Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Operează excluderea probelor întotdeauna prin sancțiunea nulității?
05.03.2018 | George-Dominic POP


1. Introducere. Deși a format obiectul unor preocupări jurisprudențiale și doctrinare persistente, sancțiunea excluderii probelor nelegale (art. 102 C. pr. pen.), nou introdusă (aparent) prin Legea nr. 135/2010 (noul Cod de procedură penală), nu cunoaște o abordare unitară, din perspectiva naturii sale de sancțiune procesuală autonomă sau sancțiune subsecventă, derivată din cea generică a nulității.

Drept urmare, ne-am propus ca, pe calea prezentului studiu, să efectuăm o succintă analiză a acestei problematici, evidențiind evoluția instituției și abordând, din perspectivă dialectică, pozițiile doctrinei și practicii judiciare naționale, prin referire la cea internațională, pentru a concluziona asupra condițiilor de incidență a sancțiunii excluderii probelor nelegale.

2. Evoluția sancțiunii excluderii probelor. Sub imperiul vechiului Cod de procedură penală, la momentul intrării în vigoare a acestuia (01.01.1969), încălcarea legii în activitatea de probațiune nu cunoștea o sancțiune expresă, fiind, astfel, aplicabil regimul nulităților absolute sau relative (art. 197 C. pr. pen. 1969).

S-a considerat că în reglementarea instituției probelor și a mijloacelor de probă este incident principiul general al legalității tuturor actelor efectuate în procesul penal [art. 2 alin. (1) C. pr. pen. 1969][1], astfel încât orice nelegalitate în dispunerea, obținerea și administrarea probelor era sancționată cu nulitatea expresă sau virtuală.

Ulterior, prin art. I pct. 39 din Legea 281/2003, a fost completat art. 64 C. pr. pen. din 1969 prin introducerea alineatului 2, care a stipulat în mod explicit că „Mijloacele de probă obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal”.

Prin această dispoziție procesual penală, în doctrină[2] s-a statuat că se constituie o interdicție generală de folosire a mijloacelor de probă obținute ilegal, fiind o „sancțiune procesuală sub forma inadmisibilității, a excluderii din probațiunea în procesul penal a mijloacelor de probă care nu sunt permise de lege sau au fost administrate cu încălcarea prevederilor legale”.

Prin urmare, este de observat voința legiuitorului de a departaja regimul nulităților, ca sancțiune procesuală generică față de cel al înlăturării probelor nelegale, privit ca o sancțiune procesuală specifică, incidentă în cazul oricăror încălcări ale loialității și legalității în administrarea mijloacelor de probă.

Această optică în sensul reglementării caracterului autonom al sancțiunii înlăturării mijloacelor de probă nelegale, a condus, în fapt, spre o abordare disciplinară a respectării legii în activitatea de probațiune, orice nerespectare a prevederilor procesual penale care ordonează obținerea mijloacelor de probă fiind sancționată, în aparență, cu excluderea acestora din urmă.

Cu toate acestea, instanța de contencios constituțional a atenuat această viziune, statuând, cu prilejul verificării constituționalității Legii pentru adoptarea O.U.G. nr. 60/2006, că este neconstituțională soluția legislativă prin care se prevede excluderea necircumstanțiată a mijloacelor de probă obținute în mod nelegal, întrucât reglementarea criticată nu distinge între neregularitatea de formă a obținerii mijloacelor de probă și nelegalitatea procedurii de obținere a acestora, între efectele vătămătoare grave care nu pot fi înlăturate altfel decât prin anularea mijlocului de probă și nelegalitățile cu consecințe neînsemnate și care pot fi remediate”[3].

Rezultă că, în opinia instanței de control constituțional, sub reglementarea art. 64 alin. (2) C. pr. pen. din 1969, înlăturarea mijloacelor de probă obținute în mod nelegal nu putea surveni în orice condiții de nerespectare a dispozițiilor procesuale privitoare la administrarea probelor, ci doar în situația în care încălcarea legii producea vătămări semnificative al căror singur remediu era dat de înlăturarea acestora.

Prin decizia anterior citată, în ciuda unor imperfecțiuni în motivare (e.g. condiționarea excluderii de efectul nelegalității asupra fiabilității probei), Curtea Constituțională a pornit de la sorgintea regulii excluzionare apărută și dezvoltată în dreptul adversial și abia ulterior împrumutată în dreptul continental.

În tratamentul probelor nelegale, sistemele de drept de factură anglo-saxonă au înțeles să subsumeze excluderea acestora fie identificării unei încălcări substanțiale și semnificative a caracterului echitabil al procedurii[4], ori evaluării importanței dreptului încălcat prin modalitatea nelegală de obținere a unei probe[5], precum și determinării atingerii aduse reputației justiției prin obținerea unor probe cu încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei[6].

Prin urmare, până și „părinții” sancțiunii excluderii probelor nelegale nu au îmbrățișat teza înlăturării oricăror mijloace de probă în privința cărora intervine o neregularitate în procedura de obținere a acestora.

În consecință, este în opinia noastră că sub imperiul Vechiului Cod de Procedură Penală, sancțiunea excluderii mijloacelor de probă obținute în mod nelegal, deși distinctă de sancțiunea cadru a nulității, nu opera automat în cazul oricăror încălcări ale legii, ci doar în ipotezele în care, prin modalitatea de obținere a probei, era vătămată o garanție sau prejudiciat un drept procesual important, iar alt remediu decât înlăturarea probei nu era posibil.

În proiectul inițial al noului Cod de procedură penală, se prevedea în art. 93, cu denumirea marginală „Excluderea probelor ilegale” că:

(1) Probele obtținute în mod ilegal nu pot fi folosite atunci când legea prevede expres excluderea lor;

(2) În orice alte situaţii, probele obţinute în mod ilegal sunt excluse atunci când, având în vedere dispoziţia legală încălcată, gravitatea încălcării sau orice alte circumstanţe în care probele au fost obţinute, precum şi consecinţele încălcării dispoziţiilor legale asupra fiabilităţii probelor, folosirea lor ar încălca caracterul echitabil al procesului penal şi drepturile suspectului sau inculpatului.”

Constatăm că în această reglementare supusă dezbaterii publice, anterior trimiterii proiectului puterii legislative, excluderea probelor a fost regândită, pe baza orientărilor normative și jurisprudențiale din dreptul adversial, drept o sancțiune individuală, care intervenea fie atunci când era expres prevăzută în lege, fie atunci când, în funcție de gravitatea încălcării legii în activitatea de probațiune și în considerarea efectelor severe ale acestei încălcări asupra drepturilor suspectului sau inculpatului, înlăturarea probei se impunea.

Ulterior, același Proiect al noului Cod de procedură penală, în forma destinată a fi trimisă Parlamentului, prevedea în art. 100, cu denumirea marginală Excluderea probelor obţinute în mod nelegal, că:

„(1) Probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în cadrul procesului penal.

(2) În mod excepţional, probele obţinute în mod nelegal pot fi folosite atunci când, prin aceasta nu este încalcat caracterul echitabil al procesului penal.

(3) Probele obţinute prin tortură, tratamente inumane sau degradante nu pot fi folosite în cadrul procesului penal.

(4) Probele derivate din probele prevăzute în alin. (1) şi (3) se exclud dacă au fost obţinute în mod direct din probele obţinute în mod nelegal şi nu puteau fi obţinute în alt mod.

(5) Probele derivate din probele prevăzute în alin.(1) şi (3) nu se exclud dacă probele obţinute în mod nelegal sunt folosite în condiţiile alin. (2).”

Această formă constituia un regres față de forma inițială a Proiectului, instituind sancțiunea, cu valoare de regulă, a excluderii probelor nelegale, excepția fiind dată de ipoteza eluzivă în care nelegalitatea obținerii probei nu era de natură a încălca caracterul echitabil al procesului penal, dispoziție cu marja largă de interpretare și care crea premisele abordării discreționare a înlăturării probelor obținute nelegal.

În forma în care a fost adoptată Legea 135/2010 privind Codul de procedură penală, sediul materiei a rămas art. 100, cu aceeași denumire marginală de „Excluderea probelor obţinute în mod nelegal”, însă cu un conținut diferit, potrivit căruia:

„(1) Probele obţinute prin tortură, precum şi probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal.

(2) Probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.

(3) În mod excepţional, dispoziţiile alin. (2) nu se aplică dacă mijlocul de probă prezintă imperfecţiuni de formă sau există alte neregularităţi procedurale care nu produc o vătămare pentru înlăturarea căreia este necesară excluderea acestuia.

4) Probele derivate se exclud dacă au fost obţinute în mod direct din probele obţinute în mod nelegal şi nu puteau fi obţinute în alt mod.

(5) Probele derivate din probele prevăzute la alin. (2) nu se exclud dacă probele obţinute în mod nelegal sunt folosite în condiţiile alin. (3)”.

Prin această reglementare a sancțiunii excluderii, constatăm o apropiere de conținut între excludere și nulitate, cel puțin din perspectiva condiționării înlăturării probelor obținute în mod nelegal de existența unei vătămări și exceptarea de la excludere a probelor obținute prin nerespectarea unor condiții de formă, în privința cărora oricum vătămarea procesuală nu este posibilă.

Însă, cel puțin în privința probelor obținute prin tortură, acestea dobândeau un regim distinct, necondiționat de producerea unei vătămări, aceasta fiind prezumată ope legis, ceea ce dădea un element de diferențiere între regimul juridic al nulităților și cel al excluderii, accentuând natura particulară a acestei din urmă sancțiuni.

În fine, urmare a Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135 2010, sancțiunea excluderii probelor este reglementată prin art. 102 C. pr. pen., având denumirea marginală „Excluderea probelor obținute în mod nelegal”, cu următorul conținut:

„(1) Probele obţinute prin tortură, precum şi probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal;

(2) Probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.

(3) Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei.

(4) Probele derivate se exclud dacă au fost obținute în mod direct din probele obținute în mod nelegal și nu puteau fi obținute în alt mod.”

În considerarea referirii explicite prin alineatul (3) al art. 102 C. pr. pen. la nulitate ca sancțiune procesuală, cel puțin de prima facie sancțiunea excluderii este simbiotic legată de cea generală a nulităților procesuale, ceea ce pare a reprezenta opțiunea finală a legiuitorului în materia înlăturării probelor nelegale.

Însă, această reglementare normativ procesuală a sancțiunii excluderii probelor nelegale a format și continuă să formeze obiect de dispută din perspectiva temei de interes pentru prezentul studiu, motiv pentru care în continuare ne vom apleca asupra orientărilor doctrinare și jurisprudențiale.

3. Poziția doctrinei și jurisprudenței. Făcând inventarul orientărilor în practica judiciară și în doctrină, constatăm că s-au cristalizat cel puțin trei opinii[7] care, deși nu sunt antagonice, propun abordări semnificativ diferite a sancțiunii excluderii probelor nelegale.

3.1 Într-o primă orientare, excluderea probelor este tratată drept o sancțiune procesuală complet distinctă de cea a nulității procesuale, orice încălcare a prevederilor legale care reglementează obținerea probelor cunoscând doar remediul înlăturării acestora.

Astfel, s-a arătat în practica judiciară[8] că articolul 102 alin. (2) C. pr. pen. „prevede clar și fără condiționări” că probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal, natura autonomă a sancțiunii excluderii rezultând din chiar maniera în care legiuitorul a tratat diferit în determinarea obiectului camerei preliminarii (art. 342 C. pr. pen.), precum și în enumerarea soluțiilor care pot fi pronunțate de către judecătorul de cameră preliminară în ipoteza admiterii cererilor și excepțiilor formulate în această etapă procesuală, pe de o parte sancțiunea nulității actelor de urmărire penală, care se dispune în condițiile art. 281 – 282 C. pr. pen., iar, pe de altă parte, sancțiunea excluderii probelor obținute în mod nelegal.

În mod similar, în soluționarea cererilor de excludere a probelor obținute în mod nelegal, s-a mai arătat că[9] „sancțiunea care intervine în cazul administrării unor probe în mod nelegal este aceea a excluderii lor, sancțiune care este de sine stătătoare și independentă de sancțiunea nulității”, întrucât intenția legiuitorului în acest sens rezultă din menționarea în alineatul (2) al art. 102 C. pr. pen. a sancțiunii excluderii probelor obținute în mod nelegal, distinct de consacrarea în alineatul (3) al art. 102 C. pr. pen. a aceleiași sancțiuni în cazul nulității actului prin care s-a dispus, autorizat sau administrat proba.

Argumente similare au fundamentat opinia[10] potrivit căreia prevederile art. 102 alin. (2) C. pr. pen. reglementează „o sancțiune procesual penală nouă, de sine stătătoare și independentă de sancțiunea nulității”, concluzie determinată printre altele de economia art. 102 C. pr. pen., care ar face redundantă prevederea cuprinsă în alineatul (3), privitoare la excluderea probei pe fondul nulității actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea probei, ori prin care aceasta a fost administrată, în situația în care nelegalitatea probei ar fi sancționată prin intermediul nulității.

Deși considerentele care au dus la această orientare sunt pertinente și se remarcă prin judicioasa interpretare a structurii normative a sancțiunii excluderii, acestea nu răspund totuși unei problematici fundamentale, care ține de rațiunea instituirii sancțiunilor procesuale.

Sancțiunile juridice procedurale intervin doar în cazul nerespectării condițiilor de fond și de formă cerute de lege pentru validitatea actelor procesuale și procedurale[11], a căror finalitate este reprezentată de remedierea nelegalității prin înlăturarea ori blocarea efectelor juridice nelegale ale actelor îndeplinite cu violarea legii[12].

Ca atare, nu este imaginabilă o sancțiune procesuală care să intervină nediscriminatoriu, indiferent de gravitatea sau consecințele încălcării legii, condiție față de care a trata autonom sancțiunea excluderii, drept un efect al oricărei transgresiuni a legii în activitatea de probațiune, înseamnă a da prevalență unei abordări rigide și formale a sancțiunii procesuale a excluderii probelor nelegale, ceea ce în mod evident nu a fost voința legiuitorului.

Această abordare a excluderii se apropie de curentul care aprobă sancționarea disciplinară a nelegalităților în obținerea probelor, fundamentat pe teza potrivit căreia este necesară înlăturarea oricăror probe nelegale, tocmai pentru a preveni orice abatere pe viitor de la regimul legal al probațiunii[13].

Excluderea probelor nelegale, privită ca sancțiune disciplinară, a cunoscut o răspândire minimală inclusiv în dreptul adversial, iar în dreptul continental singurul exemplu pe care l-am putut identifica, în care excluderea operează automat în cazul oricărei încălcări a legii, este în sistemul procesual rusesc, în care orice probă obținută cu încălcarea prevederilor Codului este inadmisibilă, fără alte condiționări [art. 75 alin. (1) din Codul de procedură penală al Federației Ruse].

O viziune apropiată se regăsește în Codul de procedură penală italian care, deși cunoaște un regim al nulităților similar legislației naționale (art. 177 – 186), prevede separat sancțiunea inutilizării probelor obținute cu încălcarea legii, care poate fi invocată în orice stadiu al procedurii (art. 191), însă în practica judiciară această sancțiune a fost circumstanțiată, funcție de gravitatea încălcării.

Prin urmare, având în vedere caracterul izolat al tratării sancțiunii excluderii drept una autonomă, complet independentă de nulitate sau de alte condiționări privitoare la importanța sau intensitatea încălcării legii în activitatea de probațiune, considerăm că această opinie nu corespunde construcției legislative a procesului penal național și nici tradiției continentale sau anglo-saxone în materie.

3.2 O a doua orientare în doctrină și jurisprudență, majoritară de altfel, califică excluderea probelor obținute în mod nelegal drept o sancțiune care operează prin intermediul nulității[14], înlăturarea probelor fiind condiționată de stabilirea prealabilă a întrunirii condițiilor art. 281 C. pr. pen. sau ale art. 282 C. pr. pen. privitoare la nulitatea relativă sau absolută.

Doctrina este cvasiunanimă în acest sens, susținându-se[15] că singura sancțiune veritabilă este nulitatea, celelalte sancțiuni (decăderea, inadmisibilitatea, excluderea) având un caracter special, ba mai mult, excluderea completează nulitatea.

Totodată, s-a arătat că sancțiunea excluderii este derivată din sancțiunea nulității[16], împrejurare față de care incidența acesteia este limitată la constatarea existenței unui caz de nulitate absolută expresă (art. 281 C. pr. pen.), sau a realizării condițiilor cumulative ale nulității relative (art. 282 C. pr. pen.).

În fine, s-a apreciat[17] că excluderea poate fi privită ca o consecință a nulității, întrucât în situațiile în care o probă este admisă sau administrată printr-un act procedural lovit de nulitate, aceasta va determina excluderea probei înseși.

În practica judiciară, îndeosebi a instanței supreme, excluderea este privită drept un efect al constatării nulității mijlocului de probă sau a procedeului probatoriu prin care aceasta a fost obținută[18], condiție față de care în examinarea legalității probelor administrate se verifică fie incidența nulității absolute (art. 281 C. pr. pen.), fie existența unei încălcări a legii, care a produs o vătămare a drepturilor părților și subiecților procesuali[19] imposibil a fi remediată în alt fel, decât prin aplicarea sancțiunii nulității relative (art. 282 C. pr. pen.).

Concurent, s-a arătat, în practica instanței de control constituțional[20], că art. 102 alin. (2) C. pr. pen. trebuite întotdeauna completat prin alineatul (3) al art. 102 C. pr. pen. ceea ce înseamnă că probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă.”.

A accentuat Curtea Constituțională în aceeași Hotărâre că art. 102 alin. (2) și art. 102 alin. (3) C. pr. pen. „nu reglementează instituţii diferite”, incidența acestora fiind în toate cazurile condiționate de „aplicarea regimului nulităţilor în materia probaţiunii, aşa cum este acesta reglementat la art. 280 – 282 din Codul de procedură penală” .

Rezultă din cele de mai sus că excluderea este tratată predilect drept o sancțiune simbiotică celei a nulității, specificul celei dintâi fiind dat exclusiv de aria de incidență, respectiv în materia probațiunii, orientare apropiată de majoritatea sistemelor procesuale continentale.

În acest sens, în dreptul procesual penal francez, atât nulitatea actelor procedurale, cât și a probelor este verificată de către Camera de instrucție (art. 170 C. pr. pen. francez), iar în caz de constatare a nulității mijloacelor de probă, acestea se înlătură fizic din dosarul cauzei [art. 174 alin. (3) C. pr. pen. francez].

Prin urmare, în sistemul procesual francez, sancțiunea excluderii probelor este văzută drept o consecință a nulității procedurii de obținere a acesteia, justificată prin aceea că, deși dezideratul aflării adevărului este determinant în procesul penal, acest adevăr nu poate fi stabilit prin orice mijloace, ci doar prin acelea care respectă drepturile fundamentale ale persoanei și drepturile apărării[21], condiții față de care „un mijloc de probă obținut de o manieră ilicită sau neloială trebuie înlăturat din dezbateri[22].

În lumina multiplelor argumente jurisprudențiale și doctrinare, luând în considerare și tradiția continentală a sistemului nostru procesual, rezultă că sancțiunea prevăzută de art. 102 C. pr. pen. apare drept una subsecventă celei a nulității, fiind în relație de interdependență cu aceasta.

Prin această intercondiționare între excludere și nulitate, sistemul procesual intern a rămas tributar tradiției procesual penale continentale, în care orice încălcare a dispozițiilor legale în desfășurarea procesului penal este sancționată prin intermediul nulității, care, însă, încorsetează, uneori excesiv, aplicarea acestei sancțiuni specifice probelor obținute nelegal.

3.3 O a treia optică asupra sancțiunii excluderii probelor obținute în mod nelegal, deși recunoaște legătura ombilicală dintre excludere și nulitate, tratează distinct ipoteza probelor obținute prin „încălcarea substanțială și semnificativă a Codului de procedură penală sau a legislației speciale care reglementează administrarea probelor, ce aduce atingere caracterului echitabil al procesului penal sau care ar putea ridica un dubiu serios cu privire la fiabilitatea probei”[23].

În privința acestora din urmă, s-a considerat că sancțiunea excluderii intervine în cazul unei transgresări a principiilor fundamentale ale procesului penal sau sunt violate drepturi și garanții fundamentale prevăzute în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, caz în care nu prezintă relevanță determinarea întrunirii condițiilor nulității absolute sau relative (art. 281 – 282 C. pr. pen.).

În practica judiciară, s-a susținut[24] că în procedura de cameră preliminară, judecătorul este chemat să asigure „verificarea conformităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale cu garanţiile de echitate a procedurii, sub acest aspect legalitatea administrării probelor fiind strâns şi exclusiv legată de asigurarea caracterului echitabil al procesului penal”, condiții față de care principalul etalon al constatării legalității probelor se înfățișează cel privitor la respectarea drepturilor și garanțiilor fundamentale.

Aparent mai apropiată de prima orientare tratată supra (pct. 3.1), această abordare este incontestabil fundamentată pe recunoașterea importanței drepturilor și garanțiilor fundamentale care însoțesc orice activitate procesual penală, însă suferă prin intercalarea legalității probei cu problematica fiabilității acesteia.

Aceasta întrucât fiabilitatea probei ține de fondul cauzei penale, aptitudinea fiecărei probe individuale de a servi la aflarea adevărului reprezentând un plan distinct de loialitatea sau legalitatea obținerii mijlocului de probă, care se constituie într-o condiție prealabilă de primire în materialului probatoriu a acestuia.

Excluderea probelor nelegale urmărește deopotrivă să asigure aflarea adevărului judiciar pe bază de probe legal obținute, dar și să protejeze drepturile suspectului sau ale inculpatului, deziderat aflat pe același plan cu rezultatul final al aflării adevărului[25], care, însă, constituie un demers judiciar distinct de cel al verificării legalității probelor.

O asemenea viziune a asupra incidenței sancțiunii excluderii probelor nelegale a fost denumită în doctrină[26] drept o „abordare externă”, care condiționează înlăturarea probei de importanța acesteia pentru aflarea adevărului, considerându-se că remediul pentru ilegalitatea comisă în obținerea probei este extraprocesual (eventual prin tragerea la răspundere a celor care au încălcat legea în administrarea probei), aspect care însă este mai puțin important decât dezideratul aflării adevărului.

Pericolul legării sancțiunii excluderii probelor de fiabilitatea acestora rezidă în aceea că poate conduce le prevalența caracterului determinant al probei față de legalitatea obținerii acesteia, cu consecința păstrării în probatoriul cauzei a probelor care înfățișează adevărul, chiar dacă modalitatea de obținere a acestora este contrară dispozițiilor legale.

În consecință, această a treia optică cuprinde raționamente remarcabile, potrivit cărora excluderea excede în anumite situații nulității ca sancțiune cadru, în schimb condiționarea sancțiunii excluderii probei de fiabilitatea acesteia nu este proprie sistemului nostru procesual, în care aflarea adevărului (art. 5 C. pr. pen.) este subsumată legalității procedurii penale [art. 1 alin. (2) și art. 2 C. pr. pen.], astfel încât stabilirea adevărului judiciar se poate face doar pe bază de probe obținute în condiții de legalitate și loialitate.

Preeminența legalității procesului penal față de scopul aflării adevărului este propriu chiar sistemului procesual adversial din care a fost importantă sancțiunea excluderii, întrucât procesul penal nu este dominat doar de rezultatul urmărit, respectiv sancționarea celor vinovați și protejarea celor nevinovați, dar mai ales de modalitatea adecvată în care se realizează această finalitate[27].

4. Concluzie. Din examinarea principalelor curente care văd sancțiunea excluderii fie drept una autonomă, fie una subsumată nulității ori drept o sancțiune care transcede nulitatea atunci când este afectată fiabilitatea probei obținută de o manieră nelegală, constatăm că este posibilă și chiar dezirabilă o viziune hibridă a sancțiunii prevăzute de art. 102 C. pr. pen., care pare a fi îmbrățișată chiar de către Curtea Constituțională în jurisprudența sa recentă și nu numai.

Astfel, instanța de contencios constituțional a statuat[28] că probele pot fi viciate atât prin încălcarea dispozițiilor legale privitoare la administrarea lor, cât și prin obținerea probelor prin metode nelegale, iar legea procesual penală „interzice în mod absolut administrarea probelor prin probe neloiale… ca și folosirea procedeelor de obținere nelegală a probelor, legiuitorul excluzând în mod absolut astfel de practic/procedee din câmpul legalității”.

A avut în vedere Curtea Constituțională că, dincolo de nulitatea probelor obținute în mod nelegal, intervine distinct neloialitatea în administrarea probatoriului, exprimată de către legiuitor expres în anumite cazuri (e.g. este oprit a se întrebuința, nu pot fi folosite, este interzis etc.), fiind practic prohibită absolut încălcarea unor dispoziții legale exprese privitoare la interdicții în administrarea probelor.

Similar, în practica judiciară a instanței supreme s-a precizat[29] că legiuitorul a prevăzut, alături de ipoteza probelor obținute nelegal [art. 102 alin. (2) și (3) C. pr. pen.] mai multe categorii de încălcări ale dispozițiilor legale care atrag sancțiunea excluderii, fiind amintită situația probelor obținute prin tortură [art. 102 alin. (1) C. pr. pen.] și a celor rezultate din încălcarea confidențialității comunicărilor celui reținut sau arestat cu avocatul său [art. 89 alin. (2) C. pr. pen.], în aceste cazuri apreciindu-se că excluderea operează automat, in abstracto, indiferent de îndeplinirea condițiilor nulității.

Mai mult, într-o hotărâre recentă a Curții Constituționale[30], s-a constatat neconstituționalitatea soluției legislative regăsite art. 282 alin. (2) C. pr. pen., care nu permite invocarea din oficiu a nulității relative. Decizia instanței de control constituțional a fost justificată inclusiv prin considerentul potrivit căruia, în cazul unei nulități relative a mijlocului de probă, care nu a fost invocată de către persoanele legitimate prin interesul procesual propriu în respectarea dispoziției încălcate, se ajunge la situația inadmisibilă în care “menținerea ca legal a mijlocului de probă/procedeului probatoriu (nelegal – n.n.) face imposibilă excluderea probei”, ori “un mijloc de probă/procedeu probatoriu nelegal care obiectivează o probă nelegală ar fi o contradicție în termeni”. Or, în toate cazurile nu este permisă păstrarea unei probe nelegale în cauză, doar pe considerentul că partea îndreptățită nu a invocat sancțiunea nulității relative.

Rezultă din cele de mai sus că limitarea sancțiunii excluderii probelor doar la ipotezele în care ar fi incidente cazuri de nulitate absolută (art. 281 C. pr. pen.) ori de nulitate relativă [art. 282 alin. (1) C. pr. pen.] și doar în cazurile în care ar fi realizate toate condițiile nulității relative, conduce spre păstrarea în probatoriul cauzei a unor mijloace de probă nelegale, ceea ce în mod evident influențează direct desfășurarea judecății pe fond.

Ar mai fi de observat că, în considerentele Deciziei nr. 802/2017, Curtea Constituțională a tranșat distincția dintre probele obținute în mod nelegal și cele obținute în mod neloial sau prin tortură, precizând că întrebuințarea torturii sau a promisiunilor și îndemnurilor ori violențelor, amenințărilor sau altor mijloace de constrângere în obținerea probelor „atrage nulitatea absolută a actelor procesuale și procedurale prin care probele au fost administrate și excluderea necondiționată a probei în faza camerei preliminare”.

Mai mult, a statuat Curtea Constituțională că încălcarea prevederilor art. 101 C. pr. pen. sau ale art. 102 alin. (1) C. pr. pen. „cade sub incidența inadmisibilității care produce efecte prin intermediul nulității absolute…(care) poate fi invocată pe tot parcursul procesului penal”.

Considerentele novatoare ale Deciziei nr. 802/2017, care au aceeași forță juridică cu dispozitivul hotărârilor Curții Constituționale[31], pun sancțiunea excluderii probelor într-o nouă lumină, dimensionând corespunzător exigențelor unui proces legal și echitabil aria de cuprindere a acestei sancțiuni, care nu este limitată prin aplicarea dispozițiilor art. 281 – 282 C. pr. pen.

Din cele de mai sus decurge și opinia noastră în sensul potrivit căruia sancțiunea excluderii operează de regulă prin intermediul sancțiunii cadru a nulității absolute sau relative, însă, cu titlu excepțional, excluderea operează independent de nulitate atunci când sunt încălcate norme procesuale care interzic în mod expres obținerea sau administrarea anumitor mijloace de probă sau înfăptuirea anumitor procedee probatorii.

În sprijinul acestei teze, sunt necesare o serie de exemple ilustrative care demonstrează că, alături de ipoteza probelor obținute neloial sau prin tortură, legiuitorul a înțeles să sancționeze cu excluderea anumite mijloace de probă, obținute cu încălcarea unor prevederi exprese.

Astfel, în protejarea regimului confidențialității raporturilor avocatului cu clienții săi, dispozițiile art. 89 alin. (2) C. pr. pen. prevăd că interceptarea convorbirilor sau comunicărilor avocatului cu suspectul sau inculpatul reținut sau arestat „se exclud”, art. 116 alin. (3) C. pr. pen., și art. 114 alin. (3) C. pr. pen., raportate la art. 11 și 46 din Legea nr. 51/1995 instituie imposibilitatea audierii avocatului cu privire la aspectele cauzei care i-a fost încredințată, fără consimțământul prealabil al clientului său, iar art. 139 alin. (4) C. pr. pen. nu permite supravegherea tehnică a raporturilor avocatului cu persoana pe care o asistă sau o reprezintă, cu excepția cazurilor în care avocatul săvârșește sau pregătește comiterea unei infracțiuni.

Toate aceste norme sunt dispoziții de ordine publică care, prin importanța obiectivelor acestei protecții, atrag sancțiunea excluderii probelor obținute prin încălcarea normelor enunțate.

Amintim în acest context că potrivit jurisprudenței Curții de la Strassbourg, orice situație în care există riscul de alterare a secretului profesional al avocaților are repercusiuni asupra bunei administrări a justiției[32], concurent precizând Curtea de la Luxembourg că, prin poziția și statutul său, avocatul joacă un rol esențial în administrarea actului de justiție, iar confidențialitatea activității sale este un corolar al preeminenței dreptului (rule of law), singurele excepții fiind admisibile atunci când este în interesul clientului ca avocatul să renunțe la secretul profesional[33].

Mai mult, Parlamentul European a impus statelor UE prin Directiva 2013/48/UE să întreprindă toate măsurile necesare pentru asigurarea confidențialității activității avocațiale, aceasta fiind o cerință minimală pentru asigurarea încrederii în sistemele de justiție a statelor membre.

Ca atare, orice interferență a organelor judiciare în confidențialitatea datelor și informațiilor obținute de către avocat cu prilejul exercitării profesiei sale, reprezintă o atingere adusă nu doar intereselor procesuale particulare, dar mai ales celor ale unei justiții echitabile, adecvate dezideratelor superioare de legalitate și etică, fiind în acest mod justificată excluderea probelor astfel obținute, indiferent de realizarea condițiilor art. 282 C. pr. pen.

Similar, prin art. 174 alin. (1) C. pr. pen., s-a prevăzut că în cazul rapoartelor de expertiză întocmite de către un expert incompatibil în înțelesul art. 64 C. pr. pen., „hotărârea judecătorească nu se poate întemeia pe constatările și concluziile acesteia”.

Apreciem că și acesta este un caz în care sancțiunea excluderii operează automat, prin voința legiuitorului, având în vedere că excluderea constă în imposibilitatea folosirii probelor la care sancțiunea se referă[34], în mod implicit interdicția întemeierii unei hotărâri judecătorești pe un asemenea mijloc de probă echivalează cu ineficiența acestuia, ca urmare a excluderii sale din ansamblul probatoriu al cauzei, potrivit art. 102 C. pr. pen.

Aceeași sancțiune a excluderii, necondiționată de examinarea cerințelor nulității, intervine și în ipoteza încălcării prevederilor art. 118 C. pr. pen., care interzic folosirea declarației dată de o persoană în calitate de martor împotriva acesteia, dacă anterior a avut sau ulterior a dobândit calitatea de suspect sau inculpat.

Fără a intra în complexitatea acestei problematici, analizată cu o ocazie precedentă[35], accentuăm doar că întrebuințarea sintagmei „nu poate fi folosită”, în legătură cu declarația dată în condițiile art. 118 C. pr. pen. este absolută.

Aceasta constituie, în opinia noastră, o ipoteză specială de excludere a probei astfel obținute, condiții față de care această depoziție nu poate fi folosită nici chiar împotriva altor suspecți sau inculpați, chiar și numai dacă avem în vedere că sursa cunoașterii faptelor și împrejurărilor relatate de către un martor, care ulterior a devenit suspect sau inculpat, rezidă în chiar propria sa participație penală. În mod indubitabil, nu este admisibil a fi divizată declarația acestuia și întrebuințată ca mijloc de probă în procesul penal, în condițiile în care, prin simpla valorificare a conținutului informativ al acesteia, devine inevitabilă incriminarea persoanei care dezvăluie fapte și împrejurări de fapt de care a luat la cunoștință cu ocazia comiterii unei infracțiuni.

Ambele exemple înfățișate demonstrează că sancțiunea excluderii va fi incidentă în toate acele cazuri în care legiuitorul a prohibit folosirea unor procedee probatorii în anumite situații particulare, acestea afectând legalitatea probei astfel obținută de o manieră în care vătămarea produsă transcede intereselor procesuale ale unui subiect procesual determinat, fiind atinse garanții fundamentale ale procesului penal.

În concluzie, sancțiunea excluderii probelor va interveni în mod primordial în condițiile art. 102 alin. (2) și (3) C. pr. pen., atunci când acestea sunt obținute cu încălcarea dispozițiilor legale, fie că aceste transgresiuni constituie nulități exprese absolute (art. 281 C. pr. pen.), care pot fi invocate în tot cursul procesului penal, fie că acestea reprezintă violări ale legii care produc vătămări ale drepturilor părților sau subiecților procesuali principali ce nu pot fi înlăturate în alt mod decât prin anularea actului [art. 282 alin. (1) C. pr. pen.], caz în care nulitatea poate fi invocată la cererea subiecților procesuali care justifică un interes, sau din oficiu, cel mai târziu în termenele prevăzute de art. 282 alin. (4) C. pr. pen.

De asemenea, sancțiunea excluderii probelor operează ope legis atunci când probele sunt obținute prin tortură [art. 102 alin. (1) C. pr. pen.] sau cu violarea principiului loialității în administrarea probelor (art. 101 C. pr. pen.), în aceste cazuri probele putând fi înlăturate oricând în cursul procesului penal, având un regim procedural similar nulității absolute.

În fine, sancțiunea excluderii probelor intervine, independent de îndeplinirea condițiilor nulităților relative, în cazurile în care sunt transgresate norme procesuale care interzic în mod absolut administrarea probelor în condiții care sunt considerate neloiale prin voința legiuitorului [e.g. art. 89 alin. (3) C. pr. pen., art. 139 alin. (4) C. pr. pen., art. 174 alin. (1) C. pr. pen. etc).

Subliniem în final că această opinie, care nu este la adăpost de critici, apare a fi în concordanță cu orientările jurisprudențiale recente, mai ales ale instanței de contencios constituțional, urmând a fi confirmată sau, dimpotrivă, infirmată de evoluția practicii judiciare și a doctrinei.

De lege ferenda, s-ar impune completarea art. 102 C. pr. pen. cu un alineat distinct, care să stipuleze incidența sancțiunii excluderii în cazurile exprese în care legea interzice un mijloc de probă sau un procedeu probatoriu.


[1] V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală, Ediția a II-a, Editura Academiei Române, București, 2003, vol. V, p. 182.
[2] Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ediția a III-a, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 297.
[3] Curtea Constituțională, Decizia 54/2009, publicată în M. Of., partea I, nr. 42 din 23.01.2009.
[4] Articolul 78 din United Kingdom Police and Criminal Evidence Act.
[5] E.g. Hotărârea Curții Supreme de Justiție a Statelor Unite în Cauza Mapp v. Ohio (1961).
[6] Articolul 24 alin. (2) din Cartea Canadiană a Drepturilor și Libertăților.
[7] Cr. Ghigheci, Cereri și excepții de cameră preliminară, Editura Hamangiu, București, 2017, p. 13
[8] Tribunalul Vâlcea, secția penală, Încheierea din 06.07.2016, apud C. Moisă, Probele în procesul penal, Editura Hamangiu, București, 2017, p. 23.
[9] Tribunalul Mureș, Secția penală, Încheierea 29 din 04.03.2016, reformată în contestație de Curtea de Apel Târgu Mureș, apud C. Moisă, op. cit, p. 185.
[10] S. Deaconescu, Sancțiuni procesual penale. Excluderea probelor obținute nelegal, disponibil pe JURIDICE.ro.
[11] V. Dongoroz, op. cit., vol. V, p. 346.
[12] A. Zarafiu, Procedură penală, Editura C.H.Beck, București, 2014, p. 268.
[13] A. Ashworth, M. Redmayne, The criminal process, Oxford University Press, 2005, p. 316
[14] Cr. Ghigheci, Principiile procesului penal în noul Cod de procedură penală, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 254.
[15] A. Zarafiu, op. cit., p. 268.
[16] M. Udroiu, Procedură penală, Partea specială, Editura C.H. Beck, București, 2016, p. 155.
[17] N. Volonciu și colaboratorii, Noul Cod de procedură penală adnotat, Partea generală, editura Universul Juridic, București, 2014, p. 182.
[18] ÎCCJ, Secția penală, Încheierea nr. 155 din 03.06.2015, apud C. Moisă, op. cit., p. 167
[19] ÎCCJ, Secția penală, Încheierea din 11.10.2016, pronunțată în Dosarul 2663/1/2016/a1, nepublicată.
[20] CCR, Decizia 383 din 27.05.2015, publicată în M. Of. nr. 535 din 17.07.2015.
[21] B. Bouloc, Procedure penale, Editura Dalloz, Paris, 2014, p. 128.
[22] B. Bouloc, op. cit., p. 129.
[23] Cr. Ghigheci, Cereri și excepții de cameră preliminară, Editura Hamangiu, București, 2017, p. 17.
[24] Tribunalul București, Secția I penală, Încheierea din 11.09.2017, pronunțată în Dosarul 47203/3/2016/a1, nepublicată.
[25] V. Pușcașu, Prezumția de nevinovăție, Editura Universul Juridic, București, 2010, p. 605.
[26] A. Ashworth, op. cit., p. 319.
[27] A. Ashworth, op. cit., p. 337.
[28] CCR, Decizia 802/05.12.2017.
[29] Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, Încheierea nr. 55 din 14.01.2015, apud T. Manea, A. S. Uzlău, C. Voicu, Camera preliminară, practică judiciară, Editura Hamangiu, București, 2017, p. 191.
[30] CCR, Decizia 554/19.09.2017.
[31] CCR, Decizia 1/1995.
[32] CEDO, Hotărârea din Cauza Michaud împotriva Franței, definitivă la data de 06.03.2013, par. 117.
[33] CJUE, Hotărârea din Cauza AM&S contra Comisiei Europene, pronunțată în Cauza C 155/79 la data de 18.05.1982.
[34] A. Zarafiu, op. cit., p. 270.
[35] A se vedea D. Pop, Dreptul martorului de a nu se acuza, publicat pe JURIDICE.ro.


Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate