Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
MARES DANILESCU MARES
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

Print Friendly, PDF & Email

Portugalia la CEDO: cauza pendinte De Oliveira Costa. Ne bis in idem și amenda administrativă de 950 de mii de euro (printre altele)

16.02.2018 | Mihaela MAZILU-BABEL
Mihaela Mazilu-Babel

Mihaela Mazilu-Babel

Secția a patra, CEDO

Cererea nr. 36244/13
José DE OLIVEIRA COSTA împotriva Portugaliei
introdusă în 28 mai 2013 și comunicată în 7 iunie 2017

1. Obiectul cauzei (precum este redat de CEDO și tradus de mine cu ajutorul lui Google Translate)

Cererea se referă la două proceduri penale inițiate împotriva reclamantului în legătură cu fapte legate de banca Banco Português de Negócios, S.A. ( „BPN“) a cărui Președinte al Consiliului [director] a fost între 1997 și februarie 2008.

Reclamantul este trimis în judecată într-o primă procedură penală pentru abuz de încredere, fraudă agravată, fals (falsificação de documentos), spălare de bani, evaziune fiscală și gestiune frauduloasă (procedura internă nr. 4910/08.9TDLSB) și pentru fals în cadrul unui al doilea dosar deschis mai târziu (procedura internă nr. 43 / 09.9 TELSB).

Ambele procese  sunt pendinte pe rolul Tribunalului Lisabona. În ceea ce privește prima procedură, prin hotărârea din 24 mai 2017, reclamantul a fost condamnat la paisprezece ani de închisoare pentru abuz de încredere, fraudă agravată, fals, conversie frauduloasă și evaziune fiscală în formă agravată.

Prin decizia din 14 iunie 2012, adoptată în cadrul procedurii nr. 10/08/CO, Banca Portugheză a obligat reclamantul să plătească o amendă de 950 000 EUR și i-a impus interdicția, pentru o perioadă de zece ani, de a exercita funcții administrative și de putere în cadrul unei instituții bancare ca urmare a  falsificării intrărilor contabile (falsificação da contabilidade) și din cauza furnizării de informații false către Banca Portugaliei.

Notă M.M.-B.: observăm cum imediat după ce a fost amendat în 2012 cu 950 de mii de euro, reclamantul a introdus o cerere pe rolul CEDO, știind că în același timp erau în lucru dosare penale ce vizau eventual aceleași fapte pentru care fusese amendat. Adică reclamantul nu a mai așteptat să se termine de judecat măcar un dosar penal.

2. Întrebări comunicate

1. Care este stadiul în care se află dosarele penale nr. 43/09.9TELSB și 4910/08.9TDLSB demarate împotriva reclamantului?

2. A fost procedura desfășurată pe rolul Bancii Portugaliei (procedura nr. 10/08/CO) o procedură penală în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 7? Este această dispoziție aplicabilă în acest caz (în acest sens, a se vedea Dubus S.A. împotriva Franței, cererea nr. 5242/04, §§35-38, 11 iunie 2009 și referințele acolo citate)?

3. Este reclamantul, prin încălcarea articolului 4 § 1 din Protocolul nr. 7, judecat de trei ori pentru aceleași fapte?

În această privință:

– Faptele pentru care reclamantul a fost urmărit penal și trimis în judecată în cadrul dosarelor penal nr. 43/09.9TELSB și nr 4910 / 08.9TDLSB sunt aceleași cu cele pentru care a fost condamnat de Banca Portugaliei prin procedura nr. 10/08/CO (în acest sens, a se vedea Serghei Zolotukhin împotriva Rusiei [GC], cererea nr. 14939/03, §§82-84, CEDO 2009)?

– A fost adoptată o decizie finală în cazul de față (în acest sens, vezi Serghei Zolotukhin, citat mai sus, §§107-108)?

– Există o repetare a procedurii (în acest sens, a se vedea A și B împotriva Norvegiei [GC], nr. 24130/11 și 29758/11, §§117-134, CEDO 2016)?

