Secţiuni » Jurisprudenţă » ÎCCJ » Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
ÎCCJ. Jurisprudenţă curentă

„Tăcerea administrativă” și plata de despăgubiri
19.03.2018 | Igor LĂCĂTUŞ

Secţiuni: Articole, C. administrativ, Content, Jurisprudență curentă ÎCCJ, Opinii, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Igor Lăcătuș

Igor Lăcătuș

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, prin Decizia nr. 2036 din 31 mai 2017 a hotărât că în cazul nesoluționării în termenul legal al unei solicitări („tăcerea administrativă”) nici nu se poate vorbi de un înscris supus anulării, iar în cazul refuzului nejustificat, deși există un înscris ce conține exprimarea explicită a autorității de a nu soluționa cererea, valabilitatea acestuia este analizată în cadrul acțiunii prin care persoana vătămată solicită obligarea autorității la efectuarea prestației ce i-a fost refuzată.

Dată fiind natura specială a actelor administrative asimilate (refuzul nejustificat și „tăcerea administrativă”), acestea nu suportă o soluție procedurală identică cu cea oferită în cazul actelor administrative tipice, unde partea interesată trebuie să solicite instanței de judecată, în principal, anularea actului vătămător.

Prin sentința civilă nr. 35 din 10 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea primului capăt de cerere privind anularea adresei nr. 15487/EGE/1.04.2014, raportat la anul 2011, a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii în despăgubiri și, în consecință, a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea reclamantei Obștea A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice și Departamentul Ape, Păduri și Piscicultură.

Prin încheierea din data de 08 februarie 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul formulat de reclamanta Obștea A. ca fiind admisibil în principiu. La termenul de judecată din data de 05 aprilie 2017, Înalta Curte a reținut că, în cauză, calitatea de intimat-pârât revine Ministerului Apelor și Pădurilor, prin confuziunea legală intervenită ca urmare a absorbției Departamentului Ape, Păduri și Piscicultură, în condițiile art. 3 din H.G. nr. 428/2015, precum și ca urmare a preluării drepturilor și obligațiilor aparținând Ministerului Mediului (fost Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor), potrivit art. 13 din O.U.G. nr. 1/2017.

Înalta Curte reține că dreptul la acțiune este recunoscut de legea contenciosului administrativ în favoarea persoanelor vătămate nu doar în ceea ce privește un act administrativ unilateral, ci și în cazul unui refuz nejustificat de soluționare a unei cereri, reținând că prevederile art. 2 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 554/2004 definesc acest refuz drept „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane.”.

Litigiul dedus judecății în prezenta cauză a fost determinat de refuzul autorității pârâte de a soluționa favorabil cererea reclamantei Obștea A. având ca obiect restituirea sumei de sumei de 114.449,10 lei reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietar, cu titlul de compensații/despăgubiri datorită funcțiilor de protecție stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricții în recoltarea de masă lemnoasă, aferente anului 2011.

Refuzul autorității, apreciat ca nejustificat de către recurenta-reclamantă, a fost exprimat prin intermediul adresei emisă de autoritatea pârâtă sub nr. 15487/EGE/01.04.2014, reclamanta solicitând, într-o primă formă a cererii de chemare în judecată, anularea acestei adrese. Ulterior, prin cererea modificatoare a acțiunii formulată la data de 15 septembrie 2014, reclamanta a renunțat la judecata acestui prim capăt de cerere, instanța de fond rămânând investită doar cu soluționarea petitelor vizând obligarea pârâților la plata contravalorii produselor de masă lemnoasă nerecoltate și la plata dobânzilor aferente acestei sume.

Ca urmare a renunțării reclamantei la primul capăt al cererii, instanța de fond a respins acțiunea ca inadmisibilă, apreciind că în cauză lipsește situația premisă, cea a unui act administrativ nelegal, anulat de instanță, sau obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea unui alt înscris sau efectuării unei anumite operațiuni administrative, perspectivă din care acțiunea formulată de reclamantă nu îndeplinește, cumulativ, condițiile pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale a autorităților pârâte.

Înalta Curte reține că instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. art. 2 alin. (1) lit. j), art. 2 alin. (2), art. 8 alin. (1) teza a II-a și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, apreciind eronat natura juridică și efectele produse de Adresa nr. 15487/EGE/01.04.2014, precum și soluțiile ce pot fi dispuse de instanța de contencios administrativ în cazul contestării acesteia.

Instanța supremă cercetând conținutul Adresei nr. 15487/EGE/01.04.2014 a constatat că aceasta exprimă, în mod neîndoielnic și explicit, refuzul autorității publice de a soluționa cererea reclamantei, înscrisul care îl conține având natura unui act administrativ asimilat, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, putând fi atacat în condițiile art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004.

Deși atât actele administrative tipice, cât și actele administrative asimilate sunt supuse controlului contenciosului administrativ, există și anumite diferențe de ordin procedural în ceea ce privește solicitările adresate instanțelor de judecată de către persoanele vătămate, precum și soluțiile ce pot fi dispuse în aceste cazuri.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în ipoteza sesizării unui refuz nejustificat, o dată cu analizarea temeiniciei poziției exprimate de autoritatea publică, instanța de contencios administrativ, în condițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, va putea să oblige pârâta la eliberarea unui înscris sau la efectuarea unei operațiuni administrative, în cazul de față la plata sumelor de bani solicitate în condițiile Legii nr. 46/2008, H.G. nr. 861/2009 și a celorlalte acte normative corelative și incidente în domeniu.

Instanța de fond a confundat ipoteza pronunțării asupra despăgubirilor cuvenite părții vătămate, ca urmare a anulării unui act administrativ tipic [soluție dispusă în condițiile art. 18 alin. (3) și art. 19 din Legea nr. 554/2004], cu situația juridică din speța de față. Cererea reclamantei vizează plata sumele compensatorii ce sunt calificate ajutoare de stat, dar plata acestora reprezintă o consecință a constatării lipsei de temeinicie a refuzului autorității, și nu trebuie confundată cu ipoteza acordării despăgubirilor, ca urmare a anulării unui act administrativ tipic.

Așadar, argumentul instanței de fond cu privire la neîntrunirea condițiilor cumulative pentru atragerea răspunderii patrimoniale a autorității publice nu se raportează la obiectul cererii de chemare în judecată, obligarea intimatului-pârât la plata ajutoarelor de stat neavând caracterul unor despăgubiri pentru daunele morale și/sau materiale cauzate reclamantei, ci reprezintă însăși operațiunea administrativă neefectuată de autoritate.

Din aceste argumente decurge și concluzia evidentă că nu există un raport de accesorietate, din punct de vedere procedural, între solicitarea de anulare a adresei nr. 15487/EGE/01.04.2014 și petitul privind obligarea pârâtului la plata sumelor compensatorii, astfel cum a indicat prima instanță, nefiind necesar a se formula un capăt de cerere distinct și principal vizând anularea actului administrativ asimilat, iar lipsa unui astfel de petit nu poate împiedica soluționarea acțiunii.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că excepția inadmisibilității acțiunii a fost în mod greșit admisă de instanța de fond, soluția pronunțată fiind netemeinică, iar recursul formulat de recurenta-reclamantă Obștea A. este fondat, în cauză fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.

După casare și rejudecare, Curtea de Apel Suceava a admis acțiunea și a obligat pârâții în solidar la plata compensațiilor (cauza fiind din nou în procedură de filtru la ÎCCJ). (Decizia nr. 2036 din 31 mai 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție).

Avocat Lăcătuș Igor
MOȚEC ȘTEFAN – Cabinet de avocat

Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti