TOP LEGAL
Print Friendly, PDF & Email

Scurte consideraţii cu privire la Decizia CCR nr. 22 din 18 ianuarie 2018
28.02.2018 | Adrian ŞANDRU


Adrian Șandru

Adrian Șandru

La data de 26 februarie 2018 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 177, Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. (3), art. 345 alin. (3) și art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală.

Aşadar a apărut motivarea mult aşteptată a deciziei Curţii Constituţionale în materia excluderii probelor, decizie care ar putea avea implicaţii majore în ceea ce priveşte instituţia incompatibilităţii judecătorului, respectiv eventuala incompatibilitate dintre exercitarea funcţiei de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată şi cea de judecată.

Vom analiza această decizie din spectrul consecinţelor pe care această decizie le poate avea în ceea ce priveşte incompatibilitatea judecătorului, în special referitor la constatarea unei eventuale incompatibilităţi între exercitarea funcţiei de judecător de cameră preliminară şi judecător al fondului cauzei.

Prin Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, Curtea Constituţională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 102 alin. (3) din C. pr. pen. și a constatat că acestea sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „excluderea probei”, din cuprinsul lor, se înțelege și eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei. Pentru a ajunge la acest raţionament Curtea a statuat  că „menținerea mijloacelor de probă în dosarele cauzelor penale, după excluderea probelor corespunzătoare acestora, ca urmare a constatării nulității lor, este de natură a influența percepția judecătorilor, învestiți cu soluționarea acelor cauze, asupra vinovăției/nevinovăției inculpaților și de a-i determina să caute să elaboreze raționamente judiciare într-un sens sau altul, chiar în lipsa posibilității invocării, în mod concret, a respectivelor probe în motivarea soluțiilor, aspect de natură a încălca dreptul la un proces echitabil și prezumția de nevinovăție a persoanelor judecate[1].

Acest raţionament este în acord cu respectarea prezumţiei de nevinovăţiei privită ca un corolar al dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO.

Pe lângă impactul vizibil al deciziei ca o garanţie în respectarea drepturilor fundamentale ale persoanei în cursul procesului penal, decizia aspiră a oferi efectivitate sancţiunii procedurale a excluderii probelor, consacrată legislativ la art. 102 C. pr. pen..

Instituţia excluderii probelor îşi are originea, în sistemul common law aşa cum rezultă din expunerea de motive a C. pr. pen.[2].

S-a dovedit până acum, de la data intrării în vigoare a Codului de Procedură Penală că acest transplant legal a fost cel puţin neinspirat, raportat la eficienţa prezenţei acestei instituţii în procedura penală din România. Această afirmaţie poate fi făcută raportat la dezbaterea doctrinară creată în jurul acestei instituţii, în sensul existenţei sau nu a acesteia ca sancţiune  autonomă în procedura penală. Însă Curtea prin decizia pronunțată oferă  efectivitate acestui transplant legal, făcându-l prima facie aplicabil. Urmează însă, în urma acestei decizii, ca jurisprudenţa să-și spună cuvântul şi să stabilească coordonatele legale ale sancţiunii excluderii probelor.

O primă lectură a deciziei, duce cu gândul la o consecinţă aşa-zis firească. Aceea ar fi constatarea neconstituţionalităţii art. 3 alin. (3) C. pr. pen. care prevede că funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată este compatibilă cu funcţia de judecată. Până la acest moment Curtea Constituţională şi-a manifestat constant viziunea în sensul că judecătorul de cameră preliminară ar fi compatibil să judece cauza pe fond.

Într-o altă Decizie[3], „Curtea constată că o astfel de competență nu este de natură a afecta dispozițiile constituționale referitoare la dreptul la un proces echitabil, deoarece, dimpotrivă, este în interesul înfăptuirii actului de justiție ca același judecător care a verificat atât competența și legalitatea sesizării, cât și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, să se pronunțe și pe fondul cauzei”.

Însă având în vedere că prin Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018 s-a susţinut că „procesul dovedirii acuzației în materie penală, dincolo de orice îndoială rezonabilă, este unul complex, ce presupune realizarea de către instanțele de judecată a unei atente și detaliate analize a probelor administrate în dosarul cauzei, precum și excluderea dintre acestea a probelor obținute în mod nelegal, proces care trebuie finalizat prin pronunțarea unei soluții, bazate pe un raționament juridic ce trebuie să facă abstracție de informațiile furnizate de probele declarate nule”[4], concluzia firească ar fi aceea că, judecătorul care exclude probele, fiind deja influenţat de conţinutul acestora, ar fi incompatibil să pronunţe o soluţie în acea cauză. Acesta examinând probele de la dosar şi dispunând excluderea acestora, ar fi afectat sub aspect volitiv de conţinutul acestora. Soluţia dată ulterior de acesta fiind determinată de conţinutul unor probe sancţionate cu excluderea de la dosar.

Mai mult, în motivarea Deciziei este invocată o Decizie a Curții Constituționale a Sloveniei nr. U-I-92/96 prin care s-a constatat încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin participarea la soluționarea raportului penal de conflict a judecătorului care a luat cunoștință de probele declarate inadmisibile. Toate aceste argumente ar întări presupunerile că ar urma o posibilă constatare a neconstituţionalităţii art. 3 alin. (3) C. pr. pen.

