BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
MARES DANILESCU MARES
11 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Art. 52 NCPP – Chestiunile prealabile în procesul penal

28.02.2018 | Manuela GORNOVICEANU
Abonare newsletter

Pluridisciplinaritatea dreptului penal, rămasă aproape neobservată de către teoreticieni, constituie, fără îndoială, una dintre provocările actuale în sistemul de drept național. Doctrina săracă și jurisprudența, de multe ori discutabilă, pe acest subiect, au contribuit la refuzul conștientizării existenței unor reale dificultăți derivate din prezența sfioasă în Codul de procedură penală a unui text ce conferă instanței penale plenitudine de jurisdicție în aproape orice altă materie, cu puține excepții, și acelea greu de identificat. Regulile de drept (substanțial și procedural) aplicabile obligatoriu rezolvării unei chestiuni extrapenale, de care depinde, însă, soarta procesului penal, par să fie cele din materia de origine, dar judecătorul de drept penal se consideră constrâns (cel puțin din perspectivă procedurală) de normele, toate celelalte, din codul ce găzduiește textul analizat, iar caracterul ,,prealabil” al chestiunii de interes pentru stabilirea incidenței normei de incriminare se reduce la soluționarea problemei respective cu câteva secunde anterior momentului rezolvării acțiunii penale, de cele mai multe ori într-o manieră implicită.

La acestea se adaugă și confuzia, des întâlnită, între autoritatea de lucru judecat a hotărârilor definitive ale altor instanțe în fața instanței penale cu privire la chestiunile prealabile și lipsa acestui efect pentru hotărârea prin care s-a soluționat, definitiv, acțiunea civilă – situație reglementată de un alt text, art. 28 alin. (2) NCPP.

De fapt, nu ar fi exagerat să se susțină că problematica derivată din aplicarea și interpretarea normelor din celelalte domenii ale dreptului în cadrul procesului penal constituie, actualmente, una dintre cele mai mari provocări pentru instanța penală, procuror și avocat, iar ,,soluția” adoptată în legătură cu această problematică, cea mai puțin ferită de critici.

Ar fi utilă, în atare condiții, încercarea de a aprofunda conceptul, fără pretenția că răspunde, integral, cu rigurozitatea și obiectivitatea dorite, tuturor întrebărilor ce s-ar ivi în legătură cu chestiunile prealabile în procesul penal. Articolul de față reprezintă doar o încercare de deslușire a dispoziției legale și, în egală măsură, o invitație la dezbateri și polemică.

I. CHESTIUNEA PREALABILĂ. CONCEPT. REGLEMENTĂRI ANTERIOARE. REGLEMENTAREA ACTUALĂ

Mai întâi, este de remarcat faptul că, în sistemul nostru de drept, noțiunea de chestiune prealabilă ține de desfășurarea procesului penal, sediul materiei instituției fiind Codul de procedură penală, art. 52, fostul art. 44 în vechea reglementare a Codului de procedură penală 1969. În doctrină, fie că ne referim la dispozițiile actuale[i] sau la cele anterioare[ii], noțiunea de chestiune prealabilă este abordată din perspectivă strict procedurală, în special cu referire la prorogarea legală de competență în favoarea instanței penale, reguli și mijloace de probă și autoritatea de lucru judecat a hotărârilor altor instanțe  în fața instanței penale.

Chestiunea prealabilă, ca noțiune de drept procesual, nu este de conceput, însă, în lipsa situațiilor juridice extrapenale, care nu sunt prevăzute sau analizate în cadrul dreptului penal, ci în alte materii, și fără de care nu ar fi incidentă norma de drept penal. Mai exact, astfel de chestiuni sunt cele care, prin obiect, au caracterul de condiții de fapt sau de drept a căror existență este necesar a fi verificată pentru justa soluționare a cauzei penale. Împrumutând din doctrina franceză[iii] această terminologie, am putea să acceptăm existența noțiunii de condiție prealabilă a infracțiunii (sau situație premisă), chestiunea prealabilă rămânând un concept în zona procedurii penale, o instituție ce reglementează modalitatea în care instanța penală verifică existența condiției prealabile a infracțiunii care, la rândul său, poate avea legătură cu dreptul material extrapenal, penal sau chiar cu aspecte procedurale.

O altă perspectivă, nu ferită de critici, ar fi aceea în care împărțim normele penale în două categorii: cele cu structură dihotomică (dispoziție și sancțiune) și cele cu structură trihotomică (ipoteză, dispoziție și sancțiune). Literatura juridică națională a fost relativ consecventă în a susține că structura normei juridice penale, cu referire la norma de incriminare, este diferită de cea a normei juridice în general, cuprinzând dispoziția și sancțiunea și doar rareori ipoteza. Pe de altă parte, în doctrină se subliniază importanța ,,condițiilor preexistente” din structura conținutului infracțiunii[iv], a conținutului extrinsec al acesteia[v]. Putem face abstracție, în aceste condiții, de multitudinea de norme din sfera penalului care sancționează o acțiune/omisiune numai în anumite circumstanțe, fie că sunt prevăzute expres în cuprinsul textului incriminator, fie că se deduc din modul de redactare a normei penale? Reprezintă aceste împrejurări unele care descriu ipoteza normei juridice penale, definită ca sumă a împrejurărilor prestabilite în care intră în acțiune dispoziția și sancțiunea normei? Apreciem că răspunsul ar putea fi afirmativ, cu consecințe în ce privește regimul condiției prealabile/situației premisă.

Rezultă, în mod logic, că ,,ipoteza” (în sensul descris mai sus) reprezintă un element constitutiv al textului incriminator, fiind indispensabilă calificării infracțiunii, indiferent că privește elemente referitoare la faptă, făptuitor, valoarea socială ocrotită, cu singura cerință de a viza un element esențial din structura infracțiunii (de ex. valabilitatea căsătoriilor în cazul bigamiei, existența dreptului de proprietate în cazul delapidării, prezența unui raport juridic obligațional în cazul abuzului de încredere prin fraudarea creditorilor, asigurarea bunului în cazul înșelăciunii privind asigurările, existența unor obligații fiscale în cazul evaziunii fiscale, caracterul de secrete de stat al unor informații în cazul divulgării informațiilor secrete de stat, existența sancțiunii contravenționale a suspendării exercitării dreptului de a conduce în cazul conducerii unui vehicul fără permis de conducere etc.).

Condiția prealabilă și infracțiunea reprezintă, așadar, două elemente care compun textul incriminator (conținutul juridic al infracțiunii), însă condiția prealabilă nu descrie nici comportamentul, nici rezultatul, nici elementul intențional al infracțiunii, putând viza obiectul infracțiunii, calitatea autorului sau a victimei, acte juridice preexistente (titlul în temeiul căruia bunul a fost predat în cazul abuzului de încredere), faptele juridice (accidentul – pentru infracțiunea de părăsire a locului accidentului), hotărârile instanțelor de judecată (decizia civilă – în cazul infracțiunii de abandon de familie).

Condiția prealabilă a infracțiunii este o noțiune penală al cărei obiect poate privi orice ramură de drept, inclusiv dreptul penal (de exemplu, în cazul infracțiunii de uz de fals, când condiția prealabilă este infracțiunea de fals, sau spălarea banilor, unde condiție prealabilă este infracțiunea predicat) și reprezintă o situație originală în raport de infracțiune.

Raportat la numărul total al infracțiunilor reglementate în Codul penal sau în legi speciale, o parte considerabilă presupune existența unei situații premisă, iar dintre situațiile premisă relevante pentru cauza penală, o mare parte aparține altor ramuri de drept decât dreptul penal. De asemenea, dacă pentru unele dintre aceste situații nu este necesară o judecată, fiind suficientă verificarea ipotezei ca stare de fapt, pentru altele se impune pronunțarea unei soluții în urma cercetării judecătorești, deoarece ipoteza reclamă soluționarea unei probleme de drept, de cele mai multe ori din afara materiei penale. Cum se desfășoară însă această judecată? Poate să aibă un caracter atipic, secret, adică să se deruleze numai în mintea judecătorului lipsit, astfel, ca și părțile, de beneficiul principiilor ce guvernează, în general, procesele?

De aici interesul pentru înțelegerea modalității în care este verificată condiția prealabilă în cadrul procesului penal, dată fiind singularitatea dispoziției cuprinsă în art. 52 NCPP, potrivit căreia:

„(1) Instanţa penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare.

(2) Chestiunea prealabilă se judecă de către instanţa penală, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune.

(3) Hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii.”

Nu dintotdeauna a fost recunoscută competența de soluționare a condiției prealabile instanței penale. Codul de procedură penală din 1936 prevedea, așa cum unele legislații penale europene prevăd încă, un regim procesual diferit al chestiunilor numite în epocă ,,prejudiciale”, apropiat de forma sistemului chestiunilor prejudiciale de judecată (cauza penală nu poate fi judecată până la rezolvarea chestiunii prealabile de către o instanță extrapenală.

Art. 11

,,Instanța investită cu judecarea acțiunii penale are competența să judece și să se pronunțe și asupra excepțiunilor sau incidentelor de care depinde soluțiunea cauzei, chiar dacă nu sunt de competența instanței penale.

Cu toate acestea, în materie de delicte, când rezolvarea excepțiunii civile prejudiciale ar necesita un timp îndelungat și administrare de numeroase probe, instanța penală are facultatea de a amâna judecata și a obliga partea să introducă acțiune la instanța competentă, fixând un termen potrivit, înlăuntrul căruia instanța civilă să se poată pronunța.

Odată trecut acest termen, dacă partea nu justifică că a intentat acțiunea la instanța competentă, sau dacă după intentare nu a stăruit în judecarea ei, instanța penală judecă procesul.

Hotărîrea definitivă a instanței civile asupra chestiunilor prejudiciale are putere de lucru judecat în procesul penal.

Judecarea incidentelor sau chestiunilor prejudiciale de către instanța penală se face conform regulilor și mijloacelor de probațiune prevăzute de legea civilă asupra acelei materii.

Hotărîrea instanței penale are putere de lucru judecat pentru chestiunile prejudiciale judecate în mod incidental”.

