Secţiuni » Selected
Selected Top Legal
CorporatePlatinum members

Succinte considerații privind abrogarea tacită a dispozițiilor cuprinse în art. 71 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor („Legea nr. 303/2004”) 
09.03.2018 | Camelia BOGDAN

JURIDICE - In Law We Trust
Camelia Bogdan

Camelia Bogdan

Fără a relua argumentația expusă pe larg în cuprinsul articolului Magistrați. Incompatibilitate. Valențe. Forță juridică a unui act administrativ individual. Despre obligația judecătorilor de a-și motiva hotărârile pronunțate[1], având în vedere opinia exprimată de Președintele ÎCCJ prin adresa nr. 100/05.03.2018, în completarea argumentației urmează să facem referire la faptul că articolul 71 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor („Legea nr. 303/2004”) care prevede posibilitatea de a transfera în competența magistraților – asistenți obligația intuitu personae a judecătorului de a motiva hotărârea judecătorească, a fost abrogat.

Conform art. 426 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă „Hotărârea se redactează de judecătorul care a soluţionat procesul[2].

La momentul intrării în vigoare a codului de procedură civilă, pentru asanarea legislativă și pentru a evita paralelismul de reglementare, conform art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă („Legea nr. 76/2012”), „la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă se abrogă: k) orice alte dispoziţii contrare, chiar dacă sunt cuprinse în legi speciale” (subl.ns.).

Potrivit art. 71 din Legea nr. 303/2004, magistrații – asistenți care participă la ședințele de judecată ale Înaltei Curți de Casație și Justiție redactează încheierile, participă cu vot consultativ la deliberări și redactează hotărâri, conform repartizării făcute de președinte pentru toți membrii completului de judecată.

Dispozițiile art. 71 din Legea nr. 303/2004 au fost abrogate de art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012

Voința legiuitorului organic a fost de a da prevalență dispozițiilor legale din Codul de procedură civilă, alegând să abroge implicit orice prevedere contrară, chiar dacă aceasta este cuprinsă într-o normă specială.

În doctrina de specialitate s-a evidențiat, în ceea ce privește sfera de aplicare a dispozițiilor art.  83 lit. k) din Legea nr. 76/2012, că în mod greșit s-a argumentat că textul de lege ar neutraliza „…rigorile principiului generalia specialibus non derogant”: în mod judicios arată același autor că dispozițiile art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012, are în vedere, fără îndoială, legile speciale și dispoziţiile contrare din acestea la data adoptării și nicidecum legile speciale sau dispoziţiile din acestea, ulterioare, care se vor aplica cu prioritate. [3]

Interpretarea de mai sus a fost confirmată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 20/2015 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava referitor la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 28716 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006, cu privire la calificarea căii de atac în litigiile având ca obiect acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și în cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor de achiziție publică, publicată în M.Of. al României, ale cărei considerente sunt obligatorii erga omnes, chiar și pentru instanța supremă. S-a apreciat că la data de 30 mai 2012 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356, Legea nr. 76/2012. Termenul prevăzut inițial pentru intrarea în vigoare a acestui act normativ, corelat cu cel prevăzut pentru intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă, a fost 1 septembrie 2012.

Prin acte normative succesive (conform dispozițiilor articolului unic pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2012 privind modificarea dispozițiilor art. 81 din Legea nr. 76/2012, aprobată prin Legea nr. 206/2012, s-a stabilit mai întâi data de 1 februarie 2013 și, apoi, prin art. I pct. I din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2013 privind modificarea Legii nr. 76/2012, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative conexe, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 214/2013, cu modificările ulterioare, s-a stabilit data de 15 februarie 2013), acest termen a fost modificat, fiind stabilită, în final, aceeași dată de intrare în vigoare (15 februarie 2013) pentru ambele legi, respectiv Legea nr. 76/2012 și Codul de procedură civilă. Pentru a concluziona că actul abrogator lasă neaplicabile orice dispoziții contrare cuprinse în legi în vigoare, instanța supremă a avut în vedere că potrivit dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 24/2000, cu denumirea marginală – Asanarea legislației –, în vederea asanării legislației active, în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative se va urmări abrogarea expresă a dispozițiilor legale căzute în desuetudine sau care înregistrează aspecte de contradictorialitate cu reglementarea preconizată.

Concluzionând cele expuse mai sus, „ultima” voință a legiuitorului a fost ca hotărârea judecătorească să fie redactată de judecătorul care a pronunțat-o, dacă în compunerea completului intră un singur judecător, sau de unul dintre judecătorii care compun completul de judecată, în cazul completelor colegiale.

Magistratul – asistent nu face parte din compunerea completului, ci doar intră în constituirea instanței

Pentru că problema de drept presupune și analiza instituției compunerii completului de judecată, antamăm prevederile art. 1 din Legea nr. 303/2004, conform cărora „magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”. Dispozițiile art. 2 al aceluiași act normativ trasează principalele caracteristici ale demnității de judecător – imparțialitatea, inamovibilitatea și independența.

Contrar celor precizate de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că la Înalta Curte de Casație și Justiție, conform unei practici constante magistratii – asistenti intră în compunerea completurilor de judecată, se cuvine observat că potrivit dispozițiilor art. 73 alin 1 lit. l) din Constituție, text invocat de altfel de către ICCJ pentru sesizarea CCR în vederea constatării neconstituționalității unor articole ce ar permite judecătorilor să se derobeze de obligativitatea motivării hotărârilor, Completul de judecată se compune din unul sau mai mulți judecători, în funcție de stadiul soluționării litigiului. Pe lângă instituția compunerii completului, legiuitorul a prevăzut și instituția constituirii instanței. Codul de procedură civilă conține mai multe trimiteri la cele două instituții: (i) dispozițiile art. 176 pct. 4 – nulitatea necondiționată de dovedirea unei vătămări în ipoteza încălcării unei dispoziții legale referitoare la compunerea completului de judecată sau constituirea instanței, (ii) dispozițiile art. 245 privind excepția nelegalei compuneri a completului sau nelegalei constituiri a instanței de judecată, (iii) dispozițiile art. 488 și art. 516.

Cele două instituții nu pot fi confundate; completul de judecată va fi alcătuit întotdeauna din judecători, în timp ce în constituirea instanței va intra grefierul și, în unele cazuri, procurorul, atunci când acesta participă la ședința de judecată.

Pentru considerente de precizie, menționăm că sintagma „compunerea completului de judecată de 5 judecători al instanței supreme„ este definită de legiuitor și reglementată astfel în dispozițiile art. 32 din Legea nr. 304 /2004 care precizează în termeni clari că în compunerea completului de judecată de 5 judecători al instanței supreme intră doar judecătorii, nu și magistrații – asistenți. Redăm aceste dispoziții pentru a accentua necesitatea ca voința legiuitorului să nu fie încălcată: astfel, (1) la începutul fiecărui an, în materie penală se stabilesc complete de 5 judecători formate numai din judecători din cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. (2) În alte materii decât cea penală se stabilesc la începutul fiecărui an două complete de 5 judecători. (3) În compunerea completelor prevăzute la alin. (2) intră, de regulă, judecători specializaţi, în funcţie de natura cauzei. (4) Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aprobă numărul şi compunerea completelor de 5 judecători, la propunerea preşedintelui Secţiei penale. Judecătorii care fac parte din aceste complete sunt desemnaţi, prin tragere la sorţi, în şedinţă publică, de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Precizăm că modalitatea de organizare și funcționare a completelor instanței supreme, în a căror COMPUNERE intră doar judecători, nu și magistrați – asistenți este prevăzută în dispozițiile art. 19 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se compune din: preşedinte, 2 vicepreşedinţi, 4 preşedinţi de secţii şi judecători. Înalta Curte de Casaţie și Justiţie este organizată în 4 secţii, respectiv, Secţia I civilă, Secţia a II-a civilă, Secţia penală, Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi Secţiile Unite, cu competenţă proprie. În cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie funcţionează Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum și 4 complete de 5 judecători. (3) La începutul fiecărui an, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la propunerea preşedintelui sau a vicepreşedintelui acesteia, poate aproba înfiinţarea de complete specializate în cadrul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în funcţie de numărul şi natura cauzelor, de volumul de activitate al fiecărei secţii, precum şi de specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora. Desemnarea judecătorilor în compunerea completelor competente să judece recursul în interesul legii, precum şi a completelor competente să soluţioneze sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se va realiza în funcţie de specializarea completelor de judecată din care aceştia fac parte.

Urmează a fi concluzionat că în sistemul nostru de drept, magistratul – asistent nu face parte din compunerea completului de judecată al instanței supreme, neputând fi asimilat magistratului de scaun, înfăptuirea justiției prin magistrați – asistenți fiind contrară dezideratului unei justiții independente și imparțiale.

Cu alte cuvinte, optica legiuitorului a fost de a stabili că hotărârea se redactează întotdeauna de judecătorul – membru al completului de judecată – care a pronunțat hotărârea. Singura excepție avută în vedere de legiuitor este atunci când în compunerea completului de judecată sunt incluși și asistenții judiciari, ceea ce nu este cazul în speța dedusă judecății.

Concluzii

Conform dispozițiilor art. 71 din Legea nr. 303/2004, magistrații – asistenți, deși nu sunt judecători și nu fac parte din compunerea completului de judecată, pot motiva hotărârile pronunțate de judecători. Este evident că dispozițiile art. 71 conțin o normă contrară de la regula din Codul de procedură civilă, conform căreia doar judecătorul are obligația de a motiva hotărârea judecătorească – sentință sau decizie, după caz.

Având în vedere faptul că art. 71 din Legea nr. 303/2004 este anterior Legii nr. 76/2012, singura concluzie care poate fi desprinsă este că asupra acestuia intervine abrogarea implicită prevăzută de norma cuprinsă la art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012.

Fără a nega rolul magistratului – asistent în constituirea legală a instanței, acesta nu face parte din completul de judecată, care poate fi compus doar din judecători. În sistemul nostru de drept, magistratul – asistent nu îndeplinește condițiile legale pentru a putea intra în compunerea completului de judecată.

O atare concluzie va fi fundamentată în primul rând pe exigențele convenționale în materie. Astfel, în cauza Luka contra României, hotărârea din 21 iulie 2009, Curtea reaminteşte că, pentru a stabili dacă o instanţă poate fi considerată „independentă” în sensul art. 6 § 1, trebuie să ţinem seama, în special, de modul de desemnare şi durata mandatului membrilor săi, de existenţa unei protecţii faţă de presiunile externe şi de problema dacă există sau nu, în aparenţă, independenţă [4]În cazul în care, în cauză, o instanţă colegială trebuie să se verifice dacă, independent de atitudinea personală a unui membru sau altul, anumite fapte care pot fi verificate autorizează contestarea imparţialităţii instanţei respective. În domeniu, chiar şi aparenţele pot fi importante [5]. În acest context, elementul determinant constă în a şti dacă sesizările persoanei în cauză pot fi considerate justificate în mod obiectiv [6]. Analizând circumstanţele speţei, Curtea reaminteşte că existenţa unui colegiu cu o componenţă mixtă, care include magistraţi, funcţionari publici sau reprezentanţi ai grupurilor de interese, nu reprezintă în sine o dovadă de parţialitate [7]. Curtea nu poate nega avantajul de care instanţele colegiale cu componenţă mixtă, judecătorii profesionişti şi neprofesionişti beneficiază în cadrul litigiilor în domenii unde experienţa acestora din urmă este necesară pentru a soluţiona chestiuni specifice care pot să apară [8]. Aceste sisteme judiciare, bazate pe principiul asesorilor, în special instanţele însărcinate cu soluţionarea conflictelor de muncă, există într-o serie de state părţi la Convenţie. Dacă faptul că magistraţii neprofesionişti profesează într-un tribunal nu este, în sine, contrar dispozițiilor art. 6, principiile stabilite în jurisprudenţă cu privire la independenţă şi imparţialitate se aplică magistraţilor neprofesionişti, ca şi magistraţilor profesionişti [9]. Având în vedere că independenţa şi imparţialitatea judecătorului de şedinţă nu pot fi luate în discuţie, trebuie să le analizăm în cazul asistenţilor judiciari. Curtea ia act de faptul că pe durata mandatului lor şi spre deosebire de magistraţii profesionişti (pct. 22), aceştia nu sunt inamovibili (pct. 24) [10]. Pe de altă parte, nu existau criterii clare cu privire la sfera de aplicare a atribuţiilor asistenţilor, nici măsuri care să reglementeze funcţiile sau protecţia acestora în exercitarea funcţiilor lor.

Trecând peste împrejurarea că, după cum am evidențiat mai sus, compunerea completului de judecată este prevăzută de Lege, magistratul – asistent nu se bucură de inamovibilitate, ci doar de stabilitate, potrivit dispozițiilor art. 66 din Legea nr. 303/2004. În ceea ce ne privește, apreciem că nici experiența profesională, nici condițiile de vechime sau de pregătire juridică, nu permit accederea unui magistrat – asistent în compunerea unui complet al Înaltei Curți. A considera, contrar dispozițiilor legale în vigoare, că la Înalta Curte de Casație și Justiție, Justiția se înfăptuiește prin magistrați – asistenți care intra în compunerea completurilor este de natură a afecta însăși esența Statului de drept, condiție sine qua non pentru preeminența dreptului la un proces echitabil în orice societate democratică.

Un examen de drept comparat ar permite de asemenea forului nostru suprem achiesarea la concluzia potrivit cu care magistrați – asistenți nu sunt magistrați de scaun, condiție sine qua non pentru a înfăptui justiția.

Lecturând teza de doctorat susținută în data de 18 ianuarie 2016 de către NICOLAS PELLATON pentru obținerea titlului de doctor în drept al Universității din Neuchatel intitulată «Le droit disciplinaire des magistrats du siège»[11], instanța supremă urmează a observa că magistrații – asistenți din sistemul nostru de drept nu sunt altceva decât niște grefieri – redactori (greffiers – rédacteurs), sistemul nostru de drept nepermițând, ci dimpotrivă excluzându-i din sfera magistraților de scaun (magistrats du siège, singurii care fac parte din puterea judecătorească). Precizăm că în sistemele de drept grefierii – redactori pot redacta proiecte de hotărâri (nu hotărâri judecătorești în integralitate), însă nu au puterea de a pronunța hotărâri / înfăptui justiția. Transferul unor atribute jurisdicționale acestora constituie obiect de reflecție fiind de natură a genera critici aprinse în doctrină[12].

Concluzionăm prin evidențierea aspectului că, în sistemul nostru de drept, nu există niciun temei legal care să poată permite degrevarea judecătorilor instanței supreme de a-și motiva deciziile. Pentru acurateţe, urmează să facem trimitere la paragraful 166 din Decizia nr. 33/2018 privind obiectiile de neconstitutionalitate ridicate în legătură cu modificările aduse Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară („Decizia nr. 33/2018”) potrivit cu care soluționarea unei cauze se realizează ca urmare a deliberării judecătorului sau judecătorilor care compun completul de judecată și pronunțării hotărârii judecătorești, după ce s-au închis dezbaterile în cauză.

Opțiunea judecătorilor supremi de a-și delega obligația de a-și motiva hotărârile pronunțate nu poate fi în niciun caz fundamentată pe o practică cutumiară constantă, deoarece s-ar încălca atribuțiile puterii judecătorești. Precizăm că potrivit dispozițiilor art. 73 lit. l) din Constituție, doar prin lege organică se poate reglementa organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public și a Curţii de Conturi.

Având în vedere că supremația Constituției și a legilor a fost ridicată de legiuitorul constituțional la rang de principiu constituțional, consacrat de dispozițiile art. 1 alin. 5 din Constituție, potrivit cărora „în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”, se cuvine a se observa că nu există un argument logic pentru care judecătorii de la instanța supremă să fie scutiți de a-și motiva deciziile. Cu atât mai puțin cu cât, instanța supremă are ca atribut constituțional „să asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”. Activitatea instanței supreme trebuie să reprezinte un exemplu pentru magistrații de la instanțele inferioare, deziderat care exclude de plano posibilitatea de a se sustrage obligației de a motiva hotărâri și de a prezenta silogismul juridic care a stat la baza soluției adoptate. Raționamentele cuprinse în deciziile ÎCCJ sunt izvor de drept și stau la baza verificării în procedura de filtru a admisibilității recursurilor.

În plus, Curtea Constituţională a hotărât că deciziile pronunţate în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt obligatorii pentru toate instanţele judecătoreşti, asigurând interpretarea şi aplicarea unitară a legii[13]. Printre acestea, figurează și decizii potrivit cu care, compunerea instanțelor este prevăzută prin Lege organică[14]. De lege lata, textele care prevăd compunerea completelor de judecată a instanței supreme sunt cuprinse în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, adică într-o lege organică, a căror încălcare de către judecătorii supremi echivalează cu încălcarea prevederilor cuprinse în dispozițiile art. 73 alin. 3 lit. l) din Constituție.

Or, această „greutate” a hotărârilor instanței supreme nu ar putea fi obținută prin substituirea în locul judecătorului a unei persoane care nu are pregătirea profesională și experiența juridică unui judecător de ultim grad.

În plus, obligația de a motiva hotărârile judecătorești, ca element esențial al înfăptuirii justiției, nu poate depinde de o persoană care nu are calificarea de judecător și nu se bucură de toate prerogativele acestei demnități – imparțialitate, independență și inamovibilitate. Judecătorii sunt numiți de Președintele României și se bucură de inamovibilitate, astfel cum rezultă din prevederile dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 303/2004.

Relevant în cauză este și art. 1 din Legea nr. 303/2004 care statuează în mod clar că „magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”. Or, magistratul – asistent nu este un „actor al magistraturii”, ci desfășoară exclusiv activități cu caracter administrativ, astfel cum reiese chiar din denumirea funcției.

Revenind asupra analizei constituționalității dispozițiilor art. 71 din Legea nr. 303/2004, este evident că nu există motive pentru care judecătorii instanței supreme să beneficieze de dreptul de a se sustrage de la motivarea propriilor hotărâri, iar judecătorii de la instanțele inferioare să fie obligați să își redacteze hotărârile, deși hotărârile acestora din urmă nu au același efect în planul izvoarelor dreptului.

De-a lungul timpului, Curtea a statuat în mod constant că „principiul egalității în drepturi impune ca la aceleași situații juridice să se aplice același regim, iar la situații juridice diferite, tratamentul juridic să fie diferențiat[15]”. Totodată, instanța de contencios constituțional a precizat, de exemplu prin Decizia nr. 1/1994, că „un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice”.

Observând condițiile de admitere, precum și procesul de formare al unui judecător de la ÎCCJ, procesul de formare al unui judecător de la instanțele inferioare, precum și modul de dobândire a funcției de magistrat – asistent, devine dificil a fi identificat un singur motiv care să justifice în mod rațional și obiectiv diferența de tratament juridic instituită prin dispozițiile art. 71 din Legea nr. 303/2004.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere” [16]. Or, în cauza de față, nu putem afirma că articolul contestat urmărește un scop legitim, ci ilegitim – derobarea unei anumite categorii de judecători de la obligația de a-și motiva hotărârile și transferul acestei obligații către persoane care nu se bucură de inamovibilitate și nu sunt nevoite să aibă același parcurs profesional. La fel, nu poate fi vorba nici despre păstrarea unui raport de proporționalitate între mijlocul folosit și obiectivul avut în vedere, deoarece acestea contravin principiului constituțional al egalității și, implicit, al nediscriminării.

Mutatis mutandis, apreciem că este ilegal, într-o societate democratică, ca dezlegarea dată unei probleme de drept prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești de către instanța supremă să fie rezultatul acțiunii de deliberare a unor persoane care nu au calitatea de judecători, care să își asume în plus și motivarea hotărârii, mai ales că motivarea unei hotărâri judecătorești este o lucrare care cuprinde în sine tot respectul justiţiei și tot meritul judecătorului [17]. Or, înfăptuirea justiției, activitate de interes public, se realizează prin judecători, nu prin magistrați – asistenți.


[1] https://www.juridice.ro/562767/magistrați-incompatibilitate-valențe-forța-juridică-a-unui-act-administrativ-individual-despre-obligația-judecătorilor-de-a-și-motiva-hotărârile-pronunțate-în-lumina-principiilor-statuate-în-lumi.html.
[2] Situația de excepție de la această regulă avută în vedere de legiuitor vizează doar asistenții judiciari, nu și magistratul – 
asistent.
[3] A se vedea Gh. Dobrican, CRITICA REGLEMENTĂRILOR PARALELE ȘI CONTRADICTORII ALE UNOR INSTITUŢII JURIDICE,  publicat în Revista Universul Juridic nr. 10, octombrie 2015, p. 8-22, accesat la http://revista.universuljuridic.ro/wp-content/uploads/2016/02/02_Revista_Universul_Juridic_nr_10-2015_PAGINAT_BT_Gh_Dobrican.pdf. Autorul argumentează că “Reglementarea paralelă este interzisă prin art. 15 alin. (1) cu denumirea marginală „Evitarea paralelismelor” din Legea nr. 24/2000, care prevede că „În procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau alineate din același act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere”, iar reglementarea contradictorie este interzisă prin art. 17 din această lege, cu denumirea marginală „Asanarea legislaţiei” potrivit căruia „În vederea asanării legislaţiei active, în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative se va urmări abrogarea expresă a dispoziţiilor legale căzute în desuetudine sau care înregistrează aspecte de contradictorialitate cu reglementarea preconizată”[2]. În sensul că Parlamentul României este obligat să evite reglementările paralele şi contradictorii în procesul de legiferare s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, care a decis că „…potrivit art. 2 alin. (1) din acest act normativ (Legea nr. 24/2000 republicată, adăugirea ns. Gh. D.), tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ, iar art. 14 – «Unicitatea reglementării în materie» – prevede că reglementările de acelaşi nivel şi având acelaşi obiect se cuprind într-un singur act normativ. În acelaşi sens, art. 16 (devenit art. 15 în urma republicării Legii nr. 24/2000, adăugirea ns. Gh. D.), cu denumirea marginală «Evitarea paralelismelor», stabileşte că în procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenţei unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate, fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice”.
[4] A se vedea, printre multe altele, Cauza Findlay împotriva Regatului Unit, hotărârea din 25 februarie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-I, p. 281, pct. 73.
[5] Cauza Castillo Algar împotriva Spaniei, hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegere. 1998-VIII, pct. 45.
[6] Cauza Lindon, Otchakovsky – Laurens şi July împotriva Franţei (GC), nr. 21279/02 şi 36448/02, pct. 77, CEDO 2007.
[7] A se vedea, în acest sens, Cauza Ringeisen împotriva Austriei, hotărârea din 16 iulie 1971, seria A nr. 13, pct. 97; Le Compte, Van Leuven şi De Meyere împotriva Belgiei, hotărârea din 23 iunie 1981, seria A nr. 43, pct. 57 şi 58.
[8] A se vedea, mutatis mutandis, Cauza Langborger împotriva Suediei, hotărârea din 22 iunie 1989, seria A nr. 155, pct. 34.
[9] Cauzele Langborger împotriva Suediei, citată anterior, pct. 32, Fey împotriva Austriei, hotărârea din 24 februarie 1993, seria A nr. 255-A, pct. 27, 28 şi 30, şi Holm împotriva Suediei, hotărârea din 25 noiembrie 1993, seria A nr. 279-A, pct. 30 şi Cooper împotriva Regatului Unit (GC), nr. 48843/99, pct. 123, CEDO 2003 XI.
[10] A se vedea, per a contrario, Cauza Incal împotriva Turciei, citată anterior, pct. 67; Cauza Yavuz împotriva Turciei (dec.), nr. 298701/96, 25 mai 2000 şi mutatis mutandis, Cauza Brudnicka, citată anterior, pct. 41.
[11] A se vedea pag. 17 și urm.
[12] FELBER MARKUS, Traditionelles Richterbild und Wirklichkeit am Bundesgericht, RSJ 2007 p. 435 ss.
[13] Curtea Constituţională, Decizia nr. 221/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 270 din 26 aprilie 2010.
[14] A se vedea, exempli gratia, Decizia nr. XXXVII din 11 decembrie 2006 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justitie în dosarul nr. 43/2006, în care ÎCCJ a statuat că doar prin legea organică menționată (Legea nr. 304/2004) este reglementată compunerea completelor de judecată.
[15] A se vedea Decizia nr. 6/2013 publicată în M. Of. nr. 96 din 15.02.2013.
[16] În acest sens, a se vedea hotărârile pronunțate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene”, 1968 paragraful 10, Marckx împotriva Belgiei, 1979, paragraful 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, 1984, paragrafele 35, 38, 40, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, 1985, paragraful 72, Gaygusuz împotriva Austriei 1996, paragraful 42, Larkos împotriva Cipru 1999, paragraful 29, Bocancea și alții împotriva Moldovei, 2004, paragraful 24.
[17] G. Iuliu, Aplicarea art. 123 C.p.c. în cadrul recursului în casare, notă, în Pandectele Române, 1924, I, p. 2559.


Judecător dr. Camelia Bogdan, cercetător CEREFREA

Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!









JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]

JURIDICE recomandă e-Consultanta, consultantul tău personal în finanţare


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.