Succinte considerații privind reflectarea valențelor nemijlocirii în practica Inspecției Judiciare și a neconvenționalității funcționării Secției pentru judecători în materie disciplinară a CSM. UPDATE: excludere din magistratură

Camelia Bogdan

Astăzi, 2 aprilie 2018, Secţia pentru judecători în materie disciplinară a decis excluderea din magistratură a jud. dr. Camelia Bogdan, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. 0) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, potrivit unui comunicat al CSM.

***

Recentele evoluții din jurisprudența Inspecției Judiciare ridică chestiunea imparțialității judecătorului repartizat printr-o hotărâre a Colegiului de conducere să intre în compunerea unui dosar în care se impune audierea mai multor martori, și a încălcării principiului repartizării aleatorii pentru aprofundarea standardelor CEDO reflectate în cauzele Cutean și Beraru contra României, în care Statul român a fost condamnat pentru nerespectarea principului nemijlocirii-regulă diriguitoare a procesului penal.

Pornim de la premisa potrivit căreia, conform art. 10 din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, toate persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, de către o instanţă imparţială şi independentă, constituită potrivit legii, iar conform art. 11 din același act normativ, activitatea de judecată se desfășoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuității, cu excepția situațiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective.

Distribuirea aleatorie a dosarelor şi continuitatea completului de judecată sunt reglementate aşadar ca şi principii ale procedurii judiciare, motiv pentru care excepţiile de la acestea sunt limitativ prevăzute de lege şi trebuie să fie de strictă interpretare.

Altfel spus, odată repartizată cauza unui complet de judecată, modificarea componenţei acestuia are un caracter excepţional şi trebuie să fie pe deplin justificată.

Pornim de la premisa potrivit căreia, principii fundamentale de drept, dar si reguli de bun simt-juridic, obligă judecătorul  căruia i-a fost repartizata o cauza prin hotărâre a colegiului de conducere a instanței din care face parte sa judece și  să nu sa amâne nejustificat o cauză, activitatea de înfăptuire a Justiției fiind serviciu public.

În numeroase hotărâri pronunţate împotriva României (de exemplu, cauzele Beraru împotriva României, Cutean împotriva României) Curtea europeană a Drepturilor Omului a stabilit că „un aspect important al unui proces penal echitabil este posibilitatea pe care o are inculpatul de a fi confruntat cu martorii în prezenţa judecătorului care, în cele din urmă, se pronunţă asupra cauzei. Principiul nemijlocirii este o garanţie importantă în procesul penal în cadrul căruia observaţiile făcute de instanţă cu privire la comportamentul şi credibilitatea unui martor pot avea consecinţe importante pentru inculpat”.

Necesitatea respectării principiului nemijlocirii şi readministrarea probelor în faţa instanţei a fost subliniată în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În cauza Colozza contra Italia s-a precizat că „deşi acest lucru nu este în mod expres menţionat în paragraful 1 al articolului 6, obiectul şi scopul articolului în ansamblu arată că o persoană „acuzată în materie penală” are dreptul să ia parte la audieri. Mai mult, subparagrafele (c), (d) şi (e) ale paragrafului 3 garantează „oricărui acuzat” dreptul de a se apăra „el însuşi”, „de a întreba sau solicita audierea martorilor” şi „de a fi asistat gratuit de un interpret dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere” şi este dificil de stabilit cum îşi poate exercita persoana în cauză aceste drepturi fără a fi prezentă”.

Garanţia unui proces echitabil se compune dintr-o serie de drepturi distincte, cum ar fi cele privind o instanţă imparţială şi independentă, judecata publică sau termenul rezonabil de desfăşurare. Pentru unele dintre aceste drepturi se poate admite renunţarea (de exemplu, în ceea ce priveşte publicitatea procedurii, aşa cum s-a reţinut în cauza Albert şi Le Compte contra Belgiei), însă, în schimb, altele formează însăşi esenţa noţiunii de “proces echitabil”, acesta neexistând în absenţa lor.

Astfel, este cerinţa privind o instanţă imparţială şi independentă, la care nu se poate renunţa.
Importanţa deosebită care îi este atribuită dreptului la un proces echitabil într-o societate democratică face ca însăşi renunţarea la el de către beneficiar să fie supusă unor condiţii, fără de care ea nu poate fi considerată validă.

Din analiza hotărârilor Deweer contra Belgie; Neumeister contra Austria; Le Compte, Van Leuven şi De Meyere; Albert şi Le Compte; Colozza contra Italiei se constată că două sunt cerinţele pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului le consideră necesare pentru ca o astfel de renunţare să poată produce efecte: prima dintre ele vizează libertatea actului de voinţă, în sensul de a nu fi fost exercitată nici o constrângere asupra beneficiarului dreptului, iar cea de-a doua, lipsa echivocului. Potrivit jurisprudenţei stabilite de Curte, renunţarea la exercitarea unui drept garantat de Convenţie trebuie stabilită într-o manieră neechivocă, această condiţie interesând cauza de faţă.
Inculpatul […] nu a renunţat la dreptul său de a solicita readministrarea mijloacelor de probă din faza de urmărire penală, dimpotrivă a solicitat expres primei instanţe readministrarea mijloacelor de probă, cerere ignorată de prima instanţă.

În doctrină s-a arătat de altfel că jurisprudența CEDO referitoare la art. 6 din Convenție include multiple soluții prin care s-a statuat că hotărârea în cauza penală trebuie luată de judecătorii în fața cărora s-a derulat procedura și care au asistat în mod nemijlocit la procesul de administrare a probelor[1].

Sintetizând aplicarea principiului nemijlocirii în lumina jurisprudenței CEDO, Curtea s-a pronunțat în acest sens, spre exemplu, atunci când a analizat cauzele Mellors c. Regatului Unit (hotărârea din 17 iulie 2003), P.K. c. Finlandei (decizia din 9 iulie 2002), Beraru c. României (hotărârea din 18 martie 2014) și Cutean c. României (hotărârea din 2 decembrie 2014).

În cauzele Mellors și P.K. s-a statuat că un aspect important al unui proces penal echitabil este posibilitatea pe care o are inculpatul de a fi confruntat cu martorii în prezența judecătorului care, în cele din urmă, se pronunţă asupra cauzei. Principiul nemijlocirii este o garanţie importantă în procesul penal, întrucât observaţiile făcute de instanţă cu privire la comportamentul şi credibilitatea unui martor pot avea consecinţe importante pentru inculpat. Prin urmare, o modificare adusă compunerii completului ulterior audierii unui martor important ar trebui să determine în mod normal o nouă audiere a martorului respectiv.

În cauza Beraru, Curtea a observat că judecătorul unic îi audiase pe ceilalţi coinculpaţi, alături de reclamant, şi pe martori. După numirea celui de-al doilea judecător, coinculpaţii şi martorii audiaţi anterior nu au fost audiaţi din nou. Deși Curtea a acceptat că cel de-al doilea judecător a avut la dispoziţie stenogramele şedinţelor de judecată în care au fost audiaţi martorii şi coinculpaţii, a remarcat totuși că reclamantul a fost condamnat exclusiv pe baza unor mărturii care nu au fost ascultate direct de către cel de-al doilea judecător, disponibilitatea stenogramelor respective nefiind de natură a compensa neîndeplinirea cerinţei nemijlocirii în cadrul procesului.

În cauza Cutean, plângerea reclamantului s-a referit, în esență, la schimbarea în timpul procesului a compunerii completului de judecată de la instanţa de fond, care l-a condamnat fără a-i fi ascultat pe el şi pe martorii din cauză. Curtea a constatat că niciunul dintre judecătorii din completul iniţial, care i-au ascultat pe reclamant şi pe martori la prima instanţă, nu a continuat examinarea cauzei. Judecătorul care l-a condamnat pe reclamant a fost cel în fața căruia s-au derulat dezbaterile pe fondul cauzei, a ascultat pledoariile reclamantului în timpul acestora şi a examinat concluziile scrise depuse de reclamant, însă nu a ascultat nici declarația acestuia, nici pe martori în mod direct. De asemenea, nici instanţele superioare, care au menţinut condamnarea reclamantului, nu i-au ascultat în mod direct. Deşi condamnarea reclamantului nu se întemeia numai pe declaraţiile martorilor sau pe propria sa declaraţie, Curtea a reţinut că instanţele naţionale şi-au fundamentat hotărârea de condamnare, într-o anumită măsură, și pe aceste probe. Mai mult, judecătorul de la instanţa de fond care l-a condamnat pe reclamant avea sarcina de a evalua elementele pretinsei infracţiuni, inclusiv latura subiectivă (intenţia). În aceste circumstanţe, audierea directă a reclamantului devine şi mai relevantă. Prin urmare, Curtea a constatat că schimbarea completului de judecată la instanţa de fond şi faptul că instanţele de control judiciar nu i-au ascultat pe reclamant şi pe martori echivalează cu privarea reclamantului de dreptul la un proces echitabil.

Soluțiile mai sus citate conduc în mod necesar la o nouă abordare a dispozițiilor art. 354 alin. (2)-(3) CPP, în sensul că, atunci când pe parcursul judecății apar modificări în compunerea
completului, pentru asigurarea caracterului echitabil al procesului penal nu mai apare ca suficientă doar reluarea dezbaterilor. În unele situații este necesară chiar readministrarea probelor – cel puțin a celor esențiale, cum pot fi audierile – în mod nemijlocit în fața judecătorului care a intrat nou în complet, astfel încât acesta să le poate evalua nemijlocit credibilitatea, ceea ce implică o reluare, fie și parțială, a cercetării judecătorești.

Avand in vedere valentele principiilor continuitatii si nemijlocirii, dezvoltate in lumina standardelor CEDO in cauzele:

CEDO, 18 martie 2014, Beraru c. Romaniei, cererea 40107/04, § 64:

64. The Court considers that an important aspect of fair criminal proceedings is the ability for the accused to be confronted with the witnesses in the presence of the judge who ultimately decides the case. The principle of immediacy is an important guarantee in criminal proceedings in which the observations made by the court about the demeanour and credibility of a witness may have important consequences for the accused. Therefore, a change in the composition of the trial court after the hearing of an important witness should normally lead to the rehearing of that witness (see P.K. v. Finland (dec.), no. 37442/97, 9 July 2002).
65. In the instant case the Court notes that the single judge had heard all of the applicant’s co-defendants and the witnesses in February and March 2002. After the appointment of the second judge the co‑defendants and witnesses previously heard were not heard again.
66. The Court accepts that while the second judge was appointed in May 2003, five months after the proceedings commenced, the first judge, who heard most of the evidence alone, remained the same throughout the proceedings. It also accepts that the second judge had at his disposal the transcripts of the hearings at which the witnesses and the co-accused had been heard. However, noting that the applicant’s conviction was based solely on evidence not directly heard by the second judge, the Court considers that the availability of those transcripts cannot compensate for the lack of immediacy in the proceedings.

=> Curtea arata ca in cazul in care membrii completului de judecata s-au schimbat ulterior audierii unui martor important, este necesara reaudierea martorului.

si CEDO, 2 decembrie 2014, Cutean c. Romaniei, cererea nr. 53150/12

– 63. In this context, the Court notes that it is undisputed that the original panel of judges examining the applicant’s case had changed during the course of the proceedings before the first-instance court. In addition, the judge who convicted him had not heard him or the witnesses directly. Moreover, the appellate courts which upheld the applicant’s conviction also failed to hear him or the witnesses directly.

=> Curtea a constatat ca art. 6 § 1 a fost incalcat, intrucat principiul nemijlocirii nu a fost respectat. Judecatorul care a pronuntat condamnarea nu a audiat in mod direct martorii.  

În practica instanțelor de judecată, s-a apeciat că nerespectarea principiului nemijlocirii și a standardelor dezvoltate de CEDO în cauzele Cutean și Beraru, are drept corolar rejudecarea cauzei de instanțele de fond.

Astfel, Curtea de Apel Constanța a statuat ca desfasurarea procesului integral faza de judecată a apelului, deși acesta ar fi trebuit să aibă loc în primă instanţă, ar determina eliminarea artificială a unui grad de jurisdicţie, în defavoarea intereselor procesuale ale inculpatului, pentru care legislaţia procesuală prevede parcurgerea a două grade de jurisdicţie.

Neregularitatea constatată de Curte nu se regăseşte printre cele prevăzute de art. 281 C. pr. pen. care, conform art. 421 pct. 2 lit. b C. pr. pen., permit trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe. Cu toate acestea, în condiţiile în care nu a avut loc o judecată propriu-zisă în faţa primei instanţe, pentru a nu priva inculpatul de un grad de jurisdicţie prin judecarea cauzei de instanţa de apel, după readministrarea tuturor probelor, se impune desfiinţarea sentinţei penale şi rejudecarea cauzei de prima instanţă, în vederea soluţionării fondului cauzei cu respectarea garanţiilor procesuale conferite părţilor de Codul de procedură penală. Hotărârea instanţei de apel este definitivă, potrivit art. 552 C. proc. pen. şi, prin urmar,e nu există o altă instanţă de judecată care poate examina legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de către instanţa de apel care a administrat şi interpretat probele administrate nemijlocit pentru prima oară, în condiţiile în care instanţa de fond nu a administrat nemijlocit toate probele necesare.

Dublul grad de jurisdicţie este un drept recunoscut în materie penală prin Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Acesta presupune că orice persoană declarată vinovată de săvârşirea unei infracţiuni de un tribunal, are dreptul de a cere examinarea hotărârii prin care i s-a stabilit vinovăţia de către o instanţă superioară ierarhic. Dublul grad de jurisdicţie vizează o judecare devolutivă a cauzei în faţa a două instanţe de judecată, una de fond, iar cea de-a doua, de control judiciar. În primă instanţă nu a avut loc o judecată cu respectarea tuturor garanţiilor procedurale, astfel că în speţă primul grad de jurisdicţie nu poate fi luat în considerare, de aceea pentru respectarea dreptului la un proces echitabil şi asigurarea efectivă a două grade de jurisdicţie, conform art. 2 din Protocolul nr. 7 al Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este justificată trimiterea cauzei spre rejudecare.

De altfel, dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a C. pr. pen. obligă instanţa de apel să pronunţe o nouă hotărâre şi să procedeze potrivit dispoziţiilor privind judecată în fond, ceea ce duce la concluzia că noua hotărâre a instanţei de apel poate fi pronunţată numai pentru a substitui hotărârea anterioară a primei instanţe, dar care a fost pronunţată după desfăşurarea unei judecăţi ce a respectat dispoziţiile art. 349 şi urm. C. proc. pen. Hotărârea primei instanţe nu a urmat regulile menţionate, tocmai de aceea ar fi contrar spiritului legii în a impune instanţei de control judiciar să judece direct în apel o cauză care nu a parcurs toate etapele judecăţii în prima instanţă.

Curtea constată că inexistenţa unui al doilea grad de jurisdicţie sub aspectul interpretării şi administrării nemijlocite a probelor aduce atingere dreptului la un proces echitabil al inculpatului prev. de art. 6 par.1  din Convenţie pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, dreptul la un proces echitabil fiind în strânsă legătură cu dreptul la dublul grad de jurisdicţie în materie penală.

Având în vedere aceste considerente, curtea reţine că prima instanţă trebuie să soluţioneze cauza conform procedurii de drept comun, cu respectarea principiilor oralităţii, nemijlocirii şi contradictorialităţii, inclusiv sub aspect probator.

Drept urmare, se impune cu necesitate desfiinţarea sentinţei penale apelate şi trimiterea cauzei primei instanţe pentru a soluţiona cauza cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale conferite părţilor, mai sus menţionate. (…)

În baza art. 423 alin. 1 C. proc. pen. raportat la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se va desfiinţa sentinţa penală apelată şi se va dispune rejudecarea cauzei de prima instanţă – Judecătoria Tulcea, cu respectarea dispoziţiilor art. 374, 376 C. proc. pen. (Curtea de Apel Constanța, Decizia nr. 445/P/18 mai 2015, portal.just.ro)

În practica curentă a Curții de Apel București, este consacrată practica modificării componenței completului de judecată prin hotărâre a Colegiului de conducere, în măsura în care există situații care impun continuarea judecății de către judecătorul care începe cercetarea judecătorească și administrează nemijlocit probele, înlocuind judecătorul care a înlocuit judecătorul căruia i se alocase dosarul prin repartizare aleatorie sistemul ECRIS generând sintagma C continuitate.

În practica Inspecției judiciare, judecătorii care aplică întocmai jurispudenţa CEDO în cauzele Cutean c. României şi  Beraru c. României, care a stabilit că judecătorul care a procedat la administrarea probelor esenţiale trebuie să fie acelaşi cu cel care pronunţă soluţia de condamnare, sunt trimiși în fața Secției disciplinare pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, acuzați fiind de săvârșirea abaterilor judiciare prev.în art 99 alin. 1 lit. o) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, constând în nerespectarea regulilor privind repartizarea aleatorie.

Astfel,  judecătorul C.B. din cadrul Curții de Apel București este acuzat că ar fi încălcat disp. art. 53 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 302/2004, procedând la trecerea cauzei nr. 2185/2/2015, de la completul iniţial învestit la completul al cărei titular era,  fişa dosarului fiind accesibilă pe portalul instanţelor, din care rezultă că, de la înregistrare şi până la soluţionare, dosarul respectiv a fost instrumentat de completul C7F.  Așadar, începând cu data de 29.01.2016, dosarul a fost instrumentat de completul C7F continuitate, al cărui titular era judecătorul respectiv, întrucât procedase la administrarea probelor decisive, iar stabilirea componenţei acestui complet este o chestiune care excede atribuţiilor judecătorului desemnat prin hotărâre a Colegiului de conducere. Acţiunea disciplinară nu s-a preocupat de verificarea unor aspecte extrem de importante pentru stabilirea vinovăţiei, respectiv: dacă judecătorul cercetat avea atribuţii pentru a proceda la modificarea în sistemul informatic ECRIS a componenţei completului C7F ori dacă avea atribuţii de a genera lista de şedință cu includerea ca titular al completului C7F, probele solicitate fiind respinse ca nerelevante de Secția de disciplină din CSM, garant al independenței justiției. Or, după cum rezultă din încheierile pronunţate în dosarul nr. 2185/2/2015, la termenele din: 22.01.2016, 29.01.2016, 02.02.2016, 11.02.2016, 22.02.2016, 14.03.2016, 21.03.2016, 19.04.2016, 25.04.2016, 10.05.2016 şi 11.0.2016, perioadă în care s-a instrumentat dosarul susmenţionat, au fost acordate termene de judecată la acelaşi complet, C7F, şi nu la un alt complet, aşa cum eronat se reţine în acţiunea disciplinară.

Același aspect rezulta și din listele de ședință afișate la termenele susmenționate, precum şi condicile de ședință aferente, neatașate în cursul cercetării disciplinare. În plus, în perioada menționată judecătorul C. B. nu a fost desemnat în componența unui alt complet. Precizăm că, prin intermediul portalului EMAP INSTANŢE – ECRIS, se poate accesa fişa dosarului susmenționat, putându-se constata că, în toată perioada de referinţă, dosarul în cauză a figurat doar pe rolul completului C7F, în a cărui componenţă era inclus judecătoul C.B. prin Hotărârea Colegiului de conducere şi că acesta nu a transpus cauza pe rolul unui alt complet, aşa cum greşit s-a reținut în acţiunea disciplinară.

De altfel,  este util de menţionat faptul că sistemul ECRIS nu permite  judecătorilor să efectueze modificări în componenţa completelor de judecată. S-ar fi impus, așadar, observația că potrivit Regulamentului de organizare interioară, dar şi în raport de modul de funcţionare a sistemului ECRIS judecătorii nu aveau atribuţii în configurarea completelor, şi ca atare nu puteau schimba componenţa completului sau să își atribuie soluţionarea dosarului. Cu aceeași evidență se impune şi împrejurarea că un judecător nu se putea desemna, cu de la sine putere, să soluționeze vreo cauză, ținând cont de faptul că listele de ședință, condica ședințelor de judecată precum şi celelalte înscrisuri se generează în sistemul informatic ECRIS.  Mutatis mutatis, se putea constata că în speță, judecătorul C.B. nu putea proceda la transpunerea dosarului la un alt complet de judecată, aşa cum în mod eronat se susține de către Inspecția judiciară.

Dimpotrivă, în condiţiile în care şedinţele de judecată sunt publice şi, pe de altă parte, există desemnate în cadrul instanțelor de judecată  persoane care veghează în mod direct şi permanent la respectarea repartizării aleatorii,  este practic imposibil ca un judecător să acapareze un dosar al altui coleg şi să îl instrumenteze pe ascuns pe parcursul unei perioade de patru luni de zile, fără nicio reacţie din partea persoanelor care au ca atribuţii desfăşurarea în conformitate cu legea şi respectiv luarea măsurilor care se impun în cazul încălcării dispoziţiilor legale.

Astfel, conform art. 7 lit. g) din Regulamentul de ordine interioară, preşedintele curţii de ape l… organizează şi coordonează activitatea de repartizarea aleatorie a cauzelor şi stabileşte regulile aplicabile în situaiile prevăzute de lege sau de prezentul regulament.

Conform art. 8 alin. 1 lit. a) din acelaşi text de lege, vicepreşedintele de apel are ca atribuţii asigurarea şi verificarea obligaţiilor legale şi a regulamentelor de către judecători.

Or, la dosarul disciplinar, nu exista niciun document prin care judecătorului cercetat să i se aducă la cunoştinţă, în cursul soluţuionării dosarului ori chiar ulterior, că nu a procedat corect respectând jurisprudența CEDO, şi nici nu a fost sesizată inspecţia judiciară pentru a se lua măsurile necesare din partea organelor de conducere a Curții de Apel București, apreciindu-se ca fiind pe deplin în conformitate cu legea întreaga activitatea de judecată desfășurată în acel dosar.

Dimpotrivă, aşa cum rezultă din declarația dată în cursul cercetării disciplinare de către președintele secţiei a II -a penală, d.na jud. Luminiţa Criştiu-Ninu, judecătorul desemnat în cauză a fost preocupat de respectarea continuității completului de judecată şi a purtat în mod transparent discuţii cu factorii de decizie în acest sens, tocmai pentru a evita producerea vreunei erori în aplicarea dispoziţiilor legale în materie.

Este absurd astfel, ca, la acest moment, să se susţină că practic judecătorul desemnat prin hotărâre a colegiului de conducere a acaparat dosarul unui coleg, în condiţiile în care toate persoanele cu atribuţii în materia respectării repartizării aleatorii, şi care vegheau permanent asupra acestui aspect deosebit de important într-o instanţă de judecata,  de la preşedintele instanţei şi până la grefierul -şef de secţie, nu au apreciat necesară luarea vreunei măsuri ori atenţionării în vreun fel cu privire la o presupusă nerespectare a Regulamentului de ordine interioară.

În plus, apreciem că în niciun caz în cauză nu s-ar putea reține imparțialitatea judecătorului repartizat prin hotărâre a Colegiului de conducere.

În acest, sens, în doctrina de specialitate[2], am evidențiat valențele  principiului potrivit căruia nicio parte nu-şi poate alege judecătorul: cu toate acestea – arată acelaşi autor^[3], există în cadrul procedurilor civile sau penale un mecanism procedural conceput nu pentru a alege judecătorul, ci pentru ca judecătorul să  se aplece asupra unei cauze în conformitate cu normele de drept și de procedură şi să nu existe niciun indiciu de părtinire în înfăptuirea activităţii de judecată: în arhitectonica Codului român de procedură penală, recuzarea întemeiată pe dispoziţiile cuprinse în art.64 alin. 1 lit. f) constituie un incident procedural de natură a conferi părţii interesate certitudinea că judecătorul satisface exigenţa de imparţialitate cuprinsă în conţinutul dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a îndatoririlor fundamentale, ratificată de Statul român prin Legea nr.30/1994.

În doctrina de specialitate, incompatibilitatea a fost definită ca fiind imposibilitatea legală pentru un subiect procesual de a participa într-o cauză penală, spre a nu influenţa caracterul echitabil al procesului penal^[4].

În ceea ce priveşte cazul de incompatibilitate prevăzut în art. 47 alin 2 din Codul de procedura penală din 1968, în literatura de specialitate s-a exprimat părerea în sensul că poziţia de incompatibilitate trebuie să vizeze soluţionarea fondului cauzei, iar nu simple aspecte procesuale ale acesteia (de exemplu: nu există incompatibilitate când judecătorul s-a pronunţat asupra luării unei măsuri asigurătorii^[5]). Doctrina a precizat că a soluţiona cauza însemnă a rezolva chestiunilor privitoare la existenţa faptei penale, a vinovăţiei sau a nevinovăţiei făptuitorului, iar în căile de atac să fie în legătură cu soluţionarea fondului acestora.^[6]

În doctrina franceză^[7] se mai evidenţiază că  recuzarea a fost din toate timpurile concepută din toate timpurile ca un mijloc procedural menit a garanta imparţialitatea justiţiei,  considerat principiu diriguitor al procesului penal încă din secolul al XII-lea. În Evul Mediu, sub influenţa canoniştilor, orice dubiu privind imparţialitatea unui judecător putea da naştere unei cereri de recuzare^[8].

Reglementând exigenţele înfăptuirii justiţiei, Ordonanţa civilă din 1667, cuprinzând dispoziţii proprii vizând procedura penală, a pus bazele regimului recuzării, dispoziţiile fiind ulterior preluate în Codul francez de procedură civilă de la 1806, iar Curtea de Casaţie a umplut vidul juridic conţinut în Codul de instrucţie criminală de la  1808 care nu reglementa procedura recuzării juraţilor pe motiv de suspiciune legitimă trimiţând la dispoziţiile de drept comun pentru celelalte ramurile de drept cuprinse în Codul de procedură civilă (Crim. 13 févr. 1846, DP 1846. 1. 153) ^[9].

În lumina jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului^[10], imparţialitatea instanţei de judecată, în sensul art. 6 paragraf 1 este analizată atât sub aspect subiectiv cât şi sub aspect obiectiv^[11]. Prin prisma demersului subiectiv, judecătorii sunt datori să se abţină să manifeste o părere preconcepută^[12] , iar prin prisma demersului obiectiv, judecătorul trebuie să ofere suficiente garanţii pentru a exclude orice dubiu că ar putea acţiona părtinitor într-un litigiu dedus judecăţii^[13].

Imparţialitatea, conform demersului subiectiv, se prezumă până la proba contrarie, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză urmând a fi dovedită^[14]. Printre cazurile rare când se poate contura motivul de incompatibilitate a fost şi acela în care judecătorul şi-ar fi exprimat părerea , calificând apărarea inculpatului ca fiind „incredibilă”, „scandaloasă”, „mincinoasă” şi „respingătoare”^[15].

Curtea poate aplica, de asemenea, testul obiectiv, pentru a determina dacă judecătorul oferă suficiente garanţii pentru a exclude orice bănuială legitimă în privinţa sa^[16]. În aplicarea acestui test, opinia părţii cu privire la imparţialitatea judecătorului cauzei este importantă, dar nu decisivă. Esenţial este ca bănuielile referitoare la imparţialitate să poată fi justificate rezonabil, caz în care judecătorul bănuit de incompatibilitate trebuie să se retragă de la soluţionarea cauzei^[17]. Curtea Europeană admite că nu există o delimitare clară între aspectul obiectiv şi cel subiectiv şi că pentru a statua asupra imparţialităţii judecătorului, acelaşi act al unui judecător poate fi analizat atât prin prisma demersului subiectiv cât şi  obiectiv^[18].

Curtea Europeană, analizând potrivit testului obiectiv imparţialitatea instanţei atunci când un judecător s-a pronunţat în cauză într-un stadiu anterior al procedurii^[19], a decis că aceasta nu constituie, în sine, o încălcare a Convenţiei, determinante fiind întinderea şi natura deciziilor pe care instanţa le-a luat^[20].

Nu mai puţin adevărat este că și judecătorul are obligația să se abțină atunci când ar exista o suspiciune legitimă privind imparțialitatea sa.

Analiza noastră permite și evidențierea unor aspecte ce susțin imparțialitatea judecătorului  repartizat prin hotărâre de colegiu de conducere de a judeca cauze penale, a administra probatorii si de a pronunța verdictul, corolar ivirii unor situații când alți colegi nu sunt in instanța- condiție sine qua non pentru garantarea dreptului la un proces echitabil. În acest sens, se cuvine observat că în lumina principiilor statuate în jurisprudenţa CEDO, imparţialitatea magistratului se prezumă până la proba contrară, iar punctul de vedere al persoanei interesate sub acest aspect nu joacă un rol determinant, ci trebuie să fie justificat în mod obiectiv^[21].

Pentru a fi susceptibil de recuzare prin prisma aparenței de imparțialitate, este important de verificat dacă judecătorul, încă de la prima audienţă, s-a pronunţat pe fondul litigiului, adică în privinţa vinovăţiei persoanei acuzate de săvârşirea unei infracţiuni^[22].

Se cuvine reţinut că  intră în sfera de incidenţă a art. 64 alin. 1 lit. f C. pr. pen., acele temeiuri cu privire la care există suspiciunea rezonabilă că judecătorul ia o măsură cu privire la care lasă să se înţeleagă, dincolo de orice dubiu rezonabil, că şi-a creat convingerea  cu privire la vinovăţia vreunuia dintre inculpaţi.

De lege lata, apreciem, însă, că invocarea prin prisma cazului de incompatibilitate prevăzut în art.64 alin 1 lit f) din  Codul de procedură penală a unor motive care nu privesc imparţialitatea instanţei atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare, care se pronunţă de către judecătorul recuzat.

De lege lata, însă, invocarea prin prisma cazului de incompatibilitate prevăzut în art.64 alin 1 lit f) din  Codul de procedură penală a unor motive care nu privesc imparţialitatea instanţei atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare, care se pronunţă de către judecătorul recuzat. Textele care permit judecătorului să analizeze admisibilitatea unei cereri de recuzare înainte de trimiterea la un alt complet de judecată fiind cuprinse în art. 67 alin 4 şi 67 alin. 5 C.pr.pen., care au fost coroborate cu dispoziţiile  cuprinse în art. 64 lit. f C.pr.pen.

Pe de altă parte, o altă nedumerire a Inspecției judiciare vizează posibilitatea judecătorului care a efectuat întreaga cercetare judecătorească de a repune cauza pe rol, în măsura în care la deliberare ar fi existat unele aspecte de a căror dezlegare depindea judecata cauzei. Prezentul demers permite și formularea unor concluzii privind nelegalitatea dispoziţiilor art. 111 alin. 5 din HCSM nr. 1375/2015 privind Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, potrivit cu care „Repunerea pe rol a cauzei după suspendare, pentru continuarea judecăţii, pentru perimare sau pentru pronunţarea hotărârii ca urmare a încheierii acordului de mediere, se va realiza de completul iniţial învestit cu soluţionarea cauzei, chiar dacă între timp şi-a schimbat compunerea.”    În ceea ce ne privește, aceste dispoziţii regulamentare sunt nelegale în măsura în care ar permite o interpretare în sensul imposibilităţii de plano a schimbării componenţei unui complet până la începerea dezbaterilor, cu ignorarea dispoziţiilor art. 354 Cod penal, cu denumirea marginală „Compunerea instanţei”, potrivit cu care „(l) Instanţa judecă în complet de judecată, a cărui compunere este cea prevăzută de lege. (2) Completul de judecată trebuie să rămână acelaşi în tot cursul judecării cauzei. Când acest lucru nu este posibil, completul se poate schimba până la începerea dezbaterilor. (3) După începerea dezbaterilor, orice schimbare intervenită în compunerea completului atrage reluarea dezbaterilor.”, şi prin încălcarea valenţelor principiilor nemijlocirii şi contradictorialității, dezvoltate de CEDO în cauzele Cutean şi Beraru împotriva României. Altfel spus, nelegalitatea acestor dispoziții poate fi raportată prin prisma art. 8 C. pr. pen, care guvernează dreptul la un proces echitabil rap. la art. 21 alin. 3 Constituție coroborat cu 6 CEDO rap. la art. 20 alin. 2 Constituție.

Or, ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Cu atât mai puțin, în ipoteza în care adăugarea la lege ar surveni printr-un act administrativ cu forță inferioară, fiind încălcat argumentul de interpretare LEX SUPERIOR DEROGAT INFERIOR si pe cale de consecință standardele de argumentare juridică care trebuie să guverneze soluționarea conflictelor de legi.

Pe cale de consecință, apreciem că s-ar impune admiterea excepției de nelegalitate a dispozițiilor mentionate mai sus, deoarece repunerea pe rol a cauzei după rămânerea in pronunțare si trimiterea cauzei către un alt judecator decât acela care a efectuat cercetarea judecatoreasca ar atrage incalcarea principiilor nemijlocirii si continuității, încălcarea art. 354 C. pr. pen. si art. 6 CEDO, conform valentelor de interpretare dezvoltate in jurisprudența CEDO prin cauzele mai sus amintite si totodată ar expune statul roman, in lumina valentelor de interpretare dezvoltate in jurisprudența CEDO in cauzele Poelmans c Belgiei, 03/03/2009, cererea Nicolai de Gorhez c Belgiei,  hot 16.10.2007, Enterprises Robert Delbrassine c Belgiei, 49204/99, din 1 07 2004 si altor consecințe derivând din neluarea de masuri de către reprezentanții săi pentru evitarea tergiversării cauzelor in cauzele vechi, cum era cauza ULTRA PRO COMPUTERS( n.n.2185/2/2015), in care inculpații fuseseră trimiși in judecata pentru săvârșirea unor fapte din anul 2008.

Nu în ultimul rând, prezentul demers permite și formularea unor considerații privind neconvenționalitatea funcționării Secției disciplinare pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii ca instanță de judecată.

În ceea ce ne privește, Secția disciplinară pentru judecători din CSM a garanțiilor dreptului la un proces echitabil în condițiile în care Secția nu funcționează în compunerea prevăzută de Lege și își degrevează sarcina de a motiva hotărârile pronunțate unor persoane ce nu fac parte din compunerea completului de judecată, conform disp. art. 34 alin. 1 din ROI CSM, garantul independentei justiției legiferând într-o materie de esența Legii organice, conform disp. art. 73 alin. 1 lit. l) din Constituție, aspect ce atrage neconstituționalitatea funcționarii  Secției disciplinare pentru judecători din CSM ca o instanța de judecata, nefiind asigurate garanțiile dreptului la un proces echitabil, astfel încât se impune constatarea neconstituționalității art. 44 din Legea nr. 317/2004 prin raportare la art. 21, 124, 126, 73 lit. l, 1 alin. 5 si 16 alin. 2 din Legea fundamentală.

Pentru a constata încălcarea dreptului la un proces echitabil, urmează a se avea în vedere și împrejurarea că Onorata secție ignoră disp. art. 49 alin. 8 din Legea nr. 317/2004, aplicând selectiv dispozițiile din Codul de procedură civilă. Părțile nu sunt citate cu copie a acțiunii și a înscrisurilor, iar dispozițiile de respingere a probelor nu sunt argumentate în fapt și în drept. Soluțiile pronunțate de Onorata Secție nu întrunesc condițiile de legalitate prev.de art. 426 alin. 1) C. pr. civ, deoarece sunt redactate de Biroul Grefă.

Or, respectarea dreptului la un proces echitabil, prev de art. 6 C. pr. civ., reprezintă corolarul respectării tuturor regulilor de drept procesual civil, Onorata Secție pentru judecători în materie disciplinară nefiind mai presus de Lege. In subsidiar, urmează a se constata că se încalcă dreptul la un dublu grad de jurisdicție magistraților, fiind încălcate si disp. art. 129 din Constituție.

În ceea ce privește CONDIŢIILE DE SESIZARE A CURŢII CONSTITUŢIONALE care ar putea fi invocate, exempli gratia, în recursul împotriva unei încheieri prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea FRJ împotriva încheierii atașată prezentei prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție, operând până la soluționarea recursului cauza de suspendare obligatorie prevăzută în art. 64 alin. 4 teza finală C. pr. civ., apreciem că ar putea fi îndeplinite în cauza dedusă judecății

Art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale dispune:

(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

(4) Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.

(5) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepţiei de pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile.

Din conţinutul prevederilor legale mai sus menţionate rezultă cu prisosinţă condiţiile de neconstituţionalitate a unor prevederi legale, respectiv:

Excepţia să fie invocată în faţa instanţei judecătoreşti sau a tribunalului arbitral, condiţie îndeplinită în cazul dedus judecăţii, prezenta excepţie fiind invocată în faţa Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Excepţia să aibă ca obiect dispoziții normative cuprinse în Lege (stricto sensu), într-o Ordonanţă de Guvern sau într-o Ordonanţă de Urgenţă a Guvernului, condiţie îndeplinită prin faptul că se invocă neconstituţionalitatea prevederilor art. 44 din Legea nr. 317/2004.

Excepţia să aibă în vedere prevederi legale ce nu au mai fost declarate neconstituţionale anterior, condiţie ce este îndeplinită prin faptul că textele de lege anterior menţionate nu au fost declarate neconstituţionale de Curtea Constituţională;

Excepţia să aibă ca obiect prevederi legale ce au legătură cu soluţionarea cauzei, condiţie îndeplinită, din moment ce dispozițiile a căror constituționalitate o contestăm sunt incidente în cauză, de vreme ce s-ar putea invoca, în fața instanței supreme, faptul că CSM nu este o instanță care respectă garanțiile unui tribunal independent și imparțial.

Într-adevăr, pe parcursul cercetării efective a abaterii disciplinare prev. de art. 99 alin. 1 lit. o) în care magistratul CB este în prezent cercetat pentru o presupusă încălcare a regulilor privind repartizarea aleatorie, deși după cum am argumentat mai sus, magistrații repartizați în compunerea diferitelor completuri nu au atribuții în materia repartizării aleatorii,  cercetare care a început in cauza nr.10/i/J/2017 la 10.05.2017, instanța a avut o compunere diferită, in sedinta din 10.05.2017, cu un număr mai mic de judecători, deși instanțele colegiale au aceeași compunere, reglementată prin lege, chiar și în cazul instanței disciplinare.

În cazul de față sunt incidente dispozițiile art. 134 alin. 2 din Constituția României, potrivit cărora Secțiile din cadrul CSM îndeplinesc rolul de instanțe disciplinare. În baza acestor dispoziții constituționale, instanța se compune din numărul judecătorilor care fac parte din secție, cu excepția membrilor de drept, Președintele ÎCCJ și Ministrul Justiției, care pot fi titularii acțiunii disciplinare, motiv pentru care nici nu participă la lucrările secției atunci când îndeplinește rolul de instanță de judecată în materie disciplinară.

La acea dată, nici încheierile de ședință  prin care s-au soluționat declarațiile de abținere a judecătorilor MG si LS nu au fost soluționate de un complet legal compus, deoarece la dezbateri a lipsit judecătorul AC.

Or, apreciem că se impune, cu titlu retroactiv, ca urmare a valențelor principiului QUOD NULLUM EST, NULLUM PRODUCIT EFECTUM și a coroloarului acestui principiu RESOLUTO IURE DANTIS, RESOLVITUR IUS ACCIPIENTIS, ca instanța supremă să constate nulitatea dispozițiilor contestate, fiind periculos pentru orice Stat de drept ca cererile referitoare la cariera unui magistrat să fie decise de către un complet în mod nelegal alcătuit, care sa nu întrunească garanțiile de independență și imparțialitate cerute de Lege si să ignore valențele principiilor fundamentale ale procesului civil, între care principiul contradictorialității si cel al nemijlocirii și-au conservat o importanță covârșitoare.

Numărul judecătorilor aleși care compun Secția pentru Judecători este cel prevăzut de art. 3 lit. a din Legea nr. 317/2004, respectiv 9 judecători.

Pe cale de consecință, atunci când instanța disciplinară este compusă dintr-un număr mai mic de judecători decât cel prevăzut de Constituția României și Legea nr. 317/2004, apreciem că suntem în prezența unei compuneri nelegale, sancționată potrivit art. 176 alin. 4 CPC, cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 1 CPC, fiind o nulitate necondiționată de existența unei vătămări, care se prezumă prin lege.

Totodată, atunci când instanța disciplinară a fost compusă dintr-un număr mai mic de judecători (6, 7 sau 8 judecători), nu au fost absenți aceeași judecători, iar la dosar nu există un proces verbal întocmit de grefierul de ședință/de președintele CSM care să constatate absența justificată/nejustificată a unora dintre ei, care trebuia să fie pus și în dezbaterea părților.

În plus, a fost încălcat și principiul continuității reglementat de art.19 CPC și art.214 alin.1 CPC, care reglementează faptul că judecătorii nu pot fi înlocuiți pe durata procesului decât în condițiile legii și pentru motive temeinice, sancțiunea incidentă fiind nulitatea absolută a actelor procedurale îndeplinite de instanța disciplinară.

Apreciem și faptul că în materie disciplinară nu pot fi incidente dispozițiile art. 26 alin. 1 din Legea nr. 317/2004, având în vedere că se referă la lucrările secției și nu la ședințele de judecată ale secției, dar și pentru că nu poate fi confundată activitatea administrativă a CSM desfășurată în interiorul puterii judecătorești, cu activitatea de judecată în materie disciplinară pentru care compunerea instanței nu poate fi modificată, fiind stabilită prin lege.

În acest sens, având în vedere că Secția pentru Judecători a apreciat incidența dispozițiilor art. 26 alin. 1 din lege și atunci când îndeplinește rolul de instanță de judecată, apreciem că s-ar putea invoca cu succes excepția de neconstituționalitate a acestora, urmând să se analizeze motivele pentru care numărul judecătorilor care compun instanța disciplinară nu poate fi modificat.

Pe cale de consecință, prin modificarea compunerii instanței disciplinare pe durata procesului și prin încălcarea principiului continuității, magistraților le este încălcat dreptul la un proces echitabil (art. 6 CPC și art. 6 din CEDO), căci compunerea legală a instanței cu numărul de judecători prevăzuți de Constituția României și Legea nr. 317/2004, dar și păstrarea continuității instanței pe toată durata procesului, reprezintă o garanție a respectării acestui drept.

Reținem așadar că în ceea ce privește disp. art. 26 alin. 1 din Legea nr. 317/2004 potrivit căruia „Lucrările secțiilor CSM sunt legal constituite în prezența majorității membrilor acestora și sunt prezidate de președintele sau, după caz, vicepreședintelui CSM. În lipsa acestora, membrii secției aleg un președinte de ședință cu votul majorității celor prezenți”, aceste dispoziții legale sunt constituționale numai în măsura în care se aplică activității administrative ale secțiilor CSM, nu și atunci când îndeplinesc rolul instanțe de judecată în materie disciplinară, întrucât contravin dispozițiilor art. 134 alin. 2 din Constituția României.

Apreciem că această dispoziție contravine art. 1 alin. 5 din Constituția România întrucât nu este clară și precisă, deși este singura dispoziție referitoare la legalitatea lucrărilor secțiilor și cvorumul necesar desfășurării lor. În lipsa unei interdicții exprese, art. 26 alin. 1 este aplicat și atunci când secțiile îndeplinesc rolul de instanțe de judecată, considerându-se că este legală compunerea instanței și atunci când numărul membrilor este mai mic decât cel prevăzut de lege (9 judecători, respectiv 5 procurori).

De asemenea, apreciem că aceste dispoziții contravin art.134 alin.2 din Cosntituția României, potrivit cărora Secțiile din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii îndeplinesc rolul de instanță de judecată a magistraților în materie disciplinară, iar numărul membrilor susțin că nu poate fi redus pe parcursul judecății, ci trebuie să corespundă celui din Legea nr.317/2004, în cazul judecătorilor, de art.3 lit. a, respectiv 9 judecători.

Nu în ultimul rând, prin încălcarea normelor legale imperative prevăzute de art. 51 alin. 1 din Legea nr .317/2004 și art. 426 alin. 1 teza I CPC, redactarea hotărârilor de angajati CSM în baza unei obligații de serviciu stabilită în sarcina lui prin fișa postului, instituită prin dispozițiile art. 13 alin. 8 din Hotărârea CSM nr. 326/2005 prin care a fost adoptat Regulamentul de organizare și funcționare al CSM, modificat și completat cu privire la această delegare de atribuții, prin Hotărârea CSM nr. 130/2014, potrivit cărora „Hotărârile prin care s-a soluționat acțiunea disciplinară, [….] se redactează de Biroul grefa secțiilor, în cel mult 20 de zile de la pronunțare”, este delegată pe cale administrativă către un angajat al CSM, obligația legală prevăzută de art. 51 alin. 1 din Legea nr. 317/2004 și art. 426 alin. 1 teza I CPC în sarcina exclusivă a judecătorilor care au pronunțat-o, obligație care susțin că nici nu poate face obiectul delegării în sarcina altei persoane, chiar dacă are calitatea de judecător, deoarece calitatea lui profesională nu poate fi invocată în prezenta cauză pentru o eventuală acoperire a nulității absolute pe care am invocat-o pentru lipsa redactării hotărârilor la care m-am referit mai sus.

Apreciem așadar că incidența art. 425 alin. 1 lit. b și art. 426 alin. 1 teza I CPC este justificată în cazul de față și de dispozițiile art. 49 alin. 7 din Legea nr. 317/2004, pentru că procedura de judecată a acțiunii disciplinare, a excepțiilor invocate de părți și a cererilor conexe, începe la data investirii instanței disciplinare și se finalizează prin hotărârea pronunțată pentru soluționarea lor, respectiv prin comunicarea hotărârilor către părți, după redactare lor.

Or, considerentele trebuie să reflecte concluzia lor comună la care au ajuns în urma deliberării, căci nu pot fi înlocuite prin redactarea făcută de o altă persoană, conform dispozițiilor restrictive ale art.51 alin.1 din Legea nr. 317/2004 și art.4 26 alin. 1 teza I CPC.

Nu în ultimul rând, se cuvine subliniată și neconstituționalitatea art. 46 alin.7  din Legea nr.3 17/2004 potrivit căruia „Acțiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârșită.”, deoarece aceste dispoziții legale contravin dispozițiilor art. 1 alin. 5, art.16 alin. 1, art. 21 alin. 3, art. 124 alin. 2 din Constituția României, dar și art. 6 pct. 1 și art. 14 din CEDO, întrucât magistratul este singurul angajat al statului pentru care nu este reglementat un termen de prescripție pentru aplicarea sancțiunii disciplinare

De lege ferenda, apreciem că se impune regândirea instituției răspunderii disciplinare a magistraților, pentru ca aceștia să nu fie privați de garanțiile dreptului la un proces echitabil. Avem în vedere că de lege lata în cadrul recursului exercitat împotriva unor decizii pronunțate de Secțiile disciplinare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nu pot fi administrate alte probe decât înscrisurile, în măsura în care secțiile disciplinare resping probe esențiale în apărare neexistând remedii pentru aflarea adevărului, principiu care trebuie să se regăsească la congruența tuturor ramurilor Dreptului.

:: Hotărârea nr. 10/i/J/28.03.2018 a Secției pentru judecători în materie disciplinară, nepublicată

[1] Radu Slăvoiu, Dreptul la un proces echitabil – motivarea hotărârii penale (2.04.2018)
[2] Judecător care şi-a spus părerea. Abţinere. Netemeinicie”, publicat în extras în  Revista de Note si Studii Juridice: http://www.juridice.ro/nsj , ISSN: 2066-0944;
[3] Irène Carbonnier, «Récusation», Répertoire de droit pénal et de procédure pénale, Encyclopédie Dalloz, Paris, ianuarie 2015, p. 1-12, www.dalloz.fr.
[4] M. Udroiu, Drept procesual penal, ediţia a II-a, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2012, p. 102.
[5] V. Dongoroz, în Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, partea generală, vol. V, Editura All Beck, Bucuresti, 2003, p. 154.
[6] Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 270.
[7] Irène Carbonnier, «Récusation», Répertoire de droit pénal et de procédure pénale, Encyclopédie Dalloz, Paris, ianuarie 2015, p. 1-12, www.dalloz.fr.; a se vedea, pentru considerentele de ordin istoric privind instituţia recuzării BERNABE, «La récusation des juges, étude médiévale, moderne et contemporaine», 2009, LGDJ Lextenso, MERLE et VITU, «Traité de droit criminel. Procédure pénale», 4^e éd., 1979, Cujas. – VITU, «La récusation en matière pénale», Mélanges Jean Vincent, 1981, Dalloz, p. 427
[8] Irène Carbonnier, «Récusation», Répertoire de droit pénal et de procédure pénale, Encyclopédie Dalloz, Paris, ianuarie 2015, p. 1-12, www.dalloz.fr.
[9] Irène Carbonnier, « Récusation», Répertoire de droit pénal et de procédure pénale, Encyclopédie Dalloz, Paris, ianuarie 2015, p. 1-12, www.dalloz.fr.
[10] A se vedea pentru dezvoltări ale conceptului de imparţialitate şi C. Bogdan, „Reflecţii asupra unor situaţii de incompatibilitate a judecătorului în legea procesual-penală”, Revista de Drept penal nr. 2/2014, p. 76-90 (15 p) publicat în extras şi în Revista de Note si Studii Juridice: http://www.juridice.ro/nsj, ISSN: 2066-0944
[11] A se vedea hotărârile Procola c. Luxembourg, Le Compte, van Leuven, de Meyere c. Belgiei, hotărâre din 23 iunie 1981, Thorgeir c. Islandei, Hauschildt c. Danemarcei; Klezn ş.a.c. Olandei.
[12] CEDO, hotărârile Piersack c. Belgiei din 1 octombrie 1982, paragraf 30 şi De Cubber c. Belgiei din 26 octombrie 1984, paragraf 25.
[13]Piersack c. Belgiei, hotărârea din 1 Octombrie 1982, paragraf 30, and Grieves v. the United Kingdom [GC], no. 57067/00, § 69, ECHR 2003-XII).
[14] Kyprianou v. Cyprus [GC], no. 73797/01, § 119, Wettstein v. Switzerland, no.33958/96, § 42, ECHR 2000-XII,  Padovani v. Italy, 26 February 1993, § 26, Series A no. 257 B, and Daktaras v. Lithuania, no. 42095/98, § 30, ECHR 2000 X.
[15] M. Selegean, în Jurisprudenţă CEDO –studii şi comentarii –, Institutul Naţional al Magistraturii, Bucureşti, 2005.
[16] CEDO, hotărârea din 1 octombrie 1982, în cauza Piersack c. Belgiei, paragraful 30, CEDO, hotărârea din 1 octombrie 1982, în cauza Grieves contra Marii Britanii, paragraful 69.
[17] CEDO, hotărârea din 11.07.2013, în cauza Rudnichenko c. Ucrainei, paragraf 113, Castillo Algar c. Spaniei, 28 October 1998, paragraf 45, Reports of Judgments and Decisions1998‑VIII, Micallef c. Maltei [GC], hotărârea din 15 Octombrie 2009, cauza nr. 17056/06, paragraf 98.
[18] CEDO, hotărârea din 5 februarie 2009, în cauza Olujić v. Croatia, no. 22330/05, paragraful 57 şi urm., CEDO, hotărârea din 11.07.2013, în cauza Rudnichenko c. Ucrainei, paragraf 114.
[19] CEDO, hotărârea din 1 octombrie 1982, în cauza Piersack c. Belgiei, paragraful 30.
[20] CEDO, hotărârea din 6 iunie 2000, în cauza Morel v. Franţei, paragraful 45, Hauschildt c. Danemarcei, 24 mai 1989, paragraful 51, Sainte-Marie c. Franţei, 16 decembrie 1992, paragraful 51.
[21] CEDO, Decizia din 20 octombrie 2009, cauza Aleksandr Nikolayevich Ovcharenko v. Ucraina.
[22] Irène Carbonnier, «Récusation», Répertoire de droit pénal et de procédure pénale, Encyclopédie Dalloz, Paris, ianuarie 2015, p. 1-12, www.dalloz.fr.

Dr. Camelia Bogdan, cercetător CEREFREA
Curtea de Apel București

Citeşte mai mult despre Camelia Bogdan, Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), Constitutie, ECRIS! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn  WhatsApp  Threads  Google News 

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.