Art. 12

,,Când excepțiunea civilă prejudicială formează obiectul unei acțiuni pendinte în fața instanțelor civile, intentată mai înaintea acțiunii penale, instanța penală este obligată să suspende judecata până la terminarea procesului civil”.

Prin Codul de procedură penală de la 1969 s-a renunțat la acest sistem, adoptându-se un regim uniform pentru toate chestiunile prealabile, în sensul că instanța penală se bucură de competența deplină de soluționare o oricărei astfel de chestiuni, în orice materie, operand, așadar, o amplificare a competenței după materie a instanței penale[vi].

Noul Cod de procedură penală păstrează aceleași reguli, cu nuanțări în privința chestiunilor în care competența de soluționare nu aparține organelor judiciare, exceptate, de data aceasta, expres, din categoria celor asupra cărora se poate pronunța instanța penală.

 II. RATIO LEGIS?

Fiind o situație juridică distinctă de infracțiune, calificarea condiției prealabile se realizează prin trimitere la normele disciplinei sale de origine, ceea ce ar presupune, în mod firesc, intervenția instanței specializate în materia respectivă.

Întrucât competența materială a instanței  este determinată, în principiu, de legea aplicabilă fondului litigiului, se pune întrebarea care este judecătorul competent să califice condiția prealabilă. Ca regulă, instanța penală are competența de a califica infracțiunea, însă ar trebui să existe un set de norme care să permită judecătorului disciplinei de origine a condiției prealabile să o soluționeze pe aceasta din urmă, aplicând regulile de drept substanțial și procedural specifice.

Celeritatea cu care trebuie să se desfășoare procesul penal a condus, probabil, la recunoașterea competenței judecătorului penal de a statua asupra calificării condiției prealabile, în detrimentul instanței competente potrivit disciplinei de origine a acesteia (conform regulii ,,judecătorul acțiunii este judecătorul excepției”). Cu toate acestea, datorită naturii particulare a anumitor situații juridice care constituie condiția prealabilă, este posibilă revenirea acesteia în competența instanței specializate.

Deși instanța penală este cel mai adesea competentă să califice condiția prealabilă, sistemul probatoriu este guvernat de regulile disciplinei de origine. Vom vedea, însă, că acesta este singurul fapt clar, dacă ne gândim la procedura de soluționare a chestiunii prealabile.

Din această competență deplină a instanței penale rezultă că, în lipsa unei dispoziții exprese a legii, instanța penală are obligația de a se pronunța asupra tuturor problemelor ridicate în cursul procesului penal, cu condiția ca aplicarea legii penale să depindă de soluționarea acestor chestiuni prealabile, chiar în pofida existenței unei proceduri pendinte în fața instanței de origine a condiției prealabile.

Fundamentele competenței instanței penale de a califica infracțiunea și condiția prealabilă par, așadar, distincte. Dacă sarcina judecătorului penal de a califica și judeca infracțiunile rezultă din voința legiuitorului de a rezerva contenciosul penal unui judecător specific, cu un corp de reguli bine stabilite, competența de a califica condiția prealabilă de drept extrapenal are la bază rațiuni ce țin de buna administrare a justiției.

Totuși, mecanismul instituit de art. 52 NCPP îndepărtează justițiabilii de judecătorul specializat și poate determina o stare de insecuritate juridică cu atât mai pronunțată cu cât chestiunea prealabilă este mai ,,specializată”. Se adaugă aici și tendința de minimalizare a rolului regulilor din celelalte domenii ale dreptului în favoarea dreptului penal, manifestată, de multe ori, prin lipsa de preocupare a instanței penale față de apărările întemeiate extrapenal cu privire la chestiunile prealabile sau prin interpretarea diferită a acestor reguli față de instanța ,,de drept comun” în materia respectivă, ceea ce afectează nu numai securitatea juridică, ci și încrederea legitimă. În lucrarea sa,  La condition prealable de l’infraction (Condiția prealabilă a infracțiunii), Blandine Thellier de Poncheville afirmă că „judecătorul de penal este scutit de confortul specializării”.

Fără îndoială, astfel cum se arată inclusiv prin documente adoptate la nivelul Consiliului Europei[vii], specializarea prezintă avantaje considerabile:

,,Cunoştinţele aprofundate în domeniului juridic în cauză ale judecătorului favorizează luarea unor decizii de o mai bună calitate. Judecătorul specializat poate dobândi o expertiză mai mare în domeniul său, ceea ce poate spori autoritatea instanţei din care face parte.

Concentrarea dosarelor la un cerc restrâns de judecători specializaţi poate asigura consecvenţă în luarea deciziilor şi, prin urmare, securitatea juridică.

Specializarea permite judecătorului, prin examinarea în mod repetat a mai multor cauze de aceeaşi natură, să înţeleagă mai bine realităţile referitoare la cauzele care îi sunt încredinţate, fie pe plan tehnic, social sau economic, şi să găsească, aşadar, soluţii adecvate acestor realităţi.

Judecătorii specializaţi care au cunoştinţe din alte domenii decât dreptul pot oferi o abordare multidisciplinară a problemelor pe care le tratează.

Specializarea, prin expertiza într-un domeniu juridic specific poate contribui la creşterea eficienţei instanţei şi la îmbunătăţirea gestionării cauzelor, luându-se în considerare în special creşterea constantă a numărului acestora.”

Pe de altă parte, există și dezavantaje incontestabile ale specializării:

,,În timp ce specializarea juridică este dezirabilă din mai multe puncte de vedere, aceasta implică mai multe pericole, dintre care principalul constă în eventuala separare a judecătorilor specializaţi de corpul judecătorilor generalişti.

1. Judecătorii care, în virtutea specializării, au avut anterior aceleaşi probleme de judecat, ar putea tinde să repete constant aceleaşi soluţii, ceea ce riscă să împiedice evoluţia jurisprudenţei în funcţie de nevoile societăţii. Acest pericol apare, de asemenea, când deciziile dintr-un domeniu specific sunt luate întotdeauna de acelaşi număr restrâns de judecători.

2. Juriştii specializaţi au tendinţa să dezvolte concepte proprii domeniului lor, (deseori) necunoscute de alţi jurişti. Aceasta poate conduce la o compartimentare a dreptului şi a procedurii, izolând judecătorii specializaţi de realităţile juridice din celelalte domenii şi îndepărtându-i de principiile generale şi drepturile fundamentale, cu riscul de a pune în pericol principiul securităţii juridice”.

Lecturând art. 52 din Noul Cod de procedură penală, rezultă, cu destulă evidență, că judecătorul de penal trebuie să fie, deopotrivă, și generalist, dar și specializat, nu numai în această materie, ci în toate celelalte ce ar putea constitui materia de origine a condiției prealabile a infracțiunii, ceea ce pare absolut imposibil.

Dacă în perioada anterioară Revoluției din 1989 incidența infracțiunilor în care situațiile premisă trebuiau soluționate era redusă (situațiile în sine fiind de complexitate redusă), în prezent, lucrurile s-au schimbat, instanța penală fiind deseori sesizată cu fapte de natură penală legate de fiscalitate, drept societar, concurență, piața de capital, achiziții publice, drept imobiliar, dreptul muncii și asigurări sociale, insolvență ș.a.m.d. Dreptul penal special ocupă o parte consistentă a listelor de ședință în penal, iar judecătorul legal învestit nu poate refuza sau delega judecata problemelor ce depășesc sfera acestei materii. Principiul repartizării aleatorii a cauzelor nu permite accesul, eventual, la judecătorul de penal specializat și într-o altă materie (dat fiind că sunt destule situații în care există o dublă specializare urmare a activității anterioare sau pregătirii specifice). Și în privința celorlalți actori implicați într-o cauză penală ce presupune soluționarea unor chestiuni din altă materie se remarcă fie dependența de punctele de vedere ale specialiștilor (care nu mai au rolul de a constata stări de fapt/aspecte tehnice, ci devin surse de opinii juridice) – în cazul parchetelor, fie rezerva de a aborda/valorifica apărările pertinente – în cazul avocaților specializați în drept penal. Așa se face că, uneori, volens nolens, chestiunea prealabilă este ignorată, abandonată în zona aspectelor inutile, nerelevante, chiar dacă clarificarea riguroasă a acesteia este necesară pentru justa soluționare a cauzei penale.

III. PROROGAREA COMPETENȚEI ÎN FAVOAREA INSTANȚEI PENALE. EXCEPȚII

Există, însă, situații în care prorogarea de competență nu operează. Competența excepțională a judecătorului natural descrie o întoarcere în jurisdicția de origine, motivată de importanța sau complexitatea pe care le recunoaște legiuitorul condiției. De asemenea, conform dispoziției alin. (1) al art. 52 NCPP, judecătorul cauzei penale nu va putea soluționa mai mult decât ar putea o altă instanță, în sensul că va fi limitat de regulile privind competența generală a instanțelor judecătorești (,,cu excepția situațiilor în care competența de soluționare nu aparține organelor judiciare”). Nu în ultimul rând, art. 440 Cod civil reglementează competența exclusivă a instanței civile în cazul infracțiunilor a căror existență presupune stabilirea unui raport de filiație.