Însă, având în vedere că până în prezent optica Curţii Constituţionale a fost diametral opusă în ceea ce priveşte această chestiune juridică, este destul de greu de imaginat că deodată opinia Curţii se va schimba în sens complet opus. Având în vedere că printr-o Decizie anterioară se statua că o separare a funcţiilor judiciare (cea de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată şi cea de judecată) „ar fi fost de natură să afecteze deplina realizare a funcției de judecată, prin aceea că judecătorul fondului ar fi privat de posibilitatea — esențială în bună administrare a cauzei — de a aprecia el însuși asupra legalității urmăririi penale și a administrării probelor și de a decide asupra întregului material probator pe care își va întemeia soluția[5], este greu a concepe ca ar urma o decizie care să contrazică această jurisprudenţă constantă.

Argumentele prin care Curtea Constituţională ar respinge invocarea neconstituţionalităţii art. 3 alin. (3) C. pr. pen. se află chiar în conţinutul Deciziei 22 din 18 ianuarie 2018. Astfel Curtea mizează pe faptul că judecătorul va uita ceea ce a exclus din dosar prin excluderea fizică a probelor acesta ar putea soluţiona aceeaşi cauză.

Se prevede în această nouă decizie că „excluderea probelor obținute în mod nelegal din procesul penal, ca o consecință juridică a nulității mijloacelor de probă/procedeelor probatorii, presupune o simplă eliminare a posibilității dezvoltării unor raționamente juridice pe baza acestora, în scopul soluționării cauzei, fără a putea determina și pierderea din memoria magistratului a informațiilor cunoscute în baza acestor mijloace de probă.[6] Per a contrario, prin excluderea fizică şi nu doar juridică a probelor se va produce această pierdere din memoria magistratului a acestei informaţii. Mai mult se vorbeşte despre un caracter de continuitate şi repetitivitate, referitor la contactul judecătorului cu probele excluse din dosarul cauzei, care ar afectează procesul de formare a convingerii intime a judecătorului. Acest caracter reiese din următoarele precizări: „accesul permanent al judecătorului învestit cu soluționarea cauzei penale la mijloacele materiale de probă declarate nule nu poate avea ca efect decât o readucere în atenția judecătorului, respectiv o reîmprospătare a memoriei acestuia cu informații care pot fi de natură a-i spori convingerile referitoare la vinovăția/nevinovăția inculpatului, dar pe care nu le poate folosi, în mod legal, în soluționarea cauzei. Astfel, fiecare nouă potențială examinare a unor probe declarate nule, de către instanța de judecată, determină un proces psihologic caracterizat prin contradicția informațiilor cunoscute de judecător cu cele pe care el este obligat să le aibă în vedere la soluționarea raportului juridic penal de conflict ce face obiectul cauzei[7].

Pe baza  argumentelor îmbrăţişate de instanţa de contencios constituţional în Decizia 22 din 18 ianuarie 2018, Curtea Constituţională a României ar putea respinge eventuale sesizări în ceea ce privește neconstituţionalitatea art. 3 alin. (3) C. pr. pen., cu motivarea că aspectul care dăunează formării intimei convingeri a judecătorului este posibilul contact continuu cu probele excluse, nu faptul că judecătorul a luat deja contact cu probele sancţionate, ba chiar acesta le-a analizat pentru a se pronunţa asupra excluderii acestora.

A motiva o decizie pe raţionamentul că prin eliminarea fizică a probelor declarate nule, acestea ar fi eliminate şi din memoria judecătorului care a luat cunoştinţă de ele este cel puțin periculoasă şi întemeiată pe o logică care nu poate să reziste. Este foarte greu de crezut că un judecător care se pronunţă asupra excluderii probelor din dosarul penal ar uita de existenţa acestora şi îşi va forma intima convingere neinfluenţat de aceste probe.

Singura soluţie viabilă care ar garanta dreptul la un proces echitabil este consacrarea pe plan legislativ a incompatibilităţii judecătorului de cameră preliminară, cel care a luat cunoştinţă de probele excluse, în judecarea cauzei pe fond. Doar aşa Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018 şi-ar putea îndeplini scopul dorit de către judecătorii Curţii Constituţionale şi de toţi cei care participă la actul de justiţie în materie penală.

În concluzie, trebuie remarcată dinamicitatea evoluţiei legislaţiei procesual penale, lipsa de previzibilitate în ceea ce priveşte reglementarea actuală şi desigur necesitatea reformării legislaţiei pentru ca toate drepturile persoanelor prevăzute de Codul de Procedură Penală şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului să nu fie teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective .


[1] Par. 26 din Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, publicată în M. Of. Nr. 177 din 26 februarie 2018.
[2] Expunere de motive a Codului de Procedură penală, disponibilă aici.
[3] Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr.52 din 22.01.2015.
[4] Par. 20 din Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, publicată în M. Of. Nr. 177 din 26 februarie 2018.
[5] Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr.52 din 22.01.2015.
[6] Par. 21 din Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, publicată în M. Of. Nr. 177 din 26 februarie 2018.
[7] Par. 22 din Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, publicată în M. Of. Nr. 177 din 26 februarie 2018.


Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate