Revizuirea pentru contrarietate de hotărâri în lumina noilor dispoziții procedurale
27 februarie 2018 | Adina NICOLAE
1. Preliminarii
Potrivit dispozițiilor art. 509 pct. 8 C. pr. civ, se poate cere revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul, atunci când „există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri”.
În vechea reglementare, nesocotirea autorității de lucru judecat era sancționată prin dispozițiile art. 322 pct. 7, text potrivit căruia revizuirea se putea cere dacă existau „hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate”.
Pentru a stabili dacă acest motiv de revizuire presupune verificarea acelorași condiții de admisibilitate ca în vechea reglementare, așa cum fără temei, în opinia noastră, s-a afirmat în doctrina recentă[1], trebuie observat care este în prezent conținutul normativ al instituției autorității de lucru judecat, cea căreia îi este asigurată protecție prin intermediul acestui caz de revizuire.
Căci numai în ipoteza în care autoritatea de lucru judecat ar avea aceeași reglementare, nesocotirea încălcării acesteia ar presupune aceleași verificări de admisibilitate a căii extraordinare de atac și implicit, aceeași soluție în ipoteza în care s-ar constata că o hotărâre a încălcat autoritatea de lucru judecat a altei hotărâri.
Or, așa cum se va arăta în continuare și cum rezultă cu evidență din noile dispoziții procedurale, autoritatea de lucru judecat are o altfel de reglementare, de natură să înlăture deficiențele și lacunele legislației anterioare.
2. Autoritatea de lucru judecat în noul Cod de procedură civilă
În vechea reglementare, autoritatea de lucru judecat își găsea sediul, deopotrivă, în Codul civil [art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2)], ca prezumție, ca mijloc de probă, precum și în Codul de procedură civilă (art. 166), ca excepție procesuală.
Textele nu reglementau propriu-zis autoritatea de lucru judecat ca efect al hotărârii judecătorești, ci ca mijloc de probă (sub influența Codului civil Napoleon) și respectiv, ca excepție procesuală, aptă să împiedice o nouă judecată.
De aceea, în mod corespunzător, cazul de revizuire prev. de art. 322 pct. 7 C. pr. civ. permitea revizuirea atunci când hotărârile potrivnice erau date „în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate”, sancționând așadar, doar ipoteza în care s-a pornit o nouă judecată în condițiile identității de părți, obiect, cauză, ajungându-se la un rezultat jurisdicțional contrar primei hotărâri.
Spre deosebire de vechea reglementare, noile dispoziții procedurale statuează asupra instituției autorității de lucru judecat, ca efect al hotărârii judecătorești, arătând în mod explicit asupra căror părți ale hotărârii poartă această autoritate, ce fel de statuări ale instanței, precum și tipul de hotărâri care sunt înzestrate cu autoritate de lucru judecat (art. 430), menționând totodată, cele două efecte pe care le produce lucrul judecat – efectul pozitiv și efectul negativ (art. 431).
Astfel, dacă în vechea doctrină și jurisprudență, dezvoltate în legătură cu revizuirea pentru contrarietate de hotărâri, se accepta cvasiunanim că pentru a verifica motivul de revizuire era suficient să constați contrarietatea între dispozitivele hotărârilor sau imposibilitatea executării acestora concomitent[2], nu tot astfel se poate susține în prezent.
Separat de faptul că autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca atașându-se și considerentelor hotărârii, trebuie observat și subliniat că ea nu vizează doar considerentele decisive, adică acelea care susțin și explicitează dispozitivul, ci și considerentele care au dezlegat o chestiune litigioasă dedusă judecății în mod incidental, a cărei rezolvare nu se va regăsi așadar, în dispozitivul hotărârii[3].
Într-adevăr, potrivit art. 430 alin. (2) C. pr. civ.: „Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă”.
Pe de o parte, în felul acesta s-a pus capăt controversei conform căreia numai dispozitivul ar trebui să se bucure de efectul autorității lucrului judecat, iar pe de altă parte, s-a concretizat pe plan normativ și efectul pozitiv al lucrului judecat (o chestiune litigioasă dezlegată în cadrul unui proces, chiar în mod incidental, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior).