Prima categorie de excepții vizează așa-numitele chestiuni prejudiciale, asupra cărora se pronunța în mod obligatoriu un alt organ judiciar decât instanța penală, cum ar fi excepția de neconstituționalitate, validitatea sau interpretarea actelor Uniunii Europene pe calea trimiterii preliminare, dezlegarea unei chestiuni de drept de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Nu putem lăsa neobservată, cu referire la aceste chestiuni, lipsa unui regim unitar și faptul că unele dintre aceste chestiuni și-au pierdut caracterul prealabil. Este cazul excepției de neconstituționalitate, pentru soluționarea căreia, anterior modificării introduse prin Legea nr. 177/2010, judecata cauzei penale se suspenda, urmând a fi reluată după pronunțarea Curții Constituționale. În forma inițială a Legii nr. 47/1002, art. 23 alin. (6) teza I prevedea că ,,în perioada soluționării excepției de neconstituționalitate, instanța poate dispune, prin încheiere motivată, suspendarea judecății„. Prin Legea 138/1997 au fost modificate aceste dispoziții, reglementându-se suspendarea de drept a cauzei pe perioada soluționării excepției – art. 23 alin. (5). Ulterior, prin Legea 177/2010, s-a abrogat alin. (5) al art. 29, referitor la suspendarea obligatorie a cauzei. Deși temporizarea cauzei penale cu această motivație nu afecta cursul prescripției, suspendat prin efectul dispozițiilor codului penal,       s-a renunțat la dispoziția procesual penală care impunea suspendarea soluționării procesului, așa încât, în prezent, dezlegarea dată de instanța de contencios constituțional este, de cele mai multe ori, ulterioară hotărârii penale definitive. Chiar dacă a fost introdus un remediu – cazul de revizuire prevăzut de art. 408 în sistemul vechiului cod de procedură penală (art. 453 alin. (1) lit. f) în noul cod de procedură penală) – acesta nu este în măsură să asigure înlăturarea tuturor efectelor hotărârii pronunțate anterior admiterii excepției de neconstituționalitate. Pentru motivele arătate, în realitate, excepția de neconstituționalitate nu face obiectul unei chestiuni prealabile decât în cazul în care se soluționează anterior finalizării procesului penal.

În cazul trimiterilor preliminare, instanța penală este obligată să dispună suspendarea cauzei conform dispozițiilor Legii nr. 340/2009. Instanța penală, din oficiu sau la cerere, poate solicita Curții de Justiție a Uniunii Europene să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură și care se referă la validitatea sau la interpretarea actelor Uniunii, în cazul în care apreciază că o decizie în aceasta privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.  Dacă cererea este formulată în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene de a se pronunța cu titlu preliminar este obligatorie, daca aceasta este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri in cauză. În cazurile în care instanța nu este de ultim grad, judecata poate fi suspendată, iar în cazurile trimiterilor preliminare formulate de instanțe ale căror hotărâri nu sunt supuse niciunei căi de atac, suspendarea judecații este obligatorie.

În situația sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, în temeiul art. 475 NCPP, suspendarea cauzei este facultativă, dar instanța nu poate soluționa cauza, urmând a suspenda obligatoriu dezbaterile, dacă cercetarea judecătorească este finalizată înainte ca Înalta Curte de Casație și Justiție să se pronunțe asupra sesizării.

Cum arătam anterior, regulile sunt diferite pentru fiecare dintre aceste situații, cu toate că procedurile sunt similare din multe puncte de vedere. Până la uniformizarea regimului chestiunilor prejudiciale din perspectiva efectelor asupra procesului în care se ridică, nu rămâne decât să constatăm că excepția de neconstituționalitate este Cenușăreasa poveștii, cea care a pierdut pantoful. În ciuda existenței unor proiecte legislative prin care se revenea la sistemul anterior, excepția de neconstituționalitate a rămas supusă acestui sistem, cu unica motivare că ar permite exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale ale persoanelor acuzate, cu efectul temporizării nejustificate a cauzelor penale și cu riscul prescripției (inexistent, dacă avem în vedere dispozițiile art. 156 NCPP – fost art. 128 în vechea reglementare și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție pe această chestiune). Ironic, numărul cauzelor în care au fost admise excepții de neconstituționalitate ridicate în procese penale a crescut semnificativ în perioada ce a urmat modificărilor sus amintite. Pe de altă parte,

Dacă în cazul chestiunilor prejudiciale lucrurile sunt, dincolo de diferențele nejustificate, destul de clare, nu la fel se poate spune despre a doua categorie de excepții – situațiile în care competența de soluționare a chestiunilor prealabile nu aparține organelor judiciare.

Prima observație este că excepția a fost prevăzută într-o manieră explicită prin noul Cod de procedură penală, vechea reglementare (art. 44 alin. (1) din codul de procedură penală 1969) neavând o atare dispoziție. Totuși, o asemenea regulă rezulta implicit și din norma anterioară, deoarece prorogarea de competență nu înseamnă că instanța penală ar putea să se pronunțe și în cazul în care organele judiciare nu au, în general, competență, în materia respectivă.

Care sunt, așadar, cazurile la care s-ar referi ultima teză a art. 52 alin. (1) NCPP?

Răspunsul este dat de doctrina și jurisprudența privitoare la competența generală a instanțelor judecătorești, potrivit cu care aceasta intervine, în afara cazurilor speciale, ori de câte ori competența nu aparține unui alt organ, cu  sau fără activitate jurisdicțională[viii].

Concret, astfel de situații intervin în materie electorală, expropriere, proprietate intelectuala, achiziții publice, fond funciar, fiscalitate, proceduri notariale, arbitrale, ș.a.m.d,, a jurisdicțiilor speciale administrative (finalizate prin ordine supuse sau nu controlului exercitat de o instanță judecătorească). Profesiile reglementate sunt, de asemenea, supuse unor dispoziții specifice care atribuie, ca regulă, organelor profesiei, competențe speciale de soluționare a conflictelor născute în legătură cu exercitarea respectivelor activități.

Pentru exemplificare, să ne imaginăm scenariul în care se formulează o acuzație de abuz în serviciu împotriva unui funcționar public pentru încheierea unui contract pretins oneros ce reflectă o utilizare nelegală a fondurilor publice, fără ca organismele specializate să fi fost implicate în procedura de descoperire și urmărire a faptelor considerate reprobabile. Mai mult, acestea au realizat un control în urma căruia nu a rezultat existența unor fapte de tipul celor imputate. Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi prevede în cuprinsul art. 1 alin. (1): ,,Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public”. Se pune problema dacă instanța penală ar putea, în lipsa unei constatări a acestui organism, să rețină că fondurile publice nu au fost utilizate corespunzător, deși organismul specializat nu a făcut-o sau chiar în ciuda unui raport contrar al Curții de Conturi. Întrucât problema ar constitui o chestiune prealabilă (alocarea resurselor prin încălcarea legii), iar competența de verificare a modului de întrebuințare a resurselor financiare ale statului revine altui organ decât cel judiciar, instanța penală nu se poate substitui competențelor acestuia pentru a reține ceea ce, în mod judicios, numai această instituție ar putea să stabilească.

O altă ipoteză ar fi aceea în care o persoană este acuzată de evaziune fiscală, fără ca autoritatea fiscală să fi stabilit, în prealabil, existența unor obligații fiscale în sarcina acesteia, a căror neexecutare, totală sau parțială, să constituie scopul activității ilicite.

Altfel spus, la momentul demarării procedurii penale, nu există obligații fiscale în sarcina acuzatului și nici pe parcursul procesului penal organul fiscal nu procedează la stabilirea lor, deși potrivit legislației fiscale este singurul căruia legea îi conferă această atribuție. Este posibil, deci, în astfel de condiții, ca instanța penală să stabilească, pentru prima dată, o obligație de natură fiscală (o obligație pe care o instanță de contencios administrativ și fiscal nu ar putea-o stabili, știut fiind că nu se poate subroga în atribuțiile autorității fiscale)?

În această materie trebuie admis că de mai bine de 10 ani doctrina încearcă să lămurească cine, cum și când ar trebui să se pronunțe în legătură cu obligațiile fiscale ale unei persoane fizice sau juridice acuzate de evaziune fiscală, în contextul unui labirint de dispoziții legale care conduc la situații paradoxale, de tipul coexistenței mai multor titluri de creanță pentru aceleași sume, dar privind debitori diferiți (cel mai des contribuabilul persoană juridică este obligat prin decizie de impunere, iar persoana fizică, împreună cu același contribuabil în calitate de persoană responsabilă civilmente, prin hotărârea penală), înainte ca instanța de contencios fiscal să se pronunțe legat de obligația de plată. Dacă ne-am raporta la dispozițiile art. 52 NCPP, ar rezulta că  instanța penală e obligată să clarifice această condiție prealabilă, a existenței obligațiilor fiscale de la neîndeplinirea cărora să se fi sustras persoana fizică/juridică, în cazul evaziunii fiscale, fie în urma unei cercetări proprii (dacă nu s-a pronunțat deja instanța specializată), fie reținând ceea ce s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat în fața instanței de contencios administrativ și fiscal, dacă există o hotărâre în acest sens. În orice caz, ipoteza suspendării soluționării contestației administrative împotriva actelor fiscale, emise de autoritatea competentă, până la soluționarea definitivă a cauzei penale, cum se întâmplă în cele mai multe cazuri, nu are niciun sens în contextul arătat. Mai mult, în acest fel este împiedicat accesul la instanță, inclusiv din perspectiva instanței penale care ar trebui să preia competența instanței de contencios administrativ, caz în care chestiunea prealabilă rămâne nesoluționată.

În sfârșit, considerăm că este important să se acorde atenția cuvenită atât identificării și clarificării condiției prealabile, cât și recunoașterii limitelor competenței generale a organelor judiciare, în ciuda amplificării competenței după materie în favoarea instanței penale. Practic, tot ceea ce ar fi considerat inadmisibil din această perspectivă în fața unei alte instanțe, este la fel de inadmisibil în fața instanței penale (doar instanța este diferită, nu și regulile de drept)

IV. PROCEDURA DE JUDECATĂ A CHESTIUNII PREALABILE

Primul lucru important de spus despre procedura de judecată a chestiunii prealabile este că nu există, cel puțin nu într-o formă anume prevăzută de lege, legiuitorul preferând înțeleapta tăcere și lăsând interpretului bucuria descoperirii voinței sale.

Conform alin. (2) al art. 52 NCPP, ,,chestiunea prealabilă se judecă de către instanța penală, potrivit regulilor și mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparține acea chestiune”.

Așadar, ce înseamnă reguli și mijloace de probă dintr-o materie și ce înseamnă ,,se judecă”?

S-ar putea înțelege că legiuitorul a dorit să cuprindă în sintagma reguli și mijloace de probă toate normele de drept material și procedural din materia de origine, după cum s-ar putea susține că norma se referă doar la dreptul substanțial și regimul probator, excluzând normele de procedură care nu vizează probele.

Trebuie să admitem că este destul de greu de acceptat că legea ar putea stabili, de pildă, că desființarea unui act juridic se poate realiza într-o procedură în care nu toate părțile au calitate procesuală, fără constrângerea vreunui termen și fără a justifica un interes. La fel, dacă, în lipsa unei cauze penale, participanții la o procedură judiciară trebuie să respecte cerințe multiple pentru exercițiul eficient al acțiunii, nu există nicio rațiune pentru care în fața instanței penale situația să fie diferită. Sunt numeroase cauze pe rolul instanțelor penale în care calificarea infracțiunii depinde de soluțiile date chestiunilor prealabile, iar acestea din urmă presupun derularea unor proceduri complexe în fața instanțelor competente în mod obișnuit, dar simpliste sau inexistente atunci când sunt soluționate pe cale de excepție în fața instanței penale.

Ar putea să descrie, în atare condiții, art. 52 NCPP, mai mult decât o amplificare a competenței după materie, respectiv să reglementeze înlocuirea procedurii de judecată din materia căreia îi aparține chestiunea prealabilă cu procedura penală?

Răspunsul nu poate fi pozitiv.

Competența unei instanțe nu determină aplicarea unui set de reguli procedurale specific acelei instanțe. Dimpotrivă, dreptul comun în materie procedurală este procedura civilă, conform art. 2 NCPC:

Art. 2

„(1) Dispozițiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă.

(2) De asemenea, dispozițiile prezentului cod se aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare.”

Codul de procedură penală reglementează desfășurarea procesului penal și a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală (art. 1 NCPP), fără a exclude incidența altor norme de procedură cu care se completează în cazul lipsei contrarietății.

Această teză este confirmată și prin jurisprudența Curții Constituționale, care prin Decizia nr. 761/13 decembrie 2016, publicată în M. Of. nr. 140/23 februarie 2017, Decizia nr. 20/19 ianuarie 2016, Decizia nr. 28/20 ianuarie 2016, Decizia nr. 324/17.05.2016, a reținut, cu referire expresă la completarea Codului de procedură penală cu dispozițiile Codului de procedură civilă în materia măsurilor asigurătorii, următoarele:

,,18. […]Curtea a reţinut că normele procesual penale în materia măsurilor asigurătorii înfiinţate de organele penale — cu privire la cazul particular al desfiinţării (ridicării/încetării) măsurilor asigurătorii — se completează cu dispoziţiile procesual civile, în temeiul art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, dispoziţiile procesual civile constituind izvor de drept procesual penal în măsura în care Codul de procedură penală nu cuprinde dispoziţii contrare.

19. Curtea a constatat că normele procesual civile, spre deosebire de normele procesual penale în materia măsurilor asigurătorii, reglementează atât desfiinţarea de drept a sechestrului asigurător [art. 955 din Codul de procedură civilă, în caz de nedepunere a cauţiunii în ipotezele reglementate de art. 953 alin. (1) şi (3) din acelaşi cod], cât şi instituţia ridicării sechestrului asigurător — art. 957 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Aşadar, potrivit art. 957 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Dacă debitorul va da, în toate cazurile, o garanţie îndestulătoare, instanţa va putea ridica, la cererea debitorului, sechestrul asigurător”. în aceste condiţii, Curtea a reţinut că legea procesual civilă reglementează pentru debitor un remediu eficient pentru ridicarea măsurii sechestrului asigurător, şi anume în cazul în care dă o garanţie — reală sau personală — Îndestulătoare. Aşa încât, dacă se va constitui la dispoziţia creditorului o asemenea garanţie, debitorul este îndreptăţit să formuleze o cerere prin care să solicite ridicarea sechestrului, astfel încât bunurile sale vor fi scoase de sub măsura indisponibilizării. Cât priveşte poprirea asigurătorie, potrivit art. 971 alin. (1) din Codul de procedură civilă, soluţionarea cererii, executarea măsurii, desfiinţarea şi ridicarea popririi asigurătorii se vor efectua potrivit dispoziţiilor art. 954— 959 din acelaşi cod, care se aplică în mod corespunzător, aşa încât condiţiile înfiinţării popririi asigurătorii, ca şi cele privind ridicarea acesteia sunt cele prevăzute la sechestrul asigurător, anterior menţionate.

20. Curtea a constatat, totodată, că normele procesual civile reglementează şi un alt mijloc legal prin care debitorul sau terţul garant poate obţine desfiinţarea măsurilor asigurătorii, împiedicând valorificarea bunurilor la care acestea se referă, şi anume „depunerea cu afectaţiune specială. (…)”.

Pe lângă aceste argumente, dispozițiile art. 52 NCPP sunt, oricum, unele ce statuează, prin excepție, aplicabilitatea legilor din alte materii în procesul penal, fără distincție după cum acestea sunt de drept substanțial sau de procedură.

Cum am putea să justificăm, de exemplu, anularea unui act administrativ fără parcurgerea procedurii prealabile, peste termenul prevăzut de lege și la cererea unei părți care nu ar avea calitate procesuală? Poate o astfel de acțiune judiciară să devină un accesoriu al acțiunii publice specifice dreptului penal, să fie absorbită în cuprinsul acesteia? Care este mecanismul juridic prin care s-ar întâmpla un asemenea fenomen?

Doar ce am stabilit că situațiile cărora li se aplică art. 52 NCPP fac parte din conținutul juridic, normativ, extrinsec al infracțiunii. Prin urmare, condiția prealabilă are o existență separată de infracțiune, nu depinde de săvârșirea faptei, iar clarificarea ei condiționează acțiunea normei penale și nu invers.

Concluzionând, în lipsa unui text care să descrie în termeni preciși conținutul sintagmei, prin reguli și mijloace de probă ar trebui să se înțeleagă ansamblul normelor ce guvernează materia de origine a condiției prealabile.

În jurisprudența națională există situații în care instanța civilă, alta decât cea care a soluționat chestiunea prealabilă și alta decât cea care a soluționat cauza penală, sesizată fiind ulterior finalizării ambelor proceduri, reține autoritatea de lucru judecat a hotărârii civile, cu motivarea, între altele, că procedura penală s-a derulat fără respectarea cerințelor privind participarea părților:

„Tribunalul este de părere că chiar dacă prin considerentele Deciziei penale nr.731/R/19.11.2008 a Tribunalului T____ – Secția penală pronunțată în Dosarul nr.XXXXXXXXXXXXX, s-a reținut că Certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr.0021/30.01.1995 emis în favoarea intimatei-pârâte _______________ privire la imobilul „Librăria M____ E_______” este fals, fiind întocmit ca urmare a săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu și fals intelectual de către înfăptuitorul Ș_____ P______ B____, constatându-se că între timp a intervenit prescripția răspunderii penale, însă înscrisul este emis prin fraudarea legii, instanța nu poate ignora prevederile art.44 alin.3 Cod de procedură penală, care fac trimitere asupra puterii doveditoare a unei hotărâri definitive a instanței civile într-o chestiune prealabilă.

Or, în speță s-a constatat cu putere de lucru judecat de instanțele civile că Certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr.0021/30.01.1995 a fost emis în mod legal, fiind respinsă acțiunea pentru anularea acesteia, prin Sentința civilă nr.114/13.09.1995 a Curții de Apel C______, rămasă irevocabilă prin Decizia nr.2384/04.12.1995 a Curții de Apel C______.

Se mai reține că în procesul penal de a făcut obiectul cauzei Dosarului nr.XXXXXXXXXXXXX al Tribunalului T____, nu a figurat ca parte emitentul actului, nici intimata beneficiară a drepturilor înscrise în certificat, prin hotărârea pronunțată nu s-a dispus anularea acestui certificat, iar aprecierile din considerentele acestei decizii nu sunt obligatorii pentru  instanța civilă în condițiile în care nulitatea acestui act a mai constituit obiectul unei judecăți prealabile”[ix].

Cu referire la probe, acestea nu sunt influențate de instanța sesizată, ci depind exclusiv de natura faptelor care trebuie dovedite. Mijloacele prin care se probează situația juridică ce constituie condiția prealabilă sunt reglementate de disciplina de origine, astfel că dovada condiției prealabile trebuie să se raporteze la regulile extrapenale. În consecință, sistemul libertății probei, consacrat în dreptul penal prin art. 97 NCPP, este, de principiu, inaplicabil  condiției prealabile. Având în vedere natura foarte variată a condițiilor prealabile, rezultă că sunt aplicabile mai multe sisteme de probă diferite, cu dispoziții speciale în ce privește admisibilitatea probelor, valoarea acestora, sarcina probei etc.

Deși caracterul prealabil al soluționării și clarificării condițiilor de fapt sau de drept necesare pentru incidența normei de drept penal nu este contestat, totuși, nu există niciun act de procedură prin care să se rezolve, anterior pronunțării soluției pe fondul cauzei, chestiunile de acest fel. În doctrină se susține că rezolvarea chestiunii prealabile trebuie să aibă loc „înainte” ca instanța de judecată să se pronunțe pe fond[x], însă nu există, la nivel jurisprudențial, exemple de cazuri în care chestiunea prealabilă să se fi soluționat anterior sentinței de fond, cu excepția chestiunilor prejudiciale. Nu putem admite că prealabil soluționării cauzei, în sensul art. 52 alin. (1) NCPP, ar putea însemna în același timp cu fondul cauzei penale, cu ocazia deliberării, prin aceeași hotărâre, întrucât ar însemna ca norma să rămână fără efecte. Pe de altă parte, se pune problema dacă pronunțarea anterioară soluționării fondului ar atrage incompatibilitatea, respectiv dacă s-ar putea considera că imparțialitatea judecătorului este afectată prin lămurirea chestiunii prealabile la un moment anterior adoptării sentinței de fond. Considerăm că instanța trebuie să includă acest subiect în categoria celor cu privire la care pronunță o încheiere interlocutorie, împotriva căreia se poate exercita calea de atac prevăzută de lege, odată cu fondul, cu excepția situației în care, consecință a clarificării chestiunii prealabile, se stabilește că fapta nu există sau nu este prevăzută de legea penală, caz în care instanța se pronunță prin hotărârea de fond.

Chiar și în ipoteza în care, de fiecare dată, instanța penală ar rezolva chestiunea prealabilă prin hotărârea de fond, esențial este ca aceasta să cuprindă elemente precum descrierea chestiunii, indicarea părții care a invocat-o, apartenența acesteia la o anumită ramură a dreptului, normele aplicabile, probele ce au fost administrate, concluziile părților, soluția adoptată și motivele ce stau la baza acesteia. Numai astfel poate fi asigurată cerința de a se fi realizat „judecata” acelei chestiuni și poate fi exercitat controlul judecătoresc în calea de atac prevăzută de lege, cu respectarea drepturilor părților interesate.

V. CHESTIUNEA PREALABILĂ SOLUȚIONATĂ DEJA PRIN HOTĂRÂRE DEFINITIVĂ LA DATA SOLUȚIONĂRII CAUZEI PENALE. AUTORITATEA DE LUCRU JUDECAT A HOTĂRÂRII INSTANȚEI CIVILE

Atunci când, până la data soluționării cauzei penale, chestiunea prealabilă a fost deja soluționată printr-o hotărâre definitivă a altei instanțe, instanța penală este ținută de clarificarea oferită de instanța competentă după materie prin soluția adoptată.

Alineatul (3) al art. 52 NCPP reglementează autoritatea de lucru judecat a hotărârilor definitive ale altor instanțe decât cele penale asupra unor chestiuni prealabile în procesul penal. Spre deosebire de textul din vechea reglementare (art. 44 din Codul de procedură penală 1969), în cel analizat a fost adăugată sintagma „cu excepția împrejurărilor care privesc existența infracțiunii”. Norma a devenit neclară, imprevizibilă, deoarece, așa cum arătam mai sus, chestiunea prealabilă are acest caracter atunci când privește existența unei cerințe esențiale din structura infracțiunii[xi], astfel încât, ab initio, vizează împrejurări care privesc existența infracțiunii. Probabil altul este sensul acestei excepții, dar, la prima vedere, pare că, în realitate, niciodată hotărârea definitivă a instanței civile nu are autoritate de lucru judecat în fața instanței penale, pentru motivul simplu că întotdeauna condiția prealabilă/situația premisă privește existența infracțiunii.

Să presupunem că o instanța specializată stabilește cu prilejul soluționării unei contestații la decizia de concediere că angajatul nu avea atribuții conform contractului de muncă de genul celor pe care angajatorul pretinde că nu le-a executat, omisiune care a dus la concediere. Se formulează, față de același angajat, o acuzație penală privind neglijența în serviciu, reproșându-se omisiunea persoanei de a îndeplini un act ce ar intra în atribuțiile de serviciu, iar acesta se apără motivând că nu avea atribuții de tipul respectiv, aspect stabilit cu autoritate de lucru judecat în litigiul de dreptul muncii. Această împrejurare este una care privește existența infracțiunii, iar instanța penală nu poate să rețină diferit față de instanța civilă în privința atribuțiilor de serviciu.

Nu se regăsește în expunerea de motive a noului Cod de procedură penală explicația intervenției, pentru a desluși criteriile după care chestiunile prealabile au fost împărțite în două categorii: cele care privesc existența infracțiunii și celelalte și nici în doctrină nu există o asemenea diferențiere.

În sfârșit, considerăm că este de prisos a insista asupra obiectivului urmărit prin modificarea legislativă, mai ales că împrejurările care nu privesc existența infracțiunii nu interesează din perspectiva procesului penal, cu consecința inutilității dispoziției care să reglementeze autoritatea de lucru judecat în astfel de cazuri.

În literatura juridică[xii], s-a arătat că această sintagmă ar avea înțelesul de elemente care să privească tipicitatea obiectivă sau subiectivă a infracțiunii, recomandându-se citirea excepției în cheia respectării principiilor securității juridice și ne bis in idem.

Totuși, trebuie să admitem că prezența excepției, în sine, fie este redundantă (dacă avem în vedere că oricum hotărârea definitivă a instanței civile privește o chestiune prealabilă – în interpretarea că aceasta nu poate viza existența infracțiunii, sub aspectul condițiilor de tipicitate), fie neagă total efectele hotărârilor altor instanțe, dacă prin expresia ,,existența infracțiunii” înțelegem inclusiv chestiunile de fapt sau de drept  care condiționează aplicabilitatea normei de incriminare.

Pornind de la premisa că, în ciuda modificărilor, dispoziția legală și-a păstrat, totuși, substanța, rezultă că, ori de câte ori o altă instanță decât cea penală a statuat asupra unei chestiuni prealabile procesului penal, dezlegarea dată este obligatorie pentru instanța penală. Nu același lucru se poate susține în legătură cu hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă, care, potrivit art. 28 alin. (2) NCPP, nu are autoritate de lucru judecat în fața organelor judiciare penale cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. Este important de înțeles că această din urmă hotărâre este una prin care se soluționează acțiunea civilă și nu chestiunea prealabilă. În jurisprudență, s-a făcut deseori confuzie între cele două concepte, înlăturându-se efectele hotărârilor definitive ale instanțelor nepenale prin trimiterea eronată la conținutul art. 28 alin. (2) NCPP – fost art. 22 în reglementarea anterioară.

Cu titlu de exemplu, în jurisprudență s-a reținut:

,,Cu referire la procesele civile generate de existența sau inexistența unei atare stări de incompatibilitate între C_____ C_________ și C_____ L____ C_________, Curtea își însușește punctul de vedere al tribunalului în sensul art. 22 Cod procedură penală, hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organului de urmărire penală și a instanței penale, cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acestuia, după cum nu poate fi interpretată nici ca o chestiune prealabilă, prevăzută de art. 44 Cod procedură penală”[xiii].

Existența ori inexistența stării de incompatibilitate nu este o chestiune care să vizeze acțiunea civilă având ca obiect repararea prejudiciului cauzat prin fapta penală, așa încât art. 22 din vechiul cod de procedură penală nu își găsește aplicarea într-o astfel de ipoteză.

În general, însă, practica instanțelor naționale a recunoscut autoritatea de lucru judecat a hotărârilor altor instanțe decât cele penale cu privire la chestiunile prealabile. Se remarcă însă o frecvență mai mare a hotărârilor în care se face trimitere la textul analizat (în actuala sau vechea reglementare), atunci când instanța este sesizată în cadrul plângerilor împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată și mai puțin în cazul sesizării prin rechizitoriu.

În acest sens, amintim câteva considerente extrase din hotărârile pronunțate de instanțele naționale cu referire la autoritatea de lucru judecat prevăzută de art. 52 alin. (3) NCPP, respectiv art. 44 alin. (3) din vechiul cod de procedură penală:

,,În condițiile în care instanța civilă, respectiv Curtea de Apel Oradea a stabilit cu caracter definitiv și irevocabil prin decizia nr. 34/C/18.01.2012 ca „în ce privește contestația la planul de distribuire, instanța constată ca aceasta nu este fondata, urmând a fi respinsa. Instanța constată ca noul lichidator judiciar a respectat prevederile Legii insolvenței, incluzând în aceeași categorie creanța fostului lichidator judiciar și a celor doi recurenți și procedând la distribuirea sumelor conform prevederilor legale” (fila 42 up), iar respectarea procedurii prevăzute de Legea insolvenței se constituie ca o chestiune prealabila în procesul penal cu autoritate de lucru judecat în fața instanței penale potrivit art. 44 alin. 3 Cod de procedură penală, soluțiile date de către organul de urmărire penala sunt legale și temeinice.”[xiv]

,,De asemenea, art. 44 Cod de procedura penală prevede că  „ (…) instanța penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă de care depinde soluționarea cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competența altei instanțe.  Chestiunea prealabilă se judecă de către instanța penală, potrivit regulilor și mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparține acea chestiune.  Hotărârea definitivă a instanței civile, asupra unei împrejurări ce constituie o chestiune prealabilă în procesul penal, are autoritate de lucru judecat în fața instanței penale” iar art. 45 din același cod extinde aplicabilitatea art. 44 Cod de procedura penala și pentru faza de urmărire penală.

(……)

În condițiile în care legalitatea executării silite, inclusiv privind informarea prealabilă a plătitorului  necesară potrivit legii și privind sumele prescrise sau caracterul cert al acestora, precum și imputabilitatea acestora în privința petentului, în calitate de succesor legal  al defunctei soții, reprezentând chestiuni prealabile, au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat de instanța competentă, potrivit legii civile și ținând cont că nu au apărut elemente noi față de intimații P_____ M______ si F_______ D__, cercetați penal pentru comiterea acelorași fapte cu consecința neînceperii urmăririi penale instanța apreciază soluția dispusă de procuror ca fiind legală și temeinică”. [xv]

,,Instanța penală reține că intimații din prezenta cauză au adoptat hotărârea menționată pe baza unui raționament logico – juridic de interpretare a dispozițiilor art.24 din Legea nr. 554/2004 la situația concretă ce rezultă din actele dosarului.

Nici organele de urmărire penală și nici prezenta instanță penală nu pot da o altă dezlegare pricinii care s-a judecat definitiv și irevocabil, prin decizia civilă nr. 298/26.04.2007, aceasta având autoritate de lucru judecat și în procedura de față, potrivit dispozițiilor art.44 alin. 3 Cod procedură penală.

Odată lămurit acest aspect, trebuie precizat că petenta nu reclamă alte încălcări ale legii de către intimați, care să conducă la o suspiciune de abuz în serviciu, toate nemulțumirile sale fiind legate, așa cum s-a arătat, de modul de aplicare a dispozițiilor legale incidente în litigiul pe care aceasta l-a avut în fața Curții de Apel Bacău. Or, aceste critici nu pot fi valorificate în altă modalitate decât cea legală, respectiv prin formularea căilor de atac, atunci când ele sunt prevăzute de dispozițiile de ordin procesual.

În concluzie, îndeplinirea atribuțiilor se serviciu de către judecători, prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești, altfel decât așa cum spera petenta, nu poate constitui prin ea însăși o faptă penală.

Față de aceste considerente, instanța a apreciat că plângerea formulată de petenta D_____ E____ este nefondată, și a respins-o în baza art.2781, alin.8, lit. a Cod procedură penală.

Curtea apreciază că magistrații judecători nu pot fi cercetați pentru modul de soluționare a cauzei. Cercetarea judecătorească, interpretarea și aplicarea legii constituie atribute esențiale ale activității de judecată. Potrivit art.2, al.3, 4 din Legea 303/2004, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. Orice persoană, organizație, autoritate sau instituție este datoare să respecte independența judecătorilor, iar verificările, de orice natură, trebuie să respecte aceste principii. Acesta este și motivul pentru care legiuitorul a legiferat faptul că temeinicia și legalitatea încheierilor poate fi verificată numai prin exercitarea căilor de atac, în condițiile legii.

Prin formularea unei plângeri penale nu pot fi cenzurate soluțiile dispuse de magistrații judecători în cauzele instrumentate de aceștia. Aspectul că magistrații judecători au luat o decizie în baza cercetărilor judecătorești efectuate nu poate constitui o faptă în sensul dispozițiilor codului penal.

Adoptarea de către magistrați a unei soluții în cauzele pe care le-au avut spre competentă soluționare nu poate reprezenta, în sine, un abuz în sensul penal, acest aspect reprezentând un element esențial prin care se înfăptuiește justiția în genere”[xvi]

,,Cum nulitatea absolută a actului adițional autentificat sub nr. 149/19.11.2003 la BNP R____ G_______ produce efecte nu numai pentru viitor (ex nunc) ci și pentru trecut (ex tunc), în sensul că efectele actului adițional produse în trecut au fost desființate retroactiv și cum potrivit art.44 alin.3 din Codul de procedură penală anterior, o asemenea hotărâre irevocabilă are autoritate de lucru judecat în fața instanței penale, care este obligată să rezolve cauza penală în conformitate cu soluția dată chestiunii prealabile de instanța civilă, se constată că în mod corect instanța de fond a reținut că în speță nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată și fals în declarații, ambele în formă continuată, prevăzute de art. 290 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin 2 Cod penal și de art. 292 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin 2 Cod penal, inculpatului recunoscându-i-se calitatea de unic asociat și administrator cu puteri depline al ________________ B_____ între data încheierii actului și până la constatarea nulității lui, astfel că acesta putea să vândă valabil orice bun mobil sau imobil al societății, nemaipunându-se a fi analizată vreuna dintre incompatibilitățile invocate de parchet. În plus, instanța de fond nu avea cum să rețină că procesele verbale în discuție ar fi avut valoare juridică și în egală măsură că ar fi produs consecințe juridice, atât timp cât acestea nu au fost apreciate de instanțele civile (care au hotărât cu autoritate de lucru judecat în chestiuni prealabile procesului penal de față) ca fiind înscrisuri sub semnătură privată apte să producă consecințe juridice.”[xvii]

„Această concluzie, exprimată perfect în dictonul electa una via non datur recursum ad alteram a fost îmbrățișată și confirmată după cum se va arăta mai jos prin diferite deciziii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea litigiilor introduse de SC ___ ___________________ în legătură cu acte și fapte juridice ce au legătură cu speța dedusă judecății în prezenta cauză, decizii care se impun cu autoritate de lucru judecat în baza art. 52 alin. 3 privind chestiunile prejudiciale, care prevede că hotărârile definitive ale altor instanțe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în fața instanței penale, cu excepțita împrejurărilor care privesc existența infracțiunii”[xviii]

Și în jurisprudența CEDO s-a reținut, cu trimitere specifică la dispozițiile articolului ce reglementa chestiunile prealabile în vechiul cod de procedură penală, că acestea nu pot fi ignorate fără a fi pus în pericol principiul securității juridice:

„37. Curtea a concluzionat în mai multe rânduri în sensul încălcării art. 6 ca urmare a casării, printr-o cale de atac extraordinară, fără motive substanţiale şi imperative, a unor hotărâri judecătoreşti definitive [a se vedea, printre altele, hotărârile Brumărescu împotriva României (MC), nr. 28342/95, pct. 61, CEDO 1999-VII şi Riabyk împotriva Rusiei, 52854/99, pct. 52 şi 56, CEDO 2003-IX, citate anterior]. De asemenea, în mai multe cauze a considerat că, fie şi în absenţa casării unei hotărâri, repunerea în cauză a soluţiei adoptate într-un litigiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă în cadrul unei alte proceduri judiciare poate aduce atingere art. 6, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul de acces la o instanţă şi să încalce principiul securităţii juridice (Kehaya şi alţii, citată anterior, pct. 67–70; Gök şi alţii împotriva Turciei, nr. 71867/01, 71869/01, 73319/01 şi 74858/01, pct. 57‑62, 27 iulie 2006, şi Esertas împotriva Lituaniei, nr. 50208/06, pct. 23–32, 31 mai 2012).

38. Conform jurisprudenţei sale constante, Curtea nu are sarcina de a se substitui instanţelor interne. În special, nu îi revine sarcina de a se pronunţa cu privire la erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanţă internă sau de a substitui propria sa apreciere celei a instanţelor interne, decât dacă şi în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie [García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96, pct. 28–29, CEDO 1999–I].

39. De asemenea, Curtea observă că, în toate sistemele juridice, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti definitive implică limitări ad personam şi ad rem (Esertas, citată anterior, pct. 22).

40. În prezenta cauză, chiar admiţându-se că nu exista nici identitate de părţi, nici identitate de obiect al celor două proceduri interne, Curtea constată că procedura fiscală şi cea penală vizau aceeaşi chestiune determinantă pentru soluţionarea acestora, respectiv încadrarea juridică a aceloraşi operaţiuni de transformare şi de revânzare a anvelopelor (mutatis mutandis, Siegle împotriva României, nr. 23456/04, pct. 36, 16 aprilie 2013).

41. În această privinţă, observă că, în cadrul procedurii contencioase fiscale iniţiate de reclamanţi, prin hotărârea definitivă din 3 iulie 2003, secţia comercială a Curţii de Apel Suceava, după examinarea elementelor de probă propuse şi dezbătute de părţi, a concluzionat că operaţiunile de transformare şi de revânzare a anvelopelor fuseseră legale şi că acestea dădeau dreptul la facilităţi fiscale. În consecinţă, a admis acţiunea formulată de reclamanţi împotriva procesului-verbal prin care li se imputau taxe şi penalităţi pentru operaţiunile respective (a se vedea supra, pct. 13).

42. Cu toate acestea, în cadrul procesului penal declanşate ca urmare a plângerii Direcţiei Generale a Finanţelor Publice formulate împotriva primului reclamant, secţia penală a aceleiaşi curţi de apel, pe baza unei noi expertize, a revenit aspra concluziei respective, apreciind de această dată, prin hotărârea definitivă din 5 decembrie 2005, că aceste operaţiuni erau ilegale şi că pe baza acestora, reclamanţii au beneficiat în mod necuvenit de facilităţi fiscale (a se vedea supra, pct. 25).

43. În această privinţă, Curtea a constatat că opiniile experţilor erau divergente (a se vedea supra, pct. 15). Curtea reaminteşte că, în orice caz, faptul că pot exista mai multe opinii pe marginea unui subiect nu reprezintă un motiv suficient pentru a fi adusă atingere principiului securităţii raporturilor juridice. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când motive substanţiale şi imperioase impun acest lucru (SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României, nr. 22687/03, pct. 32, 1 decembrie 2005).

44. Or, în speţă, în prezenta speţă, nici un element de acest tip nu poate justifica un astfel de reviriment.

45. Chiar admiţând că, în cadrul celui de-al doilea proces, secţia penală a curţii de apel s-a axat mai mult pe situaţia reclamanţilor şi că aceasta a urmărit să corecteze pretinsele erori comise de secţia comercială, Curtea consideră că nu ar trebui să le revină reclamanţilor sarcina de a suporta eventualele carenţe ale autorităţilor judiciare (mutatis mutandis, Amurăriţei împotriva României, nr. 4351/02, pct. 36, 23 septembrie 2008).

46. Cu siguranţă, în acest caz nu este vorba despre casarea unei hotărâri judecătoreşti „irevocabile” şi care a dobândit autoritate de lucru judecat (a se compara cu Brumărescu, citată anterior, pct. 62). Însă derularea simultan şi în paralel a două proceduri independente având ca obiect aceleaşi fapte, care a determinat secţia penală a curţii de apel să ajungă la o nouă apreciere a faptelor respective, radical opusă hotărârii anterioare a secţiei comerciale a aceleiaşi curţi de apel, a adus atingere principiului securităţii juridice (mutatis mutandis, Siegle, citată anterior, pct. 38).

47. Prin urmare, revenind asupra unei chestiuni în litigiu care fusese deja soluţionată şi care făcuse obiectul unei hotărâri definitive, şi în absenţa oricărui motiv valabil, curtea de apel a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. Din acest motiv, a fost încălcat dreptul reclamanţilor la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenţie.

48. Prin urmare, această prevedere din Convenţie a fost încălcată.”[xix]

VI. DISPOZIȚII SIMILARE ÎN ALTE STATE MEMBRE UE

Texte similare există și în legislațiile altor state europene.

În Franța, instituția chestiunilor prealabile este reglementată în cuprinsul art. 384 și 386 Cod procedură penală, care prevăd că „Instanța sesizată cu acțiunea penală este competentă să se pronunțe asupra tuturor excepțiilor invocate de inculpat în apărarea sa, dacă legea nu prevede altfel sau dacă inculpatul invocă un drept real imobiliar”(art. 384). Excepția nu poate fi primită decât dacă este de natură să înlăture caracterul de infracțiune al faptei.

Art. 386

Excepția prealabilă este ridicată înainte de orice apărare de fond.

Ea nu poate fi primită decât dacă este de natură să înlăture caracterul de infracțiune al faptei ce face obiectul urmăririi.

Ea nu este admisă decât dacă se întemeiază pe fapte sau pe titluri care conferă un fundament susținerii inculpatului.

Dacă excepția este admisibilă, instanța stabilește un termen în care inculpatul trebuie să se adreseze instanței competente. Dacă inculpatul nu a sesizat instanța competentă în acest termen și nu justifică lipsa diligențelor, se va trece peste excepție.

Dacă excepția nu este admisă, dezbaterile continuă.

În Belgia, dispoziții similare sunt cuprinse în art. 15-19 Cod procedură penală:

Art. 15. În afara excepțiilor prevăzute de lege, instanțele penale judecă chestiunile de drept civil care sunt ridicate în fața lor pe cale incidentală, în legătură cu infracțiunile cu care sunt sesizate.

Art. 16. În cazul în care infracțiunea se referă la executarea unui contract a cărui existență este negată sau a cărui interpretare este contestată, instanța penală, pronunțându-se asupra existenței acestui contract sau executării sale, respectă regulile de drept civil.

Dacă admisibilitatea probei testimoniale depinde de un înscris contestat de cel căruia i se opune, verificarea va fi dispusă în fața instanței civile competente.

Art. 17. Dacă inculpatul invocă un drept de proprietate sau un alt drept real imobiliar, instanța sesizată cu acțiunea penală se pronunță asupra incidentului, în conformitate cu următoarele reguli:

Excepția prealabilă nu va fi admisă decât dacă se bazează pe un titlu aparent sau pe fapte de posesie certe;

Titlurile invocate sau faptele descrise trebuie să înlăture caracterul de infracțiune al faptei care stă la baza acuzației.

Art. 18. Instanța poate, în funcție de circumstanțe, să nu impună (inculpatului) obligația de a sesiza instanța civilă.

În absența acestei dispense, hotărârea va stabili un termen de cel mult două luni în care partea care a invocat chestiunea prealabilă va trebui să sesizeze instanța competentă și să dovedească diligențele sale ; dacă nu, se va trece la dezbateri.

Art. 19. În caz de contestație, instanța civilă va desemna partea care, cu privire la sarcina probei, va fi considerată reclamantă.

În Codul de procedură penală al Italiei, instituția chestiunilor prealabile este descrisă în conținutul articolelor 2 și 3, după cum urmează:

Art. 2.

1. Instanța penală soluționează orice chestiune de care depinde decizia, cu excepția cazului în care se prevede altfel.

2. Hotărârea instanței penale care soluționează pe cale incidentală o chestiune civilă, administrativă sau penală nu are forță obligatorie în niciun alt proces.

Art. 3

1. Când decizia depinde de rezolvarea unui litigiu privind raporturile de familie sau de cetățenie, instanța, dacă problema este serioasă și dacă acțiunea civilă este deja în curs, poate suspenda procesul până la rămânerea definitivă a sentinței care definește chestiunea.

2. Suspendarea e dispusă printr-un ordin supus recursului în casație. Curtea decide în camera de consiliu.

3. Suspendarea procesului nu împiedică efectuarea actelor urgente.

4. Hotărârea definitivă a instanței civile care a decis asupra unei chestiuni vizând raporturilor de familie sau cetățeniei are autoritate de lucru judecat în procesul penal.

În Spania, chestiunile prealabile sunt prevăzute în cuprinsul art. 3-7 din Codul de procedură penală, după cum urmează:

Art. 3

Ca regulă generală, competența instanțelor judecătorești penale se extinde asupra soluționării, prin simplul efect al acuzării, a chestiunilor civile și administrative prealabile (…) atunci când aceste aspecte par a fi atât de strâns legate de faptul pedepsibil, încât separarea lor este rațional imposibilă.

Art. 4

Cu toate acestea, în cazul în care chestiunea prealabilă ar determina vinovăția sau nevinovăția, instanța penală va suspenda procedura până la soluționarea celei pentru care aceasta corespunde; dar poate stabili un termen, care să nu depășească două luni, pentru ca părțile să poată merge la instanța civilă sau de contencios administrativ competentă.

Odată ce termenul a trecut, fără ca partea interesată să certifice că l-a folosit, grefierul, prin diligența sa, va ridica suspendarea și va continua procedura.

Procurorul va fi parte în proces.

Art. 5

Fără a aduce atingere dispozițiilor celor două articole anterioare, chestiunile civile prealabile, referitoare la validitatea unei căsătorii sau la suprimarea stării civile, sunt întotdeauna atribuite judecătorului care trebuie să le înțeleagă pe amândouă, iar decizia sa va sta la baza soluției instanței penale.

Art. 6

Dacă chestiunea prealabilă civilă se referă la dreptul de proprietate asupra unui imobil sa a altui drept real, instanța penală poate decide asupra acesteia când asemenea drepturi, aparent, se bazează pe un titlu autentic sau pe acte de posesie indubitabile.

Art. 7

Instanța penală se va adapta la normele de drept civil sau administrativ, în cazul chestiunilor prealabile care, conform articolelor anterioare, trebuie soluționate.

Se remarcă tendința acestor legislații de a păstra competența instanțelor civile în cazul drepturilor reale imobiliare, ca și facultatea oferită inculpatului de a se adresa instanței specializate, într-un anumit termen, pentru soluționarea chestiunilor prealabile de natură a înlătura caracterul infracțional al faptei imputate.

Prin urmare, în alte sisteme de drept s-a păstrat, cel puțin parțial, competența instanței din materia de origine a chestiunii prealabile, fiind recunoscută pe deplin importanța conceptului analizat. De asemenea, este clar că rezolvarea chestiunilor prealabile are loc anterior soluționării cauzei penale pe fond, în anumite sisteme existând obligația de a le invoca inainte de orice altă apărare.

CONCLUZII

Chestiunea prealabilă capătă o importanță deosebită și reclamă specializarea instanței penale în alte domenii ale dreptului. Obligativitatea pronunțării cu privire la orice problemă necesară calificării infracțiunii rezultă clar din cuprinsul art. 52 NCPP, însă textul nu descrie procedura de soluționare a unei astfel de chestiuni. Cu toate că instanța penală nu are competența de a rezolva chestiuni prealabile care descriu situații ce nu sunt, în general, de competența organelor judiciare, frecvent, acuzațiile formulate se întemeiază pe constatări făcute cu depășirea limitelor competenței generale, prin aproprierea atribuțiilor altor organisme (acuzații în materie fiscală, fără ca organul fiscal să fi stabilit obligații fiscale, cauze legate de încheierea pretins nelegală a unor contracte de achiziții publice, fără ca ANAP, CNSC sau instanța de contencios administrativ să fi fost sesizate, procese penale vizând greșita utilizare a fondurilor publice, fără implicarea Curții de Conturi sau a altor organisme ș.a.m.d.). Neregularitatea actului de sesizare, sancționabilă în procedura de cameră preliminară, nu include situația lipsei identificării sau clarificării chestiunii prealabile, iar procedura de soluționare a acesteia în faza de judecată este cel puțin insuficient descrisă, cu consecința lipsei garanțiilor specifice procesului echitabil.  În plus, sentimentul de insecuritate juridică predomină câtă vreme hotărârile pronunțate în alte materii pot fi oricând repuse în discuție iar normele de drept extrapenal interpretate diferit de către instanța penală față de instanța competentă în mod obișnuit.


[i] M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2017, pah. 216.
[ii] V. Dongoroz, Explicații teoretice ale codului de procedura penală român. Partea generală. Volumul  V, Ediția a II-a Ed. All Beck, pag. 145.
[iii] B. Thellier de Poncheville, La condition prealable de l’infraction, Ed. Presses Universitaires d’Aix-Marseille, 2010.
[iv] C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ediția a VII-a revăzută și adăugită, Universul Juridic, București, 2009, pag. 114.
[v] M. A. Hotca Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2017, pag. 149
[vi] V. Dongoroz, Op. Cit., pag. 146.
[vii] Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) AVIZUL nr. 15 (2012) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni privind specializarea judecătorilor adoptat în cadrul celei de-a 13-a reuniuni plenare a CCJE (Paris, 5-6 noiembrie 2012).
[viii] G. Boroi, Noul cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ediția a II-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, 2016, pag. 390.
[ix] Tribunalul Harghita, Secția civilă decizia civilă nr. 93 din 4 oct. 2011 definitivă prin respingerea recursului de către Curtea de Apel Tg. Mureș.
[x] M. Udroiu, Op. Cit., pag. 217.
[xi] V. Dongoroz, Op. Cit., pag. 146.
[xii] M. Udroiu, Op. Cit., pag. 217.
[xiii] Curtea de Apel Brașov, decizia penală nr. 16/Ap din 25.01.2012, www.rolii.ro.
[xiv] Tribunalul Bihor, Secția penală, sentința penală nr. 224/P/2012 definitivă, www.rolii.ro.
[xv] Judecătoria Tg. Mureș, Sentința penală nr. 781 din 13 iulie 2012, definitivă, www.rolii.ro.
[xvi] Curtea de Apel Bacău, Secția penală, cauze minori și familie, sentința penală nr. 111/2012, www.rolii.ro.
[xvii] Curtea de Apel Galați, Secția penală și pentru cauze cu minori, Decizia penală nr. 38/A din 10.02.1014 definitivă, www.rolii.ro.
[xviii] Curtea de Apel București, Secția I penală, Decizia nr. 887 din 15.06.2017
[xix] CEDO, Hotărârea din 21 octombrie 2014, Lungu și alții împotriva României (cererea nr. 25129/06).


Avocat Manuela Gornoviceanu
Baroul Dolj

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Au fost scrise până acum 11 de comentarii cu privire la articolul “Art. 52 NCPP – Chestiunile prealabile în procesul penal”

  1. Mie mi se pare că în legătură cu art. 52 CPP se pot invoca minim două excepții de neconstituționalitate. Aștept să văd cine ar zice că s-ar putea mai mult de două 🙂

  2. Ce bine ar fi dacă avocaţii români ar cunoaşte limba engleză ca să găsească soluţii în doctrina anglo-americană decât să caute perle juridice în mlaştina minoră judiciară franceză. Piaţa juridică anglo-americană este de cel puţin 20 de ori mai mare în ce priveşte volumul jurisprudenţei, mult mai stabilă şi constantă, calitatea lucrărilor juridice în SUA (UK, CA şi AU) este excepţională în comparaţie cu sărăcia teoretică din lucrările franceze. Dezvoltarea procedurii penale şi tratamentul probelor penale sunt incomparabile cu rudimentul francez şi caricatura românească.
    În plus, jurisprudenţa americană este de dimensiuni colosale şi este în totalitate online şi uşor de accesat. Justiţia franceză este o loterie tristă iar legislaţia română şi jurisprudenţa noastră este o loterie în traducere proastă, second-hand, într-o ţară la marginea UE unde cele mai simple concepte fundamentale de drept sunt învăluite în haos şi necunoaştere. Nimeni nu are habar care este raţiunea de „politica publică” din spatele legii, ce vrea legiuitorul? – tradus prost la noi prin „ordine publică” (care nu duce cu gândul la nimic). Nimeni nu ştie să spună de ce o lege este AŞA şi nu ALTFEL. E un haos şi o ceaţă lipicioasă.
    Citiţi bibliografia acestui articol şi veţi observa mereu aceleaşi nume de „specialişti” care au scris „tratate” ale cărui număr de pagini te duce mai curând cu gândul la un rezumat. E o sărăcie cumplită de lucrări juridice de calitate în România şi o multitudine de copy-paste şi rebuturi reciclate.
    Aceste cărţi sunt pline de cuvinte pe care autorii le repetă dar habar nu au ce înseamnă.
    Atunci când o casă este construită pe deşeuri, ea nu are trăinicie.
    Puteţi cumpăra ediţii vechi de 2, 3 ani ale unor ale unor tratate americane excepţionale de drept pentru sume modice pe amazon sau alte site-uri. Nu aveti nicio scuza pentru faptul cititi tot felul de maculatura franceza.
    Acest dispret european fată de jurisprudenta (cu exceptia UK) este catastrofal dpdv economic şi dpdv al libertăţilor fundamentale.

    • America nu e stat membru CEDO. De asemenea, având în vedere notiunea de consens european – notiune dezvoltata de CEDO, este evident de ce avocatul roman trebuie sa priveasca comparat prin raportare la statele membre ale Conventiei (state recunoscute pentru condamnările mult mai puține la CEDO) – și nu la America.

      Dar aștept cu interes un articol asemănător scris de către dvs din perspectiva Americii.

      • Dna Mihaela,

        Apreciez extrem de mult jurisprudenta americana, bazata in primul rand pe principii. Ceea ce a spus Dl Kurtyan are multa valoare, mai ales pentru individul avid de cunoastere, dar si CEDO/CJUE au anumite elemente ce sunt de interes, ce se abat de la jurisprudenta americana. Nu le putem arunca la cos si ar trebui ca sa ne construim si noi modelele noastre. Dar oricare ar fi legea, balcanismul nostru mai pune o virgula si strica tot sensul copierii altei legislatii.

      • Solutiile date de CEDO sunt copii palide ale solutiilor date de Curtea Suprema a SUA, vechi, in unele cazuri de peste 200 de ani. Nu mai vorbesc de unele spete invocate din jurisprudenta engleza care au o vechime de aproape 400 de ani.
        CEDO redescopera vechi principii anglo-americane.
        Foarte ciudat, deoarece americanii numesc Europa, „old world – lumea veche”, care in teorie ar trebui a aiba si o justitie veche, respectabila si ai crede ca stabilitatea jurisprudentei ar fi maxima.
        UK este singura ancora solida in jurisprudenta euro. Restul e neseriozitate, in special confuzia neo-latina napoleoniana, care perpetueaza o perpetua rupere de memoria juridica.
        Franta schimba constitutiile ca pe ciorapi, Romania la fel.
        In Romania nu exista un singur dictionar juridic serios roman-roman, nu mai vorbesc de eng-ro.
        Vreti sa vedeti viitorul CEDO si al jurisprudentei romane.
        Cititi sentintele date de Curtea Suprema SUA si sunteti cu 20 ani inainte de CEDO si RO.

  3. Un articol necesar, chiar daca ati uitat complet jurisprudenta americana sau britanica. Aţi afirmat:

    La acestea se adaugă și confuzia, des întâlnită, între autoritatea de lucru judecat a hotărârilor definitive ale altor instanțe în fața instanței penale cu privire la chestiunile prealabile și lipsa acestui efect pentru hotărârea prin care s-a soluționat, definitiv, acțiunea civilă – situație reglementată de un alt text, art. 28 alin. (2) NCPP.

    Considerente:

    Din punct de vedere al art 28 Cpp alin (2) Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale NUMAI cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. Este necesar ca in baza art 52 CPP să se analizeze, atât latura civilă contractuală şi de răspundere, cât şi latura fiscală legată de aceasta, ţinând cont de limitările acestora în relaţia cu latura penală. Rezultă fără dubiu că restul elementelor deciziilor instanţelor civile au autoritate de lucru judecat. De reţinut ne bis in idem existent in insolvenţă şi contencios, alături de principiul securităţii juridice, pentru care exista deja o jurisprudenta bogata.

  4. Stimați domni, 🙂

    Ca efect juridic, jurisprudența americană și legislația americană în Europa are muuuult mai puțină valoare decât jurisprudența instanțelor supreme și a curților constituționale – cu legislația aferentă – a statelor membre CEDO de la Vest. Ah, că ar exista un dialog indirect între instanțele supreme din Europa și cea din America – asta nu neg, dar în primul și în primul rând trebuie să știm cum e în Europa.

    De ce?

    Pentru că în Europa s-ar putea conferi un standard mai RIDICAT de protecție decât în America pe anumite PALIERE, și asta pentru că acel standard mai ridicat de protecție ar fi de fapt standardul MINIM de protecție ce este impus de CEDO (ca urmare a existenței unui consens european în acest sens – a se vedea cum a fost rezolvată de CEDO problema cu incriminarea activităților homosexuale… exempli gratia).

    Unui avocat – practician al dreptului, mi se pare ilogic să i se reproșeze că într-un articol de specialitate ar trebui să nu se mai raporteze atâta la Franța … ci la America, mai degrabă și cu prioritate.

    M-a dezamăgit să văd astfel de reacții, astfel că i-am spus doamnei autor că în vacanța de Paște voi răspunde invitației din artiocol și voi încerca și eu să scriu un articol pentru J unde voi arăta de ce este relevant:
    1. ce și cum au reglementat statele (mai ales cele din Europa de Vest această instituție a chestiunilor prealabile în penal), dar și
    2. jurisprudența CEDO pe securitate juridică/autoritate de lucru judecat care ar fi relevantă pentru instituția chestiunii prealabile.

    După cum am precizat, la prima vedere, mie mi se pare că sunt două mari probleme cu acest articol 52 NCPP. Și nu plănuiam să mă preocupe acest aspect acum, dar văzând comentariile… 🙁

    • Din 1996, în SUA au fost dezincriminate relaţiile între persoane de acelaşi sex, prin decizia de referinţă (hotărâre pilot – cum se spune la Bruxelles) Romer v. Evans care a declarat neconstituţională orice normă de lege care le interzice această conduită.
      Din 2003, căsătoriile între persoane de acelaşi sex sunt permise în unele state din SUA.
      Din 2015, Obergefell v. Hodges a instituit obligativitatea eliberării certificatelor de căsătorie pentru cuplurile de acelaşi sex pe întreg teritoriul SUA.
      Europa e în urma SUA cu decenii în problema egalităţii cetăţenilor.
      În România anului 2018 se strâng voturi şi se face propagandă vădită în favoarea persecutării minorităţilor sexuale şi „apărarea familiei”.
      Primele reviste ale gay-ilor în SUA au fost publicate din 1953 (speţă de referinţă: One, Inc. v. Olesen) pe când în România nu există nici astăzi o revistă a acestei minorităţi. În SUA există zeci de reviste şi ziare gay cu tiraje de aproape 2 milioane -> mai mare decât tirajul tuturor ziarelor din România pe o perioadă de o lună (vezi statisticile Brat România).

    • Dna Mihaela,

      Un martisor frumos va doresc.

      Fiind unul din domnii mentionat, cel putin eu, am incercat sa arat ca acolo unde nu se gasesc spete sau nu prea este jurisprudenta, sistemul american are multe raspunsuri ce pot fi la indemana celor ce sunt avizi de cunoastere. Nici pe departe nu am taiat din ce exista ca jurisprudenta europeana. Dar ca si la contabilitate, americanii sunt mult inaintea europenilor, mai ales intr-un cadru documentat. Nu am spus ca si necesar ar avea un sistem mai bun in tot ce fac, dar din punct de vedere organizare, disciplina si detaliu, sunt superiori.

      Din punct de vedere al articolului, nu am comentat decat un pic, pentru ca am calitate de expert contabil si uneori deranjez cand discut cu juristi, drept pentru care mi-am promis sa ma infranez in comentarii cu care nu sunt de acord, preferand numai sa incurajez. Nu sunt jurist, dar aceasta tema am abordat-o cu mult timp in urma. M-am bucurat ca incep sa apara articole noi, ce pot fi folosite de avocati sa indrepte un pic neregurile din sistem. Continui sa afirm ca Legea 554/2004 si Codul de procedura penala nu sunt armonizate, iar Legile speciale 85/2014, 31/1990, 82/1991 nu sunt corelate cu CPP (alături de dispoziţiile relevante din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi Legea nr. 241/2005, pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale).

      In final, art. 52 are mai mult de doua elemete de neconstitutionalitate. Si trebuie corelat mai bine cu art. 28 CPP.

      • Va multumesc

        Nu știu de ce, dar am perceput comentariile anterioare ca fiind oarecum critice la adresa doamnei autor.

        Eu consider în continuare că nu putem amesteca jurisprudența/legislația americană cu cea a statelor membre CEDO deoarece au efecte juridice diferite via noțiunea de consens european. Adică se riscă să se dea muniție părții adverse (oricare ar fi partea adversă) dacă se fac trimiteri pe același palier și la jurisprudența americană deoarece valoarea trimiterii e mult mai mică.

        Adică nu vreau prin invocarea de argumente false să se lase cumva impresia că o concluzie ar fi eronată (deși nu este) deoarece nu ar fi susținută de argumente valide. Invocarea jurisprudenței americane mi se pare un argument fals atunci când se dorește să se arate de ce articolul 52 NCPP are probleme.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereCărţiEvenimenteProfesioniştiRomanian Lawyers Week