Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
 
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC




35 comentarii

Cum preferați: cu cheltuieli de judecată, sau fără?
06.03.2018 | Ionuț DOBRINESCU

JURIDICE - In Law We Trust
Ionuţ Dobrinescu

Ionuţ Dobrinescu

Mă regăsesc adesea în postura delicată de a solicita pentru client cheltuieli de judecată la momentul concluziilor finale. Acest eseu redă din perspectiva unui avocat și în expresii ce se vor, atât pe înțelesul confraților, cât și cel al judecătorilor și justițiabililor, cam ce înseamnă cheltuielile de judecată în practica noastră judiciară, cu un focus pe cheltuielile constând în onorariile de avocat.

Judecătorii adresează grăbiți întrebarea ce pune capăt discuțiilor înaintea rămânerii în pronunțare: „Cu cheltuieli de judecată?”. Sunt oare obligați să întrebe așa ceva? Desigur, nu. În afara rolului activ – la care mulți judecători renunță fără probleme pe durata dezbaterilor – însă care poate motiva curiozitatea de la final a judecătorului pe problema cheltuielilor de judecată, există o singură altă explicație, una foarte realistă: întrebarea este o modalitate elegantă de a întrerupe o pledoarie și de a forța închiderea dezbaterilor.

Cum întrebarea judecătorului nu poate rămâne în aer, variantele de răspuns sunt în număr de patru și fiecare ascunde câte un secret sau o frustrare.

1) Destul de frecvent, cheltuielile care se solicită constau doar în „taxa de timbru judiciar și alte costuri fixe ale procesului”, cum ar fi onorariile plătite unor experți judiciari numiți de instanță, sau cheltuielile cu deplasarea martorilor. Aici situația e chiar simplă: dacă partea care le cere câștigă procesul, cheltuielile vor fi încuviințate ca atare de către instanță, căci aceste cheltuieli nu pot fi cenzurate, datorită unei prevederi exprese din Codul de procedură civilă. De obicei, costurile fixe ale procesului sunt modice în raport de costurile totale, exceptând cazul acțiunilor în pretenții unde taxa de timbru se achită la valoare (cam 2,5% din valoarea pretențiilor). O poziționare de acest fel este de înțeles doar atunci când partea s-a reprezentat personal în proces și e întotdeauna jenantă pentru ansamblul profesiei de avocat, atunci când este exprimată de un avocat pledant, neînsoțită de explicația pro bono.

2) Se aude adesea și răspunsul „fără cheltuieli de judecată”. Când vine din partea unui avocat, ar presupune un mandat expres de renunțare la cheltuieli din partea clientului, situație pentru care organele profesiei de avocat nu au prevăzut nicio regulă și nicio uzanță în vreun manual de bune practici. Răspunsul nu e lipsit de însemnătate, pentru că, odată consemnat în hotărârea judecătorească, ar putea semnifica, fie că în acel proces partea nu a avut niciun fel de cheltuieli, fie că renunță pe veci să le mai pretindă, cam ca într-o situație de tranzacționare a litigiului. Poziția avocatului rămâne jenantă, pentru că litigiul, atunci când nu e în mod real și explicit tranzacționat, pare să fi fost o cacealma judiciară în care cel puțin partea ce nu solicită cheltuieli a acționat în glumă. Când cheltuielile efective sunt chiar derizorii, în funcție și de poziția procesuală a părții, renunțarea la cheltuieli e trivială și este de înțeles.

3) Răspunsul ce se aude cel mai frecvent din partea avocatului este Pe cale separată, onorată instanță”. Când răspunsul arată așa, totul pare simplu: partea pe care avocatul o reprezintă, aparent a ales să formuleze pretenții într-un dosar separat. Realitatea însă este mult mai complicată și o vom devoala un pic aici.

4) Însă ceva mai rar avocatul își ia inima în dinți și cere pentru client cheltuieli de judecată ce includ și propriile sale onorarii. Aici situația se complică: judecătorii cel mai adesea vor încuviința onorariile doar în parte, alegând să-și exercite dreptul de cenzură asupra onorariilor, nerecunoscându-le sau reducându-le cuantumul. În lipsa unor poziții publice oficiale și semnificative din partea organelor profesiei de avocat, voi furniza eu aici o serie de explicații pe care nu întotdeauna mi se permite să le rostesc în instanță.

«Pe cale separată, onorată instanță!»

Formula cheltuielilor pe cale separată este, de fapt, o scuză.

În mod regretabil, nu întotdeauna avocatul își va fi încasat onorariul contractat pentru asistență la data finalizării procesului, astfel încât tot ce poate mai elegant face pentru client este să îi rezerve acestuia dreptul de a pretinde cheltuiala pe cale separată, la o dată neprecizată în viitor. Este însă oare obligat să rostească această formulă, astfel încât, clientul să poată iniția ulterior o acțiune în pretenții, în măsura în care va câștiga procesul? Desigur, nu, întrucât legea nu prevede nicio astfel de condiționare. Dar ceva trebuie răspuns la întrebarea judecătorului cu privire la cheltuieli de judecată, și atunci când avocatul ignoră adevărata intenție a părții pe care o reprezintă, sau când ar fi prea jenant să arate că partea nu a făcut cheltuieli, expresia ce tinde la conservarea dreptului pare legitimă și benignă, unde mai pui că sună și ca o amenințare (partea părăsește dezbaterea cu fruntea sus) fără a obliga totuși la nimic concret.

În mod și mai regretabil, formula cheltuielilor pe cale separată ascunde imposibilitatea înfățișării lor din motive ce țin de conivența avocatului însuși: atunci când avocatul nu a contractat asistența pe un onorariu real având alte înțelegeri cu partea (schimburi de servicii, plata în natură etc), sau atunci când avocatul, deși a contractat un onorariu real, nu are intenția să-l și fiscalizeze.

Plata la negru a serviciilor avocațiale este un fenomen negat vehement în profesie din varii motive ce merg de la teama știrbirii prestigiului în ansamblu, până la solidaritatea complice sau musca pe căciulă. E suficient o dată să te lași plătit la negru, respectiv să nu fiscalizezi un onorariu, pentru ca să te plasezi într-o eternă fază de negare. Ansamblul profesiei are însă numai de pierdut, căci, pe de o parte judecătorii rămân cu impresia că avocații au și alte mijloace de subzistență, iar pe de altă parte, costurile reale ale justițiabililor cu actul de justiție rămân discrete și nu vor fi crezute nici atunci când în alte cazuri vor fi solicitate expres cu titlu de cheltuieli judiciare.

Atunci când o instanță din provincie a vrut să știe dacă sintagma «închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei» din cuprinsul art. 452 din Codul de procedură civilă face referire la dosarul în care s-au ocazionat cheltuielile de judecată sau la dosarul în care se solicită, pe cale principală, cheltuielile de judecată, în condițiile în care art. 394 alin. (3) din același cod prevede că „după închiderea dezbaterilor părțile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă”, Înalta Curte de Casație și Justiție a găsit sesizarea preliminară inadmisibilă (Decizia nr. 3/2018 – Monitorul Oficial, Partea I nr. 195 din 02 martie 2018). Decizia trimite la RIL – urile finalizate prin Deciziile nr. 19/18.11.2013 și nr. 8/16.05.2016, precum și la deciziile interpretative ICCJ nr. 34/16.11.2015 și nr. 59/18.09.2017, și la decizia CCR nr. 575/29.09.2015. Instanța subliniază caracterul autonom al procesului subsecvent în pretenții vizând recuperarea unor cheltuieli de judecată din alt dosar, în temeiul unei răspunderi delictuale și nu în temeiul unei rezervări, într-un proces anterior, a dreptului de a pretinde cheltuielile pe cale separată. Cu alte cuvinte, formula pe cale separată poate foarte bine să și lipsească din ultima luare de cuvânt a avocaților într-un dosar.

Mai umblă și zvonul printre avocați că formula pe cale separată ar fi preferabilă și dintr-un motiv mai puțin evident: acela că aruncă un văl de discreție asupra nivelului onorariilor practicate, fie acestea mari (prea mari) sau mici (prea mici). Avocatul s-ar scuti astfel să rostească în ședință publică, în auzul concurenței, ce onorarii practică într-un caz anume, iar când nu are adversar prezent, niciodată nu le va rosti cuantumul. Elimină astfel totodată, pentru moment, și riscul de a se vedea sistematic cenzurat (după cum voi expune în continuare) în chiar dosarul pe care speră să-l câștige.

Un lucru este totuși ușor de constatat: dosarele formate pe cale separată pentru recuperarea cheltuielilor de judecată din procesele civile apar rar pe rolul instanțelor, iar dosarele pentru recuperarea cheltuielilor din procesele de contencios administrativ sunt cu totul iluzorii, mai ales că în contencios taxele judiciare sunt mici și tot ce ar fi de recuperat ar viza costurile cu avocații. Cred că orice studiu sau măcar sondaj pe această temă ar fi binevenit pentru a scoate la lumină un fenomen controversat ce are implicații și asupra fiscalizării veniturilor în profesia de avocat.

«Cu cheltuieli de judecată, incluzând onorariul de avocat în sumă de….!»

Solicitarea cheltuielilor de judecată este ultimul act al dezbaterilor dintr-o etapă procesuală, și unul dintre cele mai obscure în practica noastră judiciară. Îmi voi circumscrie opiniile la ipotezele solicitării de cheltuieli constând și în onorarii de avocat, întrucât doar acestea pot fi cenzurate de instanță.

În primul rând, nicio normă nu prevede expres ce formă trebuie să îmbrace solicitarea și dovada cheltuielilor de judecată reprezentând onorariile avocaților. Codul de procedură civilă conține acel obscur articol 452 potrivit căruiaPartea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.” Nu este clar de aici nici dacă cheltuiala judiciară trebuie inclusă generic în petitul introductiv, nici dacă e absolut suficient ca ea să ia doar forma unei solicitări verbale la închiderea dezbaterilor, eventual ca răspuns la o întrebare adresată de judecătorul, după caz: curios (cu privire la costuri), sau grăbit (să pună capăt pledoariei). Sfântul principiu al contradictorialității dezbaterilor nu pare să acopere și cuantumul cheltuielilor cu avocații pretinse de partea adversă și probele administrate în acest scop chiar în ultimul minut al procesului.

Cred că ar trebui să fim mai mulți cei care să observăm că textul de lege nu se referă la plata efectivă atunci când pretinde „dovada existenței și întinderii” cheltuielilor. În practică, discuția se învârte fără mult sens în jurul falsei expectații ca toate cheltuielile cu asistența avocațială să fi fost onorate de client prin plată înaintea închiderii dezbaterilor de la fond – cu alte cuvinte, un onorariu nu va conta ca și cheltuială atâta timp clientul nu va fi plătit banii prin virament sau în numerar.

Pe considerentul generic că partea căzută în pretenții nu poate fi obligată la suportarea unor cheltuieli de judecată angajate, dar neonorate prin plată, și în lipsa înfățișării dovezii plății cheltuielilor (chitanțe, ordine de plată), mulți judecători resping pur și simplu cheltuiala cu onorariul ca nedovedită, deși atât existența, cât și întinderea unor cheltuieli cu onorariile pot reieși destul de clar din contractul de asistență și din factura emisă și acceptată de client, depuse sub certificare la dosar. Ei nu concep că încasarea onorariilor este un moment delicat pe relația de diligență avocat – client, construită pe tărâmul nesigur al colaborării într-un litigiu inerent controversat, și pe fondul unor veritabile dificultăți financiare, adesea insurmontabile: clienți cu conturile poprite, clienți arestați și susținuți financiar de rude și de terți, clienți aflați în insolvență, clienți care plătesc la zile mari abia atunci când ajung să dispună de lichidități etc. Contrar așteptărilor unora și desigur, contrar și dorințelor noastre, foarte puțin din profesia de avocat se practică cu banul jos!

Sunt de părere că atunci când clientul pentru care avocatul solicită cheltuiala cu onorarii facturate, dar încă neachitate, conduce el însuși o contabilitate de angajament, și nu una de încasări (cazul majorității clienților corporatiști), nu ar trebui să existe niciun dubiu că onorariul corect fiscalizat și reprezentat pe facturi reprezintă o cheltuială de judecată certă, atât ontologic, cât și cantitativ, iar exigența procedurală (aceea de a face „dovada cheltuielii în condițiile legii”) este deplin satisfăcută.

Ne putem în continuare întreba dacă pentru cheltuieli de judecată angajate, dar încă neonorate prin plată de un client persoană fizică, dreptul subiectiv la recuperarea cheltuielilor de la partea adversă ar trebui sistematic plasat sub semnul incertitudinii sau al intenției speculativ/punitive, și invariabil descurajat de judecători!? Apreciez că o astfel de interpretare, pentru a fi incontestabilă, ar trebui să aibă un suport expres în lege, întrucât ar de-legitima în ansamblu actul de asistență avocațială, ca și cum onorariul angajat, dar neîncasat, ar fi mai puțin datorat și mai puțin titlu executoriu împotriva clientului rău platnic sau tardiv, fie el și câștigător în pretenții.

Obsesia judecătorilor cu ajustarea sistematică a cheltuielilor judiciare cu onorariile avocaților

Cuvântul de ordine în materie de onorarii este însă prerogativa judecătorului de a reduce, la cerere sau din oficiu, cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, însă, spune legea, numai atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei.

Nicio normă procesuală sau uzanță judiciară nu dă vreo șansă unei dezbateri veritabile pe cheltuielile judiciare dintr-un proces, pretinse pe ultima sută de metri. Pentru ca o parte să ceară judecătorului reducerea cheltuielilor, ar trebui să aibă acces direct la dovezile prezentate de cealaltă parte, astfel încât, în cunoștință de cauză și cu argumente concrete, să poată susține că onorariul e disproporționat. Nu mai puțin, atunci când judecătorul ar aprecia că onorariul este „vădit disproporționat” ar fi de presupus că față de ceva vădit, el ar trebui să aibă o minimă reacție în ședință publică, cerând explicații de la avocat cu privire la semnificația onorariului. În practică, nici partea adversă, dar nici judecătorul, nu apucă să dezbată ceva vădit disproporționat și cumva totul rămâne la latitudinea magistratului retras în camera de chibzuință, acolo unde nu mai poate fi influențat cu vreun argument, decât poate prin concluziile scrise, și de unde el oricum nu mai poate adresa părților întrebări.

Situațiile la care ajungem sunt hilare și simțim cum judecătorii se simt parcă obligați să ne reducă cheltuielile cu onorariile, cel mai adesea acționând în mod inexplicabil din oficiu și motivând reducerea într-un mod cu totul subiectiv și ingenuu cu argumentul că după părerea lor volumul de muncă nu a fost important. Într-un litigiu de contencios fiscal, bunăoară, la fond, Tribunalul ne-a redus cheltuielile cerute de 8.248 lei la 6.000 lei pe motiv că… ne-am judecat la prim termen. Citez din sentință:

„Cât priveşte criteriul valorii pricinii, se apreciază că onorariul respectiv este mult exagerat, fiind stabilit la aproape 5% din valoarea obiectului pricinii. Cu toate că problema de drept a speţei prezintă caracter de noutate, se reţine că desfăşurarea procesului a impus prezenţa apărătorului în instanţă la un singur termen de judecată (SIC!) şi că cererea de chemare în judecată preia aproape în întregime conţinutul contestaţiei administrative, ceea ce nu justifică un onorariu de 8.248 lei, în plus faţă de cel de 4.283 lei, perceput pentru depunerea contestaţiei administrative. Prin prisma tuturor acestor considerente şi reţinând totodată şi faptul că activitatea de asistenţă juridică desfăşurată (studiul în profunzime a dosarului, întocmirea elaborată a cererilor formulate, documentare juridică adecvată) impune un onorariu corespunzător, semnificativ mai mare decât cel acordat de regulă pentru aceste tipuri de cauze, instanţa apreciază că un cuantum al onorariului de 6.000 lei (cheltuială de judecată) este rezonabil în raport de criteriile evocate anterior, şi de natură să asigure un just echilibru între dreptul părţii ce a avut câştig de cauză de a-şi recupera cheltuielile avansate şi culpa procesuală a părţii ce a căzut în pretenţii. În consecinţă, va acorda reclamantei cheltuieli judiciare în cuantum de 6.000 lei, reprezentând onorariu de avocat.”

În recursul inițiat de autoritatea pârâtă însă, Curtea de Apel a opinat neîntrebată că în mod nejustificat Tribunalul ne-a redus cheltuielile la fond, căci a fost o cauză complexă și bine condusă chiar dacă s-a judecat la prim termen. În schimb, aceeași Curte ne-a redus și ea onorariul din calea de atac exercitată iresponsabil și la foc automat de partea adversă (ANAF) de la 6.197 lei la 3.000 lei pentru că… în recursul autorității ne-am judecat la prim termen și în mare parte cu aceleași argumente! Ei, poftim, citez din decizie:

„Pierzând procesul, în mod corect s-a stabilit culpa procesuală şi a pârâtei recurente, ca fundament al acordării cheltuielilor de judecată către intimata reclamantă. Aplicând textele de lege evocate în prezenta cauză, Curtea constată însă, că într-adevăr, raportat la criteriile ilustrate de dispoziţiile art. 451 al. 2 Cod Procedură Civilă, nu se impunea totuşi, reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului ales, având în vedere împrejurarea că, deşi cauza s-a judecat la primul termen de judecată, totuşi complexitatea sa a fost una deosebită, determinată de o problemă de drept care a determinat controverse, fundament inclusiv al verificării chiar şi de către instanţa supremă în cadrul unui litigiu privind dezlegarea unei probleme de drept. Această complexitate conjugată cu formularea unei cereri de chemare în judecată ample şi cu administrarea de multiple probe cu înscrisuri în cadrul fazei procesuale a fondului, justifică acordarea de către tribunal, a sumei de 6.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare, fără diminuarea sa şi realizarea astfel, a unui bilanţ rezonabil al elementelor pertinente. Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 din noul Cod de procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat, recursul promovat, reţinând că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate. Reţinând culpa procesuală a recurentului în declanşarea şi desfăşurarea prezentei căi de atac, îl va obliga la plata de cheltuieli de judecată în cuantum rezonabil de 3.000 lei către intimata reclamantă, reprezentând onorariu avocat ales redus potrivit art. 451 al. 2 din Codul de procedură civilă, în raport de faptul că în prezenta cauză, recursul s-a judecat la primul termen de judecată (SIC!), iar actul procesual al întâmpinării reia în mare, criticile formulate la fond.

Pentru cine nu știe sau nu crede, am să prezint aici o structură a costurilor din onorariul unui avocat, cu mențiunea că formele mai evoluate de organizare din profesia de avocat, și aici mă refer la societățile civile, vor avea întotdeauna costuri inerent mai mari. Un dosar angajat la un birou mare nu este un one-man-show, în staff-ul biroului intrând și personal auxiliar (secretare, manageri cu logistica, arhivari, șoferi) sau personal auxiliar de suport (experți contabili, consultanți fiscali) care toți contribuie la susținerea unui caz complex. Iată cum:

Fiecare avocat datorează lunar o contribuție de 11% din încasările brute la fondul casei de asigurări a avocaților. Ce-i drept, contribuția e plafonată la 1.403 lei pentru încasări lunare ce ar depăși 12.750 lei.

Cota fiscală de impozitare a venitului net este de 10%, iar cota de contribuție la casa de asigurări sociale de sănătate este de 10%, aplicată la salariul minim pe economie.

Contribuțiile profesionale lunare la structurile profesiei (barou și UNBR) sunt 47 lei, iar taxele ocazionale pot varia între 300 lei (înființarea unei forme de organizare) până la 3.000 lei (reînscrierea pe tablou după suspendarea pentru neplata taxelor).

Birourile, mari și mici, dar mai ales societățile civile, au costuri logistice mari cu întreținerea sediilor profesionale, adesea spații închiriate la prețuri de piață, precum și cu plata colaboratorilor și a salariaților. Aceste costuri fixe înghit lunar mai mult de jumătate din totalul încasărilor și adesea sunt cauza principală a ajustărilor din formulele organizaționale (relocarea birourilor, regândirea asocierilor, migrarea între nișe de practică, după vremuri și împrejurări).

Formele profesionale din avocatură care sunt și înregistrate în scop de TVA sunt inerent supuse unei presiuni suplimentare: onorariile vor include invariabil TVA de 19%, fiind astfel cu o cincime mai mari decât onorariile pe care, pentru fix aceleași prestații le-ar putea pretinde un avocat neplătitor de TVA. Când clientul este el însuși neplătitor de TVA și nu are posibilitatea de a deduce taxa facturată din amonte, taxa pe valoarea adăugată se transformă pentru plătitori într-un veritabil handicap concurențial, căci la prestații echivalente, plătitorii de TVA vor include pe facturi și TVA – de unde și tentația de a fiscaliza cât mai puțin.

Mă grăbesc să adaug că încasările sunt fluctuante de la lună la lună și de la o nișă de practică la alta și niciodată nu ar trebui privite ca reprezentând un simplu act de prezență la un termen în instanță – în spatele unei prezențe de câteva minute la o judecată pe fond în fața judecătorului stau ore și zile de schimburi de informații în întâlniri cu clientul, de due diligence și investigație, de redactare acte de corespondență și opinii legale în scopurile angajării procesului, de asistență în proceduri prealabile, administrative, necontencioase, grațioase și judiciare, mai ales în contenciosul administrativ și fiscal, de proceduri paralele de cameră preliminară, de suspendare a executării, de obținere și prelucrare de înscrisuri de la alte autorități, unde asistența era esențială și fără de care actul de justiție ar fi de neconceput. Chiar și pistele false și abandonate în asistența unui client care până la urmă câștigă în instanță sunt parte integrantă și legitimă din efortul de asistență.

De ce oare ar cenzura judecătorii astfel de cheltuieli, dovedite ca atare, cu facturi, documente de încasare, fișe de evidență orară a prestațiilor, care nu sunt nicidecum vădit disproporționate, fără a întreba măcar în ce au constat, și doar prin raportare la criterii triviale și pur speculative, precum suma contestată în proces sau prezența în judecată la un prim și singur termen?

Când profesia în ansamblul ei nu ia atitudine față de astfel de acte de cenzură arbitrară a cheltuielilor de judecată, sau când, mai grav, se complace în a nu le mai solicita, căci vorba ceea: „Tot nu se încuviințează”, impresia generală este că avocatura se practică în derizoriu pe bețe de chibrit, fără a se putea desluși în practică niște criterii clare și ghiduri de bune practici, nici pentru justițiabili și avocați, nici pentru judecători.

Această concluzie tristă explică în bună măsură și abuzul de drept în procedurile noastre judiciare, întrucât cei care cu bună știință învestesc instanțele cu cauze aberante știu foarte bine că nu vor avea decât în mod cu totul excepțional de suportat cheltuieli de judecată la cererea părții adverse. Intentarea unui proces aiurea pe o perioadă inerent îndelungată în instanțele românești se dovedește cel mai adesea rentabilă în lipsa unui risc perceptibil ca abuzul de drept să fie sancționat pecuniar. Deși costurile reale ale justiției nu sunt mici, ele rămân discrete. Sub aparența unei activități abundente, sistemul judiciar acționează tragic de ineficient mai ales pentru toți aceia cărora le crapă buza în căutarea Dreptății.

Avocat Ionuţ Dobrinescu
DOBRINESCU DOBREV

Aflaţi mai mult despre , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]

JURIDICE recomandă e-Consultanta, consultantul tău personal în finanţare


Au fost scrise până acum 35 de comentarii cu privire la articolul “Cum preferați: cu cheltuieli de judecată, sau fără?”

  1. Gheorghe-Liviu ZIDARU spune:

    Foarte des m-am întrebat de ce avocații nu înfățișează aceste argumente în cadrul unei note privind cheltuielile de judecată ori în cadrul concluziilor asupra aplicării sau nu a articolului 451 alin. 2 NCPC.
    Este real că în această materie domnește un subiectivism accentuat al judecătorilor, puternic determinat de ceea ce ei consideră onorarii uzuale în materiile pe care le judecă. Spre pildă, în domeniul proprietății intelectuale se practică onorarii mai suculente și deseori sunt acordate integral onorarii de mii de euro, spre mirarea (destul de evidentă) a justițiabililor din alte cauze care asistă la aceste discuții.
    Spre a contracara acest subiectivism, nu ar strica și în tot cazul este o dovadă de bună practică, de prudență profesională, a se explica în cuprinsul unei note atât în ce constau cheltuielile, cu trimitere la probele relevante – este iritant să fii nevoit să răsfoiești tot dosarul în căutarea unei chitanțe discret ascunse la vol. II, f. 276 și nu exclud ca această iritare să influențeze aplicarea textului discutat, nu zic că e bine, dar nici nu mi se pare chiar nerealist să fie așa – cât și cât din acest onorariu va lua calea birurilor către stat, barou și felurite sisteme de asigurări. Căci, într-adevăr, avocatul păstrează cam 50% din acele sume. Un judecător de carieră, însă, de regulă va ignora aceste aspecte. Doi, nu strică să se învedereze faptul că munca avocațiala este mult mai întinsă, în timp, decât termenul sau termenele de judecată, prezenta si concluziile la aceste termene fiind adesea doar varful icebergului. Infamele timesheet-uri sau fișe orare sunt totusi un reper bun si pentru judecător (recent chiar am scris într-o decizie că nu găsesc că instanța are căderea să cenzureze acele ore, deși mi s-au părut cumva exagerate, în fine, dar nu expertiza necesară pentru a aprecia). Așadar, pe scurt, gândiți-vă că adesea (cel mai adesea…) chiar confrații avocați conjură aplicarea infamului art. 451 alin. 2 NCPC și că, explicând rațional proveniența onorariului și câștigul net, șansa de a scăpa cu onorariul neredus crește, după mine, cu cel puțin 80 %. În rest, pe deplin de acord că factura emisă, deci cheltuiala angajată face dovada existenței obligației (juridic vorbind) și nu este necesară plata efectivă, contrar uzanței bine înrădăcinate în sens contrar. Îmi permit, în final, să adaug că într-o cale de atac care privește NUMAI aplicarea sau nu a art. 451 alin. 2 NCPC în prima instanță vă puteți aștepta, rezonabil, la aplicarea reducerii în ce privește onorariul datorat pentru calea de atac respectivă, pentru că de această dată nu mai poate fi vorba nici de complexitate și nici de activitate deosebită (dau ca exemplu o reducere a cheltuielilor din calea de atac de la 5.300 la 2.000 lei, în conditiile în care calea de atac privea exclusiv cuantumul cheltuielilor de la prima instanță).
    Închei și prin a sugera încheierea unor recomandări sau ghiduri de bună-practică ori, mai simplu, uman și nebirocratic, prin a sugera ca avocații și magistrații să discute mai des cu privire la aceste frecușuri dintre ei. Eu am constatat cu uimire că problema art. 275 alin. 3 C.pr.civ. anterior (dacă țin acum bine minte), respectiv art. 451 alin. 2 NCPC generează atâta frustrare a avocaților față de noi doar după ce am dialogat cu avocați pe această temă, în cadrul unor conferință 🙂 dialogul apropie perspective diferite și este întotdeauna util, mai ales dacă nu este purtat apodictic, cu reproșuri (prea aspre) și cu încrâncenare.
    O ultimă idee: recomand ca întotdeauna judecătorul să citească cu voce tare onorariul primit în timpul dezbaterilor, dând ocazia părții adverse să comenteze. Repet, cel mai adesea confratele avocat al părții adverse va cere reducerea cheltuielilor, iar judecătorul va acționa ca arbitru al intereselor aflate în conflict.

  2. Pentru că e greu de scris 45 de pagini de doctrină şi argumente şi referinţe când la facultatea de drept 45 de pagini este întreg manualul de drept civil.
    Iată un exemplu internaţional: https://www.justice.gov/archive/civil/cases/cobell/docs/pdf/05132002_objection.pdf

  3. Anca BUTA spune:

    Sunt putine cauzele in care se explica in detaliu cuantumul cheltuielilor de judecata desi ar fi util mai ales atunci cand sumele sunt mari/contestate. Mi se pare, in acord cu cele de mai sus, ca nu este necesara chitanta sau alta dovada a platii, ci numai factura. Nu cred ca e rolul instantei sa verifice daca, ce, cat, cum si cand s-a achitat desi, de cativa ani, unele instante sanctioneaza absenta acestei probe. Unii, poate, ne amintim de perioada cand avocatii treceau onorariul cu pixul pe delegatie si era suficient, nimeni nu contesta si nici nu reclama. Acum, ne gasim nod in papura si ne complicam pur si simplu… din spirit de colegialitate.

    • Alte vremuri, alte obiceiuri.
      Dar nu e interesant? Juristii sunt mari iubitori de contracte si documente scrise dar cand e vorba de justificarea onorariului, dragostea lor de „scripta manent” se raceste brusc.

    • Eu cred că ar trebui revocată Regula Generală care obligă perdanţii să plătească onorariile avocaţilor părţii câştigătoare.
      Este o regulă care duce la limitarea accesului la justiţie al contribuabilului, care se va teme că va trebui să plătească pentru dreptate.
      Obligarea la plata onorariului de avocat il transformă pe avocat, din terţă parte în parte interesată pecuniar în proces. Ceea ce este o mercantilizare a avocaturii.
      Regula generală ar trebui să fie că fiecare parte în proces îşi plăteşte propriul avocat

      …(cu excepţii strict limitate, când procesul este şicanatoriu sau abuziv sau procesul profită interesului public general).

  4. Mie îmi place cum e pe rolul Tribunalului UE problema cheltuielilor. Părțile – de regulă – se pun de acord între ele cu privire la ce cheltuieli să acopere. Dacă nu se pun de acord (excepție), se duc pe rolul Tribunalului, și atunci Tribunalul analizează orele, facturile, etc. etc. și stabilește ce cheltuieli de judecată trebuie rambursate.

    Și pe rolul CEDO e interesant cum se analizează cheltuielile de judecată. Acolo e regula că ab initio trebuie să se depună o detaliere – atunci când se depune răspunsul la observațiile Guvernului, răspuns ce conține și Claim for Just Satisfaction. Și așa avocatul arată de câte ore a fost nevoie, și care a fost prețul pe oră, precum și restul costurilor – cu facturile aferente. Mai poate exista și situația când factura nu e emisă încă deoarece plata e condiționată de câștigarea cauzei pe rolul CEDO, altfel fiind considerată cauză pro bono.

    Foarte frumos. Nu înțeleg de ce în România nu este mai clar explicat și detaliat, printr-o regulă de procedură atent formulată.

    • Ha ha, avocatii pretind ca ei sunt „artisti” ai dreptului si nu trebuie sa dea detalii (facturi, ore, minute lucrate, pontaj, explicatii justificari) ca niste functionari de rand. E sub demnitatea lor.
      Lucrarea avocatului roman este ca o lucrare de arta inestimabila.
      Clientul ar trebui sa spuna saru’-mana si sa decarteze.

      • Aici e vorba de partea adversă care a căzut în pretenții. Nu de clientul avocatului.

        • Si care-i diferenta?
          Paratul a cazut in pretentii, nu a cazut de prost.
          Onorariul oneros e oneros indiferent de cine il plateste.
          Inca un motiv sa se abroge art. 451 NCPC cu privire la cheltuielile de judecata.
          Dreptatea nu e de vanzare.
          Justiţia nu se înfăptuieşte pentru îmbogăţirea avocaţilor. Ce fel de politică publică e asta? Avea o logică, poate, în vremea lui Ceauşescu, când statul controla şi plătea totul iar cheltuielile de judecată erau de 5 lei, 100 lei, nu de ordinul miilor de euro cum se pretinde acum.
          Infamul art. 451 trebuie abrogat. Este injust şi neconstituţional.

          • Asta e diferenta:

            5. Relația avocat‑client nu trebuie confundată cu cea care dă naștere unei obligații de restituire a cheltuielilor de judecată. Prima dintre acestea este o relație contractuală de servicii, în cadrul căreia ambele părți stabilesc în mod liber contraprestația economică acordată de client avocatului său. Cea de a doua constituie o relație juridico‑procedurală prin care se urmărește ca partea care a pierdut procesul să despăgubească partea care a obținut câștig de cauză cu cheltuielile aferente desfășurării unui proces.

            • Mulţumesc pentru lecţie, dar scapi din vedere punctul esenţial, şi anume:
              Indiferent de cine plăteşte, onorariul oneros al avocatului trebuie respins ca fiind contrar ordinii publice şi interesului justiţiei, în special. E contrar noţiunii de justeţe, de dreptate.
              Care-i diferenţa? Oneros e oneros, este imoral.
              Câştigătorii procesului nu primesc autorizaţie să spolieze perdantul. Poate în dreptul pirateresc.

    • Ce comparaţie, ce treabă are Tribunalul EU, unde părţile sunt STATE, cu bugete imense cu procesele private dintre Vasile şi Ion sau dintre firme?
      Comparaţia este o enormitate.

      • Părțile nu sunt numai state la Tribunalul UE.
        Eu mă refeream la jurisprudența unde părțile nu sunt state. Puteți căuta pe curia și găsi.
        Comparația nu e deloc o enormitate, consider eu, dar mă puteți contrazice cât timp aduceți motive care nu sunt false.

        • Ar trebui să vă dezvăţaţi de expresii genul „căutaţi pe curia”, „vezi pe site”, „vezi jurisprudenţa”, etc. Dacă eşti în stare să dai o referinţă, dă-o, dacă nu, abţine-te.

          • Alina BADEA spune:

            Domnule consultant, daca accesati link-ul https://curia.europa.eu/jcms/jcms/j_6/ro/ si mergeti in josul paginii, veti avea, de exemplu, sectiunea „Cele mai recente hotărâri și concluzii”. Accesati „Tribunalul” si va va aparea o lista de rezultate din care rezulta clar ca parti intr-o disputa in fata TUE sunt si entitati private. In loc sa trollati atat pe JURIDICE.ro. Eu urmaresc comentarii de calitate, dar tot dau peste ale dvs. in ultima vreme.

            • Mulţumesc pentru interes.
              Tot nu înţeleg cum puteţi să comparaţi procesele la Curtea UE şi alocarea cheltuielilor de judecată, cu un proces între Vasile şi Ion de la instanţa din Roşiori.
              Obligarea părţii căzute în pretenţii la plata onorariului avocatului părţii adverse reprezintă o barieră în faţa justiţiei.
              Justiţia nu se face pe spinarea perdantului.
              Justiţia este egală pentru toţi şi imparţială.
              Există un număr mare de justiţiabili, victime ale unor nedreptăţi infiorătoare care renunţă să îşi caute dreptatea de teamă că, în eventualitatea în care pierd, vor trebui să plătească avocatul oponent. Se încurajează justiţia pentru bogaţi, elitistă.
              Când doi se ceartă, AVOCATUL câştigă.

              • Alina BADEA spune:

                Deci cheltuielile de judecata suportate de o parte care are castig de cauza nu reprezinta prejudiciu pe care partea perdanta ar trebui sa il acopere, din punctul dumneavoastra de vedere? Acordarea acestor cheltuieli se intemeiaza pe regulile raspunderii civile delictuale. Nu exista nicio bariera in fata justitiei. Cheltuielile de judecata se acorda dupa ce s-a facut justitie.

              • Este justitie doar pentru avocat, care este singurul castigator din galceava împricinaţilor. Faptul că îţi angajezi avocat nu este un „prejudiciu”. Dreptul civil nu este inventat pentru a umple buzunarele avocaţilor. Într-un proces intentat cu bună credinţă, perdantul nu ar trebui să sufere măsuri punitive şi să plătească avocatul advers. Este o încălcare a accesului la justiţie, uşor de dovedit prin simplul apel la bun simţ. Justiţia o face judecătorul, nu avocatul. După ce judecătorul a făcut justiţie, de ce ar trebui să fie plătit avocatul pentru justiţia făptuită de către judecător.
                Dacă intrăm în detalii o să observaţi că această regulă, „perdantul plăteşte” este o tradiţie profund păguboasă şi nu ar trebui acceptată ca politică publică în România.
                Perdantul de astăzi, mai ales în speţe constituţionale poate fi câştigătorul de mâine. Ce facem? Azi dăm bani la un avocat, mâine luăm banii înapoi şi îi dăm la alt avocat, pentru că a avut loc un reviriment jurisprudenţial.
                Statul nu ar trebui să se implice în cheltuielile personale ale părţilor şi să îi răsplătească pe avocaţii mercantili care, în unele cazuri cunosc perfect metodele dilatorii pentru a încărca nota de plată în mod neonest.
                Cheltuielile de judecată nu trebuie să conţină experţi, avocaţi. Justiţia nu se face pentru justiţiabili, nu pentru avocaţi/experţi. Însăşi ideea de martor expert judiciar ca profesie unică este un nonsens – sinonim cu expert mercenar, dar asta e o altă discuţie.
                Asta nu e justiţie, este injustiţie.
                Tradiţia de sistem civil în acest sens, al plăţii avocatului este mercantilă.
                Transformă justiţia într-o şmecherie de făcut bani în dauna medierii. Nu există interes pentru rezolvare amiabilă.
                Într-un acord de mediere, părţile stipulează modul în care partajează cheltuielile. Dar nu există interes, avocaţii, pregătiţi slab sau având o agendă personală de îmbogăţire fără justă cauză, vor pleda necinstit întotdeauna pentru acţiunea în instanţă pentru a recupera „cheltuieli de judecată”. Până la rezolvarea legislativă a acestei tradiţii rele, sper ca judecătorii să refuze acordarea de „cheltuieli de judecată”.
                Discuţia este extrem de extinsă cu privire la „cheltuielile de judecată”, nu pot să o epuizez aici în 3 fraze.

              • Domnule Kurtyan,

                Dacă ați fi:
                1. politician;
                2. profesor de drept;
                sau
                3. judecător .

                ar avea rost să continuăm dezbaterea.
                Altfel, nu.
                Numai bine,

        • Sunt in stare sa dau o referinta, dar n-am timp, plus ca am pretentia ca ma credeti pe cuvant.

  5. Regulile Model ale ABA:
    Rezonabilitatea onorariului avocatului se determina prin examinarea a 8 factori:
    1. timpul necesar si tipul de lucrare, elemente de noutate sau dificultatea obiectului juridic si competentele necesara pentru prestarea serviciilor juridice adecvate;
    2. probabilitatea, daca este cunoscuta de client, ca avocatul sa trebuiasca sa refuze alte lucrari pentru a accepta lucrarea clientului;
    3. onorariul solicitat in acea regiune pentru servicii similare;
    4. valoarea litigiului si rezultatele obtinute;
    5. urgenta sau limitarile temporare impuse de client sau de situatie;
    6. natura si vechimea relatiei profesionale cu clientul;
    7. experienta, reputatia si capacitatea avocatului sau avocatilor care furnizeaza serviciile;
    8. daca onorariul este fix sau procentual in functie de rezultat.

    + 4 factori – California
    9. complexitatea relativa a clientului si a avocatului (caracterul sofisticat al lucrarii)
    10. suma totala a onorariului raportata la valoarea serviciilor furnizate;
    11. timpul si cararacterul lucrarii solicitate;
    12. contract in forma scrisa semnat de client in cunostinta de cauza.

  6. „Onorariul respectiv este mult exagerat” in traducere „onorariu avocatial oneros”.
    Teoretic, orice hotarare a unui judecator prin care se declara „onorariu oneros” reprezinta o sentinta impotriva avocatului si anume o prezumtie irefutabila ca avocatul a violat codul deontologic al avocatilor deoarece impunerea de onorarii nemeritate si nemuncite inseamna furt din buzunarul clientului si este o fapta de turpitudine morala (sinonim: josnicie, marsavie morala).
    Ce pot face avocatii cu onorarii „excesive” modificate de instanta. Le pot modifica? Nu.
    In alte jurisdictii, onorariile excesive, oneroase sunt raportate automat la Barou pentru pornirea procedurii disciplinare impotriva avocatului.
    Aceste fapte, repetate, pot duce la suspendare si excludere in profesie.
    Sa nu mai discutam de evaziunea fiscala.
    Un avocat care nu declara veniturile (si sunt multi, multi, multi), la simpla plangere a clientului, care poate proba fapta, poate fi exclus din profesie, indiferent daca a fost condamnat sau nu in instanta.
    La fel cum CSM este instanta de judecata pentru magistrati, la fel Comisia de disciplina a Baroului este instanta de judecata pentru avocati.
    Daca Baroul ar aplica legea si normele disciplinare ale corpului profesional, barourile s-ar goli de 50% din avocati.

  7. Justiţiabilii se adresează statului pentru înfăptuirea dreptăţii, nu pentru obţinerea de cheltuieli de judecată (pentru avocaţi sau martori experţi).
    Fiecare ar trebui să-şi achite propriile cheltuieli de judecată, indiferent dacă pierzi sau câştigi.
    Cheltuielile de judecată nu sunt „prejudicii” şi nici „pagubă”. Nu fac parte din noţiunea de justiţie şi distribuire a dreptăţii.
    Ştiu că legea la noi e strâmbă şi avocaţilor li se permite să spolieze perdantul… sper să se schimbe această anomalie mercantilistă.

    • Alina BADEA spune:

      Domnule consultant, asa cum, atunci cand locuiesti cu chirie, poti pretinde proprietarului rambursarea cheltuielilor pe care le-ai suportat cu instalatorul care ti-a reparat tevile (pentru care raspunderea este a proprietarului, dar poate el a fost rea-credinta si nu le-a reparat in timp util), fara sa ti se poata reprosa angajarea acelor cheltuieli (avand in vedere ca tu nu esti „de meserie” si nu le puteai executa personal), asa petentul, care nu si-a putut rezolva pe cale amiabila disputa, de cele mai multe ori din cauza relei-credinte a perdantului, ii poate pretinde acestuia din urma cheltuielile (paguba, aditionala daca vreti) suportate cu asistenta juridica/reprezentarea necesara pentru „remedierea” situatiei. Va dau exemplul asta ca sa intelegeti gradul de penibil din comentariile dumneavoastra.
      Faptul ca va referiti la avocati, in general, ca spoliatori, mercantili, josnici sau marsavi ma conduce la concluzia ca nu aveti cunostinta despre piata avocaturii. Sunt si uscaturi in padure, dar asta nu inseamna ca toata padurea este uscata. Respectati-ne munca si directionati-va frustrarile personale catre ceva constructiv. Cred ca va veti simti mai bine.

      • Ideea este următoarea: Dacă instanţa califică onorariul drept oneros atunci avocatul are o problemă etică. Poate că asta nu s-a înţeles bine.
        Eu am citat decizia instanţei. Sunt cuvintele judecătorului.
        „onorariul respectiv este mult exagerat”, „vădit disproporţionat”
        Aceste critici sunt drastice, sunt cuvinte grele. Ce înseamnă onorariu MULT EXAGERAT? Înseamnă că nu este justificat prin probe, nu reprezintă o calitate sau cantitate de muncă acceptabilă pentru o lucrare de tipul respectiv, etc. Nu întruneşte factorii necesari de rezonabilitate. Ce înseamnă onorariu VĂDIT DISPROPORŢIONAT? Înseamnă că depăşeşte bunul simţ, practici de preţ abuzive pentru consumatorul de servicii juridice, speculă şi obţinere de foloase necuvenite, înşelarea şi profitul în dauna persoanelor defavorizate sau nesofisticate.
        În traducere, aceste expresii înseamnă onorariu ONEROS. Oneros are conotaţii de „necinstit”. Când judecătorul publică o decizie şi hotărăşte că onorariul este „mult exagerat” şi „vădit disproporţionat” atunci avocatul este blamat public şi reputaţia lui este contaminată, deoarece este catalogat ca fiind un profitor. Practicarea de onorarii oneroase reprezintă temei pentru disciplinare profesională.
        Repet: Avocaţii cărora li se cenzurează onorariul de către instanţă au o problemă etică, de responsabilitate profesională.
        ……….
        În ce priveşte suportarea de către perdantul de bună credinţă a cheltuielilor de judecată, la fel, poate nu s-a înţeles.
        Cheltuielile de judecată nu reprezintă despăgubire. Înfăptuirea justiţiei nu este o pagubă pentru unul şi prilej de îmbogăţire pentru altul (avocat).
        Câştigi, pierzi, fiecare justiţiabil trebuie să îşi suporte singur cheltuielile de judecată.
        Sistemul actual nu profită justiţiabililor, ci îi descurajează să rezolve problemele amiabil, îi descurajează să utilizeze medierea sau arbitrajul şi fac din avocat o parte interesată în proces, care vânează pârâţi în tribunale, nu pentru despăgubiri pentru reclamant, ci pentru „cheltuieli de judecată” pentru avocat.
        Eu încerc să protejez profesia de avocat şi eliminarea mercenarilor din sistem care profită de oameni nevoiaşi sau de oameni în situaţii dificile.
        Avocatul poate fi un înger sau un drac ordinar. Foamea îi împinge pe mulţi către opţiunea cea din urmă.
        Acest sistem de transfer a datoriei legale de a plăti onorariul avocatului de la reclamant la pârâtul căzut în pretenţii reprezintă un stimulent pervertit pentru profesionistul dreptului care se vede în postura avantajoasă de a continua un proces, cunoscând faptul că indiferent cine pierde sau câştigă, el îşi ia banii.
        Este, dacă vrei, ca un broker de bursă care vinde sau cumpără acţiuni la firme de calitate proastă sau bună, fără să-i pese, deoarece el îşi primeşte comisionul ORICUM. Clientul riscă… avocatul doar câştigă.

  8. Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, este încălcat dreptul la un proces echitabil, asigurat tuturor părților din proces, atunci când suma plătită pentru un serviciu avocațial de partea care a câștigat împovărează excesiv partea care a pierdut litigiul?
    Cunoaște cineva dacă există jurisprudență a Curții Europene a drepturilor omului în acest sens?

    Și vă dau un exemplu concret:

    Un avocat a solicitat 4600 de lei onorariu pentru a reprezenta un client la un proces care avea ca obiect suspendarea unui act administrativ. Acest avocat a făcut o întâmpinare și s-a prezentat la un singur termen unde totul a durat 10 minute.
    Cel care a făcut recurs a argumentat că cheltuielile cu onorariu de avocat sunt excesive și a solicitat în caz că pierde și trebuie să plătească cheltuieli de judecată reducerea acestora. Și instanța fără să argumenteze a decis ca să se acorde suma în integralitatea sa.
    Altă instanță de recurs într-un caz similar, cu doar 3 luni mai devreme, a redus cheltuielile de judecată de la 2000 de lei cât era onorariul de avocat la 1000 de lei.

  9. Aveți dreptate.
    Nu este vorba de cele 10 minute ci de complexitatea cauzei.
    Vă redau ce a spus completul de judecată în cauza similară unde s-a redus de la 2000 la 1000 de lei.
    Se vorbește de lipsire de caracter rezonabil la 2000 de lei.
    La 4600 ce este atunci?

    În dosarul 612/116/2017 prin decizia 5305 din 11.12.2017 Curtea de Apel București a reținut faptul că:

    ”Totodată, Curtea va obliga intimatul – reclamant la plata către partea recurentă – pârâtă Biroul Politic Local al Organizației municipale a Partiduui Social Democrat Călărași a sumei de 1.000 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, respectiv onorariu de avocat, în cond. art. 451 și art. 453 NCPC.
    ………………………………..
    În cauza de față, partea recurentă – pârâtă și-a exercitat dreptul incontestabil de a beneficia de asistența juridică de specialitate a unui avocat ales. Astfel, instanța constată că activitatea efectiv desfășurată de avocatul ales al părții recurente-pârâte, astfel cum este reflectată în înscrisurile atașate și lucrările dosarului de recurs, a constat în formularea cererii de recurs și participarea la singurul termen de judecată acordat de Curte, anume cel din 20.11.2017
    ………………………………..
    Or, în concret, raportat la cauza de față și activitatea efectiv desfășurată de avocatul ales, obligarea părții intimate-reclamante la plata unei sume de 2.000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată apare ca fiind lipsită de caracter rezonabil, nefiind proporțională cu scopul vizat prin prisma activității de care a beneficiat efectiv partea pârâtă.”

    • Toti avocatii romani se gandesc la un singur lucru. Cum sa obtina onorariu de avocat NU de la propriul client, ci de la partea adversa.
      Moralitatea acestei abordari este undeva la intersectia dintre un mercenar si un rascolitor prin tomberoane.
      In SUA, toti avocatii de acest tip ar face o foame cumplita deoarece fiecare participant isi plateste propriile cheltuieli pentru infaptuirea justitiei.
      Americanii numesc astfel de avocati „scavengers” sau „bottom feeders”.

  10. Amelia FARMATHY spune:

    Problema e legată de aprecierea extrem de subiectivă a judecătorului și de o preocupare _generic vorbind_ mercantilă (evident nu o să recunoască nimeni că, în ”străfunduri”, așa se gândește de-a dreptul instinctiv, căci invidia e boală grea și incurabilă, dar bine camuflată, inclusiv prin vorbe meșteșugite, vorbele din care ați citat nu sunt nici măcar ”meșteșugite”, ci nimic altceva decât niște clișee, probabil preluate copy-paste, de altfel, să fim serioși, nici nu prea ai ce să spui când ai un scop, dar nu și motive:))))) ca nu care cumva să câștige avocatul ”prea” mult, când nu a făcut ”mai nimic, domle”.
    Știți vorba aceea pai cu pai se face snop, azi 2000, mâne 2000 și tot așa……
    Credeți că ”dă ” bine:))))))?
    După cum vedeți, pregătirea cererii de recurs (care implică citirea sentinței, revederea dosarului, gândirea structurii cererii de declarare a căii de atac, precum și orice alt tip de documentare, dacă e vorba despre un avocat serios) ce presupune timp și implicare nu există _există doar ”redactarea” cererii, mai-mai să vă confunde cu dactilograful care lua mai mult pe pagină dactilografiată, dacă nu greșesc, decât v-a fost recunoscut dvs_ și participarea la un singur termen de judecată.
    Dacă ”întindeați” pelteaua, poate mai aveați vreo șansă…….la vreo 2-3 milioane în plus, însă să ajungeți la 2000…..nicidecum, că, într-o săptămână, luați cât ia un jude în două sau trei.
    Evident, nu agreez acest tip de gândire, dar el se manifestă și este perceput ca un soi de ”rău necesar”.
    În plus, văzând cam se gândește printre ”ai mei”, am impresia că nici nu prea se înțelege ce înseamnă profesia liberală, și tot raportat la salariu/pensie sunt apreciate onorariile acestea, altminteri absolut rezonabile.
    Nu în ultimul rând, subzistă o ”boală” încă și mai veche: se ”plânge” constant pe umărul celui care pierde, a debitorului în genere.
    Am avut ocazia să particip la o discuție informală despre rolul și problemele contestației la executare și am remarcat același lucru: să te ferească Dzeu să ai ceva de pus în executare, că, de îndată, apare corul bocitoarelor.

  11. Onorariile rezonabile sunt exprimate întotdeauna în onorariu ORAR.
    Să vezi atunci câte mii de ore trebuie să lucreze unii pentru a obţine onorariile pretinse. Nu sunt zile în viaţa omului pentru a obţine sumele acelea.
    În unele domenii juridice, afectate de abuz, onorariile ar trebui limitate în funcţie de proporţia dintre despăgubirile pretinse/despăgubirile obţinute în sentinţa finală.
    Sub 20% – onorariu zero
    Peste 80% – onorariu întreg
    Restul… proporţional.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.