Așadar, tot un aspect de noutate al reglementării actuale, apt să anihileze concluzia conform căreia, în fapt, ar fi vorba de aceiași termeni ai autorității de lucru judecat, este cel referitor la partea hotărârii înzestrate cu acest efect, care nu doar că nu se limitează la dispozitiv și la considerentele pe care acesta se sprijină, dar vizează, deopotrivă, acele considerente care dau dezlegare altor aspecte litigioase apărute în mod incidental în cadrul litigiului principal.
Este vorba, de data aceasta, despre ceea ce doctrina a numit „motive decizorii”[4], adică acelea care, fără a explica în mod direct soluția din dispozitiv, conțin ele însele soluții asupra unor apărări ale pârâtului[5] sau asupra unor chestiuni prealabile invocate de părți, de natură să influențeze însă rezolvarea raportului juridic principal dedus judecății.
Recunoașterea și reglementarea, pentru prima dată, a autorității de lucru judecat a unor astfel de considerente nu a fost întâmplătoare și nu poate fi considerată ca lipsită de efecte (în sensul că actuala reglementare ar fi identică celei anterioare, care doar a fost preluată sub alte texte), sensul acesteia fiind de a se da protecție autorității de lucru judecat sub toate aspectele și de a se evita pronunțarea de hotărâri judecătorești contradictorii nu doar sub aspectul dispozitivelor, ci și al considerentelor acestora care rezolvă aspecte ale litigiului.
Intenția legiuitorului a fost, pe de o parte, de a interzice reluarea acelorași judecăți, dar și de a accelera cursul justiției, câtă vreme într-un proces ulterior partea se poate prevala de ceea ce a statuat o primă instanță, chiar dacă a făcut-o pe cale incidentală, toate acestea prin conservarea autorității lucrului deja judecat, care nu mai poate fi contestat și pus în discuție în raporturile dintre aceleași părți., indiferent de modalitatea în care, anterior, s-a făcut tranșarea diferitelor aspecte litigioase ale judecății.
Că este așa, o demonstrează, o dată în plus, conținutul art. 431 C. pr. civ.[6], care, dând expresie modalității în care se produc efectele lucrului judecat, consacră cele două forme de manifestare a acestuia respectiv, efectul negativ sau extinctiv, care presupune că o acțiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio) și cel pozitiv, conform căruia o soluție dată raporturilor deduse judecății nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, indiferent că soluția s-ar regăsi în dispozitiv sau în considerente cu valoare decizională, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur[7]).
În ce privește efectul extinctiv al autorității de lucru judecat, care vine să preîntâmpine contrazicerile între dispozitivele hotărârilor judecătorești, reglementarea actuală reia termenii celei anterioare, făcând referire la tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză).
În privința efectului pozitiv, însă, adică a aceluia care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății, fără să presupună identitatea de acțiune (obiect, cauză, părți), acesta își găsește pentru prima dată reglementare prin dispozițiile art. 431 alin. (2) C. pr .civ. („oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”).
De data aceasta, cum s-a subliniat, ceea ce se urmărește este evitarea contrazicerilor nu doar între dispozitivele hotărârilor judecătorești, ci și între dispozitivul unei hotărâri și considerentele alteia care a rezolvat un aspect litigios ce are legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății sau evitarea contrazicerilor între așa numitele considerente decizorii ale hotărârilor (cele care conțin intrinsec soluții).
Aceasta înseamnă că nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente între cele două procese[8], cum se întâmplă în cazul excepției autorității de lucru judecat, ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăți, în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanță a statuat deja jurisdicțional.
Ceea ce trebuie să se regăsească însă în ambele procese și în cazul acestui efect pozitiv, tocmai în considerarea relativității lucrului judecat, este identitatea de părți.
Așadar, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun ca un „dat” dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, care oprește o nouă judecată în fond.
Indiferent însă de forma de manifestare a lucrului judecat, fundamentul și funcțiunea sunt aceleași, având legătură cu stabilitatea ordinii juridice și a celei sociale, care nu permit reluarea la nesfârșit a proceselor, iar sub pretextul că soluția nu s-ar găsi în dispozitiv, ci doar în considerente, statuarea în sens contrar unei alte instanțe.
Odată manifestată funcția jurisdicțională a statului prin intermediul instanței și a hotărârilor pronunțate de aceasta, nu mai este posibilă contestarea sau combaterea celor stabilite decât prin intermediul căilor de atac.
Aceasta fiind noua reglementare asupra autorității de lucru judecat, este evident că ea cunoaște o altă dimensiune, prin atașarea acestui efect nu doar soluțiilor din dispozitivul hotărârii, ci și considerentelor, nu doar considerentelor decisive, ci și celor care conțin în sine soluții, prin consacrarea expresă nu doar a funcțiunii negative sau extinctive, ci și a celei pozitive a lucrului judecat[9].
3. Revizuirea hotărârii judecătorești pentru încălcarea efectului pozitiv sau negativ al autorității de lucru judecat
În acest context, a susține că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri pe temeiul art. 509 pct. 8 C .pr. civ, respectiv pentru încălcarea autorității de lucru judecat, ar presupune verificarea acelorași elemente ca în vechea reglementare și că „doar aparent ar avea loc o extindere a domeniului de aplicare a revizuirii întemeiate pe acest motiv”[10], nesocotește flagrant dispozițiile art. 430-431 C. pr. civ.
Motivul de revizuire, sancționând încălcarea autorității de lucru judecat a primei hotărâri, pentru a i se determina incidența sau nu, limitele aplicării, condițiile de admisibilitate, trebuie văzut coroborat cu prevederile legale menționate anterior, care dau conținut autorității de lucru judecat.
Este incorect argumentul privind existența unei identități de situații întrucât și în contextul reglementării anterioare se recunoștea autoritate de lucru judecat considerentelor.
În realitate, așa cum s-a arătat anterior, se accepta, pe cale jurisprudențială și doctrinară, în absența unei norme legale, ca fiind înzestrate cu efectul autorității de lucru judecat, doar acele considerente care aveau caracter decisiv în justificarea soluției din dispozitivul hotărârii, nu și considerentele la care face referire art. 430 alin. (2) („…inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă”).
În plus, a face asemenea analogii în condițiile unei reglementări exprese diferite de cea anterioară, lipsește de orice substanță argumentul menționat anterior, al similarității de soluții (analogia fiind permisă în situații identice, cu aceleași premise, pentru care există însă lacune legislative[11]).
Tot astfel, este lipsit de temei, în opinia noastră, argumentul conform căruia, din soluția ce urmează a se pronunța – aceea a anulării ultimei hotărâri, conform art. 513 alin. (4) C. pr. civ. – ar rezulta că nu pot fi sancționate decât contrazicerile între dispozitivele hotărârilor judecătorești, nefiind permisă reanalizarea ultimei hotărâri.
În realitate, soluția este de anulare a ultimei hotărâri în ambele ipoteze, indiferent că aceasta a nesocotit efectul negativ [art. 431 alin. (1) sau efectul pozitiv al art. 431 alin. (2)] al primei hotărâri.
Ceea ce diferă este doar faptul că în situația încălcării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, după anularea ultimei hotărâri, este necesar să se procedeze la rejudecarea celei de-a doua cauze cu respectarea, de data aceasta, a ceea ce se tranșase deja și intrase în autoritate de lucru judecat printr-o statuare anterioară a unei instanțe.
A susține că nu trebuie respectată autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri în forma reglementată de legiuitor doar pentru că textul art. 513 alin. (4) C. pr. civ. nu prevede cum trebuie să procedeze instanța după ce anulează hotărârea care a încălcat autoritatea pozitivă a lucrului judecat ar însemna lipsirea în bună parte de conținut a acestui efect important al hotărârii judecătorești.
Ar însemna, totodată, ca judecătorul, deși constată nesocotită autoritatea de lucru judecat, să refuze sancționarea acestei încălcări și să valideze o hotărâre, sub motiv că legea nu prevede cum ar trebui să procedeze după ce ar anula respectiva hotărâre.
Or, potrivit art. 5 alin. (2) C. pr. civ., „niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”, iar potrivit alin. (3) „în cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de principiile echității”.
Așadar, revine judecătorului obligația să aplice dispoziții legale referitoare la situații asemănătoare, cum este, de ex., ipoteza în care instanța de recurs, casând hotărârea atacată, trimite cauza spre rejudecare instanței de apel sau primei instanțe a fondului cu îndrumarea să țină seama de anumite dezlegări (art. 497, 498, 501 C. pr. civ.).
Tot astfel, în cazul revizuirii pentru contrarietate de hotărâri date de nesocotirea efectului pozitiv al lucrului judecat, urmare a anulării ultimei hotărâri, cauza trebuie retrimisă instanței care să procedeze la efectuarea judecății cu respectarea a ceea ce s-a tranșat anterior în legătură cu un anumit aspect al litigiului (și care a fost nesocotit cu ocazia primei judecăți)[12].
O altfel de abordare, cum este cea care ar pune instanța în situația de a constata nesocotirea autorității de lucru judecat, dar în același timp de a refuza admiterea căii de atac a revizuirii pe motiv că legea nu prevede cum ar trebui să procedeze după anularea hotărârii, ar avea consecințe și sub aspectul dreptului la un proces echitabil din perspectiva art. 6 CEDO, nefiind respectată stabilitatea raporturilor juridice, precum și al accesului la instanță (art. 13) întrucât partea ar fi lipsită de orice remediu procedural pentru înlăturarea acestei neregularități, care afectează în mod esențial efectele hotărârii judecătorești.
Sub aspectul respectării celor statuate deja de o instanță, Curtea europeană a stabilit în mod constant că „ dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante” și că „unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care urmăreşte, între altele, ca o soluţie definitivă pronunţată de instanţe într-un litigiu să nu mai fie repusă în discuţie (de ex., Hotărârea în cauza Rozalia Avram împotriva României, publicată în M. Of. nr. 252/15.04.2015, par. 31; Hotărârea în cauza Mitrea împotriva României, public. în M.Of. nr. 855/21.12.2010, par. 23 ).
De asemenea, în mai multe cauze, Curtea a considerat că, fie şi în absenţa anulării unei hotărâri, repunerea în discuţie a unei soluţii adoptate într-un litigiu, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, în cadrul unei alte proceduri judiciare, poate aduce atingere art. 6, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul la o instanţă şi să încalce principiul securităţii juridice (cauza Kehaya şi alţii, împotriva Bulgariei, pct. 67—70; Gök şi alții împotriva Turciei, nr. 71.867/01, 71.869/01, 73.319/01 şi 74.858/01, pct. 57—62, 27 iulie 2006, şi Esertas împotriva Lituaniei, nr. 50.208/06, pct. 23—32, 31 mai 2012).
S-a considerat că „repunerea în discuţie a unor soluţii definitive din litigii pronunţate de instanţe sunt de natură a determina o incertitudine permanentă şi a diminua încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept (par. 41 cauza R. Avram) și că „pronunţarea unei decizii radical opuse unei decizii anterioare poate fi considerată în mod rezonabil că a adus atingere principiului securităţii juridice, în special datorită faptului că reclamanta aştepta în mod legitim ca instanța să tranşeze urmarea aceluiaşi litigiu în sensul respectării autorităţii de lucru judecat a deciziei sale anterioare (a se vedea şi cauza Amurăriţei împotriva României, par. 37; cauza R. Avram împotriva României, par. 42)
Rezultă, o dată în plus, și din jurisprudența instanței de contencios european, atenția care este acordată principiului autorității de lucru judecat, cel care vine să asigure imutabilitatea statuărilor jurisdicționale, stabilitatea și securitatea raporturilor juridice, parte importantă a preeminenței dreptului într-o societate democratică și a dreptului la un proces echitabil.
În acest sens a fost de altfel, și preocuparea legiuitorului român care, prin noua reglementare dată efectului autorității de lucru judecat al hotărârilor judecătorești a urmărit să nu lase în afara reglementării aspecte importante care definesc acest principiu.
Totodată, a nega (printr-o interpretare denaturată și incompletă a textului legal), deschisă calea revizuirii pentru sancționarea încălcării efectului pozitiv al lucrului judecat, înseamnă lipsirea părții de orice remediu procedural și astfel, încălcarea art. 13 din Convenție, care garantează dreptul de acces în fața judecătorului intern pentru înlăturarea încălcării drepturilor protejate de Convenție (în cauză, a dreptului de acces în fața judecătorului intern pentru înlăturarea încălcării drepturilor protejate de Convenție, adică, a dreptului la un proces echitabil, nesocotit prin repunerea în discuție a statuărilor irevocabile ale instanțelor anterioare).
4. Concluzii
Revizuirea pentru contrarietate de hotărâri cunoaște, prin dispozițiile art. 509 pct. 8 din noul Cod de procedură civilă, o reglementare diferită, mai extinsă, față de cea existentă anterior (art. 322 pct. 7 C. pr. civ.), care sancționa ipoteza în care o hotărâre judecătorească nesocotea efectul negativ al autorității de lucru judecat, în condițiile identității de părți, cauză, obiect.
Întrucât art. 509 pct. 8 C. pr. civ. face referire la revizuirea pentru existența de hotărâri potrivnice care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, pentru stabilirea domeniului de aplicare a textului, acesta trebuie coroborat cu prevederile art. 430-431 C. pr. civ., cele care determină conținutul și efectele autorității de lucru judecat.
Se observă astfel, că intră sub protecția autorității de lucru judecat, nu doar dispozitivul hotărârii și considerentele pe care se sprijină acesta, ci și acele considerente „decizorii”, adică acelea care conțin soluții de sine stătătoare și că efectul autorității de lucru judecat este deopotrivă, unul negativ, care împiedică reluarea aceleiași judecăți pe temeiul aceleiași acțiuni (identitate de părți, obiect, cauză), și unul pozitiv, care presupune ca ceea ce a statuat o instanță, inclusiv pe cale incidentală, să fie folosit într-un litigiu ulterior, care are legătură cu prima judecată, fără posibilitatea de a mai fi contrazis (sancționându-se nu doar contrazicerile între dispozitivele hotărârilor judecătorești, ci și între considerentele acestora, atunci când ele conțin dezlegări intrate sub puterea lucrului judecat).
Dacă în prima situație, a nesocotirii efectului negativ al lucrului judecat, soluția este doar de anulare a ultimei hotărâri [art. 513 alin. (4)], în cea de-a doua ipoteză, a nesocotirii efectului pozitiv, după anularea ultimei hotărâri, cauza trebuie trimisă instanței care, în pronunțarea soluției a nesocotit lucrul anterior judecat, pentru a realiza o nouă judecată, cu respectarea acestuia [(art. 513 alin. (4)], coroborat cu art. 5 alin. (3) C. pr. civ, situația fiind similară celei în care instanța de recurs, casând hotărârea atacată, trimite cauza spre rejudecare, cu îndrumarea de a se respecta anumite dezlegări în drept).
Altminteri, a considera că instanța de revizuire, deși constată încălcarea, nesocotirea printr-o hotărâre judecătorească definitivă, a modalității în care o altă instanță a dezlegat jurisdicțional anterior anumite aspecte litigioase ale raporturilor dintre părți, nu poate sancționa această neregularitate (esențială privind producerea efectelor hotărârii judecătorești) doar pentru că dispozițiile procedurale nu menționează care trebuie să fie soluția după ce a fost anulată ultima hotărâre înseamnă, în fapt, nesocotirea rolului și funcției autorității de lucru judecat, cu ceea ce este atașat acestora, respectiv stabilitatea juridică și preeminența dreptului.
[1] A se vedea, Tr. Briciu, în Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat, ed. a II-a, revăzută și adăugită, Ed. UJ, București, 2016, pp. 1420-1421.
[2] În acest sens, de ex., I. Stoenescu, Revizuirea pentru contrarietate de hotărâri în procesul civil, în lumina unor rezolvări noi în materia lucrului judecat, în SCJ nr 2/1966, p. 311; V. M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Ed. Național, București, 1997, pp.446-447; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. CH Beck, București, 2007, vol II, p. 312.
[3] Obiecția potrivit căreia și sub imperiul vechiului Cod era acceptat faptul că autoritatea de lucru judecat se extindea și asupra considerentelor (a se vedea, Tr. Briciu, loc. cit supra) nesocotește împrejurarea, esențială, că erau avute în vedere doar considerentele decisive care dădeau dezlegare directă soluției din dispozitiv.
La fel, susținerea (ibidem) conform căreia și sub imperiul Noului Cod nu toate considerentele dobândesc calitatea lucrului judecat, ci numai acelea care sprijină dispozitivul, demonstrează, în realitate, o concepție – tributară vechii reglementări – care ignoră, deliberat sau nu, conținutul expres al textului (art. 430 alin. 2) care are în vedere nu doar considerentele pe care se sprijină dispozitivul, ci și pe acelea prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, adică una separată și prealabilă celei care își găsește dezlegare în dispozitiv, prin soluția pronunțată.
[4] A se vedea, I. Deleanu,V. Deleanu, Hotărârea judecătorească, Ed. Servo-Sat, Arad, 1998, p. 80; A. Nicolae, Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat, ed. a II-a, revăzută și adăugită, Ed. UJ,, București, 2016, pp. 1185, 1186; A. Nicolae, Relativitatea și opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești, Ed. UJ, București, pp. 284-295; H. Motulsky, Pour une délimitation plus precise de l’ autorité de la chose jugée en matière civile, în Recueil Dalloz, 1964, p. 7; P. Lacoste, De la chose jugée en matière civile, criminelle, disciplinaire et administrative, Librairie Recueil Sirey, Paris, 1914, p. 93.
[5] Este vorba despre apărări care îl scot pe pârât dintr-o simplă poziție procesuală defensivă, prin care ar solicita doar respingerea pretenției reclamantului. Se întâmplă astfel, de ex, atunci când, solicitându-i-se executarea unor prestații decurgând dintr-un contract, pârâtul se apără invocând nulitatea actului juridic, dar fără a formula cerere reconvențională, pentru ca o eventuală soluție asupra nulității actului să se regăsească în dispozitiv. Nu mai puțin, în ipoteza în care instanța ar primi o asemenea apărare, soluția asupra nevalabilității actului juridic se va regăsi doar în considerente, care vor analiza cauza de nulitate invocată, dispozitivul hotărârii fiind doar de respingere a acțiunii. Aceasta nu înseamnă, dat fiind că soluția nu se regăsește în dispozitivul primei hotărâri, că reclamantul va putea promova ulterior o altă acțiune prin care, prevalându-se de același contract să formuleze alte pretenții (de ex., dobânda din contractul de împrumut a cărui valorificare a încercat să o obțină inițial, solicitând restituirea debitului principal), deoarece i s-ar opune autoritatea de lucru judecat a considerentelor care au stabilit că actul juridic este nul.
[6] Potrivit art. 431 C. pr. civ.: „Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect (alin. 1) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă (alin. 2)”.
[7] Ulpianus, Digesta, 50, 17, 207.
[8] Această identitate se va regăsi doar la nivelul chestiunii litigioase dezlegate.
[9] În sensul că revizuirea pe temeiul art. 509 pct. 8 C. pr. civ. este admisibilă și atunci când contrarietatea există numai între considerentele hotărârilor, iar nu neapărat între dispozitivele acestora, câtă vreme prin art. 461 alin. 2 C. pr. civ., înscris sub titlul „Dispoziții generale”, s-a recunoscut posibilitatea atacării doar a considerentelor, ceea ce înseamnă că și revizuirea poate fi folosită pentru a înlătura autoritatea de lucru judecat a altor considerente, a se vedea M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. III, ed. a II-a, Căile de atac, Procedurile speciale, Ed. Solomon, București, 2017, p. 349.
[10] Tr. Briciu, op. cit. supra, p. 1421.
[11] În sensul că analogia legii se aplică în absența unor dispoziții legale exprese și a uzanțelor, a se vedea M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. I, Teoria dreptului civil, Ed. Solomon, București, 2017, pp. 398-399.
[12] Nu este suficientă, de regulă, în asemenea ipoteze, doar anularea ultimei hotărâri și înlăturarea considerentelor contradictorii, pentru că astfel de considerente, de sine stătătoare (altele decât cele decisive care fac corp comun cu dispozitivul) doar anticipează și premerg soluția dată litigiului. Așadar, înlăturând astfel de considerente, soluția asupra litigiului ar rămâne fără suport și de aceea, judecata trebuie reluată cu respectarea autorității pozitive a lucrului judecat (asupra aspectului litigios dezlegat anterior și care are legătură cu noua judecată). În sensul că, dacă se admite revizuirea pentru contrarietate de considerente, în aplicarea art. 513 alin. 4 C. pr. civ., instanța va înlătura pur și simplu considerentele ce nesocotesc autoritatea de lucru judecat, a se vedea, totuși, M. Tăbârcă, op. cit. supra, p. 349.
Judecător Adina Nicolae
Înalta Curte de Casație și Justiție
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
