Pentru comunicare profesională JURIDICE.ro recomandă Infinit PR
TOP LEGAL
Print Friendly, PDF & Email

Curtea de Apel Bucureşti. Răspunderea patrimonială a salariatului. Condiţiile angajării răspunderii. Necesitatea ca angajatorul să facă dovada sarcinilor de serviciu ale salariatului a căror neîndeplinire sau îndeplinire necorespunzătoare au cauzat prejudicii. Imposibilitatea schimbării prin apel a cadrului procesual stabilit în faţa primei instanţe (tantum devolutum quantum iudicatum)

26.03.2018 | Gabriel ULUITU
Abonare newsletter
Gabriel Uluitu

Gabriel Uluitu

Criticile exprimate în motivarea apelului nu pot fi primite, Tribunalul procedând corect atunci când a respins acţiunea cu care a fost sesizat, acţiune prin care s-a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 6.764 lei.

Apelanta-reclamantă s-a prevalat de dispoziţiile art. 254 alin. (1) din Codul Muncii, potrivit cu care: “Salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor.”

Din interpretarea logico-gramaticală a acestor norme juridice, în acord cu cele ce se arată în mod constant în doctrină şi jurisprudenţă, rezultă că pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariatului faţă de angajator, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe:
– să existe o faptă ilicită a salariatului, faptă constând în încălcarea atribuţiilor, sarcinilor sau obligaţiilor de serviciu;
– fapta să fi fost săvârşită cu vinovăţie, chiar şi sub forma celei mai simple culpe;
– să existe un prejudiciu material suferit de angajator;
– să existe legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Inexistenţa, fie şi doar a uneia dintre aceste condiţii, face ca răspunderea prevăzută de dispozițiile art. 254 alin. (1) din Codul Muncii să nu mai poată fi angajată.

Obligaţia de a dovedi întrunirea tuturor acestor condiţii revine angajatorului în acord cu prevederile art. 272 din Codul Muncii, conform cărora: “Sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare”.

Drept urmare, criticile din apel nu subzistă în cauză, referitor la acest aspect prima instanţă realizând o corectă interpretare şi aplicare în cauză a dispozițiilor art. 254 din Codul Muncii.

Potrivit dispoziţiilor art. 254 din Codul Muncii, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor și principiilor răspunderii contractuale pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.

Astfel, răspunderea patrimonială în dreptul muncii are ca temei contractul individual de muncă şi se întemeiază pe normele şi principiile răspunderii civile contractuale.

Pentru a exista răspunderea patrimonială este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, calitatea de salariat a persoanei care a produs prejudiciul, a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, a culpei.

În speţă, Curtea consideră ca nefiind întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de lege pentru a se antrena o astfel de răspundere în sarcina intimatei-pârâte, legale fiind susţinerile primei instanţe pe acest aspect.

Calitatea de salariat a persoanei care a produs prejudiciul, respectiv, persoana care este parte a unui raport juridic de muncă tipic, este dovedită în cauză, intimata fiind angajată în cadrul societăţii apelante ca economist în cadrul Serviciului Achiziţii Publice Administrare Contracte la data producerii prejudiciului reclamat în cauză.

Fapta ilicită a salariatului trebuie să fie săvârşită în legătură cu munca sa. Pentru stabilirea răspunderii patrimoniale, caracterul ilicit al faptei se analizează în raport cu obligaţiile de serviciu, ce decurg din contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern. Un reper esenţial este, din acest punct de vedere, fişa postului. Unitatea trebuie să facă dovada sarcinilor de serviciu ale salariatului a căror neîndeplinire sau îndeplinire necorespunzătoare au cauzat prejudicii. Această condiţie nu a fost dovedită în cauză.

Afirmaţiile apelantei sunt contradictorii referitor la fapta ilicită a intimatei-pârâte, iar pe baza lor nu se poate stabili, în concret, care a fost şi în ce a constat fapta ilicită care se impută salariatei. Mai întâi, se susţine că pârâta ar fi încălcat atribuţiile de serviciu, obligaţiile cuprinse în contractul individual de muncă, repectiv, netransmiterea a cinci dosare de achiziţie publică către persoanele responsabile cu înregistrarea în SEAP a anunţurilor de atribuire, în termenul de 48 de zile prevăzut de dispozițiile art. 56 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, iar apoi se pretinde că angajatorul a făcut dovada faptului că intimata nu a predat documentaţiile aferente procedurilor derulate de aceasta către persoanele care aveau conturi active în programul informatic SEAP pentru publicarea anunţurilor de atribuire aferente contractelor în termenul de 48 de zile prevăzut de art. 56 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006.

Totodată, răspunderea patrimonială presupune un rezultat dăunător care să se concretizeze într-o pagubă cu valoare economică generată de salariaţi din vina şi în legătură cu munca lor.

Vinovăţia este o condiţie a răspunderii patrimoniale fără de care aceasta nu există.

Vinovăţia constituie elementul subiectiv al răspunderii, care constă în atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta sa şi consecinţele ei păgubitoare. Vinovăţia presupune discernământul salariatului, respectiv, capacitatea acestuia de a-şi reprezenta fapta şi efectul ei păgubitor şi voinţa liberă, existentă în momentul săvârşirii faptei prejudiciabile.

În cauză, nu s-a probat existenţa vinovăţiei salariatei, cum corect a statuat Tribunalul.

Reclamanta afirmă vinovăţia pârâtei prin raportare la un prejudiciu şi nu la o faptă de încălcare a obligaţiilor contractuale derivând din raportul de muncă. Intimata doar a afirmat vinovăţia pârâtei.

Nu trebuie neglijat totodată, că procedura de transmitere spre publicare în SEAP a anunţurilor de atribuire a contractelor de achiziţie repartizate era defectuoasă, reclamanta neputându-se prevala de propria culpă, prin faptul că permitea în cadrul societăţii acest mod de lucru, fără stabilirea unor reguli, apte să creeze un cadru de desfăşurare a procesului de muncă eficient şi clar, în concordanţă cu volumul lucrărilor şi resursa de personal existente.

Acest aspect este confirmat de probele care au fost administrate în cauză, respectiv înscrisuri şi proba testimonială în cadrul căreia a fost audiată martora L.V.

Din ansamblul acestor probe a rezultat că angajatorul a înţeles să instituie, în legătură cu realizarea cerinţelor de publicitate a procedurilor de achiziţii publice, o modalitate fracţionată de lucru, constând în predarea de către personalul care efectuează procedura de achiziţie a anunţului de atribuire către personalul care are posibilitatea de a accesa contul SEAP, acesta având obligaţia de a efectua propriu-zis publicarea.

Astfel cum a reţinut şi prima instanţă, intimata nu a avut acces la Sistemul Electronic de Achiziţii Publice (SEAP). Această situaţie s-a perpetuat pe întreg intervalul de referinţă în cadrul căruia sunt invocate faptele culpabile ale intimatei care ar fi condus la sancţionarea contravenţională a angajatorului (30.08.2011 – 24.02.2012).

Pentru a avea acces la acest sistem, angajatorul trebuie să îi atribuie, în mod individual, un cont de utilizator şi o parolă. Acest demers nu a fost realizat de către angajator, împrejurare care poate fi probată prin prezentarea de către reclamantă a situaţiei atribuirii către salariaţi a conturilor şi parolelor aferente accesării platformei SEAP.

Împrejurarea că apelanta indică drept critică de apel faptul că intimata-pârâtă nu ar fi predat documentaţiile aferente procedurilor derulate de către aceasta persoanelor care aveau conturi active în programul informatic SEAP reprezintă o modificare a motivelor pe care şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată. În cererea introductivă, fapta prejudiciabilă care i se impută constă în “netransmiterea anunţurilor de atribuire spre publicare în SEAP după ce a finalizat procedura de atribuire pentru cele 5 (cinci) contracte de achiziţie publică (…)”.

Însă, potrivit dispozițiilor art. 478 din Codul de Procedură Civilă: “(1) Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe. (2) Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă şi arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare”.

Or, apelul, chiar dacă provoacă o nouă judecată, în fond, rămâne o cale de atac de reformare, prin care instanţa superioară celei care a pronunţat hotărârea în primă instanţă, verifică legalitatea şi temeinicia acesteia.

Aşa fiind, este firesc ca acest control să se refere la ceea ce s-a judecat, ceea ce înseamnă că prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, idee exprimată foarte sugestiv prin adagiul tantum devolutum, quantum iudicatum.

În aplicarea regulii prevăzute în dispozițiile art. 478 alin. (1) din Codul de Procedură Civilă, legea stabileşte că părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului sau în întâmpinare.

În baza dispozițiilor art. 480 alin (1) Cod Procedură Civilă, văzând şi dispoziţiile art. 476-477 din acelaşi cod (ce permit examinarea pricinii sub toate aspectele de către instanţa de control judiciar şi, în virtutea acestui caracter devolutiv al căii de atac, oferă posibilitatea complinirii motivării hotărârii apelate, dacă este cazul), Curtea va respinge, ca nefondat, apelul formulat în cauză. (Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 692/2018 din 15.02.2018, nepublicată)

Comentariu:

1. a) Soluţia redată mai sus permite identificarea, în mod corect şi complet, a cerinţelor care trebuie îndeplinite pentru a putea fi, în mod legal angajată – fie convenţional, în temeiul dispozițiilor art. 245 alin. (3) din Codul muncii, prin nota de constatare şi evaluare a pagubei, fie apelându-se la instanţă – răspunderea patrimonială a salariaţilor.

În toate împrejurările trebuie ţinut seama de:
– calificarea expresă pe care legiuitorul a dat-o acestei forme de răspundere reparatorii, respectiv formă de răspundere civilă contractuală;
– particularităţile pe care legislaţia muncii le instituie în privinţa angajării şi manifestării răspunderii patrimoniale, prin utilizarea unor norme speciale, derogatorii de la normele civile care reglementează răspunderea contractuală,

1. b) Condiţiile angajării răspunderii patrimoniale a salariaţilor sunt următoarele:

1. Să existe calitatea de salariat a persoanei care a produs prejudiciul.

Statutul de salariat al persoanei care este autoare a prejudiciului presupune încheierea valabilă a contractului individual de muncă, avându-le ca părţi, pe angajatorul prejudiciat şi, respectiv, pe salariatul autor al prejudiciului.

În cazul în care contractul este nul, persoana care a cauzat prejudiciul nu va răspunde patrimonial, ci, civil-delictual pentru fapta proprie, în temeiul dispozițiilor art. 1349, art. 1357 și urm. C. civ. Aceasta deoarece, conform dispozițiilor art. 57 alin. (5) din Codul muncii, singurul efect pe care un contract individual de muncă nul îl produce constă în necesitatea remunerării muncii prestate, corespunzător modului de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu.

2. Să existe o faptă ilicită a salariatului, care constă în încălcarea atribuţiilor, sarcinilor sau obligaţiilor de serviciu.

Astfel cum a reţinut şi Curtea în motivarea soluţiei sale, reperul esenţial pentru probarea îndeplinirii acestei cerinţe este fişa postului salariatului. Acesta este documentul prin care angajatorul stabileşte, aferent fiecărui post, responsabilităţile, atribuţiile, sarcininle şi obligaţiile de serviciu. Condiţia se justifică dat fiind faptul că dispozițiile art. 254 alin. (1) din Codul muncii precizează că paguba trebuie să fie rezultatul unei fapte a salariatului „în legătură cu munca” pe care o desfăşoară.

3. Fapta să fi fost săvârşită cu vinovăţie, chiar şi sub forma celei mai simple culpe.

Acelaşi art. 254 alin. (1) din Codul muncii face referire la “vina” salariatului, opţiune care conduce cu necesitate la afirmarea existenţei condiţiei manifestării vinovăţiei (indiferent de forma în care se înfăţişează, fiind acoperit întreg intervalul cuprins între intenţie directă şi culpa levissima).

Semnalăm însă că, spre deosebire de prezumţia instituită prin dispozițiile art. 1548 C. civ. (“Culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării”), aplicabilă în ceea ce priveşte răspunderea patrimonială a angajatorului, în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor, angajatorul este obligat să dovedească vinovăţia. Soluţia rezultă din corelarea art. 278 alin. (1) cu dispozițiile art. 272 din Codul muncii. Ea reprezintă o derogare semnificativă faţă de manifestarea răspunderii civile contractuale propriu-zise şi, concomitent, marchează cu certitudine o particularitate importantă a răspunderii patrimoniale a salariaţilor.

În plus, simpla afirmare de către angajator a existenţei vinovăţiei salariatului nu este suficientă pentru ca cerinţa existenţei vinovăţiei să fie îndeplinită.

4. Să existe un prejudiciu material suferit de angajator.

Credem să sunt utile, din perspectiva analizei acestei condiţii, următoarele precizări:
– prejudiciul trebuie să fie suferit de către angajator, iar nu şi de către o altă persoană (cum ar fi, spre exemplu, un alt salariat al angajatorului respectiv, ipoteză în care autorul prejudiciului va răspunde civil-delictual pentru fapta proprie, sau un terţ, client al angajatorului, împrejurare care va putea antrena aplicarea regulilor specifice răspunderii civile a comitentului pentru fapta prepusului);
– prejudiciul trebuie să fie material, iar nu şi moral; chiar dacă salariatul şi-a asumat (şi) repararea unui prejudiciu moral cauzat angajatorului, o astfel de manifestare de voinţă (unilaterală sau contractuală) este nulă deoarece încalcă dispozițiile art. 38 din Codul Muncii. Astfel cum a reţinut Curtea, răspunderea patrimonială presupune un rezultat dăunător care să se concretizeze într-o pagubă cu valoare economică generată de salariaţi, din vina şi în legătură cu munca lor.

5. Să existe legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Toate aceste cinci condiţii trebuie îndeplinite în mod cumulativ, lipsa oricăreia dintre ele împiedicând angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

Conf. univ. dr. Gabriel Uluitu, Of Counsel SĂVESCU & ASOCIAȚII

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereCărţiEvenimenteProfesioniştiRomanian Lawyers Week