pentru o analiză completă a reorganizării persoanei juridice, vom detalia fiecare mod de reorganizare cu analiza valenţelor penale, în funcţie de reperul anterior menţionat, şi anume radierea persoanei juridice.

Fuziunea este cea dintâi formă de reorganizare a persoanelor juridice, prevăzută de art. 234 Cod Civil, care se poate face fie prin absorbția unei persoane juridice de către o altă persoană juridică, fie prin contopirea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană juridică nouă.

Reiterăm că absorbţia este o metodă de fuziune, distincţie care nu este făcută de art. 151 Cod penal care în alin. (1) enumeră metodele de „pierdere a personalităţii juridice prin fuziune, absorbţie sau divizare”. Din această enumerare se poate înţelege că în viziunea Codului penal absorbţia ar fi o metodă distinctă şi autonomă de reorganizare, fără legătură cu fuziunea. Încercând a înţelege optica redactorilor Codului penal, făcând distincţie între absorbţie si fuziune, vom deduce şi opina că „absorbţia” se referă la fuziune prin absorbţie şi fuziunea se referă la fuziune prin contopire, în întelesul dat acestor termeni în materie civilă.

S-a precizat că nu poate interveni o fuziune între persoane juridice de tipuri fundamental diferite (cum ar fi între o persoană juridică de drept public și una de drept privat, între o persoană juridică cu scop nepatrimonial și una cu scop patrimonial ș.a.), în acest caz fiind necesară în prealabil demarării procedurii de fuziune o transformare a personelor juridice implicate pentru a deveni compatibile[44].

În cazul fuziunii prin absorbție, efectul principal care ne interesează este dispariția juridică a persoanei absorbite, cu consecința firească a radierii ei din registrele publice în care a fost înregistrată, spre exemplu din Registrul Comerţului în cazul societăţilor prevăzute în Legea nr. 31/1990. De la data radierii din menționatele registre, persoana juridică absorbită își încetează complet existența, ca subiect de drept, nemaivând niciunul dintre atributele unui subiect de drept. Nu se va forma o persoană juridică nouă, ci doar patrimoniul persoanelor juridice absorbite se transferă persoanei juridice absorbante existente care se va dezvolta în special economic[45].

În urma unei astfel de fuziuni va opera o transmisiune universală de patrimonii de la persoana juridică absorbită la cea absorbantă. În urma acestui procedeu, în privinţa efectelor produse acestea sunt atât extinctive, precum și modificatoare[46].

În concluzie, în acest caz suntem în prezenţa unei dispariţii totale a societăţii absorbite, persoană juridică presupusă a fi comis o infracțiune, despre care face referire art. 151 Cod penal, iar răspunderea penală va fi angajată în sarcina persoanei juridice absorbante [alin. (1), lit. b)].

Fuziunea prin contopire are ca „efect specific dispariția juridică a peroanelor implicate în contopire, prin radierea lor din registrele publice în care au fost înregistrate, cu crearea unei noi persoane juridice în patrimoniul căreia intră toate drepturile și obligațiile personale contopite”[47]. S-a mai arătat că „personalitatea juridică a subiectelor ce se contopesc încetează în scopul creării unei singure unităţi omogene care va fi supusă condiţiilor prevăzute prin lege, actul de înfiinţare sau statut pentru dobândirea personalităţii juridice.”[48]

Așadar, fuziunea prin contopire produce atât efecte extinctive, cât și efecte constitutive[49]. Ceea ce ne interesează este efectul extinctiv şi anume radierea tuturor persoanelor juridice, potențiali subiecţi pasivi ai acţiunii penale, transferul răspunderii penale făcându-se în temeiul art. 151 alin. 1) lit. a) către societatea nou înfiinţată.

Potrivit art. 236 alin. (1) Cod civil, o altă formă de reorganizare a persoanelor juridice constă în divizare, ce poate fi totală sau parțială.

Divizarea totală, reglementată în art. 236 alin. (2) Cod civil, presupune (i) fie crearea a două sau mai multor persoane juridice noi dintr-o persoană juridică unică, prin împărțirea patrimoniului, (ii) fie împărțirea patrimoniului unei persoane juridice între două sau mai multe persoane juridice existente, în ambele ipoteze cu efectul dispariției persoanei juridice inițiale[50]. Așadar şi această specie de divizare produce, printre altele, efecte extinctive, fiind radiată persoana divizată din registrele de publicitate, aspect relevant din punct de vedere penal.

Referitor la divizarea parțială, aceasta este descrisă ca acel tip de divizare care presupune „desprinderea unei părți din patrimoniul unei persoane juridice, care continuă să existe, și în transmiterea acestei părți către una sau mai multe persoane juridice care există sau care se înființează în acest mod” [art. 236 alin. (3) Cod civil].

