BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul munciiCyberlaw
 
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
Print Friendly, PDF & Email

Obligația de garanție contra evicțiunii și viciilor ascunse prin prisma vânzării bunului altuia: accesorialitate sau independență?
26.03.2018 | Alin CONSTANTINESCU, Alina-Ana-Maria NISTOR

 
Competition Law
Alin Constantinescu

Alin Constantinescu

Alina-Ana-Maria Nistor

Alina-Ana-Maria Nistor

I. Perspectivă temporală

Perspectiva Codului civil de la 1864, plasează dreptul la garanție contra evicțiunii și viciilor ascunse ca pe un accesoriu al bunului vândut și, drept urmare, el se transmite odată cu acest bun către cumpărător, dar și către subdobânditori.

Soluția se justifică prin faptul că, odată cu lucrul – ca accesoriul lui – se transmit asupra subdobânditorului și toate drepturile legate de acel lucru, aflate în strânsă conexiune cu bunul care formează obiectul contractului (cum omni cause)[1].

Codul civil din 2009 nu a preluat teoria accesorialității dreptului la garanție, în schimb, prevede independența acestui drept (art. 1672).

În temeiul art. 1672 C. civ., vânzătorul are trei obligații principale[2] anume: 1. obligația de transfer al proprietății bunului, 2. obligația de predare a bunului, 3. obligația de garanție contra evicțiunii și viciilor ascunse ale bunului vândut.

Corelativ obligației de garanție există dreptul la garanție, ca elemente ale raportului obligațional de garanție contra evicțiunii și viciilor bunului.

Astfel, conform noii perspective respectiv independența obligației de garanție (art. 1672 pct. 3 C. civ.), dreptul la garanție contra evicțiunii și viciilor ascunse este în mod corespunzător un efect juridic principal al contractului de vânzare-cumpărare, nu un efect juridic secundar atașat proprietății sau, după caz, posesiei bunului vândut.

Teoria independenței dreptului și obligației de garanție contra evicțiunii și viciilor ascunse reflectă cadrul legal pentru implementarea regulilor privind vânzarea bunului altuia, o parte din ele inaplicabile dacă legiuitorul modern ar fi acceptat teoria accesorialității dreptului la garanție.

Așadar, garanția contra evicțiunii și viciilor ascunse reprezintă o instituție civilă independentă care derogă de la norma generală din art. 1282 alin. (2) C. civ. și de la norma specială prevăzută de art. 1673 alin. (2) C. civ.

În cele ce urmează, prin corelare cu instituția vânzării bunului altuia reglementată legal pentru prima oară în Codul civil actual, vom analiza conținutul și modul de funcționare a obligației de garanție contra evicțiunii și viciilor ascunse ale bunului vândut între părțile contractului de vânzare-cumpărare și, unde este cazul, față de terți.

II. Conținutul obligației de garanție contra evicțiunii și viciilor ascunse ale bunului vândut

În ce privește faptul evicțiunii, în doctrină s-a susținut că obligația de garanție, în sensul de datorie juridică, are o întreită înfățișare.

Astfel, cât timp evicțiunea nu s-a produs, vânzătorul este ținut întotdeauna să se abțină de la orice fapt sau act ce ar putea avea drept consecință tulburarea cumpărătorului: obligație de a nu face; dacă evicțiunea este pe cale să se producă, vânzătorul este obligat să-l apere pe cumpărător împotriva pretențiilor terțului: obligație de a face; dacă încercările de respingere a evicțiunii au fost zadarnice, acestea fiind un fapt îndeplinit, vânzătorul este răspunzător de daune: obligație de a da[3].

În ciuda acestor delimitări doctrinare, obligația de garanție contra evicțiunii și viciilor ascunse ale bunului vândut este reglementată de Codul civil actual ca fiind obligație juridică unitară, iar nu suma unor obligații juridice (respectiv obligația de a nu face și obligația de a face)[4].

Acest fapt nu exclude însă modificarea obligației de garanție pentru evicțiune, în sensul că părțile contractului de vânzare-cumpărare pot conveni o extindere sau o restrângere a garanției contra evicțiunii (art. 1698 C. civ.). Acestea pot chiar conveni să-l exonereze pe vânzător de orice garanție contra evicțiunii, dar mai puțin în ceea ce privește evicțiunea provenind din fapta vânzătorului sau cea provenită din cauze pe care vânzătorul, cunoscându-le în momentul vânzării, le-a ascuns cumpărătorului (art. 1699 C. civ.).

Același raționament juridic al modificării obligației de garanție este aplicabil și în cazul viciilor ascunse.

Conform art. 1708 C. civ., dacă părțile nu au convenit altfel, vânzătorul este obligat să garanteze contra viciilor ascunse, chiar și atunci când nu le-a cunoscut [alin. (1)]. Clauza care înlătură sau limitează răspunderea pentru vicii este nulă în privința viciilor pe care vânzătorul le-a cunoscut ori trebuia să le cunoască la data încheierii contractului [alin. (2)].

III. Modul de funcționare a obligației de garanție contra evicțiunii și viciilor ascunse ale bunului vândut

În principiu, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat sau prețul nu a fost plătit încă[5]. Astfel spus, obligația de a da adică de a transfera proprietatea lucrului vândut ia naștere de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, iar dacă vânzătorul este proprietarul bunului, are loc și executarea imediată a obligației de a da.

În același timp, de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ia naștere și obligația vânzătorului de a garanta contra evicțiunii.

De exemplu, vânzătorul vinde bunul său către un cumpărător (cumpărător de bună-credință), iar de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare iau naștere obligația de a da și obligația de a garanta contra evicțiunii.

Însă, până la momentul predării bunului, nimic nu-l împiedică pe vânzător să înstrăineze respectivul bun și să-l predea unui cumpărător subsecvent, informat că dobândește bunul altuia (cumpărător de rea-credință).

Această operațiune juridică de vânzare a bunului altuia este valabilă potrivit art. 1683 alin. (1) C. civ.[6], deși vânzătorul nu-și poate executa imediat obligația de a da asumată în favoarea cumpărătorului subsecvent (art. 1672 pct. 1 C. civ.). Totodată el își asumă și o nouă obligație de garanție contra evicțiunii față de cumpărătorul subsecvent, în temeiul independenței dreptului și obligației de garanție (art. 1672 pct. 3 C. civ.).

Or, dacă dreptul la garanție contra evicțiunii în sarcina vânzătorului, și corelativ obligația de garanție, ar fi considerate un accesoriu al proprietății asupra bunului vândut (drept unic), atunci vânzătorul nu s-ar putea obliga la garanție față de primul cumpărătorul, cât și față de al doilea cumpărător: potrivit teoriei accesorialității dreptului la garanție, vânzătorul ar avea această posibilitate de obligare contra evicțiunii numai în beneficiul primului cumpărător (proprietarul neposesor), titular al dreptului de proprietate căruia i se atașează ca accesoriu dreptul la garanție – ipoteză a teoriei accesorialității dreptului la garanție care limitează în mod nejustificat libertatea contractuală a părților vânzătorul și al doilea cumpărător de înțelegere și obligare reciprocă.

De asemenea, dacă dreptul la garanție contra evicțiunii în sarcina vânzătorului, și corelativ obligația de garanție, ar fi considerate numai un accesoriu al posesiei bunului vândut (bun unic), atunci vânzătorul nu s-ar putea obliga la garanție față de primul cumpărător, cât și față de al doilea cumpărător: conform teoriei accesorialității dreptului la garanție, vânzătorul ar avea această posibilitate de obligare contra evicțiunii numai în beneficiul celui de al doilea cumpărător (posesorul neproprietar), care dobândește posesia[7] bunului vândut și căreia i se atașează ca accesoriu dreptul la garanție – ipoteză a teoriei accesorialității dreptului la garanție care limitează în mod nejustificat libertatea contractuală a părților vânzătorul și primul cumpărător de înțelegere și obligare reciprocă.

În realitate, aplicându-se principiul libertății contractuale, vânzătorul se poate obliga la câte o garanție contra evicțiunii atât față de primul cumpărător (noul proprietar al bunului vândut) cât și față de al doilea cumpărător (noul posesor[8] al bunului vândut), chiar dacă cel din urmă știe că dobândește bunul altuia. Pe cale de consecință, cele două obligații de garanție contra evicțiunii sunt separate și necondiționate de cumulul proprietății și materialitatea bunului vândut.

În raport cu acest cadru, prin teoria vânzării bunului altuia, reglementată expres de Codul civil actual, se înlătură teoria accesorialității dreptului la garanție pentru evicțiune.

Mai mult, vânzarea bunului altuia înlătură teoria accesorialității dreptului la garanție și în cazul viciilor ascunse.

De exemplu, dacă dreptul la garanție contra viciilor ascunse ar fi un accesoriu al proprietății asupra bunului vândut (drept unic), atunci vânzătorul s-ar putea obliga la garanție pentru viciul ascuns atât față de cumpărătorul primar, cât și față de cumpărătorul subsecvent conștient că va dobândi bunul altuia; însă, fiind vorba de un accesoriu al proprietății, cumpărătorul subsecvent, care dobândește numai posesia bunului vândut, nu s-ar putea bucura juridic de dreptul la garanție contra viciilor ascunse, el fiind atașat proprietății ce aparține primului cumpărător.

În cadrul acestui exemplu al teoriei accesorialității dreptului la garanție pentru vicii ascunse, dacă proprietatea bunului vândut ar rămâne la primul cumpărător, vânzătorul nu ar fi răspunzător pentru viciile ascunse ale bunului față de cumpărătorul subsecvent.

În mod cert, o astfel de abordare încalcă teoria vânzării bunului altuia și, concomitent, este injustă pentru cumpărătorul subsecvent.

Așadar, pentru a evita ficțiunea juridică a teoriei accesorialității dreptului la garanție în favoarea aplicării teoriei moderne a vânzării bunului altuia, Codul civil actual implementează următorul sistem:

(i) dreptul la garanție și obligația de garanție, ca elemente ale raportului obligațional de garanție contra evicțiunii și viciilor ascunse, nu au valoare de efect juridic secundar accesoriu proprietății sau posesiei bunului vândut (art. 1672 pct. 3 C. civ.);

(ii) dreptul la garanție și obligația de garanție pentru evicțiune și viciile ascunse ale bunului vândut sunt efecte juridice principale ale contractului de vânzare-cumpărare cu existență juridică de sine-stătătoare, independent de transmiterea proprietății sau predarea bunului[9] și independent de pieirea bunului[10] (art. 1672 pct. 1-3 și art. 1713 C. civ.).

 IV. Concluzii

Raportul obligațional de garanție contra evicțiunii și viciilor ascunse ale bunului vândut trebuie să respecte principiul relativității efectelor contractului de vânzare-cumpărare (res inter alios acta aliis nec nocere nec prodeste potest – lucrul petrecut între unii nu poate nici să strice, nici să folosească altora)[11].

Drept urmare, numai părțile contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul și cumpărătorul, pot fi subiecți ai raportului de garanție contra evicțiunii și viciilor ascunse, raport care redă dreptul la garanție și obligația de garanție corelativă.

În ce privește obligația de garanție contra evicțiunii și viciilor ascunse ale bunului vândut, ea este un efect juridic principal al contractului de vânzare-cumpărare (art. 1672 pct. 3 C. civ.).

Prin raportare la obligația de garanție, dreptul la garanție contra evicțiunii și viciilor ascunse ale bunului vândut este în mod corespunzător un efect juridic principal al contractului de vânzare-cumpărare, nu un efect juridic secundar atașat proprietății sau, după caz, posesiei bunului vândut.

Teoria independenței dreptului și obligației de garanție contra evicțiunii și viciilor ascunse reflectă, astfel, cadrul legal pentru implementarea regulilor privind vânzarea bunului altuia, o parte din ele inaplicabile dacă legiuitorul modern ar fi acceptat teoria accesorialității dreptului la garanție.

Aplicând teoria independenței dreptului și obligației de garanție, al doilea cumpărător de rea-credință poate pretinde vânzătorului daune-interese pentru evicțiunea provenită de la primul cumpărător (spre exemplu, o acțiune în revendicare, admisă de instanța judecătorească); de altfel, el poate solicita vânzătorului și daune-interese pentru viciile ascunse ale bunului predat. În acest context al vânzării lucrului altuia, este lipsit de importanță că vânzătorul nu a transmis celui de-al doilea cumpărător de rea-credință decât posesia bunului, fără dreptul de proprietate (art. 1672 pct. 3, 1683 și 1685 C. civ.).

În virtutea art. 1706 C. civ., beneficiari ai dreptului la garanție pentru evicțiune pot fi și dobânditorii subsecvenți ai bunului, fără a deosebi după cum dobândirea este cu titlu oneros ori cu titlu gratuit[12].

Întrucât Codul civil actual nu conține o normă juridică asemănătoare art. 1706 și pentru viciile ascunse ale bunului, rezultă că dobânditorii subsecvenți ai bunului nu pot fi beneficiarii dreptului la garanție contra viciilor ascunse, decât dacă există o normă specială sau o stipulație contractuală expresă în acest sens.

În concluzie, optând pentru independența dreptului și obligației de garanție, legiuitorul a ales calea justă, evitând nonsensul ficțiunii juridice a accesorialității și fluidizând astfel circuitul normelor juridice în materie de vânzare-cumpărare, creând o rezolvare și raportat la instituția vânzării bunului altuia.


[1] Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, București, 1999, p. 77-78. În același sens, R. Popescu în Tratat de drept civil. Contracte speciale. Volumul I. Vânzarea. Schimbul, ediția a V-a, actualizată și completată, Ed. Universul Juridic, București 2017, p. 177: „Considerăm că vânzătorul trebuie să garanteze contra viciilor ascunse față de orice dobânditor subsecvent al bunului, fără a deosebi după cum dobândirea este cu titlu oneros sau cu titlu gratuit (…) Chiar dacă – dintr-o omisiune – în noul Cod civil nu există un text expres precum în materia evicțiunii, soluția se impune în lumina art. 1673 alin. (2) C. civ. («Odată cu proprietatea cumpărătorul dobândește toate drepturile și acțiunile accesorii ce au aparținut vânzătorului»)”.
[2] În sens opus, M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, Iași, 1921, p. 639: „Obligațiunile vânzătorului decurg toate din obligațiunea de dare adică de a transferi proprietatea lucrului vândut. În privința obligațiunei de predare care cuprinde și pe acea de îngrijire a lucrului până la predare potrivit art. 1074 și 1080, nu am nimic de adaos la regulile cunoscute și pot trece fără explicație asupra textelor pe care legiuitorul nostru le reproduce după dreptul roman, fără a ține seamă de împrejurarea că predarea (tradițiunea) avea în dreptul roman o putere translativă pe care n’o mai are în dreptul nostru”.
[3] D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român. Vânzarea (Civilă și comercială). Tomul al optulea, partea a II-a, Ed. Atelierele grafice Socec&Co, București, 1925, p. 285; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român. Volumul II, Ed. All Beck, București, 2002, p. 561; Fr. Deak, op. cit., p. 83-84.
[4] Art. 1672 pct. 3 C. civ – Obligațiile principale ale vânzătorului.: „Vânzătorul are următoarele obligaţii principale: (…) 3. să îl garanteze pe cumpărător contra evicţiunii şi viciilor bunului”.
[5] Art. 1674 C. civ. – Transmiterea proprietății: „Cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă”.
[6] Art. 1683 alin. (1) C. civ. – Vânzarea bunului altuia: „(1) Dacă, la data încheierii contractului asupra unui bun individual determinat, acesta se află în proprietatea unui terţ, contractul este valabil, iar vânzătorul este obligat să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător”, indiferent că al doilea cumpărător este de bună sau de rea credință, după principiul că unde legea nu distinge nici interpretul nu ar putea să distingă (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus).
[7] Art. 1685 C. civ. – Noțiune: „Predarea se face prin punerea bunului vândut la dispoziţia cumpărătorului, împreună cu tot ceea ce este necesar, după împrejurări, pentru exercitarea liberă şi neîngrădită a posesiei”, chiar și în cazul vânzării bunului altuia, art. 1672 C. civ. stabilind independența obligației de predare a bunului în raport cu obligația de transfer al proprietății. Art. 916 alin. (1) C. civ.: „Posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de către persoana care îl stăpânește și care se comportă ca un proprietar”. C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român. Volumul I, Ed. All Beck, București, 2002, p. 576: „Astfel posesia este compusă din două elemente: a) un element material, corpus, care este puterea materială pe care o persoană o are asupra lucrului, adică totalitatea faptelor materiale de deținere, folosință, transformare etc., pe care posesorul le poate exercita asupra lucrului; b) un element intențional, animus, care constă în intenția posesorului de a exercita aceste acte materiale ca și cum ar fi titularul dreptului din care ar trebui să derive puterea materială; animus possidendi este cu alte cuvinte voința posesorului de a exercita puterea pentru sine, sub nume de proprietar, ceea ce se exprimă prin expresia animus sibi habendi, sau animus domini”.
[8] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român. Volumul I, Ed. All Beck, București, 2002, p. 577: „Elementul intențional se prezumă. Când o persoană deține în mod material un lucru, ea nu mai are nevoie să dovedească existența elementului intențional pentru a păstra posesiunea, că se prezumă că-l are; prin urmare, cei care pretind că deținătorul nu este un adevărat posesor, au sarcina probei că deținătorul nu are elementul intențional”. Conform art. 938 și 939 C. civ., posesorul poate fi de bună-credință sau de rea-credință [cu titlu de exemplu, în cazul vânzării bunului altuia, cumpărătorul de al doilea informat de către vânzătorul neproprietar că dobândește bunul altuia, se poate apăra împotriva acțiunii în revendicare mobiliară pornită de primul cumpărător, invocând uzucapiunea mobiliară de rea-credință ca urmare a împlinirii unui termen de 10 ani de la momentul dobândirii posesiei bunului mobil vândut, art. 939 alin. (1) C. civ.: „Acela care posedă bunul altuia timp de 10 ani, în alte condiții decât cele prevăzute în prezenta secțiune, poate dobândi dreptul de proprietate, în temeiul uzucapiunii”].
[9] Spre exemplu, vânzarea unui bun viitor nu împiedică stabilirea obligației de garanție contra evicțiunii și viciilor bunului, sub condiție suspensivă. Nefiind vorba despre un accesoriu al proprietății sau posesiei bunului vândut, rezultă că obligația de garanție sub condiție suspensivă are existență juridică de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, chiar dacă bunul vândut este viitor și deci încă nu există. În mod corespunzător, soluția este aplicabilă dreptului la garanție.
[10] La fel și în cazul dreptului la garanție, la momentul în care bunul vândut piere, obligația de garanție contra evicțiunii și viciilor ascunse nu dispare juridic: nefiind un accesoriu al proprietățiii sau posesiei bunului vândut, obligația de garanție contra evicțiunii și viciilor ascunse își păstrează existența juridică și după pieirea bunului. Astfel, art. 1713 C. civ. dispune că, pierderea sau deteriorarea bunului, chiar prin forță majoră, nu îl împiedică pe cumpărător să obțină aplicarea măsurilor prevăzute la art. 1710 alin. (1) C. civ. („În temeiul obligației vânzătorului de garanție contra viciilor, cumpărătorul poate obține, după caz: a) înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia; b) înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii; c) reducerea corespunzătoare a preţului; d) rezoluţiunea vânzării”).
[11] Art. 1280 C. civ. – Relativitatea efectelor contractului: „Contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel”.
[12] Art. 1706 C. civ. – Beneficiarii garanției: „Vânzătorul este obligat să garanteze contra evicţiunii faţă de orice dobânditor subsecvent al bunului, fără a deosebi după cum dobândirea este cu titlu oneros ori cu titlu gratuit”.


Avocat Alin Constantinescu
Avocat Alina Ana-Maria Nistor


Aflaţi mai mult despre , , , ,
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill













Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.