3. Jurisprudența CEDO la care se trimite de CEDO:

3.1. Hotărârea din data de 11 iunie 2009, Dubus S.A. împotriva Franței, cererea nr. 5242/04, CE:ECHR:2009:0611JUD000524204, §§35-38

35. A titre liminaire, la Cour observe que selon le Conseil d’Etat lui‑même, l’article 6§1 de la Convention est applicable à la procédure disciplinaire devant la Commission bancaire sous son angle pénal (paragraphe 26 ci-dessus). La Cour rappelle également qu’à propos d’autres autorités administratives françaises compétentes en droit économique et financier et disposant de pouvoirs de sanctions, elle a jugé que la disposition conventionnelle s’appliquait : à propos du Conseil de la concurrence d’une part (Lilly c. France (déc.), no 53892/00, 3 décembre 2002) et du Conseil des marchés financiers d’autre part (Didier c. France (déc.), no 58188/00, 27 août 2002).
36. Selon la jurisprudence constante de la Cour, l’existence ou non d’une « accusation en matière pénale » doit s’apprécier sur la base de trois critères, que l’on désigne couramment sous le nom de « critères Engel » (Engel et autres c. Pays‑Bas, 8 juin 1976, série A no 22). Le premier est la qualification juridique de l’infraction en droit interne, le second la nature même de l’infraction et le troisième le degré de sévérité de la sanction que risque de subir l’intéressé. Les deuxième et troisième critères sont alternatifs et pas nécessairement cumulatifs. Cela n’empêche pas l’adoption d’une approche cumulative si l’analyse séparée de chaque critère ne permet pas d’aboutir à une conclusion claire quant à l’existence d’une accusation en matière pénale (voir, en dernier lieu, Sergueï Zolotoukhine c. Russie [GC], no 14939/03, § 53, 10 février 2009).
37. La Cour observe que la requérante s’est vue infliger un blâme, sanction de nature administrative en droit interne. Toutefois, la lecture de l’article L. 613-21 du CMF (paragraphe 24 ci-dessus) démontre que la société requérante pouvait encourir une radiation et/ou une sanction pécuniaire « au plus égale au capital minimum auquel est astreinte la personne morale sanctionnée ». De telles sanctions entraînent des conséquences financières importantes, et partant, peuvent être qualifiées de sanctions pénales, (mutatis mutandis, Guisset c. France, no 33933/96, § 59, CEDH 2000‑IX). En effet, la Cour rappelle que la coloration pénale d’une instance est subordonnée au degré de gravité de la sanction dont est a priori passible la personne concernée (Engel et autres précité, § 82) et non à la gravité de la sanction finalement infligée. Elle constate également, à l’instar de la requérante, que le blâme qui a été prononcé était de nature à porter atteinte au crédit de la société sanctionnée entrainant pour elle des conséquences patrimoniales incontestables.
38. La Cour est d’avis que la Commission bancaire, lorsqu’elle a infligé à la requérante la sanction du blâme, devait être regardée comme un « tribunal » au sens de l’article 6 § 1 de la Convention (voir en ce sens l’arrêt Sramek c. Autriche, 22 octobre 1984, § 36, série A no 84, et la jurisprudence abondante qui a suivi). Par ailleurs, il résulte des paragraphes précédents que cette sanction, dans les circonstances de l’espèce, avait une « coloration pénale ». Ainsi, la Commission bancaire a statué en tant que « tribunal » et sur le « bien-fondé d’une accusation en matière pénale », au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. Partant, l’exception d’incompatibilité ratione materiae soulevée par le Gouvernement doit être rejetée.

3.2. Hotărârea din 10 februarie 2009, Serghei Zolotukhin împotriva Rusiei [MC], cererea nr. 14939/03, CE:ECHR:2009:0210JUD001493903

3.2.1. §§82-84

82. În consecință, Curtea consideră că articolul 4 al Protocolului nr. 7 trebuie să fie înțeles în sensul că interzice urmărirea penală sau judecarea a celei de-a doua ”infracțiuni” în măsura în care aceasta decurge din fapte identice sau fapte care sunt în mod substanțial aceleași.
83. Garanția consacrată în articolul 4 al Protocolului nr. 7 devine relevantă la inițierea unei noi urmări penale, în cazul în care o achitare sau condamnare anterioară au dobândit deja statutul de res judicata. În acest moment, materialele disponibile vor cuprinde în mod necesar decizia prin care prima ”procedură penală” a fost încheiată și lista de acuzații formulate împotriva reclamantului în noua procedură. În mod normal, aceste documente ar conține o descriere a faptelor în ceea ce privește atât infracțiunea pentru care reclamantul a fost deja judecat, cât și infracțiunea de care el sau ea este acuzat. În opinia Curții, astfel de descrieri ale faptelor sunt, de fapt, un punct de plecare adecvat pentru determinarea chestiunii dacă faptele în ambele proceduri erau identice sau în mod substanțial aceeași. Curtea subliniază că este irelevant care părți ale noilor acuzații sunt în cele din urmă admise sau respinse în procedura ulterioară, deoarece articolul 4 al Protocolului nr. 7 conține mai degrabă o măsură de protecție împotriva judecării sau riscului de a fi judecat din nou în cadrul unei proceduri noi, decât o interdicție a celei de-a doua condamnări sau achitări (a se compara paragraful 110 de mai jos).
84. Prin urmare, cercetarea Curții ar trebui să se concentreze asupra acelor fapte care constituie un ansamblu de circumstanțe concrete care implică de fapt același inculpat și care sunt indisolubil legate între ele în timp și spațiu, a căror existență trebuie să fie demonstrată în scopul de a asigura o condamnare sau de a iniția proceduri penale.

3.2.2. §§107-108

107. Curtea reiterează că scopul articolului 4 al Protocolului nr. 7 este de a interzice repetarea unei proceduri penale care a fost încheiată printr-o decizie ”definitivă” (a se vedea Franz Fischer, citată mai sus, § 22 și Gradinger, citată mai sus, § 53). Potrivit Raportul Explicativ al Protocolului nr. 7, care face trimitere la Convenția europeană privind valoarea internațională a hotărârilor represive, o ”decizie este definitivă ‘în cazul în care, în conformitate cu expresia tradițională, ea a dobândit forța de res judicata. Acesta este cazul atunci când ea este irevocabilă, adică atunci când nu sunt disponibile căi de atac ordinare suplimentare sau când părțile au epuizat căile de atac respective, sau au permis ca termenul de atac să expire fără a se folosi de acestea’”. Această abordare este bine stabilită în jurisprudența Curții (a se vedea, de exemplu, Nikitin c. Rusiei, nr. 50178/99, § 37, ECHR 2004‑VIII și Horciag c. Romaniei (dec.), nr. 70982/01, 15 martie 2005).
108. Deciziile împotriva cărora poate fi depusă o cale ordinară de atac sunt excluse din domeniul de aplicare a garanției prevăzute la articolul 4 al Protocolului nr. 7, atâta timp cât termenul pentru depunerea unui astfel de recurs nu a expirat. Pe de altă parte, căile de atac extraordinare, cum ar fi o cerere de redeschidere a procedurilor sau o cerere de prelungire a termenului-limită expirat nu sunt luate în considerare pentru a stabili dacă procedurile au ajuns la o concluzie definitivă (a se vedea Nikitin, citată mai sus, § 39). Deși aceste remedii reprezintă o continuare a primei proceduri, natura ”definitivă” a deciziei nu depinde de utilizarea lor. Este important de a sublinia că articolul 4 al Protocolului nr. 7 nu se opune redeschiderii procedurii, după cum se menționează în mod clar în al doilea paragraf al articolului 4.

3.3. Hotărârea din 15 noiembrie 2016, A și B împotriva Norvegiei [MC], cererile nr. 24130/11 și 29758/11, CE:ECHR:2016:1115JUD00241301, §§117-134 (traducerea ne aparține, fiind preluată din Hotărârea CEDO pe care trebuie să o știți în 2017: cele 50 de umbre ale lui ne bis in idem)

117. Deși articolul 4 din Protocolul nr. 7 din Convenție impune în sarcina statelor contractante o anumită obligație de a proteja interesele justițiabilului la care articolul 4 din Protocolul nr. 7 face referire, este necesar, de asemenea, și astfel cum a fost menționat deja la punctul 106 de mai sus, să se lase autorităților naționale puterea de a alege mijloacele folosite pentru a atinge acest scop. Ar trebui să fie amintit în această privință că dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori nu a fost inclus în Convenția adoptată în 1950, ci a fost adăugat în al șaptelea protocol, adoptat în 1984 și a intrat în vigoare în 1988, aproape 40 de ani mai târziu. Patru state (Germania, Olanda, Marea Britanie și Turcia) nu au ratificat Protocolul nr 7 și unul dintre ele (Germania) și alte patru state care l-au ratificat (Austria, Franța, Italia și Portugalia) au formulat rezerve sau declarații interpretative care să ateste că noțiunea de „penal” ar trebui să fie aplicată în conformitate cu înțelesul dat acestei noțiuni în legislațiile lor naționale specifice. (De notat că rezervele făcute de Austria și Italia au fost considerate invalide deoarece nu au fost însoțite de o scurtă prezentare a legii incidente, astfel cum se prevede la articolul 57 §2 (a se vedea, Gradinger c. Austriei din data de 23 octombrie 1995, la §51, seria A nr 328-C, și respectiv Grande Stevens, de mai sus, §§204-211), în sens invers a se vedea rezerva realizată de către Franța (Göktan v. Franța, nr. 33402/96, § 51, CEDO 2002-V).)

118. Curtea subliniază, de asemenea, observația făcută de avocatul general al CJUE în cauza Fransson (punctul 51 de mai sus), potrivit căreia impunerea de sancțiuni pe baza atât a dreptului administrativ, cât și a dreptului penal pentru aceeași infracțiune este o practică foarte răspândită în statele membre ale Uniunii Europene, în special în domenii precum fiscalitatea, politici de mediu sau siguranță publică. Avocatul general a adăugat că modul în care este realizat cumulul de sancțiuni a variat considerabil în funcție de sistemele juridice și are caracteristici specifice fiecărui stat membru și că, în cele mai multe cazuri, aceste caracteristici au fost concepute pentru a atenua efectele unei duble reacții punitive din partea autorităților publice.

119. În plus, nu mai puțin de șase părți contractante la Protocolul nr. 7 au intervenit în prezenta cauză, majoritatea exprimând opinii și preocupări cu privire la chestiuni de interpretare care sunt într-o mare măsură comune cu cele declarate de Guvernul-pârât.

120. În aceste condiții, trebuie sa subliniem de la bun început, că, astfel cum Curtea a recunoscut printr-o jurisprudență constantă, revine în primul rând statelor contractante competența de a alege cum să își organizeze propriul sistem juridic, și aici inclusiv procedurile penale (a se vedea, de exemplu Taxquet c. Belgiei [GC], nr. 926/05, § 83, CEDO 2010). De exemplu, nimic din Convenție nu interzice, în cazuri individuale, să se separe în diferite faze sau părți procesul care va duce la o condamnare, astfel încât diverse sancțiuni pot fi impuse, succesiv sau în paralel pentru o infracțiune caracterizată ca fiind „penală” în sensul autonom conferit de Convenție acestei noțiuni (a se vedea, de exemplu, Phillips c. Regatului Unit, nr. 41087/98, §34, CEDO 2001 VII, caz cu privire la articolul 6 referitor la plângeri în ceea ce privește procedurile de confiscare introduse împotriva unei persoane cu privire la veniturile din infracțiuni privind drogurile și care intervin după condamnarea individului pentru aceste infracțiuni).

121. În opinia Curții, statele ar trebui în mod legitim să poată să opteze pentru răspunsuri juridice complementare la unele comportamente considerate a fi periculoase pentru societate (de exemplu, încălcarea Codului rutier, neplata taxelor sau evaziunea fiscala) prin diferite proceduri care formează un ansamblu coerent, astfel încât să abordeze diferite aspecte ale problemei sociale în cauză, cu condiția ca aceste complementare răspunsuri juridice să nu conducă la o sarcină excesivă impusă persoanei în cauză.

122. În cazurile în care este aplicabil articolul 4 din Protocolul nr. 7, Curtea are sarcina de a stabili dacă măsura națională specifică ce este contestată este, în esență sau în ceea ce privește efectele sale, o dublă incriminare care prejudiciază pe justițiabil sau, dimpotrivă, dacă ea este un produs al unui sistem integrat care permite pedepsirea diverselor aspecte ale ilegalității într-un mod previzibil și proporțional și formând un ansamblu coerent, astfel încât să nu dea naștere la nici o nedreptate față de justițiabilul în cauză.

123. Articolul 4 din Protocolul nr. 7 nu poate avea drept efect interzicerea statelor contractante de a-și organiza sistemul juridic astfel încât să poată să impună o sancțiune administrativă standard pentru taxele în mod nelegal nevărsate (chiar și în cazul în care o astfel de sancțiune ar fi calificată drept „penală” în sensul garanțiilor dreptului la un proces echitabil prevăzute în Convenție) și nici în cazurile mult mai serioase în care ar fi recomandat ca autorul să fie pus sub acuzare penală pentru un element suplimentar care nu a fost reținut în cadrul procedurii „administrative” de colectare a impozitelor, de exemplu pentru un comportament fraudulos. Scopul articolului 4 din Protocolul nr. 7 este de a preveni nedreptatea la care conduce faptul că o persoană este judecată sau pedepsită de două ori pentru același comportament criminalizat. Cu toate acestea, nu sunt scoase în afara legii sistemele de drept care tratează într-o manieră „integrată” răul social respectiv și nici, în mod particular, pe cele care privesc o abordare în etape paralele, abordare ce este întreprinsă de către autorități diferite și pentru atingerea unor scopuri diferite.

124. Curtea este de părere că jurisprudența privind procedurile paralele sau mixte, creată odată cu deciziile R. T. c. Elveției și Nilsson c. Suediei, apoi continuată în decizia Nykänen și într-o serie de alte cauze, oferă indicații utile care să contribuie la găsirea unui just echilibru între conservarea intereselor individului protejate de principiul ne bis in idem, pe de o parte, și luarea în considerare a interesului societății de a putea reglementa într-un mod calibrat domeniul în cauză, pe de altă parte. Acestea fiind spuse, înainte de a examina în continuare criteriile relevante pentru atingerea echilibrului necesar, Curtea consideră că este de dorit să se clarifice concluziile care trebuie desprinse din jurisprudența existentă.

125. În primul rând, trebuie să se ajungă la concluzia că acest test al unei „legături materiale și temporale suficient de strânsă” existent în cazurile finlandeze și suedeze recente, nu va fi satisfăcut în cazul în care oricare dintre cele două elemente – material sau temporal- lipsește (punctul 114 de mai sus).

126. În al doilea rând, în unele cauze, Curtea a examinat mai întâi dacă, și, dacă da, de când a existat o decizie „finală” (definitivă – în fr.) într-un set de proceduri (posibilă piedică în desfăsurarea celeilalte proceduri), înainte de a aplica testul „relației suficient de strânse” și de a răspunde negativ la problema respectării cerinței de „bis”, adică să constate lipsa repetiției (Boman, citată mai sus, §§ 36-38). În opinia Curții, totuşi, problema caracterului „definitiv” sau nu al unei decizii nu se pune atunci când nu există nici o dublare reală a procedurilor, ci mai degrabă o combinație de proceduri care pot fi luate în considerare ca formând un ansamblu integrat.

127. În al treilea rând, punctul precedent are de asemenea incidență asupra preocupările exprimate de unele dintre guvernele care au intervenit în procedură, și anume că nu ar trebui să se solicite ca procedurile conexe să devină „definitive” în același timp. În acest caz, persoana în cauză ar putea folosi principiul non bis in idem în scopul manipulării și impunității. În această privință, concluzia care figurează la punctul 51 din Nykänen (de mai sus), și în alte cazuri ulterioare, și anume, că „Ambele proceduri urmează propria lor cale și se termină în mod independent una față de cealaltă”, ar trebui să fie considerată ca o constatare de fapt: în sistemul finlandez examinat nu a existat o legătură suficient de strânsă din punct de vedere material între procedura administrativă și procedura penală, deși acestea au fost efectuate mai mult sau mai puțin în mod simultan. Nykänen este un exemplu de caz în care aplicarea criteriului „relație materială și temporală suficient de strânsă” merge într-o anumită direcție în funcție de circumstanțe.

128. În al patrulea rând, din motive similare cu cele explicate mai sus, ordinea în care se desfășoară procedurile nu poate fi decisivă pentru a se stabili dacă procedurile mixte sau multiple sunt permise în conformitate cu articolul 4 din Protocolul nr. 7 (a se compara cu deciziile de mai sus RT c. Elveției, caz în care un permis de conducere a fost retras înainte de deschiderea procesului penal și Nilsson v. Suedia, caz în care permisul a fost retras după).

129. În sfârșit, reiese din unele dintre cauzele citate mai sus (Serghei Zolotukhin, Tomasovic și Muslija, menționate la punctele 108 și 115 de mai sus) că, în măsura în care acestea se referă la o repetare a procedurilor în care obiectivele și mijloacele folosite nu au fost complementare (punctul 130 de mai jos), Curtea nu a fost dispusă să le examineze ca implicând proceduri paralele sau mixte care pot fi compatibile cu principiul non bis in idem, precum a fost de altfel cazul în cauzele RT c. Elveției, Nilsson și Boman (punctul 113 de mai sus).

130. Pe baza analizei de mai sus a jurisprudenței Curții este evident că, în ceea ce privește faptele sancționate atât în materia dreptului penal, cât și în cea a dreptului administrativ, metoda cea mai sigură pentru a se asigura respectarea articolul 4 din Protocolul nr. 7 este de a prevedea, într-o etapă corespunzătoare, o procedură la un singur nivel care sa reunească ramurile paralele ale regimului juridic care reglementează activitatea în cauză, astfel încât diferitele nevoi urmărite de societate în răspunsul său la infracțiune să fie adresate în cadrul unui singur proces. Cu toate acestea, după cum a fost explicat mai sus (în special la punctele 111 și 117-120), articolul 4 din Protocolul nr. 7 nu exclude desfășurarea procedurilor duble, chiar și până la finalizarea lor, cu condiția să fie îndeplinite anumite condiții. În special, pentru a convinge Curtea de lipsa repetării judecării sau a pedepselor (bis) interzisă prin articolul 4 din Protocolul nr. 7, statul-pârât trebuie să demonstreze în mod convingător că procedurile duble din respectiva cauză au fost unite de o „relație materială și temporală suficient de strânsă”. Cu alte cuvinte, trebuie să se demonstreze că acestea au fost combinate pentru a fi integrate într-un ansamblu coerent. Acest lucru înseamnă nu numai că scopurile urmărite și mijloacele utilizate pentru realizarea acestui obiectiv trebuie să fie în substanță complementare și să prezinte o legătură temporală, dar, de asemenea, că posibilele consecințe ale organizării tratamentului juridic aplicabil comportamentului în cauză trebuie să fie proporționale și previzibile pentru justițiabil. (s.n. – M. M. -B.)

131. În ceea ce privește condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca procedurile duble, administrative și penale, să poată să fie privite ca având o relație materială și temporală suficient de strânsă și, prin urmare, compatibile cu criteriul de „bis”, în conformitate cu articolul 4 din Protocolul nr. 7, Curtea a rezumat, după cum urmează, considerațiile relevante ale jurisprudenței examinate mai sus.

132. Elementele relevante pentru a determina existența unei legături suficient de strânse din punct de vedere material includ următoarele:
– necesitatea de a afla dacă diferitele proceduri vizează obiective complementare și, prin urmare, se referă, nu numai în abstract, ci și în concret, la diferite aspecte ale actului ce aduce atingere intereselor societății în respectiva situație;
– necesitatea de a afla dacă dualitatea procedurilor în cauză este o consecință previzibilă, atât în drept, cât și în practică, a aceluiași comportament incriminat (idem);
– necesitatea de a afla dacă procedurile în cauză au fost efectuate într-o manieră care să evite cât mai mult posibil orice duplicare în colectarea și aprecierea probelor, mai ales printr-o interacțiune adecvată între diferitele autorități competente, arătând că o constatare a faptelor deja făcută într-una dintre proceduri a fost preluată în cealaltă;
– și, mai presus de toate, necesitatea de a afla dacă pedeapsa aplicată în cadrul procedurii care devine prima definitivă este luată în considerare în cea care devine definitivă ultima, astfel încât să se prevină ca justițiabilul în cauză să suporte, în final, o sarcină excesivă, acest din urmă risc fiind mai putin probabil să se îndeplinească în cazul în care există un mecanism de compensare conceput pentru a se asigura că valoarea totală a sancțiunilor aplicate este proporțională. (s.n. – M. M.-B.)

133. În această privință, este instructiv să se ia în considerare modul în care articolul 6 din Convenție se aplică în tipul de caz care este în prezent în curs de examinare (Jussila, citată mai sus, § 43):

„(…) este evident că [unele proceduri penale] nu conțin niciun caracter infamant pentru cei carora le sunt destinate și că „acuzațiile penale” nu au toate aceeași greutate. Mai mult decât atât, prin adoptarea unei interpretări autonome a noțiunii de „acuzație penală” prin aplicarea criteriilor Engel, organele Convenției au pus bazele pentru o extindere progresivă a aplicării aspectului penal al articolului 6 în domenii care nu se încadrează în mod oficial în categoria tradițională a dreptului penal, cum ar fi contravențiile administrative (…), pedepsele pentru încălcarea disciplinei de închisoare (…), infracțiuni vamale (…), penalitățile financiare impuse pentru încălcarea dreptului concurenței (…), precum și amenzile impuse de jurisdicțiile financiare (…). Creșterile taxelor nefăcând parte din nucleul dur al dreptului penal, garanțiile oferite de articolul 6 nu ar trebui să se aplice în mod necesar cu toată rigoarea lor (…).”

Raționamentul de mai sus permite identificarea factorilor relevanți atunci când trebuie să se determine dacă articolul 4 din Protocolul nr. 7 a fost respectat în activitatea procedurilor duble (administrative și penale). Mai mult decât atât, după cum a afirmat Curtea în mai multe rânduri, Convenția trebuie să fie citită în ansamblul său, și interpretată astfel încât să se promoveze coerența internă și armonia între diferitele sale dispoziții (Klass și alții c. Germaniei , 6 Septembrie 1978 § 68, seria A, nr 28; a se vedea Maaouia împotriva Franței [MC], nr. 39652/98, § 36, CEDO 2000-X, Kudla c. Polonia [MC], nr. 30210/96, § 152, CEDO 2000-XI, și Stec și alții c. Regatului Unit (dec.) [MC], 65731/01 și 65900/01, § 48, CEDO 2005-X).

Măsura în care procedura administrativă are caracteristicile unei proceduri penale ordinare este un element important. Procedurile duble (mixte – în fr.) satisfac cu o probabilitate mai mare criteriile de complementaritate și coerență daca sancțiunile impuse în cadrul procedurii calificate non-formal „penală” sunt adaptate comportamentului în cauză și, prin urmare, nu fac parte din „nucleul dur al dreptului penal” (pentru a utiliza termenii hotărârii menționate mai sus, Jussila). În cazul în care, ca un plus, această procedură nu are un caracter cu adevarat infamant (stigmatizant – în .en), există mai puține sanse ca ea să cauzeze acuzatului o sarcină disproporționată. În schimb, cu cât procedura administrativă prezintă caracteristici infamante care o apropie într-o mare măsură de o procedură penală obișnuită, cu atât mai mult obiectivele sociale urmărite de pedepsirea comportamentului ilicit în proceduri diferite riscă să fie repetate (bis), în loc de a se completa. Rezultatele cauzelor menționate la punctul 129 de mai sus pot să fie văzute ca ilustrații ale unui astfel de risc. (s.n. – M. M.-B.)

134. Mai mult decât atât, după cum s-a spus mai sus în mod implicit, chiar și atunci când legatura materială este suficient de puternică, condiția legăturii temporale rămâne și trebuie să fie îndeplinită. Cu toate acestea, nu trebuie să concluzionăm că cele două proceduri trebuie să fie efectuate în mod simultan de la început până la sfârșit. Statul trebuie să aibă dreptul de a opta pentru desfășurarea procedurilor în mod progresiv, în măsura în care acest aspect este justificat de interesul eficienței și bunei administrări a justiției, urmărind diferite scopuri sociale, și nu provoacă daune disproporționate celui interesat. Cu toate acestea, după cum s-a menționat deja, trebuie să existe întotdeauna o legătură temporală. Această legătură trebuie să fie suficient de restransă astfel încât justitiabilul să nu fie afectat de incertitudine și întârzieri, iar procedurile să nu se prelungească prea mult în timp (a se vedea, ca exemplu, Kapetanios și alții, citată anterior, §67), chiar și în ipoteza în care regimul național pertinent prevede un mecanism „integrat” cu o componentă administrativă și o componentă penală distinctă. Cu cât legătura este mai slabă, cu atât mai mult va trebui ca statul să explice și să justifice întârzierile de care ar putea fi responsabil în desfășurarea procedurilor.

dr. Mihaela Mazilu-Babel


JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan