Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

Print Friendly, PDF & Email

Reflecții pe marginea unor considerente sau ICCJ vs. CCR

09.03.2018 | Dumitru Marcel GAVRIȘ
Dumitru Marcel Gavriș

Dumitru Marcel Gavriș

Introducere

În esență, considerentele unei hotărâri cuprind motivele de fapt și de drept care au determinat, respectiv au justificat soluția pronunțată prin dispozitiv. Dacă între considerente și dispozitiv nu există o relație logică de felul celei creionate minimal în primul enunț, avem o problemă de structură a hotărârii.

Acest articol a fost prilejuit de lecturarea a două decizii, una pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, alta pronunțată de Curtea Constituțională, în ale căror considerente se observă tendința respectivelor instanțe de a-și extinde competența, fiecare în detrimentul celeilalte. O astfel de tendință nu este criticabilă în sine (deşi competenţele şi jurisdicţiile se stabilesc prin lege), dar poate fi malignă dacă mijloacele folosite perturbă jurisdicțiile vizate. De-a lungul timpului au putut fi sesizate reașezări ale competențelor pe cale jurisdicțională, atât la instanţe (jurisdicţii) naţionale, cât şi la instanţe (jurisdicţii) internaţionale. O astfel încercare poate fi înţeleasă şi ca un dialog între jurisdicţii, între acestea şi legiuitor sau între jurisdicţie şi societate. În oricare dintre variante materializarea tendinţei la care ne-am referit are forma unui proces îndelungat care presupune pași mărunți, aproape insesizabili, pentru ca cei vizaţi să se obişnuiască treptat cu schimbarea. După cum vom arăta şi în prezentul material, mijlocul cel mai la îndemână pentru exprimarea intenţiilor expansive este reprezentat de considerentele hotărârilor, în cadrul cărora se pot „crea” prilejuri pentru a spune „mai mult” decât ar fi necesitat procedura respectivă.

Decizia nr. 3/2018 din 22 ianuarie 2018[1], pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, readuce în discuţie, incidental, ceea ce aici înseamnă fără legătură directă cu obiectul sesizării, aspecte legate de aplicarea deciziilor Curții Constituționale. Ne referim la conţinutul unui paragraf din considerente care, raportat la obiectul sesizării şi la soluţia din dispozitivul hotărârii, nu are caracter decizoriu.

Precizăm că nu vom antama problematica interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 452 din Codul de procedură civilă şi nici nu vom trata semnificaţia sintagmei «închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei» din cuprinsul art. 452 din Codul de procedură civilă. De asemenea, nu vom examina condiţiile de admisibilitate ale sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Expunerea de față are ca obiect analiza comparativă a celor statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie[2] în paragraful 42 al considerentelor Deciziei nr. 3/2018, respectiv a celor statuate de Curtea Constituțională[3] în paragraful 32 al considerentelor Deciziei nr. 369/2017[4]. Alegerea paragrafelor examinate a fost justificată, în primul rând, de obiectul acestora, instanţa supremă analizând în paragraful 42, ceea ce a analizat instanţa de contencios constituţional în paragraful 32 şi anume cum trebuie aplicată decizia nr. 369/2017[5], iar în al doilea rând de faptul că o parte din raționamentele cuprinse în acestea nu aveau legătură cu dispozitivul deciziilor.

Deşi statuările din dispozitivele celor două decizii nu constituie teme de reflecţie în actualul cadru, apreciem că prezentarea prealabilă a conținutului acestora nu este inutilă.

Prin Decizia nr. 3/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Gorj – Secţia I civilă, în dosarul nr. 15721/318/2016, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 452 din Codul de procedură civilă, raportat la dispoziţiile art. 453 şi art. 394 alin. (3) din acelaşi cod şi art. 14 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 760/C din 22 aprilie 1999, precum şi la Decizia nr. 19 din 18 noiembrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, în sensul de a se stabili dacă sintagma «închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei» din cuprinsul art. 452 din Codul de procedură civilă face referire la dosarul în care s-au ocazionat cheltuielile de judecată sau la dosarul în care se solicită, pe cale principală, cheltuielile de judecată, în condiţiile în care art. 394 alin. (3) din acelaşi cod prevede că după închiderea dezbaterilor părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă”.