Tipul de divizare parțială poate produce mai multe categorii de efecte, respectiv „un efect translativ de drepturi, un posibil efect creator de personalitate juridică și unul modificator”[51], dar nu unul extinctiv de drepturi, neavând drept consecinţă radierea persoanei juridice, persoana juridică iniţială continuându-şi activitatea. În acest caz, conform art. 151 alin. (1) lit. c) va răspunde penal persoana juridică care a comis infracţiunea împreună cu persoana juridică care a dobândit fracţiuni din patrimoniu de la persoana juridică autor al infracţiunii.

În ceea ce privește consecințele în planul răspunderii penale referitoare la cel din urmă mod de reorganizare, respectiv transformarea persoanei juridice (art. 241 Cod civil), ce presupune că, în cazurile prevăzute de lege, o persoană juridică își încetează existența concomitent cu înființarea, în locul ei, a unei alte persoane juridice, iar, din perspectiva efectelor, drepturile și obligațiile persoanei juridice celei dintâi fiind transferate în patrimoniul celei de-a doua, cu excepția cazului în care se prevede altfel prin actul prin care s-a dispus transformarea, constatăm că legea penală tace, iar analogia in malam partem este interzisă în dreptul penal.

În urma acestei analize se poate concluziona că analiza aplicabilității principiului caracterului personal al răspunderii penale depinde de forma de reorganizare la care este supusă persoana juridică. Astfel în ceea ce priveşte fuziunea în ambele sale forme, absorbţie şi contopire, prin tragerea la răspundere a unei alte persoane juridice decât cea care a comis infracţiunea, cea absorbantă sau cea rezultată în urma contopirii, se încalcă principiului caracterului personal al răspunderii penale. La fel se întâmplă şi în cazul diviziunii totale, iar în cazul celei parţiale, doar în ceea ce priveşte tragerea la răspunderea a societăţii care a primit fracţiuni din patrimoniul celei care a comis infracţiunea.

Rezultă aşadar că art. 151 Cod penal este în mod fundamental criticabil prin aceea că transferă răspunderea penală de plano unei persoane juridice succesoare care nu a comis o infracţiune, fără a acorda organului judiciar posibilitatea efectuării unei analize in concreto referitoare la îndeplinirea cerințelor atragerii răspunderii penale, fiind încălcate pe această cale principiile fundamentale ale dreptului penal.

Astfel cum în mod pertinent s-a argumentat în doctrină, „este adevărat că legiuitorul a stabilit o răspundere penală directă a persoanei juridice și cu caracter general (pentru orice infracțiune), dar această reglementare nu este un cec în alb pentru aplicarea concretă a acestei instituții, deoarece ea nu a apărut într-un vid legislativ, ci într-un sistem de drept (incluzând și dreptul penal) care funcționează unitar, iar aplicarea acestei răspunderi trebuie să țină seama de toate principiile sistemului de drept și de corelațiile specifice dintre instituțiile juridice aparținând unor ramuri diferite de drept”[52].

Se pune întrebarea, de asemenea, în ce calitate va răspunde persoana juridică succesoare.

În absența acestui mecanism atipic de transfer al răspunderii penale, nou introdus în legislație, instrumentele de justiție penală „clasice”, tot în scopul prevenirii sustragerii unor persoane juridice de la răspunderea penală prin reorganizare, însă care rămân în paradigma necesității întrunirii temeiurilor răspunderii penale, ar fi fost următoarele:

S-ar fi putut reține o eventuală formă de participație penală, sub rezerva îndeplinirii în mod cumulativ a condițiilor tragerii la răspundere penală, însă doar în ipoteza fuziunii prin absorbție, diviziunii totale și diviziunii parțiale când acestea implică persoane juridice existente, nu însă și în situațiile în care persoana juridică succesoare nu era în ființă la momentul comiterii infracțiunii.

În măsura în care pe plan subiectiv persoana juridică nouă ştia de comiterea unei fapte penale de către persoana juridică care ar dori să se sustragă, ar fi putut fi analizată incidența dispozițiilor ce incriminează favorizarea făptuitorului prevăzută la art. 269 Cod penal, sub rezerva îndeplinirii condițiile prevăzute de lege. În acest sens, precizăm că infracțiunea de favorizare este caracterizată de un scop special, constând în îngreunarea sau împiedicarea tragerii la răspundere penală a făptuitorului, motiv pentru care, existența doar a intenției directe necalificate prin scop sau doar a intenției indirecte sau a culpei nu ar fi suficientă pentru a constitui temei al tragerii la răspundere penală.

În schimb, art. 151 Cod penal instituie un „artificiu” ce face abstracție de analiza condițiilor atragerii răspunderii penale. Textul de lege nefăcând vreo distincţie în acest sens, lasă să se creadă că persoanei juridice succesoare i se va imputa întocmai acuzația reținută în sarcina persoanei juridice pe care o succedă.

Aşadar, în urma reorganizării operează un transfer de patrimonii, cu drepturile şi obligaţiile aferente acestora. Apreciem drept nejustificat și excesiv ca prin acest transfer patrimonial să opereze automat un transfer al răspunderii penale. Tragerea la răspundere penală a persoanelor juridice succesoare în urma reorganizării ar trebui să fie analizată sub toate aspectele răspunderii penale, atât cele de ordin obiectiv, cât şi cele de ordin subiectiv (a se vedea supra Cap. I), acestea neputând fi întrunite în cazul persoanelor juridice succesoare inexistente la momentul la care se reține comiterea infracțiunii.

III. Efectele reorganizării persoanei juridice asupra regimului executării pedepselor

În faza execuțională, art. 496 alin. (1) Cod procedură penală prevede că, dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a persoanei juridice şi până la executarea pedepselor aplicate, intervine un caz de fuziune, absorbţie[53], divizare, dizolvare, lichidare sau reducere a capitalului social al acesteia, autoritatea ori instituţia căreia îi revine competenţa de a autoriza sau înregistra această operaţiune este obligată să sesizeze instanţa de executare cu privire la acesta şi să informeze cu privire la persoana juridică creată prin fuziune, absorbţie sau care a dobândit fracţiuni din patrimoniul persoanei divizate.

S-a opinat[54] că această obligație de informare s-a impus pentru a da eficiență practică reglementării transferului consecințelor răspunderii penale în sarcina persoanelor juridice succesoare, iar dispozițiile în discuție și-ar fi găsit mai degrabă locul în art. 495 Cod procedură penală, având titul marginal Procedura de informare.

Art. 496 alin. (2) Cod procedură penală face trimitere la efectele art. 151 Cod penal, despre care am discutat deja anterior. Astfel, persoana juridică rezultată prin fuziune, absorbţie sau care a dobândit fracţiuni din patrimoniul persoanei divizate preia obligaţiile şi interdicţiile persoanei juridice condamnate, dispoziţiile art. 151 Cod penal aplicându-se în mod corespunzător.

Menționăm că, potrivit vechii reglementări (art. 4798 Cod procedură penală 1968), după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea pedepselor aplicate persoanei juridice, nu se putea iniția fuziunea, divizarea, dizolvarea sau lichidarea acesteia. Este demn de remarcat că forma inițială a art. 496 reitera dispozițiile legii vechi, forma actuală fiind rezultatul modificărilor aduse prin art. 102 pct. 298 din Titlul III al Legii nr. 255/2013.

De asemenea, este aplicabil art. 42 din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, acest text de lege fiind consacrat special pentru cazul reorganizării persoanei juridice. Având titlul marginal Continuitatea executării pedepselor aplicate persoanei juridice, în caz de fuziune, absorbţie, divizare, reducere a capitalului social, dizolvare sau lichidare a persoanei juridice condamnate, prevede că dacă, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a persoanei juridice şi până la executarea pedepselor aplicate, intervine un caz de fuziune, absorbţie, divizare, dizolvare, lichidare sau reducere a capitalului social al acesteia, autoritatea ori instituţia căreia îi revine competenţa de a autoriza sau înregistra această operaţiune procedează potrivit art. 496 din Legea nr. 135/2010. Executarea pedepselor aplicabile persoanei juridice condamnate continuă faţă de persoana juridică rezultată prin fuziune, absorbţie sau care a dobândit fracţiuni din patrimoniul persoanei divizate şi care preia obligaţiile şi interdicţiile persoanei juridice condamnate. Pedeapsa amenzii sau partea rămasă neachitată din aceasta la data efectuării uneia dintre operaţiunile prevăzute la alin. (1) se va executa de către persoana sau persoanele juridice rezultate din această operaţiune, proporţional cu partea dobândită din patrimoniul persoanei condamnate.

Astfel executarea sancţiunilor penale se transferă automat către persoana juridică succesoare fără ca aceasta să fi fost parte în procesul penal finalizat cu o condamnare, pentru a putea să-și formuleze apărări și să își exercite în mod corespunzător drepturile procesuale.

IV. Jurisprudență relevantă

Într-o cauză recentă[55], Direcţia Administrării Domeniului Public din cadrul Primăriei Râmnicu Vâlcea, reprezentată de director general, fusese trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de ucidere din culpă, două fapte aflate în concurs real, prevăzute de art. 192 alin. (2) Cod penal şi art. 192 alin. (2) Cod penal, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) Cod penal. Conform actului de sesizare, faptele constau în aceea că, în realizarea obiectului de activitate, persoana juridică nu ar fi dispus măsuri eficiente şi nu ar fi procedat prin serviciul specializat la capturarea câinilor fără stăpân care acţionează liberi, fapt ce a permis acţionarea în haită a câinilor fără stăpân, care au atacat mortal cele două victime, în datele de 26.11.2015 și, respectiv, 26/27.02.2016. S-a arătat în Rechizitoriu că persoana juridică trebuia şi putea să prevadă rezultatul modului defectuos în care este gestionată situaţia câinilor fără stăpân de pe raza municipiului Râmnicu Vâlcea şi practica existentă la nivelul Direcţiei Administrării Domeniului Public, cunoscută, acceptată şi tolerată în cadrul activităţii persoanei juridice, întrucât, prin organizarea defectuoasă a activităţii de identificare şi capturare a câinilor fără stăpân, agresivi, folosindu-se personal insuficient şi mijloace ineficiente, nu a fost combătut pericolul reprezentat de prezenţa în număr mare a câinilor fără stăpân pe locurile publice şi în spaţiile adiacente acestora din zona respectivă, fapt care a permis atacul mortal al câinilor asupra celor două victime.

Instanţa, prin încheierea din data de 17.05.2017 a dispus, în temeiul art. 495 alin. (4) și (7) rap. la art. 283 alin. (4) Cod procedură penală, sancţionarea cu amendă judiciară în cuantum de 5000 lei a Municipiului Râmnicu Vâlcea, prin primar, constatând încălcarea obligaţiei de a înştiinţa organul judiciar (procurorul, judecătorul de cameră preliminară) în termenul prevăzut de lege, cu privire la intenţia de reorganizare. În speţă, intenţia de reorganizare a fost materializată în şedinţa Consiliului local din data de 06.10.2016, prin adoptarea Hotărârii nr. 247/135/06.10.2016, conform procesului-verbal publicat pe site-ul Municipiului Râmnicu Vâlcea – Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea).

Prin adresa din 09.06.2017, Municipiul Râmnicu Vâlcea – Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea a precizat faptul că urmare a adoptării Hotărârii nr. 248/136/06.10.2016, Compartimentul Adăpost Câini fără stăpân, Ecarisaj, gestionarea câinilor fără stăpân este o structură fără personalitate juridică din cadrul Serviciului Public Grădina Zoologică – Baza de Agrement, care fac parte din aparatul de specialitate al primarului, iar entitatea cu personalitate juridică este în speţă UAT – municipiul Râmnicu Vâlcea, prin primar în subordinea căruia se află.

Instanța a constatat că nu poate fi subiect activ al infracţiunii unitatea administrativ-teritorială în subordinea căreia se află Compartimentul Adăpostul Câini fără stăpân, Ecarisaj, gestionarea câinilor fără stăpân, structură fără personalitate juridică din cadrul Serviciului Public Grădina Zoologică – Baza de Agrement, serviciu care anterior reorganizării dispuse prin Hotărârea Consiliului local nr. 247/135/06.10.2016 se afla în subordinea Direcţiei Administrării Domeniului Public – DADP Vâlcea, entitate cu personalitate juridică.

În baza considerentelor expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 396 alin. (6) Cod procedură penală, rap. la art. 16 lit. f) Cod procedură penală, cu aplicarea art. 135 Cod penal, art. 489 şi urm. Cod procedură penală, instanţa, constatând întemeiată excepţia invocată, a dispus încetarea procesului penal.

V. Elemente de drept comparat

Autorii[56] susţinători ai opiniei conform căreia art. 151 Cod penal nu are justificare susţin că în favoarea acestui articol nu se pot aduce argumente de drept comparat, deoarece legislaţiile din occident nu permit înlocuirea personei juridice subiect activ al infracţiunii cu o altă persoană juridică.

În jurisprudența franceză, s-a subliniat în mod constant că personalitatea juridică reprezintă o condiție pentru tragerea la răspundere penală a persoanei juridice: „În conformitate cu art. 121-1 C. pen. fr., nimeni nu este responsabil penal decât pentru propria sa faptă; este nelegală hotărârea instanței potrivit căreia se constată vinovăția unei societăți comerciale, care absoarbe între timp o altă societate, vinovată de săvârșirea infracțiunii de agresiune și leziuni accidentale (asupra a doi funcționari de birou puși să transporte plăci de sticlă), susținând că aceasta din urmă, deși radiată din Registrul comerțului, ca urmare a fuziunii (prin absorbție) intervenite, nu a fost lichidată, societatea absorbantă fiind un substituit, ca efect al transferului tuturor drepturilor sale, al activului și pasivului societății absorbite, în timp ce prin absorbție s-a pierdut existența juridică a acesteia din urmă”[57].

Așa cum am indicat, în Expunerea de motive a Codului penal s-a arătat ca reglementarea transferului răspunderii penale către societatea succesoare a fost inspirată de legislația portugheză și italiană, fără, însă, a se face o analiză aprofundată cu privire la compatibilitatea dintre aceste reglementări și dreptul penal național, pentru a se indica în ce măsura respectă tradiția juridică bazată pe principiul caracterului personal al răspunderii penale.

O reglementare similară cu cea din art. 151 alin. (1) Cod penal este prevăzută de art. 130 parag. 2 din Codul penal spaniol, care prevede că transformarea, fuziunea, absorbţia sau divizarea unei persoane juridice nu stinge răspunderea juridică a acesteia, care va fi transferată la persoana juridică în care este transformată, cu care fuzionează sau care o absoarbe şi se va extinde la persoanele juridice rezultate.

În dreptul german este interzisă transmiterea răspunderii penale către persoana juridică succesoare, dar este permisă transmiterea răspunderii contravenţionale în sensul plăţii unei amenzi contravenţionale de către persoana juridică succesoare[58]. Chiar dacă, potrivit legii germane, o anumită faptă atrage răspunderea administrativă, trebuie să se aibă în vedere, însă, că, în lumina sistemului convențional european, astfel cum s-a stabilit în jurisprudența C.E.D.O, pentru a determina dacă fapta intră în domeniul de aplicare al „materiei penale”, se aplică următoarele criterii alternative (supranumite „criteriile Engel”, după cauza Engel și alții c. Olandei, hotărârea din 8 iunie 1976): (i) calificarea juridică a faptei litigioase în dreptul național, (ii) natura acesteia și (iii) severitatea sancțiunii aplicabile[59].

Este de remarcat și o hotărâre a Curții de Justiție a Uniunii Europene[60], prin care instanța europeană afirmă că în urma reorganizării se transmite doar o fracţiune de patrimoniu, aceasta fracţiune fiind transmisă împreună cu activ şi pasiv. Ceea ce se susţine este că o amendă contravenţională este componentă a pasivului transmis şi se transmite sub formă de creanţă a unui terț către societatea succesoare.

În consecință, plasarea accentului pe transmiterea patrimonială întăreşte afirmaţia că nu se justifică un transfer al răspunderii penale (răspunderea penală fiind ultima ratio). Problema din penal ar trebui rezolvată tot în civil pentru repararea eventualului prejudiciu produs prin infracţiune, persoana juridică succesoare putând fi introdusă eventual în procesul penal ca parte responsabilă civilmente; în acest context, desigur, trebuie avută în vedere Decizia nr. 257/2017 a Curții Constituționale[61], prin care s-a constatat că sintagma „în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1)” din cuprinsul art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituțională, având în vedere că o astfel de limitare temporală nu este în concordanță cu actuala configurație a procesului penal, întrucât ar lipsi partea de posibilitatea formulării de cereri și excepții aferente procedurii camerei preliminare.

În Codul penal din Azerbaidjan există o prevedere similară celei române la art. 99 alin. 4 pct. 7 care prevede că dacă o persoană juridică este reorganizată înainte de a se lua o decizie privind aplicarea măsurilor de drept penal asupra unei persoane juridice, măsurile legii penale se aplică succesorului legal al persoanei juridice. De asemenea, este interzisă reorganizarea persoanei juridice în cursul unei anchete până la apariţia unei hotărâri definitive în ceea ce priveşte persoana juridică. Se mai regăsesc prevederi similare şi în Republica Cehă[62], Macedonia[63], Serbia[64] şi Muntenegru[65], prin care este reglementat transferul răspunderii penale în urma reorganizării persoanei juridice.

În ceea ce priveşte tradiția common law, în dreptul din Statele Unite ale Americii, jurisprudența[66] a relevat o mutație treptată de la concepția tradițională potrivit căreia dizolvarea unei persoane juridice producea același efect precum moartea persoanei juridice, la soluții în care s-a acceptat chiar tragerea la răspundere penală a unei societăți dizolvate (de exemplu, în cauza Melrose Distillers, Inc. v. United States din 1959, în care entitățile au continuat să funcționeze după dizolvare ca noi dezmembrăminte sub același beneficiar ultim); de asemenea, s-a stabilit că persoana juridică succesoare poate fi trasă la răspundere penală în egală măsură pentru faptele comise de societatea predecesoare (de exemplu, Emprise Corp v. United States, 1975; United States v. Michigan Carton Co., 1977; United States v. Polizzi, 1974; United States v. Ashland Oil, Inc., 1982). În această din urmă cauză, United States v. Ashland Oil, Inc., se susţine că o persoană juridică nu poate scăpa de răspunderea penală printr-o simplă transformare şi un transfer patrimonial[67]. Însă, așa cum se susține în doctrină[68], în măsura în care răspunderea penală a entității succesoare nu este prevăzută explicit de Congres, instanțele nu ar trebui să uzeze de dreptul comun federal pentru a crea o astfel de răspundere; același autor observă că lipsa prevederii unei astfel de răspunderi în materie penală provine din caracterul reparator și nu punitiv al doctrinei răspunderii succesorului[69].

Referitor la discuţia anterioară despre îndeplinirea de către persoana juridică succesoare a condițiilor tragerii la răspundere penală, este extrem de relevantă o speţă[70] în care societatea Haliburton a plătit o amendă civilă şi penală de 579 milioane de dolari, în numele societăţii absorbite, KBR. Discuţia s-a purtat cu privire la lipsa unui due-diligence efectiv care ar fi putut să arate fără dificultăţi că societatea KBR era supusă unor investigaţii penale. Ceea ce s-a susţinut este că un due diligence eficient ar crea un scut[71] împotriva răspunderii penale a societăţii succesoare, criterii avute în vedere când se discută de poziţia subiectivă a societăţii succesoare, în ce măsură aceasta ştia de infracţiunile comise de societatea iniţială.

VI. Concluzii

Concluzionând, putem afirma că reorganizarea persoanei juridice a creat şi continuă să creeze numeroase dezbateri teoretice pe tărâmul dreptului penal.

În dreptul penal român, reglementarea este criticabilă cel puţin în ceea ce priveşte respectarea principiilor fundamentale ale dreptului penal (infracțiunea ca singur temei al răspunderii penale și caracterul personal al răspunderii penale), care sunt de aplicabilitate generală, fără deosebire după cum vizează persoane fizice sau juridice, nefiind nici corelată terminologic cu dreptul civil şi cel al afacerilor în special, aspect extrem de important întrucât afectează în mod direct activitatea persoanelor juridice, şi, în mod particular, a societăţilor. Ceea ce încurajează dezvoltarea persoanelor juridice şi a mediului afacerilor este o legislaţie accesibilă, previzibilă şi precisă. Or, prin instituirea unei norme penale imprecise, prin care se poate cere tragerea la răspundere a unei persoane juridice care nu a comis vreo infracţiune, printr-o modalitate total imprevizibilă, nefiind stabilite nişte criterii pentru atragerea răspunderii penale, este afectat întreg mediul de afaceri, printr-o potențială descurajare a operațiunilor de reorganizare a persoanelor juridice, aspect ce afectează dinamicitatea caracteristică mediului de business.

Deşi scopul introducerii art. 151 Cod penal este, fără îndoială, unul legitim, mijlocul prin care se transferă răspunderea penală către persoana juridică succesoare trebuie reglementat cu o mai mare precizie şi este nevoie să se traseze mai multe criterii pentru atragerea răspunderii penale a acesteia. De asemenea, având în vedere că răspunderea penală este cea mai energică, ar trebui să intervină ca ultima ratio, după epuizarea tuturor alternativelor disponibile.

Este adevărat că trebuie să se urmărească împiedicarea oricărei persoane de a se sustrage de la răspunderea penală, dacă fapta sau faptele comise de aceasta ar atrage o astfel de răspundere, şi, de asemenea, recunoaștem utilitatea dezbaterii şi încercarea de a estompa utilizarea metodelor complexe de sustragere de la răspunderea penală. Însă, soluţia găsită pentru o mai bună înfăptuire a justiţie prin împiedicarea sustragerii de la răspunderea penală trebuie să se facă cu respectarea tuturor drepturilor fundamentale şi a garanţiilor constituţionale recunoscute de lege, pentru o evoluţie eficientă a sistemului juridic în ansamblul său.

Reglementarea efectelor reorganizării persoanei juridice asupra regimului răspunderii penale și executării pedepselor fiind un element de noutate, consecințele practice ale acesteia nu vor putea fi cuantificate și evaluate decât după trecerea unui interval consistent de timp.


[1] A.A. Robinson, Corporate Culture as a Basis for the Criminal Liability of Corporations, februarie 2008, disponibil online aici, p. 1.
[2] M.-K. Guiu, în G. Antoniu, T. Toader (coordonatori), Explicaţiile Noului Cod penal, Vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 382.
[3] Codul penal (adoptat prin Legea nr. 301/2004), abrogat prin art. 446 alin. (2) din noul Cod penal, (adoptat prin Legea nr. 286/2009), prevedea, de asemenea, răspunderea penală a persoanei juridice.
[4] Expunere de motive Proiect de Lege pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi (PL-x nr. 24/2006), disponibilă aici.
[5] Ibidem.
[6] La nivelul Consiliului Europei, Comitetul de Miniștri a adoptat mai multe instrumente prin care statele au fost îndemnate să recunoască răspunderea penală a persoanelor juridice, respectiv Recomandarea R (81) 12 asupra criminalității economice, Recomandarea R (88) 18 privind răspunderea întreprinderilor persoane juridice pentru infracțiunile comise în activitate lor, Recomandarea R (96) 8 privind politica penală într-o Europă în transformare sau Rezoluția (97) 24 privind cele douăzeci de principii directoare în lupta împotriva corupției (M.A. Hotca, Codul penal. Comentarii și explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 289). Numeroase state au reglementat această instituție, și anume: Franţa, Finlanda, Belgia, Italia, Portugalia, Republica Moldova şi Spania (V. Păvăleanu, Răspunderea penală a persoanei juridice în România şi în dreptul comparat, 2013, disponibil online aici, p. 2).
[7] Legea nr. 286/2009, publicată în M. Of. nr. 510 din 24.07.2009, cu modificările și completările ulterioare.
[8] Expunere de motive Proiect Codul penal, p. 31.
[9] M. Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck, București, 2014, pp. 41-46.
[10] Î.C.C.J., Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 1/2016, publicată în M.Of. nr. 138/23.02.2016.
[11] Expunere de motive Proiect Codul penal, p. 31.
[12] M. Udroiu, V. Constantinescu, Noul Cod penal. Codul penal anterior. Prezentare comparativă, observații, ghid de aplicare, legea penală mai favorabilă, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 200.
[13] Expunere de motive PL-x nr. 24/2006.
[14] M. Udroiu, op. cit., p. 46.
[15] Expunere de motive Proiect Codul penal, p. 31.
[16] D. Ciuncan, Răspunderea penală a persoanei juridice, M.A. Hotca, în I. Pascu (coord.), Noul Cod penal comentat. Partea generală, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 727.
[17] M.A. Hotca, în I. Pascu (coord.) (2016), op.cit., p. 727.
[18] C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2007, p. 343.
[19] M.A. Hotca, în I. Pascu (coord.) (2016), op.cit., p. 727.
[20] Consiliul Europei, Liability of Enterprises for Offences, Strasbourg, 1990, disponibilă online aici, p. 10.
[21] M. Udroiu, op.cit., p. 43.
[22] Expunere de motive Proiect Codul penal, p. 31.
[23] M. Udroiu, op.cit., p. 43.
[24] M.-K. Guiu, în G. Antoniu, T. Toader (coordonatori), op.cit., p. 442.
[25] Expunere de motive Proiect Codul penal, p. 31.
[26] M.A. Hotca, în I. Pascu (coord.) (2016), op.cit., p. 766.
[27] Publicată în M. Of. nr. 372/20.05.2014.
[28] T. Toader (coord.), Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, București, 2014. A se vedea aici.
[29] Legea nr. 135/2010, publicată în M. Of. nr. 486 din 15.07.2010, cu modificările și completările ulterioare.
[30] Publicată în M. Of. nr. 515 din 14.08.2013, cu modificările și completările ulterioare.
[31] „Cauţiunea se restituie la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, de amânare a aplicării pedepsei, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de încetare a procesului penal, pronunţate în cauză, dacă persoana juridică a respectat măsura sau măsurile preventive, precum şi în cazul în care, prin hotărâre definitivă, s-a dispus achitarea persoanei juridice”.
[32] „Cauţiunea nu se restituie în cazul nerespectării de către persoana juridică a măsurii sau a măsurilor preventive luate, făcându-se venit la bugetul de stat la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în cauză, precum şi dacă s-a dispus plata din cauţiune, în ordinea următoare, a despăgubirilor băneşti acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracţiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii”.
[33] A.-P. Dimitriu în A.G. Atanasiu ş.a., Noul Cod civil. Note, corelații, explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 74.
[34] Ibidem, p. 76.
[35] C.T. Ungureanu et alii, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, Ed. Hamangiu, București, 2012, P. 276.
[36] C. Bulai, B.N. Bulai, op.cit., p. 335.
[37] C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 52.
[38] C. Bulai, B.N. Bulai, op.cit., p. 337.
[39] M.A. Hotca în I. Pascu (coord.), Noul Cod penal comentat. Partea generală, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 728; C. Mitrache, C. Mitrache, op.cit., p. 52.
[40] M.-K. Guiu, în G. Antoniu, T. Toader (coordonatori), op.cit., p. 441.
[41] Ibidem.
[42] Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 232.
[43] A.C. Târşia, Reorganizarea persoanei juridice de drept privat, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 89.
[44] Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), op.cit., p. 233.
[45] A.C. Târşia, op.cit., p. 93.
[46] T. Prescure, Reorganizarea persoanei juridice în viziunea Noului Cod civil, în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 7/2015, apud rezumat realizat de I.-B. Tofan, 8 septembrie 2015, publicat pe juridice.ro.
[47] Ibidem.
[48] A.C. Târşia, op. cit., p. 94.
[49] T. Prescure, anterior cit.
[50] Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), op.cit., p. 234.
[51] T. Prescure, anterior cit.
[52] V. Stoica, V. Dobozi, T. Colțan, Tendințe jurisprudențiale în materia răspunderii penale a persoanei juridice, 31 martie 2016, publicat pe juridice.ro.
[53] Din nou, se observă imprecizia termenilor folosiți, deși textul de lege a fost modificat prin Legea 255/2013 (de altfel, termenul „absorbție” a fost introdus alături de „fuziune” prin chiar textul modificator).
[54] A. Pichler în P. Buneci (coord.), Noul Cod de procedură penală. Note, corelații, explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 603.
[55] Jud. Râmnicu Vâlcea, Secția Penală, sentința penală nr. 390/20.09.2017, disponibilă aici.
[56] M.-K. Guiu, în G. Antoniu, T. Toader (coordonatori), op.cit., p. 441.
[57] Curtea franceză de Casație, s. pen., hotărârea din 20 iunie 2000, în Bul. crim. nr. 237, Dalloz, Code penal, 2006, p. 90, apud Al. Boroi (coord.), Practică judiciară în materie penală. Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 378.
[58] A. Lohner, T. Grützner, N. Behr, Corporate Liability in Germany, disponibil online aici.
[59] A se vedea jurisprudența română, citată exemplificativ, în care se face referire la „criteriile Engel”, în M. Mareș, M. Mazilu-Babel, CEDO. Cauza A. și B. împotriva Norvegiei. Sancțiuni fiscale și penale. Ne bis in idem. Proceduri paralele. Implicații în procesul penal român, în Revista Pandectele române nr. 1/2017, Ed. Wolters Kluwer, București.
[60] C.J.U.E., Hotărârea din 5 martie 2015, Cauza C-343/13, Modelo Continente Hipermercados SA c/ Autoridade para as Condições de Trabalho.
[61] Publicată în M. Of. nr. 472/22.06.2017.
[62] Actul normativ nr. 418/2011 Coll. privind răspunderea penală a persoanelor juridice, în vigoare din 01.01.2012.
[63] Art. 28-c din Codul penal al Republicii Macedonia, în vigoare din 01.11.2006, cu modificările și completările ulterioare.
[64] Art. 8 din Legea privind răspunderea penală a entităților juridice, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Serbia, nr. 97/08 din 27 octombrie 2008.
[65] Art. 8 din Legea privind răspunderea penală a entităților juridice, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Muntenegru, nr. 2/2007 şi 13/2007.
[66] Samuel R. Miller and Lawrence C. Levine, Recent Developments in Corporate Criminal Liability, 24 Santa Clara L. Rev. 41 (1984), pp. 46-47, disponibil aici.
[67] United States v. Ashland Oil, Inc., 537 F. Supp. 427, 432 (M.D. Tenn. 1982), disponibil aici.
[68] T.J. Phillips, The Federal Common Law of Successor Liability and the Foreign Corrupt Practices Act, în William & Mary Business Law Review, Vol. 6, nr. 1/2015, articolul 4, disponibil online aici.
[69] Ibidem, p. 129.
[70] EC’s Litigation Release No. 20897 (February 11, 2009) and Accounting and Auditing Enforcement Release No. 2935 (February 11, 2009) in Securities and Exchange Commission v. Halliburton Company, 4:09-CV-399, S.D. Tex. (Houston), disponibilă aici.
[71] What you don’t know can hurt you: Successor Liability Resulting from Inadequate FCPA Due Diligence in M&A Transactions, Shearman&Sterling-Client Publication, martie 2009, disponibilă aici.


Avocat drd. Mihai Mareș
Managing Partner, MAREȘ DANILESCU MAREȘ în asociere cu DAN LUPAȘCU

* Lucrarea este elaborată în perioada de sustenabilitate a proiectului cu titlul „Studii doctorale și postdoctorale Orizont 2020: promovarea interesului național prin excelență, competitivitate și responsabilitate în cercetarea științifică fundamentală și aplicată românească”, număr de identificare contract POSDRU/159/1.5/S/140106. Proiectul este cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013. Investeşte în Oameni!

** Prezentul articol a fost publicat în Revista Caiete de drept penal nr. 4/2017.

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate