Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC





Aprecierea interesului public în dispunerea unei soluții de renunțare la urmărirea penală fără suspect sau inculpat în cauză
30.03.2018 | Mihai-Adrian DINU

JURIDICE - In Law We Trust
Mihai-Adrian Dinu

Mihai-Adrian Dinu

În Codul de procedură penală, principiul oportunităţii este consacrat în mod expres de către legiuitor prin art. 7 alin. (2), care prevede că “în cazurile şi în condiţiile prevăzute expres de lege, procurorul poate renunţa la exercitarea acţiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia.”

Totodată, art. 318 din Codul de procedură penală reglementează instituţia renunţării la urmărire penală prevăzând atât condiţiile de aplicare, cât şi criteriile de apreciere a interesului public. Sub aspectul infracţiunilor pentru care această soluție poate fi dispusă, noua reglementare precizează că instituţia renunţării la urmărirea penală este incidentă numai în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, fiind exceptate infracțiunile care au avut ca urmare moartea victimei.

Criteriile de apreciere a interesului public sunt prevăzute în Codul de procedură penală la art. 318 alin. (2) și (3) și se evaluează în raport cu: conţinutul faptei şi împrejurările concrete de săvârşire a faptei, modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, scopul urmărit, urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii, eforturile organelor de urmărire penală necesare pentru desfășurarea procesului penal prin raportare la gravitatea faptei și la timpul scurs de la data săvârșirii acesteia, atitudinea procesuală a persoanei vătămate, existența unei disproporții vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfășurarea procesului penal și gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii, iar când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere şi persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, atitudinea suspectului sau a inculpatului după săvârșirea infracțiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii.

Prin instituția renunțării la urmărirea penală, legiuitorul a menținut în noul cod de procedură penală optica de clemență față de infracțiunile cu o gravitate redusă, reglementată prin art. 18^1 din Vechiul Cod Penal care avea următorul conținut: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului, dacă este cunoscut.”

Cele două instituții se aseamană, fără a exista o identitate între acestea, desigur; reglementarea din vechiul cod penal privea gradul de pericol social ca o trăsătură a infracțiunii, în timp ce în viziunea din noul cod de procedură penală renunțarea la urmărirea penală se dispune față de o faptă ce constituie infracțiune însă raportat la interesul public în urmărirea acesteia nu se impune exercitarea în continuare a urmăririi penale.

O problemă se pune în momentul în care procurorul decide să dispună renunțarea la urmărirea penală când autorul faptei este cunoscut, însă dispune această soluție anterior efectuării în continuare a urmăririi penale față de suspect. Ar putea procurorul să se raporteze la persoana și conduita autorului faptei, atâta timp cât art. 318 alin. (3) C. proc. pen. stipulează că la stabilirea interesului public vor fi avute în vedere atitudinea persoanei care are calitatea de suspect sau de inculpat?

Într-o interpretare istorico-teleologică, s-ar putea admite faptul că atunci când autorul este cunoscut, persoana și conduita acestuia reprezintă criterii suplimentare ce pot fi avute în vedere la aprecierea interesului public și a pericolului social pentru ordinea publică. În acest sens, se observă că în vechea reglementare, pentru evaluarea gradului de pericol social se făcea trimitere la persoana făptuitorului, iar nu la calitatea de suspect sau inculpat. Consider că acest aspect este determinat de o preluare a unor dispoziții vechi prin raportare la dispozițiile noului cod, fără ca acestea să fie corelate în mod corespunzător, noțiunea de făptuitor fiind una mai largă și necondiționată de efectuarea unui anumit act procesual urmat de un alt act procedural prin care această calitate să fie adusă la cunoștință autorului faptei.

Interpretând exigent normele de drept procesual penal evocate, raportarea la o persoană ce nu are calitatea cerută de textul legal, respectiv suspect sau inculpat, ar lipsi de eficacitate actul procesual. Potrivit art. 305 alin. (3) C. proc. pen., „Când din datele şi probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect.” Astfel, dacă procurorul a stabilit, în baza probelor, că există suspiciunea rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit infracțiunea, este obligatorie efectuarea în continuare a urmăririi penale față de această persoană iar ulterior, în situația adoptării unei soluții de renunțare la urmărirea penală, raportarea la persoana și conduita acestuia. Aceste criterii urmează a fi verificate de către judecătorul de cameră preliminară, cu ocazia confirmării soluției de renunțare la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul urmând a fi citați conform art. 318 alin. (14) C. proc. pen. Este adevărat faptul că autorul faptei poate fi citat, în calitate de persoană interesată, însă consider că prin indicarea persoanelor interesate care pot fi citate la confirmarea soluției de renunțare la urmărirea penală, legiuitorul a avut în vedere persoanele care au avut de suferit, direct sau indirect, un prejudiciu, în urmă comiterii infracțiunii. În situația în care judecătorul decide, totuși, să citeze autorul infracțiunii față de care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală, consider că acesta ar trebui citat în calitate de suspect, chiar și în lipsa efectuării în continuare a urmăririi penale față de acesta întrucât acesta reprezintă momentul în care se formulează o acuzație în materie penală împotriva sa iar pentru a se respecta dreptul la un proces echitabil este necesară garantarea dreptului la apărare în procedura desfășurată în fața judecătorului de cameră preliminară.

“Acuzaţia se defineşte ca notificarea oficială emanând de la autoritatea competentă, a unui reproş de a fi comis o infracţiune. Noţiunea de „acuzaţie” în materie penală la care face referire art. 6 din Convenţie are un caracter autonom, care ignoră definiţiile din dreptul intern. Acuzaţia se defineşte ca notificarea oficială emanând de la autoritatea competentă, a unui reproş de a fi comis o infracţiune. Notificarea nu trebuie să aibă o anumită formă, având acest caracter orice act implicit, care emană de la o autoritate de stat şi care produce efecte importante asupra situaţiei persoanei, conţinând o acuzaţie penală implicită.” (CEDO, Camera, hotărârea Deweer contra Belgia, 27 februarie 1980, 6903/75)

“În materie penală, o informare precisă şi completă cu privire la acuzaţiile aduse unui acuzat, şi deci cu privire la încadrarea juridică pe care instanţa o poate reţine împotriva sa, este o condiţie esenţială a echităţii procedurii. Dispoziţiile art. 6 § 3 lit. a) nu impun nicio formă deosebită de informare a acuzatului cu privire la natura şi cauza acuzaţiei care i se aduce. În sfârşit, există o legătură între lit. a) şi b) de la art. 6 § 3, iar dreptul de a fi informat cu privire la natura şi cauza acuzaţiei trebuie analizat în lumina dreptului acuzatului de a-şi pregăti apărarea.” (Hotărârea CEDO în cauza Adrian Constantin c. României)

Continuând raționamentul început, s-ar părea că se ajunge, astfel, în situația în care un criteriu de apreciere a interesului public să fie condiționat de dispunerea unei măsuri ce contravine unui alt criteriu, respectiv consumarea unor resurse, atât umane, cât și financiare, deși finalitatea ar fi aceeași. Această contradicție a fost remediată de către legiuitor prin modificările aduse prin O.U.G. 18/2016 asupra articolului 274 alin. (1) din C. proc. pen. în care s-a prevăzut că suspectul sau inculpatul va suporta cheltuielile judiciare în cazul în care față de acesta se dispune o soluție de renunțare la urmărirea penală. Față de această modificare legislativă, se reliefează voința legiuitorului de a pune în sarcina autorilor de infracțiuni cu gravitate redusă cheltuielile pricinuite până la momentul finalizării cercetărilor în respectiva cauză. Ori în situația în care făptuitorul nu dobândește calitatea de suspect, nu va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, acestea rămânând în sarcina statului, conform dispozițiilor art. 275 alin. (3) C. proc. pen., soluție ce apare ca fiind injustă.

Consider că soluția ar trebui să fie particularizată, prin raportare la circumstanțele concrete ale fiecărei cauze. Așadar, în situația în care, persoana autorului faptei are o pondere determinantă în adoptarea unei soluții de renunțare la urmărirea penală, apreciez că se impune efectuarea în continuare a urmăririi penale față de această persoană pentru ca măsura dispusă să-și atingă scopul, fiind astfel posibilă dispunerea în cuprinsul ordonanței de renunțare la urmărirea penală ca suspectul să îndeplinească una sau mai multe dintre obligaţiile enumerate la art. 318 alin. (3) C. proc. pen.; în acest mod, impunerea unor obligații pentru autorul faptei ar conduce la realizarea scopului preventiv al măsurii, acordându-i acestuia posibilitatea să reflecteze asupra gravității faptelor sale și a urmărilor produse. Mai mult decât atât, o infracțiune săvârșită de către o persoană cu un trecut infracțional și cu perseverență infracțională necesită o analiză mult mai amplă asupra pericolului social, dintr-o perspectivă mai largă, dincolo de limitele unei fapte privite ut singuli. Este necesar ca un infractor care comite în mod frecvent un anumit tip de infracțiuni, chiar și cu un pericol social redus, să înțeleagă faptul că legea condamnă acțiunile contrare ordinii publice și să fie constrâns să renunțe la activitatea infracțională. Este greu de crezut că acest lucru poate fi realizat atunci când față de infractor se dispune, de fiecare dată, o măsură care nu are un efect punitiv, precum renunțarea la urmărirea penală in rem. În acest mod, autorii de fapte penale de gravitate redusă ajung să considere, fără just temei, că mica infracționalitate nu contravine ordinii publice și regulilor de conviețuire socială, în lipsa unei reacții ferme și represive din partea statului.

Față de acest aspect, apreciez totodată, că efectuarea de mențiuni în cazierul judiciar cu privire la soluțiile de renunțare la urmărirea penală reprezintă o modalitate utilă și în același timp necesară de luptă împotriva micii criminalități.

Cu titlu de exemplu, ne putem imagina situația în care o persoană este prinsă în flgrant în incinta unui supermarket, după ce a sustras produse în valoare de 15 lei; prejudiciul este recuperat prin restituirea bunurilor către persoana vătămată, astfel că aceasta nu se constituie parte civilă în procesul penal. Față de situația de fapt expusă, procurorul dispune o soluție de renunțare la urmărirea penală, fiind îndeplinite condițiile prev. de art. 318 C. proc. pen. Ulterior, aceeași persoană este prinsă în flagrant, într-o situație similară, însă de alt organ de urmărire penală care apreciază că nu există interes public în urmărirea acestei infracțiunii. Situația se repetă în mai multe împrejurări, aspect ce nu face decât să întărească rezoluția infracțională a făptuitorului, acesta ajungând să dezvolte un mod de operare, respectiv să sustragă doar bunuri cu valoare redusă, întrucât în situațiile în care este prins, nu există repercusiuni împotriva sa.

Un alt exemplu îl reprezintă infracțiunile contra integrității fizice, în cazul în care o persoană comite, la diferite intervale de timp și împotriva unor subiecți pasibili diferiți, mai multe infracțiuni de loviri sau alte violențe, prev. de art. 193 alin. (1) C. pen. față de care se apreciază ca legală și temeinică o soluție de renunțare la urmărirea penală, întrucât acestea sunt analizate individual și după ce față de fiecare dintre ele s-a dispus o soluție de renunțare la urmărirea penală. Rezoluția infracțională a făptuitorului este alimentată de clemența de care beneficiază existând riscul ca profilul violent al acestuia să culmineze cu comiterea unor infracțiuni mai grave contra integrității fizice ori chiar contra vieții. Se deviază astfel de la scopul preventiv al măsurii într-o modalitate de întărire a rezoluției infracționale și de alimentare a convingerilor antisociale.

Concluzionând cele expuse, subliniez faptul că, deși în mod judicios, de fiecare dată când din probe rezultă indicii că o anumită persoană a săvârșit o infracțiune, se impune efectuarea urmăririi penale în continuare față de aceasta, există unele situații în care se poate admite, cu titlu de excepție, că poate fi dispusă o soluție de renunțare la urmărirea penală fără a se mai proceda anterior la efectuarea în continuare a urmăririi penale față de suspect. Aceste situații sunt, de regulă, acelea în care probele existente conduc, în mod indubitabil, la adoptarea unei soluții de renunțare la urmărirea penală iar raportarea la persoana autorului infracțiunii s-ar face doar pentru a întări convingerea pericolului social scăzut, ori nu pentru a-l justifica. Apreciez că, inclusiv în aceste cazuri, organele de urmărire penală trebuie să facă minime verificări asupra persoanei indicate ca autor al faptei, precum interogarea cazierului judiciar al acestuia, audierea sa. Judicios ar fi ca într-o atare ipoteză, procurorul să motiveze în cuprinsul ordonanței de renunțare la urmărirea penală faptul că a fost avută în vedere persoana făptuitorului, au fost efectuate minime verificări cu privire la acesta (verificare cazier judiciar, audiere) astfel încât la momentul confirmării soluției, judecătorul de cameră preliminară să poată acționa efectiv ca un al doilea filtru iar nu să fie pus în situația de proceda la efectuarea acestor verificări ce sunt specifice fazei de urmărire penală iar nu procedurii în fața judecătorului de cameră preliminară.

Procuror Mihai-Adrian Dinu
Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța


Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]




Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.