Prin Decizia nr. 369/din 30 mai 2017, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv” cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Tiţa Ochi Albi în Dosarul nr. 8.388/197/2014 şi de Horia Laurenţiu Pavel şi Eleonora Pavel în Dosarul nr. 19.417/197/2013 ale Curţii de Apel Braşov – Secția civilă și s-a constatat că sintagma „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv” cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă este neconstituţională.

Conţinutul statuărilor care interesează

Paragraful 42 din considerentele deciziei ÎCCJ nr. 3/2018 are următorul conținut:

„42. În plus, litigiul ce face obiectul dosarului în care a fost formulată sesizarea a fost iniţiat pe rolul Judecătoriei Târgu Jiu la data de 28 septembrie 2016, astfel încât decizia ce urmează a fi pronunţată de Tribunalul Gorj în soluţionarea apelului nu va putea fi supusă recursului, nefiind incidente efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, efecte ce privesc hotărârile pronunţate în apel după publicarea în Monitorul Oficial a acestei decizii, însă în litigiile pornite după data de 20 iulie 2017, având în vedere cele statuate de Curtea Constituţională, coroborate în mod necesar cu prevederile art. 27 din Codul de procedură civilă (cu denumirea marginală „Legea aplicabilă hotărârilor”), potrivit cărora: „Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.”

Paragraful 32 din considerentele deciziei CC nr. 369/2017 are următorul conţinut:

„32. În final, Curtea constată că, efect al constatării neconstituţionalităţii sintagmei „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”, cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în condiţiile prorogării de la aplicare, până la 1 ianuarie 2019, a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, este acela că, de la data publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, urmează a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunţate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013”.

Chestiuni de ordin general

Ambele paragrafe redate mai sus tratează aplicabilitatea efectelor Deciziei nr. 369/2017 după momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial.

Este lesne de observat că, pentru una dintre ipotezele la care se referă, soluțiile avansate de emitenții deciziilor sunt diferite. O astfel de situație nu este uzuală și ar putea fi explicată prin specificul soluțiilor respective de a tranşa chestiuni cu efecte directe asupra activităţii instanţelor judecătoreşti în ansamblul lor. Putem spune din sursă directă că efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017 constituie o temă de discuţie actuală între judecători, soluțiile avansate de instanța supremă, respectiv, de instanța de contencios constituțional fiind aprig disputate.

Utilitatea demersului de față nu derivă atât din actualitatea temei, cât din necesitatea preîntâmpinării practicii neunitare generate de un posibil conflict de jurisdicţie între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie și Curtea Constituţională. Cert este că de la momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 3/2018, pare că s-au ivit germenii unui astfel de conflict.

Vorbim despre „conflict” atunci când instanțe din jurisdicții diferite, cum sunt Înalta Curte de Casație și Justiție și Curtea Constituțională, dau, în limitele și cu respectarea propriilor competențe legale, dezlegări diferite aceleiași probleme de drept. Evident că, în astfel de situații, ceea ce se caută este eroarea, aceasta putându-se găsi, fie la una dintre dezlegări, fie la interpretul dezlegărilor. Dacă interpretul nu greșește iar referințele sunt corecte, nu este posibil ca aceeași problemă de drept să fie soluționată diferit.

Totuși, aserțiunile din alineatul anterior sunt corecte doar atunci când dezlegările de drept au forța juridică a deciziei care le încorporează.

Anticipând oarecum concluzia vom arăta că este posibil ca una dintre dezlegările problemelor de drept să nu aibă forța juridică necesară pentru a crea un conflict de jurisdicție propriu zis. Dezlegările incidentale din cuprinsul unor considerente pot să nu aibă caracter decizoriu, astfel că raționamentele cuprinse în acestea, indiferent dacă sunt corecte sau false, nu sunt nici relevante, nici obligatorii.

Scurt istoric

Istoria recentă a oferit un exemplu de conflict de jurisdicție între Înalta Curte de Casație și Justiție din România și Curtea Constituțională a României. Astfel, prin decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014[6], pronunțată de ÎCCJ – completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a admis sesizarea Curții de Apel București, prin care se solicita pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicarea legii penale mai favorabile în cazul prescripției răspunderii penale, respectiv dacă prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă față de instituția pedepsei, și s-a statuat că, în aplicarea art. 5 din Codul penal, prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă față de instituția pedepsei.

Ulterior, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014[7], Curtea Constituțională a admis o excepție de neconstituționalitate ridicată de ÎCCJ și a constatat că dispozițiile art. 5 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile. În considerentele Deciziei nr. 265/2014 s-a constatat că, de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, efectele Deciziei nr. 2/2014 a instanței supreme încetează în conformitate cu art. 147 alin. (4) din Constituție, deoarece interpretarea dată prin hotărârea prealabilă avea valențe neconstituționale.

Atunci, la fel ca acum, până la a se pronunța instanța supremă și, în final, instanța de contencios constituțional, au existat soluții de practică și luări de poziție în doctrină, fie în sensul aplicării autonome a instituțiilor prescripției și pedepsei[8], fie în sensul aplicării unitare și nescindate a legii penale[9]. Deznodământul conflictului este acum cunoscut, dar acesta nu pune în discuţie importanţa dezbaterilor care l-au precedat şi l-au generat.

Aspecte metodologice. Stabilirea necorelărilor

a) Aşezarea lucrurile în matca lor firească presupune observarea a ceea ce este propriu funcţiunii fiecăreia dintre instanţe, raportat la competenţele legale şi la obligativitatea celor decise de către acestea.

În această ordine de idei vom stabili dacă şi în ce măsură sunt relevante, respectiv obligatorii, considerentele unei decizii de respingere ca inadmisibilă a unei sesizări, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. De asemenea vom stabili, dacă şi în se măsură sunt relevante, respectiv obligatorii, considerentele unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a unui text din codul de procedură civilă.

O astfel de abordare apare ca necesară deoarece Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la interpretarea și aplicarea unor norme de procedură civilă, cu ocazia admiterii unei excepții de neconstituționalitate, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat cu privire la aplicabilitatea și efectele deciziei Curții Constituţionale în cauzele aflate pe rolul instanţelor.

b) Configurația posibilului conflict este pusă în evidență dacă sunt prezentate juxtapus dezlegările date problemei de drept. Utilă în procedeul juxtapunerii este schimbarea formulărilor, cu păstrarea semnificației, în scopul accentuării diferențelor.

În această ordine de idei arătăm următoarele:

– instanţa de contencios constituţional a statuat expres, clar şi fără nici un dubiu, că efectele deciziei nr. 369/2017 sunt aplicabile tuturor hotărârilor pronunţate în apel[10], după publicarea respectivei decizii în Monitorul Oficial al României;

– instanţa supremă a precizat în paragraful 42 al deciziei nr. 3/2018 că efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 privesc hotărârile pronunţate în apel după publicarea în Monitorul Oficial a acestei decizii, însă în litigiile pornite după data de 20 iulie 2017.

Adverbul „tuturor”, în forma pentru cazurile genitiv dativ, folosit de Curtea Constituţională nu permite limitări sau condiţionări de genul celei aduse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Exprimarea „însă în litigiile pornite după data de 20 iulie 2017” din paragraful 42 al hotărârii prealabile nu completează, nu explică și nu detaliază, ci contrazice, limitându-i sfera de aplicare, exprimarea „tuturor hotărârilor pronunțate, după publicarea prezentei” din paragraful 32 al deciziei Curții Constituționale.

Altfel spus:

– Curtea Constituțională consideră că efectele deciziei nr. 369/2017 sunt aplicabile tuturor hotărârilor pronunțate în apel, după data publicării deciziei în Monitorul Oficial, indiferent de data introducerii acțiunii în litigiul respectiv.

– Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că efectele deciziei nr. 369/2017 nu sunt niciodată aplicabile, în litigii începute anterior datei publicării deciziei nr. 369/2017 în Monitorul Oficial (deci nici atunci când hotărârea din apel este pronunțată ulterior publicării deciziei nr. 369/2017).

Din cele de mai sus rezultă că ÎCCJ și CC au avansat soluții diametral opuse cu privire aplicabilitatea efectelor Deciziei nr. 369/2017 hotărârilor pronunțate în apel, ulterior datei de 20 iulie 2017, în litigii începute anterior acestei date. Evident că ne referim doar la litigiile cărora le-ar putea fi aplicabile dispozițiile art. 483 din legea nr. 134/2010 privind codul de procedură civilă, adică litigiile cărora le sunt aplicabile normele noului cod de procedură civilă.

Critica punctuală a considerentelor analizate

a) Vrând-nevrând, în desfăşurarea expunerii se ajunge la momentul în care se pune problema raportării critice la obiectul acesteia. Ca judecător trebuie să ştii, printre multe altele, că potrivit art. 99 lit. ş din Legea nr. 303/2004, republicată, constituie abatere disciplinară nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii. Faptul că actualmente nu constituie abatere disciplinară nerespectarea deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu răpeşte acestora caracterul obligatoriu prevăzut în art. 521 alin. (3) Cod proc. civ..

Raportarea interpretului la arhitectura hotărârilor devenite obligatorii în urma publicării în Monitorul Oficial poate fi dificilă dacă nu este realizată în cadrul unui proces de reflecţie discursiv. A te bloca la întrebarea „ce faci atunci când trebuie să soluţionezi o problemă de drept în legătură cu care ÎCCJ spune într-un fel, iar CCR spune într-un alt fel?” echivalează cu a rămâne încremenit în propria interogaţie, ceea ce nu este de dorit.

Credem că şi atunci când realmente există statuări mutual contradictorii, materializate în hotărâri deopotrivă obligatorii, ceea ce, în opinia noastră, se întâmplă extrem de rar, abordarea dialectică va permite interpretului să decanteze argumentele adevărate, să înlăture argumentele false şi să pună în balanţă ceea ce rămâne pentru a depăși contradicția.

b) Procedând aşa cum credem că este bine şi încercând să nu greşim, ne exprimăm surprinderea faţă de un raţionament regăsit în considerentele deciziei instanței supreme și anume acela care stabilește incidența efectelor Deciziei 369/2017 prin raportare la „cele statuate de Curtea Constituțonală, coroborate în mod necesar cu prevederile art. 27 din Codul de procedură civilă[11]”.

Din punctul nostru de vedere sediul materiei în privința aplicării și efectelor deciziilor Curții Constituționale se regăsește în Constituție. Statuările Curții Constituționale, singure sau „coroborate în mod necesar cu norme” din legi organice, nu se pot substitui textului constituțional acolo unde acest este clar și nu lasă loc interpretărilor. Din fericire, până în prezent nu avem cunoştinţă despre vreo situaţie în care Curtea Constituţională să fi schimbat înţelesul neîndoielnic şi vădit lămurit al vreunui text din Constituţie.

Or, art. 147 din Constituţia României, republicată, în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003, cu titlul marginal, „Deciziile Curţii Constituţionale” prevede următoarele:

„(1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.

(2) În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.

(3) În cazul în care constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate. Tratatul sau acordul internaţional constatat ca fiind neconstituţional nu poate fi ratificat.

(4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”

Înţelesul alineatului (4) al art. 147 este clar şi neîndoielnic în sensul că, de la data publicării deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Dispoziţiile din legile şi ordonanţele constatate ca fiind neconstituţionale nu mai produc efecte de la data publicării deciziei Curții Constituționale. Fie sunt suspendate de drept timp de cel mult 45 de zile, fie își încetează efectele juridice, dacă la sfârșitul acestui interval de timp nu sunt puse în acord cu dispozițiile Constituției.

Considerăm că suntem în acord cu ordinea constituțională atunci când susținem că prevederile diverselor coduri relative la aplicarea în timp a legii, în diverse ramuri de drept, nu au aptitudinea juridică de a influența efectele deciziilor Curții Constituționale. Altfel spus, art. 24 şi art. 27 din Codul procedură civilă , art. 6 din Codul civil, art. 13 din Codul de procedură penală, art. 3-7 din Codul penal, nu nu pot schimba regimul juridic edictat de Constituţie în privinţa aplicării deciziilor Curţii Constituţionale.

Există vreun argument de text în Constituția României care să permită concluzia că în anumite situații norma legală neconstituțională supraviețuiește datei publicării deciziei Curții Constituționale? Există vicii de neconstituţionalitate care ar putea fi trecute cu vederea, de exemplu pe motiv că norma neconstituţională nu vatămă direct justiţiabilul ci vizează probleme organizatorice sau de procedură?

Noi credem că nu.

Aşadar putem afirma cu încredere că aplicarea normei de procedură civilă nu se confundă cu aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale. Interpretarea literală a textului constituţional este suficientă în această privinţă. Deciziile Curţii Constituţionale prin care se admite o excepţie de neconstituţionalitate invocată într-un proces, în condiţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, se aplică (1) pentru viitor, (2) tuturor situaţiilor în care s-ar pune problema incidenţei normei neconstituţionale, (3) de la momentul publicării, (4) indiferent de ramura de drept căreia îi aparţine norma neconstituţională.

Faptul că art. 27 din Codul de procedură civilă nu a făcut obiectul controlului de constituţionalitate prin Decizia 369/2017, nu înseamnă că forţa juridică a acestuia este superioară articolului 147 din Constituţie. Precizăm totuşi că, dacă în legea de punere în acord cu Constituţia a normei sau a normelor declarate neconstituţionale, nu se prevede expres contrariul, această nouă lege va fi supusă dispoziţiile art. 24 Cod procedură civilă şi se va aplica doar proceselor începute după data intrării ei în vigoare.

În sensul interpretării pe care am propus-o aducem ca argument şi o opinie doctrinară din materia dreptului constituţional. „Pentru a stabili clar forţa juridică a deciziilor Curţii Constituţionale şi a înlătura, pe viitor, practici intolerabile ale unor instanţe judecătoreşti, noul text constituţional stabileşte că acestea sunt general-obligatorii şi au putere numai pentru viitor”[12].

Putem deci opina că fondul raţionamentului din paragraful 42 al Deciziei nr. 3/2018 nu se bucură de validitate.

c) Nici din punctul de vedere al topografiei paragraful analizat nu este la adăpost de critici. În acest sens învederăm că asupra unei sesizări, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se pronunţă prin decizie, numai cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării; nu ne-am fi aşteptat ca, nici măcar incidental, în considerentele deciziei nr. 3/2018 să regăsim o sumă de judecăţi (raţionamente) cu privire la aspecte care exced chestiunii de drept în legătură cu care Tribunalul Gorj a solicitat dezlegare de la Înalte Curte.

În opinia noastră, probleme precum cele relative la închiderea dezbaterilor pe fondul cauzei sau la solicitarea cheltuielilor de judecată, oricât de larg ar fi privite, nu sunt de natură a impune[13], nici măcar tangenţial, consideraţii relative la aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale sau la aplicarea în timp a normelor de procedură civilă. Prin urmare, respectivele consideraţii au caracter obiter dictum[14] (cu rol consultativ, neobligatoriu, care, dacă nu erau făcute, nu se produceau efecte negative).

Există o practică împământenită, atât la instanţa supremă, cât şi la instanţa de contencios constituţional, în sensul că sunt obligatorii, pe lângă soluţia din dispozitiv, şi considerentele pe care aceasta se bazează. Este vorba despre considerentele ratio decidendi, care explică, justifică şi fac posibilă înţelegerea dezlegării date problemei de drept soluţionată prin dispozitivul hotărârii. Se înscriu în categoria considerentelor obligatorii şi acelea pe baza cărora s-au dat dezlegări de drept unor probleme incidentale, adică acele probleme cu caracter prejudicial care trebuie tranşate pentru a putea fi dezlegată problema principală.

De altfel, art. 430 alin. (1) şi (2) Cod procedură civilă prevede că: (1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Continuând logica articolului 430, dar inversând perspectiva, art. 461 alin. (2) din acelaşi cod prevede că în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.

d) Chiar dacă propunem o interpretare autonomă a dispoziţiilor art. 147 din Constituţie, am fi nedrepţi dacă nu am reaminti faptul că există o orientare doctrinară contrară, autorizată şi bine argumentată. Potrivit acestei orientări, care este reflectată şi în decizia ÎCCJ nr. 3/2018, „considerentele prin care Curtea Constituţională stabileşte întinderea în timp a efectelor propriei hotărâri nu explică în mod necesar dispozitivul, care prin ipoteză, se referă numai la neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sau dintr-o ordonanţă, adică la compatibilitatea textului incriminat cu normele sau principiile constituţionale. În realitate, aceste considerente explică modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie în diferite cauze concrete. Or, obiectul sesizării l-a format compatibilitatea art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 cu dispoziţiile constituţionale. Considerentele cuprinse în paragraful (32) nu explicitează şi nu sprijină problema compatibilităţii textelor incriminate cu normele şi principiile Constituţiei. Ele trec în câmpul de competenţă rezervat instanţelor judecătoreşti, singurele în măsură să aprecieze asupra efectelor pe care o decizie de neconstituţionalitate o produce în legătură cu cauzele în curs sau asupra modului în care efectele produse de textele constatate neconstituţionale sunt păstrate sau înlăturate. Desigur, nimic nu împiedică pe judecătorul de drept comun să achieseze la considerentele prin care Curtea Constituţională, ieşind din limita de competenţă rezervată ei, a statuat şi sub aspectul modului de aplicare în timp al efectelor propriei hotărâri, dar nu este obligat să o facă, având deplină libertate de analiză şi decizie în această privinţă şi nu poate sub nicio formă să fie acuzat că, procedând în acest fel, ar fi săvârşit abaterea disciplinară prevăzută la art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004. Prin urmare, instanţele judecătoreşti sunt suverane în a stabili modul în care hotărârile Curţii Constituţionale prin care se constatată neconstituţionalitatea unui text legal sau dintr-o ordonanţă se aplică în cadrul litigiilor aflate în curs, făcând propria şi directa analiză a dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României”[15].

De remarcat că autorii articolului din care am citat anterior apreciază hotărârea Curții Constituționale nr. 369/2017 din perspectiva faptului că prin aceasta a fost consacrat rolul constituțional al Înaltei Curţi de Casație şi justiţie, ca principală instanță de recurs.

e) Spre deosebire de aceştia considerăm că „punctul slab” al Deciziei nr. 369/2017 rezidă tocmai în faptul că statuează prin considerente asupra competenţei funcţionale generale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Sesizarea de neconstituţionalitatea viza articolul 483 cod procedură civilă şi se referea la inadmisibilitatea recursurilor în litigiile evaluabile în bani a căror valoare se situează sub o anumită sumă. Or, chestiunile de admisibilitate a recursului nu se confundă cu chestiunile de competenţă.

Doar dacă s-ar fi admis o excepţie de neconstituţionalitate cu privire la art. 94-97 C. proc. civilă, referitoare la competenţă, ar fi avut sens şi justificare considerentele regăsite în paragrafele 30, 31 din Decizia nr. 369/2017, altfel acestea au caracter obiter dictum.

Că lucrurile stau aşa rezultă şi din art. 135 alin. 2 c. proc. civ., care statuează că „Nu se poate crea conflict de competenţă cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere”.

Prin urmare, de când Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât prin Decizia nr. 1793 din data de 5 decembrie 2017, pronunțată de Secția a II-a civilă,  că (urmare a creării unui vid legislativ în condițiile pronunțării Deciziei nr. 369/2017, care a recunoscut calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în cererile evaluabile în bani), competenţa materială trebuie stabilită prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, paragrafele nr. 30 şi nr. 31 din decizia 369/2017 rămân, în opinia noastră, istorie. Asta chiar dacă nu am înţeles pe deplin aserţiunea instanţei supreme în sensul existenţei unui deziderat al realizării controlului judiciar din treaptă în treaptă.

Concluzii

O primă concluzie, adresată în principal practicienilor, este aceea că atunci când se aplică normele de procedură vor fi reţinute statuările ÎCCJ, iar atunci când se aplică deciziile[16] instanţei de contencios constituţional vor fi reţinute statuările acesteia din urmă, bineînţeles, în strânsă şi necesară coroborare, cu Constituţia României. Deciziile Curţii constituţionale

O a două concluzie se înscrie în logica enunțului introductiv şi ne determină să spunem că acele considerente care sunt folosite și în alt scop decât acela de a explica dispozitivul, sunt distopice, fiind afectate de unul sau mai multe vicii structurale. Ne află în prezența unor considerente distopice de fiecare dată când o instanță dezleagă în motivarea hotărârii probleme de drept cu care nu a fost sesizată sau lămurește aspecte care nu au legătură cu soluția pronunțată.

Epilog

În epoci marcate de căutări ale unor noi expresii juridice sau de schimbări legislative masive va exista mereu tendinţa diverselor jurisdicții de a-şi lărgi, cu sau fără temei, competenţa, un astfel de comportament fiind semn al unui climat juridic liber și sănătos, dacă nu duce la uzurpări sau la ruperea echilibrelor instituționale.

Poziţionări aparent ireconciliabile se regăsesc şi la nivelul doctrinei[17], aceasta fiind împărţită inclusiv în ceea ce priveşte recunoaşterea caracterului de izvor de drept pentru deciziile Curţii Constituţionale şi pentru hotărârile prealabile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura reglementată de art. 519 – art. 521 cod procedură civilă.

Chiar dacă nu sunt şanse mari să se ajunge la un numitor comun în privinţa aplicării deciziilor curţii constituţionale sperăm că articolul de faţă[18] reprezintă un pas în această direcţie.

Încheiem spunând că, cu cât este mai generală şi mai obligatorie o decizie, cu atât mai mult trebuie evitate consideraţiile obiter dictum. Altfel, acel „În plus”, regăsit în debutul paragrafului 42 din decizia nr. 3/2018, capătă valenţe profetice.


[1] Publicată în Monitorul Oficial nr. 195 din 2 martie 2018.
[2] În continuare ÎCCJ sau instanţa supremă.
[3] În continuare CCR sau instanța de contencios constituțional.
[4] Publicată Monitorul Oficial nr. 582 din 20 iulie 2017.
[5] Art. 31 din Legea nr. 47/1992, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, prevede următoarele: „(1) Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie. (2) În caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare. (3) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. (4) Deciziile pronunţate în condiţiile alin. (1) se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi instanţei care a sesizat Curtea Constituţională. (5) În cazul în care la data comunicării deciziei Curţii Constituţionale potrivit alin. (4) cauza se află pe rolul altui organ judiciar, instanţa comunică acestuia decizia”.
[6] Publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 319 din 30 aprilie 2014.
[7] Publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 372 din 20 mai 2014.
[8] A se vedea: Mihai Adrian Hotca, De ce este nelegală și neconstituțională aplicarea globală a legii penale în situații tranzitorii, publicat la 11.04.2014 pe site-ul JURIDICE.ro; Florin Strețeanu, Considerații privind aplicarea legii penale mai favorabile în cazul legilor complexe, publicat la 14.04.2014 pe site-ul JURIDICE.ro (autorul prezintă avantajele și dezavantajele ambelor interpretări, în condițiile în care anterior se pronunțase în favoarea divizibilității legilor concurente, cu eventuala restricție rezultată din incoerența acestora).
[9] A se vedea: Simona Cîrnaru, Aplicarea în timp a legii penale mai favorabile – potențial conflict între interpretarea unei norme legale și exigențele unui principiu constituțional, publicat la 12.02.2014 pe site-ul JURIDICE.ro.
[10] Fără nici o distincţie.
[11] Art. 27 din Codul de procedură civilă, cu denumirea marginală „Legea aplicabilă hotărârilor”, prevede că: „hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul”.
[12] Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia 15, ed. C. H. Beck, vol. 2, pag. 286, paragraful 577.
[13] Este adevărat că nici nu le exclud apriori.
[14] Pentru înţelesul expresiilor obiter dictum (obiter dicta, la singular) şi ratio decidendi – adagiilor latine preluate din dreptul anglo saxon, a se vedea, Claudiu-Octavian ULICI, Obiter dictum și Ratio decidendi, publicat la 1 februarie 2018.
[15] T. C. Briciu, C. C. Dinu, G. L. Zidaru în T. C. Briciu, C .C. Dinu, M. Stancu, G. L. Zidaru în Analiza deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”. Sfârșitul epocii ,,pragului valoric” și speranțele într-o Curte de Casație unificatoare a jurisprudenței, publicat pe site-ul JURIDICE.ro la data 24.07.2017.
[16] Deşi problema aplicabilităţii deciziilor ar trebui să fie limitată în timp la o perioadă, de regulă mai scurtă de 45 zile, legiuitorul reuşeşte mult prea des să se situeze în afara dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie.
[17] Pentru o analiză aprofundată a izvoarelor dreptului civil a se vedea Marian Nicolae, Drept civil, Teoria generală, vol. 1, teoria dreptului civil. Autorul consideră că hotărârile de principiu, cum sunt cele prevăzute de art. 521 cod proc. civ., au caracter de izvor de drept (filele 308-309, din lucrarea menţionată), pe când deciziile Curţii Constituţionale nu sunt, în principiu, şi nu pot fi izvor de drept, în sensul obişnuit al termenului, deoarece această instanţă politico-jurisdicţională nu îndeplineşte funcţia de legislator pozitiv (filele 311-312, din aceeaşi lucrare). În sensul că deciziile Curţii Constituţionale constituie izvor de drept,  T. Toader, Marieta Safta, Dialogul judecătorilor constituţionali, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, pag. 229,  apud Marian Nicolae, op. cit., pag. 311.
[18] Poate că legiuitorul va reflecta la o mai veche propunere de-a noastră şi va înţelege că nu este logic să motivezi soluţia după ce ai pronunţat-o ci înainte. În acest sens, a se vedea D. M. Gavriş, în Gabriel Boroi şi alţii, Noul Cod de Procedură Civilă, comentariu pe articole, vol. II, pag. 860, nota de subsol nr. 1, ed. Hamangiu, 2016.


Judecător Dumitru Marcel Gavriș
Curtea de Apel București


Aflaţi mai mult despre , , , ,

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Oana Ispas


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan