CJUE. C-76/17, Petrotel-Lukoil si Georgescu. Contribuabilul care a suportat efectiv sarcina unei taxe cu efect echivalent contrare legislației UE trebuie să poată obține rambursarea sumelor plătite cu acest titlu
2 martie 2018 | JURIDICE.ro
Trimitere preliminară – Taxă cu efect echivalent taxelor vamale – Articolul 30 TFUE – Impozit intern – Articolul 110 TFUE – Taxă aplicată produselor petroliere exportate – Nerepercutarea taxei asupra consumatorului – Sarcina taxei suportată de contribuabil – Rambursarea sumelor plătite de contribuabil
Lukoil a solicitat Ministerului Economiei rambursarea sumelor pe care le‑a plătit pentru exporturile de produse petroliere, în temeiul O.U.G. nr. 249/2000, între 1 ianuarie 2007 și 31 martie 2010.
Prin scrisoarea din 24 mai 2010, Ministerul Economiei a refuzat rambursarea sumelor solicitate de Lukoil.
În aceste condiții, Lukoil a formulat o acțiune la Curtea de Apel București (România). Această societate a arătat în esență că respectivele sume erau nedatorate începând cu aderarea României la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, în măsura în care plata lor este contrară articolului 30 TFUE, întrucât constituie o taxă cu caracter fiscal impusă unilateral de un stat membru și percepută asupra mărfurilor care traversează o frontieră.
Prin hotărârea din 12 octombrie 2011, Curtea de Apel București a respins acțiunea Lukoil. Această instanță a statuat printre altele că suma de 0,01 USD pe litru inclusă în prețul produselor petroliere era calculată pentru produsele livrate atât în România, cât și în afara acestui stat membru, astfel încât, nefiind datorată în temeiul trecerii unei frontiere de o marfă, taxa în cauză nu constituia nici o taxă vamală la export, nici o taxă cu efect echivalent, ci constituia o taxă internă. Aceasta a adăugat că, presupunând că taxa instituită prin O.U.G. nr. 249/2000 constituie o taxă vamală interzisă de articolul 30 TFUE, cererea Lukoil având ca obiect rambursarea acestei taxe ar fi nefondată, având în vedere interdicția îmbogățirii fără justă cauză, astfel cum a fost aplicată de Curte în Hotărârea din 14 ianuarie 1997, Comateb și alții (C‑192/95-C‑218/95, EU:C:1997:12). Astfel, potrivit Curții de Apel București, suma în cauză era inclusă, în temeiul articolului 1 din O.U.G. nr. 249/2000, în prețul benzinei și al motorinei livrate în afara României și astfel nu era suportată de persoana care livra produsele petroliere, ci de cumpărător.
Lukoil a formulat recurs împotriva hotărârii din 12 octombrie 2011 la Înalta Curte de Casație și Justiție (România). Această instanță a anulat hotărârea respectivă și a trimis cauza spre rejudecare în fața Curții de Apel București. Prin hotărârea din 25 ianuarie 2016, această din urmă instanță a respins acțiunea Lukoil.
În această hotărâre, Curtea de Apel București a considerat, pe baza unei expertize contabile, că, deși a calculat și a plătit taxa în cauză către stat, Lukoil nu a adăugat suma forfetară de 0,01 USD pe litru la prețul de vânzare a produselor petroliere pe care le‑a vândut între 1 ianuarie 2007 și 31 martie 2010, ci a imputat această sumă asupra propriilor resurse. În pofida acestei constatări, instanța menționată a statuat totuși că Lukoil nu dovedise că plata respectivei taxe îi cauzase un prejudiciu. Astfel, Lukoil ar fi instituit, din proprie inițiativă, o modalitate de plată care nu este nici imputabilă autorității pârâte, nici întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 249/2000. Astfel, instanța menționată a statuat că Lukoil nu avea dreptul la rambursarea solicitată din moment ce taxa în litigiu nu fusese plătită în temeiul unor dispoziții declarate în mod definitiv nelegale, ca fiind contrare dreptului Uniunii, ci al unui mecanism instituit de Lukoil însăși și care nu era prevăzut de reglementarea națională.
Lukoil a formulat recurs împotriva hotărârii din 25 ianuarie 2016 la Înalta Curte de Casație și Justiție. Această instanță arată că taxa în litigiu este o taxă cu efect echivalent unei taxe vamale, întrucât prezintă un caracter pecuniar, este impusă în mod unilateral de autoritatea competentă a unui stat membru și se aplică mărfurilor în temeiul faptului că trec frontiera. Aceasta arată că Lukoil a solicitat rambursarea taxelor pe care le‑a plătit din fonduri proprii între 1 ianuarie 2007 și 31 martie 2010. Or, Curtea nu s‑ar fi pronunțat niciodată, din perspectiva articolului 30 TFUE, asupra aspectului dacă, în ipoteza în care a suportat efectiv sarcina unei taxe cu efect echivalent unei taxe vamale, un contribuabil poate solicita rambursarea sumelor plătite, chiar dacă mecanismul de plată a acestei taxe a fost conceput în legislația națională astfel încât respectiva taxă să fie repercutată asupra consumatorului.
În aceste condiții, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Prevederile articolului 30 TFUE se opun unei interpretări în sensul că, în ipoteza în care contribuabilul a suportat efectiv taxa cu efect echivalent, acesta poate solicita restituirea sumelor achitate cu acest titlu chiar dacă mecanismul de plată a taxei a fost conceput în legislația națională astfel încât taxa să se răsfrângă asupra consumatorului european?
2) Restituirea sumelor percepute cu titlu de taxe cu efect echivalent în ipoteza în care acestea au fost suportate efectiv de către contribuabil (iar nu transferate consumatorului) este compatibilă cu prevederile dreptului comunitar?”
Curtea (Camera a patra) declară:
Dreptul Uniunii, în particular articolul 30 TFUE, trebuie interpretat în sensul că contribuabilul care a suportat efectiv sarcina unei taxe cu efect echivalent contrare acestui articol trebuie să poată obține rambursarea sumelor plătite cu acest titlu, chiar și într‑o situație în care mecanismul de plată a taxei a fost conceput, în legislația națională, astfel încât această taxă să fie repercutată asupra consumatorului.
:: Hotărârea
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
